ARHIMANDRIT IOANICHIE BALAN ISTORIOARE DUHOVNICESTI

Arhimandrit Ioanichie Bălan – Istorioare duhovniceşti

Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S. Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Ediţia a VI-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Istorioare duhovniceşti/arhimandrit Ioanichie Bălan. – Ed. a 6-a.- Vânători : Mănăstirea Sihăstria, 2004

Index

Introducere. 4

O vedenie înfricoşată împotriva avorturilor 5

Dascălul Neculai Dumitriu. 8

Pedeapsa celor care hulesc Sfintele Icoane. 12

O altă întâmplare şi pedeapsă asemenea. 13

Moartea înfricoşată a unei vrăjitoare. 13

Sculptorul Gheorghe Gheorghiţă. 14

Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu. 15

Cum putem scăpa de sectanţi?. 15

Sfârşitul minunat al Părintelui Maxim.. 16

Viaţa sfântă a lui Ioan David. 17

Cum a ispitit diavolul pe fratele Gheorghe Ilie. 17

Cum se nevoia Părintele Gherasim.. 18

Evlavia Părintelui Gherasim pentru Maica Domnului 19

Răbdarea în boală a Părintelui Gherasim.. 19

De ce Părintele Gherasim preţuia Sfânta Liturghie?. 19

Chemarea monahului Ilarion la mănăstire. 20

Cum a izbăvit Maica Domnului pe monahul Ilarion de ispită. 20

Cum a vindecat Maica Domnului pe monahul Ilarion. 21

Maica Domnului ajută în ceasul morţii pe cei cu inima curată. 21

Profeţia unui sihastru despre sfârşitul lumii 22

Diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită. 23

Însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau! 24

Bucuria diavolilor de cei care mor nepocăiţi 27

Sfârşitul creştinesc al unei mame. 28

Moartea unui bun creştin. 28

Puterea rugăciunii în comun. 29

Copiii evlavioşi ajută la mântuirea părinţilor lor 30

Sfârşitul minunat al unui călugăr tânăr 30

Puterea rugăciunii din inimă. 31

Sfârşitul binecuvântat al roabei lui Dumnezeu, Profira. 32

Rugăciunea cu credinţă ne scapă de moarte şi de osândă. 32

Cum s-a săvârşit ultimul frate al părintelui Cleopa. 32

Inima de mamă. 33

O povestire minunată. 34

O altă povestire asemenea. 38

Cântăreţul de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Târgu Neamţ 39

Nevoinţa şi sfârşitul maicii Valentina şi a fiicei ei, Emiliana. 40

Cum se izbăvea maica Valentina de primejdii în pustie?. 41

Cum a ispitit diavolul pe ucenica maicii Valentina?. 42

Sfârşitul creştinesc al maicii Valentina Pleşa. 43

Maica Domnului izbăveşte copiii de primejdii şi de moarte. 43

Sfârşitul binecuvântat al monahului Mihail 44

Sfârşitul minunat al unui credincios. 44

Sfârşitul fără pocăinţă al unei tinere fete. 46

Sfârşitul minunat al maicii Magdalena Tofan din Mănăstirea Agapia. 46

Sfârşitul creştinesc al părintelui Ilarion Iova. 48

Sfârşitul binecuvântat al mitropolitului Nifon Criveanu. 50

Cum s-a săvârşit părintele Hrisostom Postolache. 50

Moşul Neculai Vărăticeanu. 51

Cum a văzut moşul Neculai pe Sfântul mare mucenic Gheorghe?. 52

De ce nu purta cuţit la brâu moşul Neculai Vărăticeanu?. 53

Sfârşitul binecuvântat al preotului Dumitru Stan. 54

Moşul Gheorghe din Bucovina. 54

Grija pentru cei răposaţi 55

La spovedanie. 56

Să nu râvnim la avutul străin. 56

Cum a murit moşul Onofrei din comuna Putna?. 56

Sfârşitul creştinesc al roabei lui Dumnezeu Maria Marin. 57

Spovedania unei femei 58

Cum a salvat Maica Domnului o femeie grav bolnavă?. 59

Cum s-a izbăvit de moarte pictorul Marin Săndulescu?. 60

Deşteptarea din morţi a lui Şandor 61

O altă întâmplare asemenea. 61

Datoria de a ajuta pe cei răposaţi 62

Maica Domnului este grabnic ajutătoare. 63

Despre Nicolae din comuna Greci-Măcin. 64

Cum s-a mutat la Domnul, Maica Evghenia din mănăstirea Surpatele. 65

Mărturisirea unei creştine din localitatea Mâneciu. 66

O altă mărturisire asemenea. 67

Sfârşitul înfricoşat al unei femei apostate. 67

Moşul deşteptat din morţi 68

Recunoştinţa celor răposaţi pentru binefăcătorii lor 68

Importanţa milosteniei pentru cei răposaţi 69

Pustnicul Vlasie din Săliştea Sibiului 70

O povestire înfricoşătoare. 71

Rugăciunile Bisericii au mare putere. 72

Pocăinţa unui pădurar 73

Puterea rugăciunii în comun şi pedeapsa vinovatului 73

Sfânta Împărtăşanie dă sănătate credincioşilor 75

Sfârşitul unui creştin din judeţul Mehedinţi 75

Pronia divină. 76

Recunoştinţă. 76

Faptă creştinească şi recunoştinţă. 77

Furtul este un mare păcat 78

Folosul paraclisului Maicii Domnului 78

Paraclisul Maicii Domnului izbăveşte pe om de primejdia morţii 79

Cum a izbăvit Maica Domnului o mamă de la moarte. 80

Mărturisirea profesorului Vasile A. Gheorghiţă. 80

Importanţa spovedaniei 81

Bătrâna care nu putea muri 82

Între doctor şi duhovnic. 82

Model de mamă. 84

Mamă martiră. 84

Păcat şi pedeapsă. 85

Să nu ne răzbunăm asupra vrăjmaşilor 85

Nu este mântuire fără spovedanie. 86

Puterea psalmilor 86

Pedeapsa celor ce trăiesc necununaţi 86

Milostenie de samaritean. 87

Sfânta Cruce, semnul biruinţei 88

Puterea spovedaniei 89

Îngerii ajută sufletele creştinilor în ceasul morţii 90

Să zicem „Tatăl nostru” cu lacrimi 91

Lacrimile neascultării 91

Reculegere. 91

Mărturia unui credincios. 91

Sfârşitul lui Vasile Dănilă. 93

Sfârşitul unei femei credincioase şi milostive. 93

Moartea martirică a unei mame. 95

Un preot misionar model 96

Frumuseţea slujbelor ortodoxe. 96

Introducere

În dorinţa de a salva de uitare şi de a populariza spiritualitatea ortodoxă orală, care adesea rămâne anonimă, deşi uneori este atât de intens trăită, am adunat în acest modest volum un buchet de istorioare, întâmplări, fapte adevărate, cu conţinut moral-duhovnicesc, pe care le-am intitulat Istorioare duhovniceşti.

Aceste istorioare, din care majoritatea sunt mărturisiri adevărate ale unor martori oculari, au fost adunate de la preoţi, duhovnici, călugări şi credincioşi vrednici de crezare. Atât la culegerea, cât şi la redactarea lor, s-a urmărit un singur lucru: folosul sufletesc al cititorilor şi credincioşilor Bisericii noastre.

În acest scop s-au ales numai istorioare scurte, cu efect imediat asupra conştiinţei şi voinţei noastre, şi s-au redactat într-o formă simplă, populară, concisă, specifică credincioşilor care le-au trăit. Cartea cuprinde atât fapte pozitive, cât şi negative, care nu smintesc, ci, dimpotrivă, zidesc sufletul, fiind încredinţat că şi unele şi altele sunt folositoare şi exprimă spiritualitatea vie a poporului nostru.

Întrucât lucrarea de faţă se bucură de multă apreciere din partea credincioşilor noştri iubitori de Hristos şi doritori de mântuire, a făcut ca primele patru ediţii să fie epuizate. Din această cauză, retipărim această carte în a VI-a ediţie, cu text revizuit şi îmbogăţit cu noi fapte şi întâmplări reale, ziditoare de suflet, adunate de prin sate, oraşe şi mănăstiri, dintre care unele sunt mai recente.

Recomandăm tuturor această modestă lucrare şi dorim să nu lipsească din casa nici unei familii creştine, care se confruntă astăzi cu tot mai multe încercări şi necazuri.

Mulţumesc lui Dumnezeu că a binecuvântat apariţia cărţii de faţă şi în a VI-a ediţie şi rămân recunoscător tuturor colaboratorilor cunoscuţi şi anonimi.

Fie ca şi prin aceasta să se preamărească Dumnezeu, să se întărească dreapta credinţă şi să se îndemne fiii Bisericii noastre Ortodoxe la o trăire morală în Hristos cât mai înaltă.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Sfânta Mănăstire Sihăstria Anul mântuirii, 2002

O vedenie înfricoşată împotriva avorturilor

Într-una din zile a venit la duhovnic o femeie gravidă cu primul copil să se mărturisească şi a spus: Părinte am venit să mă mărturisesc că am o mare tulburare şi nelinişte cu soţul meu care este om rău şi fără credinţă în Dumnezeu. Îmi spune mereu să nu-i fac copii, căci copii sunt “salba dracilor”. Mă ameninţă că dacă nu avortez, mă lasă ori are să mă omoare. Dar eu i-am spus că mai bine vreau să mor decât să fac crimă, omorând copilul pe care Dumnezeu voieşte să mi-l dea. Eu vreau să fiu mamă, nu criminală. Dar el mereu mă înjură şi mă ameninţă cu moartea şi nu mai ştiu ce să fac.

A întrebat-o preotul:

– Eşti cununată cu el?

– Da, părinte.

Iar el i-a zis:

– Posteşte după puterea ta, roagă-te şi mergi la biserică. Prin aceste fapte bune ai să-l faci bun şi pe el, după mărturia Apostolului Pavel, care zice că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi invers!

După ce s-a mărturisit femeia curat de toate păcatele ei a zis:

– Părinte, te rog să-mi dai un canon să-l fac, ca bunul Dumnezeu să schimbe gândurile cele rele ale bărbatului meu, că doar ne-am căsătorit din dragoste şi cu buna înţelegere a noastră şi a părinţilor; şi nu era aşa ca acum, că n-aş fi mers după el în veci!

Preotul i-a spus:

– Soră, dacă voieşti să faci canon, te sfătuiesc să iei pe Maica Domnului ocrotitoare în viaţa ta, că Ea are mare trecere înaintea Preasfintei Treimi; mai mult decât toţi sfinţii lui Dumnezeu. Fă cum te-am învăţat şi pe lângă aceasta, să citeşti în fiecare dimineaţă Acatistul Maicii Domnului şi seara cinstitul ei Paraclis. După terminarea rugăciunii, să pomeneşti şi pe soţul tău, ca să-i dea Dumnezeu gând bun şi să-l întoarcă la calea cea bună.

Femeia a primit cu mare bucurie sfatul şi canonul şi s-a făgăduit că-l va face cu toată sârguinţa.

După două luni de zile a venit iar femeia şi a zis:

-Părinte, mare minune s-a întâmplat cu mine. Am făcut toate cum m-aţi învăţat şi am pomenit cu lacrimi la rugăciune pe soţul meu Ioan şi iată ce mi s-a întâmplat: într-o seară, fiind tare obosită, mi-am făcut rugăciunile de seară şi paraclisul Maicii Domnului cu candela aprinsă înaintea sfintei icoane şi adormind puţin, am avut o vedenie înfricoşată: se făcea că mă aflu pe o vale frumoasă între două rânduri de munţi care se terminau cu piscuri înalte de stânci. Între munţi era o şosea. Mergând pe acest drum frumos şi aruncându-mi privirea, am văzut că la marginea pădurii erau nişte arbori de foc şi la fiecare arbore, era legată cu funii de foc câte o femeie; toate ţipau groaznic şi se zvârcoleau, că de la spate le ardeau arborii aceia de jăratic aprins, de care erau legate. Apoi am văzut că de pe munţi au venit nişte vulturi de foc care, cu ghearele lor şi cu ciocul, se aşezau pe pieptul acelor femei şi le mâncau sânii, până li se vedeau oasele, apoi zburau din nou în munţi, iar ele răcneau îngrozitor şi cereau ajutor de la Dumnezeu. Sânii acelor femei în puţină vreme au crescut înapoi şi îndată vulturii aceia înfocaţi iar veneau şi le mâncau sânii. Femeile acelea răcneau foarte tare şi se zvârcoleau în chinurile acelea mari şi amare. Eu, văzând acestea, eram foarte îngrozită şi înspăimântată, fiind singură pe acel drum. Căutând şi de cealaltă parte a şoselei, am văzut acelaşi lucru. În faţa acestei groaznice privelişti, am căzut în genunchi şi mă rugam Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici, să mă scoată de acolo că mă temeam foarte mult, ca nu cumva acei vulturi înfocaţi să vină şi la mine şi să mă sfâşie ca pe femeile acelea, căci eram singură în acel loc.

În timp ce mă rugam, văd venind un om în urma mea – şi m-am bucurat foarte mult, sperând să-mi fie de mare ajutor în călătoria mea prin această groaznică privelişte.

Când a ajuns la mine acel om, mi-a zis: „Vezi, femeie, ce se întâmplă aici?” Eu, luând îndrăzneală, am întrebat: „Te rog, omule, unde sunt eu aici?”

Iar el mi-a răspuns: „Aici eşti unde a binevoit Dumnezeu să fii, ca să vezi chinurile acestor femei care fac avorturi şi n-au voit ca să le sugă pieptul copiii lor, ci îi ucid, fiind mai rele decât fiarele şi târâtoarele pământului; de aceea le vor mânca sânii aceşti vulturi de foc în vecii vecilor. Că animalele, oricât de sălbatice ar fi şi oricât de veninoase, nu numai că nu-şi omoară puii lor, ci îi şi apără foarte mult, chiar cu preţul vieţii. Iată aceste femei blestemate pe care le-a ajuns urgia cea dreaptă a lui Dumnezeu, cum se ard din spate, iar din faţă le sfâşie sânii aceşti vulturi ai mâniei lui Dumnezeu. Că ele n-au voit să-şi nască copiii care s-au zămislit în pântecele lor, prin puterea lui Dumnezeu. De aceea, aşa se vor chinui în vecii vecilor”.

Apoi mi-a zis: „Şi tu ajungeai tot aici să te chinuieşti, dacă ascultai de sfatul bărbatului tău cel tiran şi fără frică de Dumnezeu. Că dacă ai fi ascultat de el şi mergeai la doctor să ucizi copilul, chiar atunci, în vremea avortului, ai fi murit în mâinile doctorului, pentru mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Iar dacă ai ascultat de duhovnicul tău şi te-ai rugat la Maica Domnului, Ea a mijlocit pentru tine la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, să nu te lase să cazi în această crimă”.

Acestea mi le-a spus acel tânăr cu care mergeam. Privind spre dreapta şoselei, am văzut un singure arbore de foc în marginea pădurii, de care nu era legat nimeni. Atunci tânărul mi-a zis: „Aici era locul tău, dacă ucideai şi tu pruncul pe care-l ai în pântece”. Zicând acestea, m-am trezit în patul meu plângând foarte.

Auzind soţul meu din camera lui, a venit repede şi m-a întrebat: „Ce ai femeie, de ce plângi, ce ţi s-a întâmplat?” Iar eu i-am spus toate acele lucruri înfricoşate, pe rând, aşa cum le-am văzut şi nu mă puteam opri din plâns. Iar el mi-a zis: „Fă ce ştii, că de acum înainte eu nu te voi mai îndemna să faci avorturi şi-mi pare rău că te-am sfătuit la aceste lucruri”. Din ziua aceea m-a lăsat în pace.

El, fiind mustrat de conştiinţă, s-a dus la duhovnic şi s-a mărturisit, cerându-şi canon pentru păcatele sale şi mai ales pentru crima ce era să o facă prin uciderea pruncului său.

Am însemnat această povestire înfricoşată, ca să fie spre folosul şi trezirea femeilor ce îşi ucid în pântece pruncii lor cei nevinovaţi, şi să ştie ce le aşteaptă după moartea lor.

Dascălul Neculai Dumitriu

Un nume cunoscut în părţile locului şi apreciat de numeroşi preoţi, călugări şi credincioşi – mai ales între cele două războaie mondiale – a fost acela al dascălului Neculai Dumitriu. Născut şi crescut în satul Borleşti, Neamţ, unde şi-a întemeiat şi un cămin model pentru toţi, dascălul Neculai Dumitriu, aşa cum îl ştiu consătenii, a fost cântăreţ de biserică toată viaţa sa. Acolo în locaşul lui Dumnezeu, închinat Sfântului Spiridon, făcătorul de minuni, lăuda el pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii Lui. Glasul său dulce, armonios, smerit şi plângător, desfăta inimile, mângâia sufletele amărâte ale sătenilor, scotea multe lacrimi din ochii credincioşilor şi se ridica spre cer, ca o rugăciune de seară.

Până în anul 1918, dascălul Neculai Dumitriu, om cu vază şi cu cinste în sat, a fost totodată şi notarul comunei Borleşti, fiind foarte sârguitor în toate: creştin model, cântăreţ renumit la biserică, gospodar şi cetăţean de frunte.

Dar după ascunsele judecăţi ale lui Dumnezeu, se îmbolnăveşte în vara anului 1919 şi este internat de urgenţă la spitalul din Roznov. Toţi spuneau că nu mai este vreo salvare pentru el.

Într-adevăr, ajunge în comă şi apoi în nesimţire. „A murit Neculai Dumitriu din Borleşti”, au comunicat doctorii, „veniţi şi-l luaţi acasă”.„Dumnezeu să-l ierte”, rostea fiecare cu lacrimi în ochi, „că tare mai era bun şi credincios”.

Dar iată că se petrece o minune neaşteptată. Pe când îl îmbrăcau în haine de înmormântare şi-l aşezară în sicriu, deodată el se deşteptă ca dintr-un somn adânc. Era foarte înspăimântat şi schimbat la faţă.

Rostea cuvinte fără legătură şi privea de jur- împrejur uimit.

– Unde sunt eu aici?, a întrebat el.

– La spitalul din Roznov, tată!, i-au răspuns copiii. Nimeni nu ştia ce să creadă, ce să întrebe, ce să facă. Vestea aceasta s-a auzit în foarte scurt timp în tot spitalul, pe stradă, în sat, peste tot.

– A înviat dascălul Neculai Dumitriu!, spuneau unii către alţii.

– Oare este posibil una ca aceasta?, se întrebau sătenii. Unde o fi fost sufletul lui atâtea ceasuri? În iad sau în Rai?!

– Oameni buni, nu vă alarmaţi, spuneau doctorii, el nu murise de-a binelea, ci a fost numai leşinat; iar din cauza răcelii din morgă, s-a deşteptat la viaţă. Scoateţi-l afară la aer, purtaţi-l încet; este foarte slăbit. Luaţi-l culcat să-şi mai revină. Să-i mai facem o injecţie, adăugară doctorii.

– Nu! Lăsaţi-l în pace, au răspuns rudele lui. L-aţi omorât voi cu doctoriile. Dacă Dumnezeu l-a înviat din nou, este al nostru de acum. Şi l-au luat acasă.

Minunea era săvârşită. Dascălul Neculai Dumitriu se simţea tot mai bine. Dragostea familiei şi mai cu seamă rugăciunile lui cu credinţă l-au readus la viaţă, i-au dat putere să cânte din nou la biserică, să lucreze, să se bucure, să trăiască printre oameni. Dar el parcă nu era mulţumit. Tăcea mereu, nu râdea deloc, vorbea foarte puţin şi plângea adeseori. Cum deschidea gura să vorbească, începeau şi lacrimile să-i curgă pe faţa lui.

– De ce plângi, tată, aşa? Te simţi bolnav? Sau poate ai văzut dincolo ceva înfricoşat?!

– Dragii mei, zise el, chemaţi pe părintele până la noi!

L-au chemat şi s-a spovedit, i-a spus toată taina pe care i-a descoperit-o Dumnezeu în ceasurile acelea de grea încercare. El ar fi dorit să nu mai spună nimănui afară de spovedanie, dar preotul i-a dat voie şi chiar poruncă, să spună tuturor minunea spre slava lui Dumnezeu şi folos duhovnicesc.

Astfel, toate rudele, prietenii şi cunoscuţii, cu cei ai casei stăruiau mereu în jurul lui cu aceste întrebări:

– Spune-ne, frate Nicolae, unde ai fost cu sufletul după ce ai ieşit din trup, şi ce ai văzut acolo?

Atunci el răspundea:

– Dragii mei, după ce am ieşit din trup, am văzut o ceată mare de diavoli, foarte înfricoşaţi la vedere, care căutau să mă apuce şi strigau asupra mea că am făcut cutare şi cutare păcat şi nu m-am spovedit la preot. Iar eu plângeam de mare frică şi ceream ajutorul Sfântului Nicolae. Apoi, a venit la mine un bătrân cuvios, cu toiag de aur în mână şi mi-a zis: „Vino după mine, că am venit să-ţi ajut”. Şi m-a dus să-mi arate toate muncile iadului, acolo unde se muncesc păcătoşii.

– Ce munci ai văzut acolo, frate Neculai?, îl întrebau necunoscuţii?

Iar el răspundea cu lacrimi: Mai întâi m-a dus prin nişte locuri întunecoase, cu stânci şi cu pietre, cu cărări înguste şi fără verdeaţă. Deodată, am văzut în vale un lac mare fără margini, plin de catran şi cu viermi neadormiţi. Iar în el se chinuiau nenumărate suflete omeneşti. Unii erau până la glezne, alţii până la brâu, alţii până la gură în catran, şi viermi îngrozitori îi mâncau pe ei. Tot lacul acela foia de viermi. Le intra pe gură, pe nas şi pe urechi şi le rodea carnea cu răni nevindecate. Şi auzeam un ţipăt mare şi foarte groaznic: „Vai! Vai! ajutaţi-ne, fraţilor! Scoateţi-ne de aici! Nu ne lăsaţi, fraţilor!”.

– Cine sunt aceştia care se muncesc aici, sfinte al lui Dumnezeu?, am întrebat pe acel cuvios.

– Aici viermele lor nu doarme, a răspuns el, iar aceştia sunt cei care au zăcut în desfrânări, în beţii, în jocuri şi în ucideri, şi aşa se vor munci aici în veci.

Am mers mai departe, printre stânci înfricoşătoare şi am văzut în vale o moară de foc, cu roată de foc, care era purtată de un râu de foc. Şi în ea se măcinau mulţime de capete omeneşti care strigau deznădăjduite şi cereau ajutor.

– Ce păcate au făcut aceştia care se chinuiesc aici?, am întrebat eu plin de mare frică.

– Aceştia sunt cei care măcinau Duminica şi în sărbători, care lucrau la câmp şi alte treburi făceau şi care au luat îndoit de la săraci, de la văduve şi orfani.

Am mers mai departe şi în alt loc am văzut nişte hambare de foc uriaşe şi mulţi păcătoşi care ardeau în ele.

– Dar aceştia ce păcate au, sfinte al lui Dumnezeu?

– Aceştia au furat din avutul altora grâu, bucate, bani, păsări, animale şi munca celor necăjiţi; şi aşa se vor chinui în veci.

Apoi am ajuns la poalele unui munte mare, într-un loc groaznic, unde femei se chinuiau şi ţipau, cerând ajutor, dar nimeni nu le auzea.

– De ce sunt chinuite aici aceste femei, plăcutule al lui Dumnezeu?

– Acestea sunt femeile care nu au vrut să nască toţi copiii, ci i-au ucis prin avorturi. Apoi nici canon n-au făcut şi, de aceea, se vor munci aici în vecii vecilor.

Am văzut şi alte multe locuri înfricoşătoare, cu tot felul de munci, cu diavoli şi nenumărate suflete ce se chinuiau. Şi toţi ţipau de durere şi strigau deznădăjduiţi. Iar eu plângeam de strigătele lor şi mă temeam.

La urmă am fost dus de cuviosul acela chiar la satana. Acolo m-am înfricoşat cel mai tare, că era groaznic la vedere. Stătea pe un scaun uriaş care se cutremura sub el. Apoi acela a zis unei slugi: „Ia o suliţă de foc şi loviţi-l în inimă, ca să ştie că a fost până la noi. Că acesta îmi va face mare rău în lume, căci va spune oamenilor tot ce a văzut aici în iad”. Acea durere permanent o simt în inimă, aducându-mi aminte de muncile ce le-am văzut.

De acolo ne-am întors înapoi pe unde trecusem, iar pe cale mi-a spus cuviosul acela aceste cuvinte:

– Iată, cu mila lui Dumnezeu, te întorci iar în trup. De acum să te pocăieşti şi tu, ca să nu ajungi aici în munci, şi să spui şi celor ce nu cred ce-i aşteaptă, dacă nu se vor pocăi şi nu-şi vor spovedi la preot păcatele lor…

Deci, după deşteptarea aceea din morţi, dascălul Neculai Dumitriu, a mai trăit aproape 30 de ani, însă a avut o viaţă duhovnicească cu totul aleasă, căci cea mai mare parte din avere a împărţit-o la săraci şi la biserici. Iar el, împreună cu familia lui, trăia în rugăciuni, în lacrimi, în post, în citirea Sfintei Scripturi şi în viaţă curată. Mereu se ruga şi plângea permanent, dar niciodată căzând în deznădejde, ci totdeauna era senin la faţă, oricând având un cuvânt de mângâiere şi de învăţătură pentru cei pe care îi întâlnea. La biserică cânta aşa de duios şi mişcător, încât toată lumea plângea atunci când cânta el, ba el însuşi plângea la rugăciune şi la cântare.

– Frate Neculai, de ce plâng credincioşii când citeşti şi cânţi frăţia ta?, îl întrebau cei mai apropiaţi ai lui.

– Drăguţă, dacă vorbeşti şi cânţi din inimă, la inimă merge!

Şi ce plin era de duhul lui Dumnezeu acest suflet! Permanent era smerit, cu lacrimi în ochi, aprins de dragostea lui Dumnezeu şi foarte iubitor de biserică şi de rugăciune. Adesea se mărturisea la preot, se împărtăşea şi se umplea de darul lui Dumnezeu. Iar casa lui era acum casă pentru mulţi călători: săraci şi călugări. Ieşea înaintea fiecăruia şi-l chema cu lacrimi în casa lui. „Hai, drăguţă, vino în casa aceasta să ne bucurăm împreună!” Când vedea preoţi sau alte feţe bisericeşti, intrând în ograda lui, îndată ieşea înainte la poartă, deschidea toate uşile şi, bătând din palme de bucurie, zicea ca un copil:

– Iată, vin părinţii noştri! Iată, vin părinţii noştri!

Bătrânul mergea adesea la sfintele mănăstiri. Acolo era cunoscut tuturor. Şi-l puneau părinţii să cânte la biserică, să citească cuvânt de folos şi să zică psalmii Utreniei. Iar el cânta plângând şi citea aşa de mişcător, ca nimeni altul.

Odată, auzindu-l un egumen îmbunătăţit, a zis către fraţi: „Minunat om este acesta, mă răscoleşte până în adâncul inimii cu cântarea lui!”

Altă dată a văzut la trapeza Mănăstirii Sihăstria câţiva fraţi vorbind în timpul cuvântului şi le-a zis: „Dacă ne-ar ajuta Bunul Dumnezeu să punem şaptezeci de lacăte la gura noastră!”.

Într-o zi a fost cu fraţii mănăstirii la lucru în grădină. Şi văzând pe un frate, anume Constantin Ilie – numele civil al Arhimandritului Cleopa Ilie i-a spus cu glas proorocesc: „Frăţioare, frăţioare, frăţia ta ai un dar, o chemare de la Dumnezeu, căci eşti ales să fii păstor duhovnicesc peste locul acesta…”. Cu timpul s-a împlinit cuvântul său. A ajuns bătrânul şi la Sfintele Locuri, unde s-a închinat la mormântul Domnului şi s-a întors cu mare bucurie în ţară.

Uneori, când era rugat, povestea tuturor acele înfricoşate munci pe care le văzuse. Altă dată, îl întrebau fraţii:

– Frate Neculai, de când îţi tremură mâinile?

– Ştiţi de când? De când am văzut muncile iadului. De atunci tremur mereu de frica aceea, ba şi inima m-a durut timp de şapte ani, de când am fost lovit de diavol!

La sfârşitul anului 1944, odată cu sosirea iernii, se sfârşea plin de bucurie şi de pace, alesul lui Dumnezeu, dascălul Neculai Dumitriu, în vârstă de aproape 80 de ani. A fost înmormântat în cimitirul satului, plâns de mii de credincioşi, de preoţi, de călugări, de săraci şi de cerşetori.

Pedeapsa celor care hulesc Sfintele Icoane

În vara anului 1991, o femeie sectantă din comuna Frătăuţi – Suceava s-a dus la soacra ei, o creştină foarte evlavioasă, bolnavă. Nora, văzând pe perete o icoană mare, frumoasă a Maicii Domnului, la care se ruga bătrâna ziua şi noaptea cu lacrimi, i-a zis cu mânie: „Mamă, nu te mai închina la icoane, căci icoanele sunt idoli!” Apoi, pornindu-se cu furie, a luat icoana de pe perete şi a aruncat-o în sobă, fiind jeratic mult, şi a ars sfânta icoană.

Atunci, bătrâna a plâns şi cu lacrimi i-a zis din patul suferinţei: „Eu sunt bolnavă şi neputincioasă, şi nu pot să-ţi fac nimic, dar o să te ardă Maica Domnului. Tu vei vedea!”

Aceasta s-a întâmplat într-o sâmbătă. După o săptămână, nora sectantă făcea mâncare la o nuntă, ca bucătăreasă. Cum aşeza mâncarea la foc şi cocea pâine în cuptor, deodată o limbă de foc a ieşit din gura cuptorului, i-a aprins hainele şi în câteva clipe a ars toată în flăcări, în strigăte cumplite de durere. Până au venit oamenii s-o salveze, era deja moartă. Numai o parte din oase au mai putut aduna. De această grea pedeapsă s-au cutremurat toate satele din jur. Iată cum pedepseşte Dumnezeu pe cei ce hulesc Biserica, preoţii, Sfânta Cruce şi Sfintele Icoane. Acea femeie, nu numai că hulea cele sfinte, ci a căutat să le profaneze şi să le distrugă. Aceeaşi soartă vor avea toţi cei ce hulesc credinţa ortodoxă apostolică şi toate cele sfinte. „Aşa să fie!”

O altă întâmplare şi pedeapsă asemenea

Un bărbat sectant din Frătăuţii de Sus, judeţul Suceava, ura de moarte cele sfinte ale Bisericii, adică preoţii, icoanele, Sfânta Cruce şi hulea şi pe Maica Domnului. Aflându-se într-un sat vecin, între mulţi creştini ortodocşi, s-a luat la discuţie cu ei, ocărându-i că se închină la idoli, pentru că cinstesc sfintele icoane. Apoi, pornindu-se din lucrarea diavolului, a luat de la cineva o icoană a Maicii Domnului şi a călcat-o în picioare înaintea tuturor, zicând: „Iată, nimeni nu are ce-mi face, că icoanele sunt idoli. Să vedem ce o să-mi facă mie Maria, că a fost o femeie ca toate femeile cu mai mulţi copii!”

Oamenii uimiţi şi supăraţi de acest gest diavolesc, credeau că este beat sau că este stăpânit de un demon.

Apoi acel hulitor s-a urcat într-o maşină mică a fratelui său şi s-a dus în satul din apropiere. Când a coborât din maşină, chiar în faţa casei lui, a venit o altă maşină cu viteză, l-a lovit greu şi i-a rupt ambele picioare mai sus de genunchi. Rudele l-au dus repede la spital la Rădăuţi, dar după trei ore a decedat, dându-şi sufletul în mâinile diavolilor. Aşa mor hulitorii de Dumnezeu, care urăsc Biserica şi pe sfinţi.

Moartea înfricoşată a unei vrăjitoare

În Munţii Apuseni a trăit o femeie desfrânată şi vrăjitoare vestită în partea locului. O chema Minerva, trăia în Izvorul Ampoiului, judeţul Alba. Această femeie, nefiind căsătorită, a născut trei copii cu trei bărbaţi, a făcut multe avorturi şi a păcătuit mult, nepurtând grijă de sufletul ei. Ba făcea vrăji şi cu veşminte preoţeşti.

Din noiembrie 1998 s-a îmbolnăvit foarte tare, trupul i s-a umplut de răni, carnea a început să-i putrezească, încât o mâncau viermii de vie. Dar nici în ultima clipă n-a vrut să se spovedească. La 9 iunie 1999 a murit în chinuri groaznice, în vârstă de 70 de ani.

Îndată ce a murit, chipul i s-a desfigurat cu totul şi a luat o înfăţişare înfricoşătoare, încât rudeniile au acoperit-o cu o pânză, pentru că lumea se speria de ea. Trupul i s-a umflat atât de tare, încât nu mai încăpea în sicriu şi a trebuit să fie tăiată la burtă. Mirosea foarte greu şi nimeni nu putea să stea lângă ea.

Aceasta a fost o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că a fost vrăjitoare, a trăit în păcate mari şi a murit nespovedită, nepurtând grijă de sufletul ei.

Doamne, izbăveşte-ne pe toţi de o moarte cumplită ca aceasta!

Sculptorul Gheorghe Gheorghiţă

Acest creştin cu suflet mare şi cu talent de sculptor bisericesc tot atât de mare, era cunoscut de toată lumea din Târgu Neamţ şi din partea locului. Creştin ales născut în Pipirig, tată a şase copii, sculptor neîntrecut şi mare trăitor mistic rar întâlnit în ţinutul Neamţ, el lucra mult pentru biserici şi mănăstiri. Făcea străni, cruci, troiţe sculptate în lemn de tei şi stejar, care şi astăzi împodobesc Sfintele biserici. Dar el nu lucra pentru bani sau laudă, ci pentru slava lui Dumnezeu. De aceea nu se grăbea la lucru, ci lucra cu măsură, ca pentru Dumnezeu, apoi făcea o pauză; se mai ruga şi citea câte un capitol din Sfânta Scriptură sau din alte cărţi sfinte.

La atelierul său de lucru se aflau două cărţi sfinte permanent deschise. În dreapta era Biblia, iar în stânga sa era Filocalia. Şi nu trecea o zi fără să citească câte două-trei capitole din aceste două cărţi sfinte şi mântuitoare de suflet.

Apoi a fost închis şi persecutat mai mulţi ani, pe motiv că ţinea la Biserică şi Neam, fiind nevinovat. În închisoare a fost un model viu de comportament, iar când a fost eliberat, s-a întors mai tare în credinţă. Ba îi părea rău că nu se mai putea ruga ca în închisoare.

Ajungând bătrân şi bolnav, în toamna anului 1984 s-a strămutat la Hristos cu pace, pentru a-L slăvi neîncetat pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu

Comuna Pângăraţi – Neamţ a fost binecuvântată de Dumnezeu cu un creştin smerit şi evlavios, în persoana învăţătorului Gheorghe Gârbuleţ, născut în 1910.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Gheorghe Gârbuleţ a fost trimis pe front. În timpul luptelor din Caucaz i s-a pus pistolul la gât şi a fost împuşcat. Dar, prin minune, a scăpat cu viaţă. După ce stă în spital vreo şase luni de zile, este lăsat la vatră ca invalid de război, dar este reîncorporat în 1944 în timpul luptelor de la Neamţ, unde cade prizonier. Este trimis în lagărul de la Oranki, unde stă trei ani de zile, primind toate ca din mâna lui Dumnezeu.

Despre aceşti ani el povesteşte:

„Acolo l-am cunoscut cu adevărat pe Dumnezeu. Eram în lagăr şi Părintele Dimitrie Bejan ne tâlcuia dintr-o Biblie, care prin minune Dumnezeu a păzit-o de n-au pus-o pe foc, căci în fiecare săptămână ne făceau percheziţie. Eram câte 70-80 înscrişi pe zi să citim o pagină din Biblie. Aici am înţeles cuvântul că omul nu va trăi numai cu pâine, care nu era în lagăr, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu”.

După ce iese la pensie, profesorul Gheorghe Gârbuleţ, cu binecuvântarea preotului paroh, face o frumoasă misiune ortodoxă în satul Pângărăcior – Neamţ, mai ales difuzând cărţi sfinte de tot felul, din casă în casă. Apoi citeşte duminica cazania la biserică. Merge pe la copii şi bolnavi; sfătuieşte, învaţă, mângâie şi face milostenie.

Viaţa lui este un continuu apostolat, o jertfă de trei sferturi de secol, de mărturisire a Evangheliei lui Hristos, de misiune, de milostenie şi slujire sfântă.

Ce altă misiune şi slujire ortodoxă mai frumoasă poate face cineva ca acest smerit creştin şi frate în Hristos? De aceea îl recomandăm de model tuturor creştinilor care vor să se mântuiască. Căci fără jertfă, fără osteneală şi renunţare la cele de pe pământ, nu ne putem mântui.

Bunul nostru Mântuitor să primească jertfa, lauda, statornicia şi buna credinţă a plăcutului său, Gheorghe, ca să fie îndemn, lumină şi călăuză ortodoxă pentru toţi care cred în lumină şi în învierea Domnului.

Cum putem scăpa de sectanţi?

Satul Voineşti, judeţul Iaşi, a fost asaltat acum patru ani de sectanţi, ziua în amiaza mare.

Era în vara anului 1995. Lumea era plecată la câmp şi satul rămăsese aproape pustiu. Doar bătrânii şi copiii stăteau pe lângă casă.

Dar, iată că ziua vine un autocar străin cu 50 de sectanţi, ca să-i tragă pe ortodocşi la secta lor. Umblau din casă în casă, promiteau daruri, ameninţau şi huleau cele sfinte. Aceasta o făceau cu aprobarea primarului şi a organelor locale, fără să consulte şi preotul satului.

Cineva îi spune preotului. Părintele aleargă la biserică, strigă după ajutor şi caută oameni să scoată lupii dintre oi. Însă satul era aproape gol de oameni. Atunci preotul a apelat la ultima soluţie: să tragă clopotele mult, până se vor aduna oamenii! Auzind oamenii clopotele, au lăsat lucrul şi au venit repede la biserică. Apoi au alungat cu asprime pe sectanţi, încât multă vreme nu vor mai îndrăzni să facă prozelitism aici.

Dumnezeu să acopere ţara noastră de gurile hulitoare ale ereticilor şi să ne miluiască pe toţi după mare mila Sa.

Sfârşitul minunat al Părintelui Maxim

În anul 1952, Arhimandritul Maxim Bâtâcă, fost duhovnic în Mănăstirea Agapia, se face schimnic şi se retrage în obştea Mănăstirii Sihăstria, fiind bătrân.

Nevoinţa sa era aceasta: lua parte regulat la toate slujbele bisericii de zi şi noapte, fiind mare protopsalt şi tipicar; mânca odată pe zi în cursul săptămânii regim vegetarian, iar sâmbăta şi în sărbători mânca cu obştea; citea o psaltire pe zi şi nu mânca până nu o termina de citit.

Această rânduială a păstrat-o cu sfinţenie până la sfârşitul vieţii sale, având ca duhovnic pe vestitul părinte, Ieroschimonahul Paisie Olaru.

La 23 noiembrie, 1962, Părintele Maxim s-a dus la Domnul. Ceasul morţii l-a găsit rugându-se lui Dumnezeu. Citea la Psaltire în chilie, pe la ora două dupăamiază, şezând pe obişnuitul său scăunel. Apoi, încet, a lăsat capul în jos, ca şi cum ar fi adormit, iar degetul său a rămas pe primul verset din psalmul 72, care zice: Cât de bun este Dumnezeul lui Israel, cu cei drepţi la inimă. În clipa aceea Părintele Maxim şi-a dat duhul în mâinile Domnului!

Auzind părinţii, au alergat la chilia lui împreună cu duhovnicul său, Ieroschimonahul Paisie, şi toţi se uimeau şi dădeau slavă lui Dumnezeu că bătrânul stătea mort pe scaun, fără să cadă.

Atunci toţi au început să plângă şi şi-au dat seama cât de puternică este citirea Psaltirii, care, odinioară, se citea neadormit prin mănăstiri, prin sihăstrii şi chilii pustniceşti, precum şi în casele credincioşilor.

Viaţa sfântă a lui Ioan David

Acest creştin, aproape necunoscut, s-a născut în anul 1920 în satul Plai, comuna Strungari, judeţul Alba, din părinţi săraci şi foarte evlavioşi. Rămas orfan la vârsta de trei ani, a fost crescut de o mătuşă, în frica lui Dumnezeu, fiind dat la şcoală.

Toată viaţa lui a fost păstor de oi. Păştea oile lui şi ale oamenilor din sat şi se ruga neîncetat, repetând fie “Tatăl nostru”, fie “Doamne Iisuse…”, fie “Doamne miluieşte”.

Trăia ca un pustnic, izolat de lume; avea adăpost un bordei în pădure, mânca numai pesmeţi, făcea nenumărate metanii şi slăvea pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Atât de mult iubea liniştea, tăcerea şi singurătatea, încât foarte rar se întâlnea cu oamenii. Îşi iubea oile în mod deosebit şi pe toate le chema pe nume; iar lupii şi hoţii niciodată nu i le-au răpit.

Acest creştin ales a avut în tinereţe povăţuitor pe un sihastru ales, anume Simeon, care se nevoia într-o chilie pustnicească, nu departe de satul Plai, şi era înaintevăzător.

În anul 1943, monahul Simeon s-a mutat la Domnul şi în chilia lui a venit un alt sihastru, monahul Varsanufie Scriban, de loc din nordul Moldovei. Acesta s-a nevoit 26 de ani în acea chilie, având ca ucenic pe smeritul pustnic Ioan David.

Atât de mult a sporit duhovniceşte acest frate, încât, pe lângă neîncetata rugăciune, a dobândit şi darul înainte-vederii, cunoscând cele viitoare, şi era plin de smerenie şi înţelepciune duhovnicească.

La 7 ianuarie, 1995, când se prăznuieşte Sfântul Ioan Botezătorul, fericitul Ioan David, după câteva luni de suferinţă, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, fiind cinstit de localnici ca un mare rugător şi sihastru din Carpaţi.

Cum a ispitit diavolul pe fratele Gheorghe Ilie

Fratele Gheorghe Ilie din Mănăstirea Sihăstria era unul din fraţii mai mari ai părintelui Cleopa Ilie. Intrat în viaţa monahală la Schitul Cozancea – Botoşani, ca ucenic al Ieroschimonahului Paisie Olaru, de la început s-a arătat ca un tânăr înţelept, cu minte de om bătrân, fiind foarte evlavios şi râvnitor de Dumnezeu.

Odată şi-a luat Ceaslovul şi câteva lumânări şi s-a dus în pădure să se roage singur, fără binecuvântare. În chilie a lăsat un bileţel pe care scria: „Părinte Paisie, iartă-mă că mă duc în pădure pentru cinci zile să mă pocăiesc!”.

Bătrânul citind acest bilet, a zis: »Aceasta este o ispită a diavolului, căci a plecat fără binecuvântare!”

La miezul nopţii, pe când bătrânul se ruga, a auzit pe cineva bătând în uşă:

– Binecuvântează, Părinte Paisie, şi mă iartă pe mine, păcătosul!

– Cine bate în uşă?, a răspuns bătrânul.

– Fratele Gheorghe, păcătosul!

– Fratele Gheorghe e plecat în pădure să se pocăiască!

– Iartă-mă, Părinte Paisie, că am greşit, şi mă primeşte în chilie.

– Dumnezeu să te ierte, frate. Intră şi spune-mi ce ţi s-a întâmplat.

Voiam să mă rog cinci zile cu post şi priveghere, într-o groapă din pădure. Dar pe la miezul nopţii aud lângă mine un glas înfiorător: „Ce faci aici? Nu ştii că ai plecat fără binecuvântare?” Când mă întorc, văd lângă mine un arap uriaş, cu chip înfricoşător. Era diavolul. Cuprins de mare frică, am luat Ceaslovul şi am fugit la chilie.

Din ceasul acela fratele Gheorghe, numit la călugărie Gherasim, nu mai făcea nimic fără binecuvântare.

Cum se nevoia Părintele Gherasim

Ne povestea părintele nostru Cleopa Ilie, că fratele său, monahul Gherasim, citea noaptea toată Psaltirea şi făcea sute de metanii. Iar când îl dobora somnul, se lovea singur cu palma peste obraz, zicând cu asprime: „Nu dormi, calule! Nu cumva să vină Mirele în miezul nopţii şi să te găsească dormind!” După ce se întorcea de la Utrenie, după miezul nopţii, se odihnea trei ore într-un sicriu, făcut anume de dânsul. Apoi iar se deştepta repede şi îşi continua rugăciunea de taină în chilie, până se făcea ziuă şi pleca la ascultare.

Pentru aspra lui nevoinţă, nici un frate nu voia să stea cu el în chilie, căci îi cuprinsese pe toţi frica. Cu adevărat, mare este puterea rugăciunii şi a privegherii de noapte, cum spun şi Sfinţii Părinţi. Căci rugăciunea de noapte este de aur, cea de dimineaţă este de argint, iar cea din timpul zilei este de aramă, pentru că este amestecată cu grijile acestei vieţi şi nu mai are strălucirea celei de la miezul nopţii.

Evlavia Părintelui Gherasim pentru Maica Domnului

Acest călugăr nevoitor avea mare evlavie către Maica Domnului şi niciodată nu mânca ziua până nu spunea pe de rost toată Psaltirea, acatistul şi paraclisul Maicii Domnului. Fiind cu ascultarea la vitele Mănăstirii Sihăstria, prin anii 1930-1932, îşi lua în desagă icoana Maicii Domnului şi „Vieţile Sfinţilor” şi pleca cu vacile la păscut în pădure. În poiană agăţa icoana Maicii Domnului într-un copac, iar el stătea în genunchi şi cu lacrimi şi metanii citea acatistul şi paraclisul Preacuratei Fecioare, fără să ştie nimeni nevoinţa lui.

Odată, a trecut pe acolo pădurarul şi, văzându-l plângând aşa de tare, l-a întrebat cu milă:

– Ce ţi s-a întâmplat, părinte, de plângi aşa tare?

– M-am lovit la un picior şi mă doare tare, a răspuns el.

– Lasă, părinte, că o să-ţi treacă!

– Să dea Dumnezeu să-mi treacă!

Aşa se ostenea bunul călugăr Gherasim şi aşa îşi ascundea de ochii tuturor nevoinţa lui, ca să nu-şi piardă plata în cer.

Răbdarea în boală a Părintelui Gherasim

Odată s-a îmbolnăvit tare părintele Gherasim, încât zăcea la pat. Atunci i-a zis egumenul:

– Să-ţi aducem un doctor să te faci sănătos?

Iar el a răspuns cu lacrimi:

– Iertaţi-mă, dar eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea suferinţă şi boală, numai să mă mântuiesc. Deci, dacă Dumnezeu a făcut milă cu mine, eu să mă împotrivesc voii Lui? Lăsaţi-mă în mâna şi în voia lui Dumnezeu, că boala este spre mântuirea celor păcătoşi!

De ce Părintele Gherasim preţuia Sfânta Liturghie?

Zăcând în suferinţă grea, părintele Gherasim cerea să fie dus zilnic la Sfânta Liturghie.

Iar părinţii îi spuneau:

– Părinte Gherasim, de ce nu stai la chilie în pat, până te faci mai bine?

Iar bolnavul răspundea:

– Iertaţi-mă pe mine păcătosul, dar am venit să mai ascult o Sfântă Liturghie. Cine ştie dacă mai ajung sănătos până mâine! Că nici o slujbă nu este mai scumpă şi mai de nevoie pentru mântuirea lumii decât dumnezeiasca Liturghie. Pentru aceea fericiţi sunt creştinii care vin permanent şi cu credinţă să asculte în sărbători Sfânta Liturghie.

Chemarea monahului Ilarion la mănăstire

Într-o iarnă pe când Ioan Ionică se întorcea acasă de la lucru, fiind singur în timp de noapte, l-au atacat lupii pe câmp. El se apăra de ei cu o creangă de copac şi se ruga să-l scape Dumnezeu cu viaţă de o aşa moarte cumplită. După două ore de oboseală nu se mai putea apăra. Deci, căzând în genunchi, a strigat cu lacrimi şi credinţă către Maica Domnului, zicând: „Maica Domnului, dacă mă scapi cu viaţă din gura lupilor, las toate cele din lume ;şi mă fac călugăr!”

În clipa aceea s-au auzit glasuri de oameni şi venea o sanie cu clopoţei. Lupii, auzind zgomot, au fugit, iar el a fost dus viu în satul natal, Racova- Bacău. După câteva luni de zile s-a dus la Mănăstirea Sihăstria să slujească numai lui Hristos.

Cum a izbăvit Maica Domnului pe monahul Ilarion de ispită

Prin anul 1920 a venit la Sihăstria un creştin să se facă monah. Îl chema Ioan Ionică. Dar după câteva luni diavolul îl chinuia cu întristarea. Permanent plângea şi cugeta să se ducă în altă mănăstire. Într-o noapte, pe când era în biserică la slujba Utreniei şi se ruga cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, a văzut cu ochii lui cum a ieşit din Sfânta icoană o femeie îmbrăcată în alb, caresemăna cu chipul Maicii Domnului şi l-a întrebat:

– De ce plângi şi eşti tulburat, frate Ioane?

– Mi-e urât aici şi aş vrea să plec în altă mănăstire!

– De ce ţi-e urât în casa mea? Fii liniştit, roagă-te mai mult şi fă toate cu dragoste, că de acum nu-ţi va mai fi urât niciodată în casa mea!

Apoi acea femeie minunată l-a însemnat cu Sfânta Cruce, s-a întors iarăşi spre icoană şi s-a făcut nevăzută. Era Maica Domnului!

Din ceasul acela fratele Ioan s-a izbăvit de acea grea ispită, s-a liniştit, s-a făcut călugăr iscusit şi a fost iconom 20 de ani în obştea Mănăstirii Sihăstria, fiind iubit de toţi, şi de fraţi şi de Dumnezeu.

Cum a vindecat Maica Domnului pe monahul Ilarion

Arhimandritul Cleopa Ilie, părintele nostru duhovnicesc, ne povesteşte cum a vindecat Maica Domnului piciorul cangrenat al smeritului monah Ilarion Ionică din Mănăstirea Sihăstria şi cum i-a vestit sfârşitul cu un an înainte.

În primăvara anului 1933, bătrânul călugăr Ilarion a fost trimis la pădure să aducă lemne de foc pentru obşte. Acolo a fost lovit la un picior şi rana s-a cangrenat, încât suferea mult şi era îngrijit la chilie de fratele Constantin, devenit mai târziu Arhimandritul Cleopa.

Într-o noapte plângea de durere în patul său şi se ruga cu lacrimi, zicând: „Maica Domnului, miluieşte-mă şi-mi uşurează boala, că nu mai pot răbda durerea piciorului!”

După puţin timp a văzut că intră în chilia lui o femeie foarte cuviincioasă, în chipul unei doctoriţe din Târgu Neamţ şi îl întrebă:

– De ce plângi, părinte Ilarion?

– Doamnă doctoriţă, mi-am rupt piciorul şi mă doare greu. Simt că voi muri curând şi plâng că nu m-am pocăit.

După ce doctoriţa aceea minunată s-a atins cu mâna de piciorul lui, l-a mângâiat cu aceste cuvinte:

– Nu mai plânge, părinte Ilarion. De acum te vindeci la picior şi vei mai trăi încă un an de zile. După aceea te vei odihni…

Apoi a plecat acea sfântă femeie şi bătrânul a adormit liniştit. Era Maica Domnului. Dimineaţă bătrânul s-a sculat sănătos din pat, s-a dus la biserică şi a spus tuturor minunea Maicii Domnului. A mai trăit exact un an de zile, la “Duminica izgonirii lui Adam din Rai”, părintele Ilarion şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost petrecut de obştea mănăstirii pe ultimul drum până la cimitir.

Maica Domnului ajută în ceasul morţii pe cei cu inima curată

Ieşind Vasile, fratele Părintelui Cleopa, din biserică după terminarea Sfintei Liturghii, i-a apărut înainte o ceată de diavoli cu toiege de foc în mâini şi cu mare furie îl băteau şi strigau: „în zadar te mai rogi, că nu te vei mântui! Tu eşti al nostru, că eşti păcătos!”

Atunci tânărul nevoitor a strigat către Preasfânta Fecioară, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă şi mă scapă de diavoli!” în aceeaşi clipă a apărut Maica Domnului în văzduh, înaintea bisericii şi a alungat pe diavoli. Apoi i-a zis: „Frate Vasile nu te teme, că de-acum mai ai trei zile şi vei veni la noi!”

Părinţii, auzind strigătul lui, l-au întrebat: „Frate Vasile, de ce ai strigat aşa de tare şi te-ai înfricoşat?”

Iar el le-a spus cum au venit diavolii şi l-au bătut cu toiege de foc şi cum a cerut ajutorul Maicii Domnului. Apoi, deodată, căzând în genunchi, le-a zis: „închipuiţi-vă, părinţilor, că iată Stăpâna noastră a venit! Iată Maica Domnului stă deasupra noastră cu Mântuitorul în braţe! Iată, Mântuitorul ne-a binecuvântat pe toţi şi acum se înalţă la cer! Mare putere şi îndrăzneală are Maica Domnului înaintea Fiului ei, Iisus Hristos…!”

Părinţii s-au închinat cu toţii Maicii Domnului, iar egumenul Sihăstriei i-a zis: „Frate Vasile, să nu te înşele vrăjmaşul, că multe sunt cursele lui!”

Iar către părinţi a zis: „Dacă fratele Vasile se va duce către Domnul după trei zile, cum i-a spus Maica Domnului, atunci vedenia aceasta este de la Dumnezeu. Iar dacă nu, atunci este amăgit de diavoli!”

După trei zile, exact la aceeaşi oră, tânărul nevoitor Vasile Ilie, fratele mai mare al părintelui Cleopa, a adormit în pace, în mai, 1931, intrând în ceata drepţilor.

Profeţia unui sihastru despre sfârşitul lumii

Monahul Galaction Ilie din Mănăstirea Sihăstria, fiind mulţi ani păstor de oi, umbla cu oile mănăstirii prin toate poienile de munte dintre Sihăstria şi Sihla. De aceea era cunoscut de mulţi călugări sihaştri din partea locului.

Mergând cu oile pe munte, a întâlnit un sihastru sfânt pe care îl cunoştea şi l-a întrebat:

– Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul lumii?

Iar cuviosul sihastru, oftând din inimă, a răspuns:

– Părinte Galaction, ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între fraţi, între rude, între creştini şi între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârşitul lumii. Căci fără iubire şi fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ! Apoi, cei doi sihaştri s-au sărutat între ei şi s-au despărţit.

Diavolul umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită

Moşul Gheorghe Luca, care a locuit în Iaşi, str. Costache Negri 18, povestea:„Sunt om bătrân şi vă spun adevărul cu frică de Dumnezeu. În luna august 1974 pe data de 18, am găsit soţia moartă – noi nu aveam copii. După ce vecinii m-au ajutat şi am îngropat-o, mi-era nespus de urât în casă. Nu puteam să stau deloc. Am făcut sfânta aghiasmă în casă – tot degeaba. Când venea noaptea, eram singur tare, mai ales la somn, cu celelalte mă mai descurcam. Atunci aveam serviciu la mobilă. În jurul meu mai aveam oameni de alte credinţe şi din toată secţia au fost doi mai buni de gură care mă mângâiau cu vorba şi au venit şi acasă, făcându-mi anumite treburi. Ei doreau ca să mă ajute şi eu văzând atâta bunătate la ei, am început a mă da după cum ziceau ei, maiales că ei îmi promiseseră că îmi vor face cunoştinţă cu o femeie bună şi vor fi fraţi cu mine.

Văzând eu aşa, într-o zi, pe când mă întorceam de la mormântul soţiei, m-am dus pe la unul din acei fraţi, coleg cu mine, om bătrân. El, bucuros că m-a văzut, a mai chemat pe încă unul; mi-a făcut mâncare, am mâncat. La urmă am cântat un fel de rugăciuni şi eu am vrut să plec, dar ei au insistat să merg la casa lor de rugăciuni de pe strada Sărăriei. A doua zi la servici m-am întâlnit cu ei şi m-au întrebat iarăşi când merg cu ei la adunări. Văzând că se ţin de capul meu, am zis că mă voi duce şi m-am dus.

Ajuns acolo, am urcat câteva scări, m-am uitat în dreapta şi în stânga, şi am văzut oameni şezând pe bănci. M-am uitat în fundul sălii – ce credeţi că am văzut? Un leu şezând pe masă. Cum am ajuns eu cu ochii la el, leul a sărit repede jos şi a început să-i lingă pe cei din faţă pe mâini şi pe obraz. Eu eram foarte conştient, vedeam ce face, doream să strig, să mă mişc, dar nici un deget nu-l puteam mişca. Leul a trecut pe la spatele meu lingând pe ceilalţi şi când a terminat de lins o fată s-a aruncat pe acel postament unde era masa de pe care s-a coborât şi s-a culcat sub masă ostenit, lingându-şi labele.

Atunci eu am început să-mi simt inima, limba şi am mişcat mâinile. La masă a apărut un om, nu prea înalt, ţinând o carte. Eu am început a-mi face cruce cu limba şi am încercat să văd dacă mă pot mişca ca să pot pleca afară; gura nu o puteam deschide, că aş fi strigat disperat. Cu ajutorul lui Dumnezeu m-am putut mişca şi m-am întors repede. Nu ştiu cum am coborât scările, cum am deschis uşa, dar am căzut cu faţa la pământ pe stradă, strigând: «Doamne…!».

Au venit nişte rătăciţi să mă ajute că eram acolo la uşa lor. Ei veneau la adunare şi eu de-abia scăpasem de la moarte. Dar m-am smucit, zicând: «Să mă lăsaţi singur».

Eram aşa de speriat încât nu reuşeam să ridic mâna să fac Sfânta cruce. Cu mare greutate am reuşit şi am mers la tramvai. Eram ca beat, orb, nu vedeam, nu mai auzeam, cu greu am nimerit să ajung să iau maşina să mă duc la Părintele Ieronim de la Schitul Bucium.

Ajuns acolo, am bătut în uşă şi a deschis, dar eu am căzut în genunchi, strigând: «Părinte, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, că nu m-a mâncat leul». Strigam cu lacrimi încât a fost nevoit preotul să mă ajute el ca să mă liniştesc. Am cerut apă, plângeam şi cu greu am putut spune ce am păţit.

Preotul a luat cartea şi crucea şi a citit mult, că eu am şi adormit puţin, dar când m-am deşteptat, preotul a luat patrafirul de pe capul meu şi a zis: «Scoală, frate Gheorghe». Eu atunci n-am mai fost greoi şi fricos, ci m-am sculat ca alte dăţi, am făcut cruce, am sărutat Sfânta cruce şi cartea – am şezut pe un scaun şi am putut spune vedenia mea.

Preotul a zis: «Frate Gheorghe, să mulţumeşti lui Dumnezeu că nu te-a lăsat pradă diavolului! Acel leu era diavolul, căruia ei se închină, şi el se bucură de ei, îi linge, că ei nu au pe Dumnezeu, Sfânta cruce pentru ei este semn urât, defăimare, şi nu se închină la icoane. Ei râd de Maica Domnului şi de sfinţi. Dumnezeu ţi-a arătat ţie astăzi cărui dumnezeu se închină ei. Să nu te mai duci la ei, dar poţi să le spui şi lor ce ai văzut».

Am mulţumit şi am plecat acasă. La serviciu le-am spus celor ce mă invitaseră, dar ei nu voiau să creadă cele spuse de mine. De atunci în fiecare zi spun Tatăl nostru şi merg la Cuvioasa Parascheva”.

Acum acest moş Gheorghe Luca nu mai este la noi. A plecat la Domnul în 14.10.1981 şi a fost înmormântat în cimitirul Sfântul Vasile.

În casă avea icoana Maicii Domnului şi candelă. În fiecare zi mergea la Cuvioasa Paraschiva.

Însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau!

Constantin Lupaşcu a locuit în Comuna Ştefăneşti, Judeţul Botoşani. Era un om tare bun şi milos, aşa cum îl învăţase bunica încă din copilărie. Pe timpul când se făcea colectivizarea agriculturii, el avea copiii la facultate la Iaşi. Nu mai putea face faţă cu cheltuielile, încât s-a hotărât să vândă casa cu tot ce avea, şi a făcut altă casă mai mică pe un teren unde avea via.

El se ruga mereu la Dumnezeu mai ales noaptea, punea ceasul să sune şi se scula la rugăciune. Prin toamna anului 1965 s-a îmbolnăvit grav. El ar fi vrut să meargă la fată la Alba Iulia, dar nu se simţea în stare, fiind prea departe. Atunci s-a hotărât şi a plecat la Iaşi. Băiatul său, inginerul Ghiţă Lupaşcu, a mers cu el şi l-a internat la Spitalul Sfântul Spiridon. A stat internat din octombrie până în decembrie, aproape de Crăciun, când a murit.

A fost dus la morgă. În timp ce a stat la morgă a simţit că era undeva în pădure şi tăia nuiele pentru haraci la vie. S-a gândit că s-a rătăcit şi nu ştia pe unde ar putea merge să ajungă acasă. Între timp s-au apropiat de el doi oameni vorbind şi l-au întrebat:

– Cine a tăiat nuiele aici?

– Eu, Constantin Lupaşcu. Dar vă rog să-mi spuneţi pe unde să merg acasă, că eu nu ştiu!

Unul din ei a zis:

– Fiindcă ai credinţă, mergi pe cărarea asta. Orice ţi s-ar părea că strigă sau vei auzi, să nu întorci capul, să nu te uiţi şi vei ajunge într-un loc, unde cineva te va îndrepta mai departe.

El a mulţumit şi a mers mai departe. A mers mult şi când credea că nu mai are putere să ajungă, i s-a arătat în faţă o poieniţă. Acolo era o doamnă cu câţiva copii în jur. El a salutat-o şi a rugat-o să-i spună drumul mai departe. Dar ea l-a întrebat:

– Cine te-a îndreptat să vii la mine?

– Doi oameni.

Şi i-a spus cum arătau.

– Acela era fiul meu şi cu Sfântul Petru. Fiindcă ai credinţă, mergi pe cărarea asta, dar orice ţi s-ar părea că strigă sau vei auzi, să nu întorci capul, să nu te uiţi, să nu te abaţi din drum şi vei ajunge acasă, altfel nu ajungi.

El a mulţumit şi a plecat mai departe, dar avea sete şi pe unde mergea, apă nu găsea. Într-un târziu trebuia să treacă peste un pârâiaş. Atunci s-a gândit că i-a zis să nu se abată din drum, dar totuşi a vrut să ia o gură de apă, că nu mai putea răbda. S-a aplecat şi a luat o gură de apă, dar în gură a simţit vin, şi tot atunci a auzit un glas din urmă care i-a strigat:

– Ei ţi-au spus să nu te abaţi din drum! Ce-ai crezut, că aceea ce curge este apă? Acela este vin, că vin ţi-ai dat de pomană; apă nu ai!

El a răspuns cu capul în jos, în poziţia în care se aplecase ca să bea apă:

– Am săpat, am vrut să fac fântână, dar n-am găsit izvor!

Glasul i-a spus:

– Du-te înapoi şi sapă în grădină la Ominteanca, partea către şosea, colţul de răsărit.

Vei găsi izvor, faci fântână, pui găleată cu căniţă, împrejmuieşti şi laşi loc la oameni să ia apă. Vei avea pomană şi apă pe lumea asta, altfel nu ai!

Când şi-a revenit la morgă, încă auzea ecoul cuvintelor: „Nu ai!”

Şi povestea:„Bine că n-a fost uşa încuiată la morgă, că eu am dat un pic cu spatele şi uşa s-a deschis. Am ieşit afară, apoi am intrat în spital, căci uşa de la intrare era deschisă. Aşteptam să vină cineva pe sală să-i spun că vin de la morgă să-mi dea ceva de îmbrăcat că-mi era frig, însă nimeni nu mă întâmpina. Uitându-mă atent, am văzut puţină lumină la o uşă, am bătut acolo şi cineva mi-a răspuns să intru.

Am spus «Sărut mâna», că era o doamnă care scria ceva la masă, însă ea s-a speriat şi a fugit. Eu m-am aşezat în locul ei şi am aşteptat. După circa 10 minute s-a umplut cabinetul acela de personal sanitar.

Medicul de gardă m-a întrebat:

– Cine sunteţi dumneavoastră? Şi de unde veniţi la ora asta?

Eu murisem după masă şi acum era ora două noaptea. Am răspuns aşa:

– Domnule doctor, eu aşa îmi dau seama că am leşinat şi m-au dus la morgă că eu de acolo vin. Am fost internat aici.

Şi am spus corect numărul de salon şi numărul de pat, pe care le ştiam bine, căci fusesem internat mult timp.

– Cum vă numiţi?

– Constantin Lupaşcu.

Când s-a uitat doctorul atent pe masă, mi-a văzut foaia de observaţie. S-a uitat în ea şi m-a întrebat:

– Sunteţi tatăl inginerului Lupaşcu?

-Da.

Nu m-a mai întrebat nimic. M-a dus la baie, mi-a dat pijama, halat gros şi tratament”.

Constantin Lupaşcu a stat internat până în luna martie, când a venit în sat, că mai trăia una din surorile sale. A spus acesteia cele relatate mai sus, iar ea l-a îndemnat să se ducă acolo să sape aşa cum a visat. Dar el a zis că nici nu are linişte până când nu va face asta, că mereu îi stăruie în minte gândul acesta.

Nici nu era dezgheţat bine pământul, când a luat o echipă de fântânari care au săpat în locul indicat. N-au săpat mult – 3-4 metri – iar apa a început să năvălească. O apă foarte bună, iar unul din ei mereu trebuia să scoată apă, ca ceilalţi să poată zidi. Când a văzut că a găsit apă aşa cum i-au spus lui, a căzut în genunchi şi a bătut metanii de bucurie, aducând laude lui Dumnezeu. Apoi a făcut fântâna cu toate cele necesare, a sfinţit-o şi a făcut prăznuirea.

După doi ani s-a îmbolnăvit iar şi a fost internat tot la Iaşi la Spitalul Spiridon, dar după două luni a murit. L-au ţinut la morgă mai mult, crezând că va învia iar, dar el se dusese acum la Domnul, la odihna cea veşnică.

Bucuria diavolilor de cei care mor nepocăiţi

O femeie evlavioasă din Comuna Cozmeşti, satul Furceni, judeţul Galaţi, mamă a patru copii, ne-a povestit cu lacrimi cum a murit soţul ei, cu totul nepregătit.

Era un om slab în credinţă, nu mergea la biserică şi nu-şi mărturisea păcatele. După mai mulţi ani de căsnicie soţul s-a îmbolnăvit. Într-o noapte, diavolul l-a îndemnat să se arunce într-o fântână adâncă, nu departe de casa lor. Prin minune a scăpat cu viaţă, dar şi-a fracturat coloana.

Timp de şapte luni de zile, soţia l-a îngrijit la pat cu toată dragostea. Dar diavolul urmărea în continuare să-i răpească sufletul. Şi iată cum a reuşit.

Într-o seară din luna decembrie, 1995, soţia i-a dat de mâncare la pat, în camera lui. Apoi, a încuiat uşa de afară şi s-a culcat cu copiii în altă cameră. În zorii zilei, diavolul l-a îndemnat pe bărbat să se arunce iar în fântână. Ba încă l-a ajutat demonul la aceasta, căci singur nu putea să descuie uşa casei şi poarta curţii, şi să se arunce în fântână, fiind acoperită.

Dimineaţă soţia a chemat vecinii şi împreună au mers prin zăpadă pe urmele soţului până la fântână. L-au scos din fântână înecat şi zdrobit şi l-au aşezat în camera unde zăcuse, pentru înmormântare.

Ne mărturiseşte soţia lui cu lacrimi că din clipa ce l-au pus pe pat, timp de trei zile până la înmormântare, a văzut stând la fereastra lui, pe cerdac, un diavol înfricoşat, de înălţimea unui om voinic, cu coarne mari, cu limba ca de foc, scoasă mult în afară, cu trup de animal, cu coadă şi cu copite. Diavolul arăta prin gesturile sale că se bucura foarte mult pentru că a dobândit acest suflet.

În clipa când sicriul a fost scos din casă, diavolul a mers în urma cortegiului până la cimitir, apoi a dispărut.

Iată ce mare bucurie au diavolii pentru sufletele care mor fără pocăinţă şi se chinuiesc în iad împreună cu dânşii.

Sfârşitul creştinesc al unei mame

O creştină evlavioasă din Iaşi, îngrijitoare la biserica “Mitocul Maicilor”, pe care o chema Zenovia, mamă a trei copii iubitori de Hristos, s-a îmbolnăvit de ciroză. După câţiva ani de suferinţă, a simţit că este chemată la Domnul. Dar niciodată nu vorbea de moarte, nici de iad, nici nu era tulburată; dimpotrivă, se ruga mult, nu lipsea de la biserică, se spovedea şi se împărtăşea periodic.

În martie, 1995, i s-a făcut Sfântul Maslu, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Apoi a chemat preotul duhovnic şi i-a încredinţat pe cei trei copii, ca să poarte grijă de ei, făgăduind pe cel mai mic lui Dumnezeu, îngăduindu-i să intre în viaţa monahală şi să slujească lui Hristos.

Cu o zi înainte de obştescul sfârşit, pe când vorbea cu rudele, deodată bolnava, fiind culcată pe pat, a privit în sus şi a vorbit cu cineva nevăzut, zicând: „Nu veniţi acum! Veniţi mâine, vineri, la orele 10…”. Toţi s-au uimit de cuvintele ei, înţelegând că a vorbit cu îngerii care veniseră să-i ia sufletul.

Vineri dimineaţă, la orele 9,45 a sosit şi al doilea fiu din armată, pe care-l aştepta de mai multe zile. După ce a vorbit cu el şi i-a dat câteva sfaturi, l-a sărutat şi îndată s-a schimbat la faţă. Apoi, în câteva clipe, şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Era exact ora 10, vineri, 17 martie, 1995.

Iată ce frumos se sfârşesc creştinii smeriţi şi împăcaţi cu Hristos…

Moartea unui bun creştin

Un creştin evlavios din Comuna Mărgineni, judeţul Neamţ, era bolnav greu de mai mulţi ani, dar se lăsa în voia lui Dumnezeu. Se ruga mult, se mărturisea şi se împărtăşea periodic.

Într-o zi de Duminică, în timpul Sfintei Liturghii, i-a spus soţiei sale: „Peste patru zile la ora cinci dimineaţă eu mă duc din lumea aceasta. Să ai grijă de copii şi să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu!”

Iar femeia l-a întrebat: „Te duci la Hristos? Dar pe mine şi pe cei patru copii cui ne laşi?”

Iar el i-a arătat icoana Maicii Domnului din perete şi nu a mai vorbit nimic. Apoi, joi dimineaţă, 14 decembrie, 1995, şi-a dat duhul în mâinile Domnului.

Puterea rugăciunii în comun

În vara anului 1990 era secetă mare peste tot. Se usca recolta pe câmp şi vitele nu aveau hrană. Atunci, un preot râvnitor de Hristos şi tare în credinţă, din protopopiatul Năsăud, a apelat la credincioşi ca a doua zi dimineaţă să se adune tot satul în curtea bisericii şi să facă împreună rugăciuni pentru ploaie pe culmea unui deal înalt. La aceste rugăciuni de obşte au fost invitaţi şi creştinii sectanţi din sat, cu propunerea ca să se roage separat pentru ploaie şi pe care îi va auzi Dumnezeu cu ploaie, a acelora înseamnă că este credinţa mai bună.

La început au acceptat şi sectanţii să se roage pentru ploaie. Dar a doua zi, văzând la biserică prezent tot satul, cu mic, cu mare, ei s-au temut că nu-i va auzi Dumnezeu şi se vor ruşina în faţa tuturor şi au trimis vorbă că nu participă.

Deci, luând preotul tot satul, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri, cu cruci, cu prapori şi icoane, au urcat pe munte în sunetul clopotelor. Sus, pe culme, preotul a început să facă agheasmă, Sfântul Maslu şi rugăciuni pentru timp de mare secetă, zicând tuturor: „începem rugăciunilepentru ploaie cu post negru până seara. Dacă Dumnezeu ne aude cu ploaie, coborâm de pe munte după amiază. Iar dacă, pentru păcatele mele, nu ne aude cu ploaie, voi coborâţi în sat după amiază iar eu rămân aici pe munte să mă rog lui Dumnezeu până când ne va milui. Această rânduială pentru ploaie o facem trei zile, cu post, metanii şi lacrimi”.

Începând slujba agheasmei şi Sfântul Maslu, tot poporul stătea în genunchi, bătrâni, căsătoriţi, tineri şi copii. Unii plângeau, alţii făceau metanii, alţii rosteau “Tatăl nostru”, iar alţii strigau din inimă: „Doamne, dă-ne ploaie! Doamne, ai milă de noi, păcătoşii, de copiii aceştia nevinovaţi, de bătrâni, de văduve, de animale şi dă iertare de păcate şi auzi-ne cu ploaie!”

Văzând Dumnezeu credinţa şi lacrimile lor, după terminarea Sfântului Maslu şi a slujbei pentru ploaie, pe la orele unu după amiază, s-a ridicat un nor mic de după munţi, s-a făcut tot mai mare, a început să tune cu fulgere şi deodată a venit o ploaie mare încât pe toţi i-a cuprins frica. Dar poporul cu preotul nu s-a mişcat de la rugăciune sus pe munte.

După o oră de ploaie, preotul a zis: „Fraţilor, să dăm laudă lui Dumnezeu că ne-a auzit cu ploaie şi a primit rugăciunile voastre! Acum să coborâm repede jos în sat, că vine pârâul mare, ca nu cumva să strice casele celor de pe vale”. Şi au coborât toţi în frunte cu preotul, au intrat în biserică şi au mulţumit lui Dumnezeu pentru această minune. A doua zi au aflat că plouase numai pe raza satului lor, ca să îndemne Dumnezeu şi pe ceilalţi la rugăciune.

Copiii evlavioşi ajută la mântuirea părinţilor lor

Într-o familie cu patru copii, din judeţul Iaşi, părinţii trăiau tot timpul în ceartă din cauza beţiei, întrucât soţul nu mergea la biserică, au ajuns la divorţ şi au împărţit copiii minori.

Mama a luat doi şi tata doi. Iată o dramă cumplită a familiei de astăzi, care loveşte toate familiile străine de Dumnezeu şi de Biserică.

După ce copiii au ajuns mari, doi dintre ei au îmbrăţişat viaţa monahală, reuşind prin rugăciunile lor să-şi împace părinţii despărţiţi.

Sfârşitul minunat al unui călugăr tânăr

Trei fraţi de o mamă din judeţul Mureş s-au dus la mănăstire, lăsându-şi părinţii acasă în grija lui Dumnezeu.

Monahul Cristofor Pleşa, fratele mijlociu, a intrat în obştea Mănăstirii Frăsinei în anul 1980 la vârsta de 20 de ani, şi s-a nevoit în chip desăvârşit zece ani de zile. Ascultarea lui principală era la grădină şi la albine. Era un călugăr foarte smerit, blând, tăcut, ascultător şi niciodată nu cârtea şi nu vorbea în deşert. La 30 de ani, adică în anul 1990, deodată s-a îmbolnăvit grav şi a fost dus la spital la Râmnicu Vâlcea. Doctorii, văzând că boala lui se agravează, neştiind exact ce boală are, l-au trimis la mănăstire, unde s-a mărturisit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine.

Toţi părinţii din mănăstire erau întristaţi de boala şi starea gravă în care se afla monahul Cristofor. Cu o noapte înainte, stareţul mănăstirii a visat că şi-a pierdut servieta cu cel mai preţios act al acelei mănăstiri. Alt călugăr bătrân a visat în aceeaşi noapte că a ieşit în poarta mănăstirii cu un buchet de flori albe. Apoi a venit Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica şi i-a luat din buchet cea mai frumoasă floare albă. Ambele vise simbolizau măsura duhovnicească a acestui călugăr plăcut lui Dumnezeu şi sfârşitul lui apropiat.

După ce a fost adus de la spital, l-a întrebat părintele stareţ:

– Cum te mai simţi, părinte Cristofor?

– Părinte stareţ, aşa cum vedeţi!, a răspuns el liniştit.

Alt părinte bătrân l-a întrebat:

– Ce ai făcut, părinte Cristofor, de ai răpit Raiul aşa de repede?

– Eu mi-am făcut datoria faţă de Dumnezeu şi de familia mea, a răspuns el. Pentru mine a sosit ceasul al doisprezecelea şi eu acum plec. Siliţi-vă şi sfinţiile voastre să răpiţi Raiul, aşa cum sper să-l răpesc şi eu…

Apoi părinţii i-au făcut Sfântul Maslu. Dar când citeau Evanghelia a şaptea, părintele Cristofor şi-a dat duhul în mâinile Domnului.

Sfântul Calinic spune într-un manuscris al său că cel ce va muri dintre călugări în Mănăstirea Frăsinei, acela are nădejde de mântuire. Dar sunt puţini cei care sfârşesc viaţa în Frăsinei.

Puterea rugăciunii din inimă

Arhimandritul Cleopa Ilie, din Mănăstirea Sihăstria, ne vorbeşte despre puterea rugăciunii din inimă, care aprinde ca un foc cele dinlăuntru ale omului şi îi luminează faţa de o lumină cerească, prin puterea harului Sfântului Duh care se revarsă peste cel ce s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul rugăciunii curate.

Un exemplu viu de rugăciune harică din inimă este şi acest fapt cu totul minunat, petrecut în biserica Mănăstirii Sihăstria.

Prin anul 1975, Părintele Cleopa, fiind de rând la biserică, s-a dus de noapte în Sfântul Altar, s-a închinat, a îmbrăcat veşmintele şi a început Sfânta Proscomidie. Era o zi de iarnă pe la orele 5. Pe când se ruga singur, a intrat o femeie să se închine, înainte de plecare. Era o creştină necunoscută din satele vecine, care venise de cu seară să se roage pentru casa şi copiii ei. Făcea metanii la fiecare icoană şi se ruga în taină, cu mare credinţă. Apoi, nemaiauzindu-se nimic, părintele s-a uitat în biserică să vadă dacă a plecat.

În clipa aceea femeia se ruga în genunchi în mijlocul bisericii, cu mâinile ridicate uşor în sus, iar din jurul capului ei se înălţa o rază dumnezeiască de lumină, care îi strălucea faţa şi fruntea. Apoi femeia a căzut cu faţa la pământ, a făcut câteva metanii, a ieşit încet din biserică, crezând că este singură şi a plecat spre casa ei.

Părintele Cleopa, văzând că o femeie simplă de la ţară, a ajuns cu rugăciunea la măsura sfinţilor, adică la rugăciunea curată, harică, prin unirea minţii cu inima, întrecând şi pe călugări, a căzut în genunchi înaintea Sfântului Altar şi a plâns cu lacrimi, dând laudă lui Dumnezeu că mai sunt şi astăzi creştini cu o viaţă duhovnicească atât de înaltă, pe care îi ştie numai Iisus Hristos.

Sfârşitul binecuvântat al roabei lui Dumnezeu, Profira

Profira Ilie, sora cea mai mare a Arhimandritului Cleopa Ilie, era foarte evlavioasă şi iubitoare de rugăciune şi de biserică. Ea nu a fost căsătorită şi ducea greul familiei, lucrând la câmp şi ajutând părinţii la creşterea celor zece copii. Dar, îmbolnăvindu-se greu, a căzut la pat, s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate.

Într-o zi a spus fratelui ei mai mic, Constantin: „Frate Costică, citeşte Psaltirea şi eu zic după dumneata!” Pe când fratele ei citea la Psaltire, Profira şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos, fiind în vârstă de 28 de ani.

Preotul Gheorghe Chiriac, parohul satului Suliţa-Botoşani, care a botezat pe toţi fraţii Părintelui Cleopa Ilie, a înmormântat-o în cimitir, fiind petrecută pe ultimul drum de rude şi de toate tinerele fecioare din sat, după tradiţia noastră creştinească.

Rugăciunea cu credinţă ne scapă de moarte şi de osândă

Un bătrân din comuna Răuceşti-Neamţ, veteran de război, ne povesteşte cum l-a scăpat Dumnezeu de moarte pe front.

În războiul trecut era ordonanţă la un ofiţer pe linia de luptă. Mureau soldaţi mulţi de ambele părţi. În timp ce câţiva ofiţeri, alături, stăteau de vorbă şi luau masa, el se ruga cu lacrimi să-l scape Dumnezeu de moarte, citind paraclisul Maicii Domnului, căci purta la piept o iconiţă şi cartea de rugăciuni.

Apoi comandantul său l-a trimis să aducă ceva din alt tranşeu. În urma lui a căzut un proiectil în tranşeu şi i-a ucis pe toţi ofiţerii. Numai singur soldatul a scăpat cu viaţă. În patru ani de război nu l-a atins nici un glonţ.

Cum s-a săvârşit ultimul frate al părintelui Cleopa

Cel de-al optulea fiu al familiei Alexandru şi Ana Ilie din satul Suliţa, judeţul Botoşani, se numea Mihai şi era iubit de toţi din casă, fiind cel mai mic, întrucât ultimii doi fraţi au murit din pruncie. Ca şi ceilalţi fraţi, Mihai era foarte evlavios, mergea regulat la Sfânta Biserică, făcea zilnic sute de metanii, iar după ce se întorcea de la şcoală, îşi lăsa cărţile, se încuia în camera curată şi nu ieşea de acolo până nu termina de citit toată Psaltirea.

Ajungând la vârsta de 15 ani, a venit după ceilalţi fraţi ai săi la Mănăstirea Sihăstria, renunţând la cele pământeşti. De aici a fost luat de Protosinghelul Doroftei Alexa din Mănăstirea Neamţ, ca ucenic la Mănăstirea Durău, unde era stareţ. Şi era foarte iubit de toţi părinţii, pentru smerenia, blândeţea şi ascultarea lui în toate.

După trei ani de ascultare, în anul 1941, a venit poruncă să se facă obligatoriu pregătire militară de către toţi tinerii de 18 ani, fiind timp de război.

Întors acasă, rasoforul Mihai Ilie s-a îmbolnăvit de supărare, văzându-se lipsit de dragostea părinţilor duhovniceşti şi dezbrăcat de hainele călugăreşti. Ultimul său liman era singur Dumnezeu şi Schitul Cozancea din apropiere, unde copilărise. Ducându-se să-şi ia rămas bun de la părinţii necunoscuţi, s-a închinat în biserică, a cerut binecuvântare şi se ruga lui Dumnezeu să fie voia Lui în toate. Peste noapte s-a îmbolnăvit greu şi a doua zi, de supărare, şi-a dat duhul, fiind în vârstă de 18 ani. A fost înmormântat în cimitirul Schitului Cozancea-Botoşani, ajungând dincolo, în armata marelui împărat Iisus Hristos, formată din drepţi şi din îngeri.

Inima de mamă

Între anii 1947-1968 s-a nevoit în obştea Mănăstirii Agapia Veche monahia Agafia Ilie, mama Arhimandritului Cleopa Ilie, din comuna Suliţa, judeţul Botoşani. În căsnicia ei a avut zece copii, dintre care cinci au intrat în viaţa monahală, iar cinci au rămas în lume.

Apoi, cu voia lui Dumnezeu, murindu-i pe rând nouă copii şi la urmă şi soţul, a fost adusă la Agapia Veche de fiul ei, Arhimandritul Cleopa Ilie, pe atunci stareţ la Mănăstirea Sihăstria. Aici bătrâna se nevoia după putere, uneori bucurându-se, alteori plângând şi rugându-se, fiind îngrijită de câteva ucenice iubitoare de Hristos.

După anul 1960, părintele Cleopa, fiind plecat în munţi din cauza prigoanei ateiste, maica Agafia ieşea zilnic în cărare la poarta mănăstirii şi întreba pe cei ce veneau să se închine: „N-aţi văzut pe Cleopa al meu?” Iar închinătorii îi răspundeau, unii, că nu-l cunosc; alţii, că ar fi la Mănăstirea Sihăstria; iar alţii, că ar fi plecat în munţi la pustie. Apoi bătrâna începea a plânge, îşi făcea cruce şi se întorcea la chilie.

În vara anului 1963, a mers la Agapia Veche şi un călugăr din Sihăstria, pe care îl cunoştea bătrâna, să-i ducă câte ceva şi să o mângâie în durerea ei. Maica Agafia se afla pe cărare şi întreba pe toţi de fiul ei cel iubit. Atunci l-a întrebat şi pe călugăr: „Părinte, n-ai văzut pe Cleopa al meu?”

Iar el i-a răspuns: „Maică Agafie, nu te întrista. Părintele Cleopa este aproape de noi. În curând sper să ne întâlnim cu el!”

Iar bătrâna cu ochii în lacrimi, i-a răspuns: „Ei, părinte, dacă n-ai fost mamă!”

În aceeaşi vară, bătrâna maică Agafia, în vârstă de 86 de ani, a auzit o veste cum că Părintele Cleopa ar fi venit din munţi la Mănăstirea Sihăstria. Era pe la asfinţitul soarelui. Fără a mai spune ucenicelor ei, şi-a luat un băţ în mână şi a pornit singură pe poteca ce duce peste munte la Sihăstria. Dar, venind noaptea, bătrâna a rătăcit şi a nimerit, cu rânduiala lui Dumnezeu, la o cabană forestieră, unde a rămas peste noapte.

În urmă, maicile au tras clopotele şi cu felinarele în mâini, au căutat pe maica Agafia până dimineaţa, când au aflat-o la cabană şi au dus-o la chilia ei. Iar venerabila mamă şi călugăriţă, făcând ascultare, a zis ucenicelor ei: „De ce nu mă lăsaţi să văd pe Cleopa al meu!”

După mai bine de un an de aşteptare şi de rugăciuni cu lacrimi, maica Agafia s-a învrednicit, în sfârşit, să vorbească faţă în faţă cu iubitul ei fiu, părintele nostru Cleopa Ilie! Cu adevărat este foarte greu să fii şi mamă devotată şi călugăriţă iubitoare de Hristos. Ori, maica Agafia a purtat în inima ei amândouă cruci, amândouă iubiri – iubirea firească de mamă născătoare de copii şi iubirea duhovnicească de călugăriţă purtătoare de Hristos!

O povestire minunată

În anul 1968, miercuri, în ajunul înălţării Domnului, a venit spre închinare la Mănăstirea Sihăstria o bătrână din satul Pâraie, Comuna Mălini – Suceava. O chema Ioana Muscă. Această credincioasă a povestit Părintelui Cleopa cu lacrimi în ochi următoarele:„Eu sunt născută în comuna Brăieşti – Fălticeni, în anul 1881. Dar m-am căsătorit în comuna Mălini, satul Pâraie. Bărbatul meu, Dumitru Gh. Muscă, era tare necredincios; nu mergea niciodată la biserică, nu se ruga, nu se mărturisea, nici nu făcea milostenie. Nu voia să mănânce nici măcar pasca sfinţită, pe care o aduceam de Paşti de la biserică. Aşa trăind el, în timpul primului război mondial, s-a îmbolnăvit tare. Cu greu a primit să se spovedească. Apoi s-a şi împărtăşit. Iar după puţină vreme a murit. Am rămas văduvă şi singură.

La Brăieşti mai aveam câţiva fraţi. Doi dintre ei erau tot aşa de slabi în credinţă. Ştefan, deşi avea femeia lui, trăia cu alte femei din sat. Îl ştiau oamenii, dar el nu voia nici măcar să se spovedească. Pe urmă, a căzut grav bolnav la pat, s-a mărturisit la preot, s-a împărtăşit, că era tare slăbit şi îndată a murit.

Mai aveam şi o soră, Elena, care a trăit 16 ani necununată cu un bărbat. Nici ea nu se spovedea. Odată s-a îmbolnăvit fără veste şi a murit nemărturisită.

Acum, luna aceasta, mi s-a întâmplat un lucru înfricoşat. De obicei, nu mă culc până la miezul nopţii. Stau şi torc lână şi cânepă de la oameni, că n-am cu ce trăi. Odată, seara târziu, a început să mă fure somnul cu furca în mână. Atunci am lăsat furca şi fusul pe pat, am îngenuncheat şi mă rugam, aşa, pe de rost, cu lampa aprinsă, că nu ştiu carte. M-am rugat şi pentru sufletul bărbatului meu, să-l ierte Dumnezeu, aşa cum fac întotdeauna.

Deodată, uşa de la sală, care era încuiată, se deschise singură. M-am speriat. Credeam că vine la mine o nepoată, fiica fetei mele, ca să doarmă cu mine. M-am dus şi am încuiat uşa şi am continuat să mă rog. După câteva minute iar se deschise singură uşa din sală. Cine face glume cu mine?, mă întrebam. Am luat lampa în mână, m-am dus pe sală, m-am uitat, am strigat fata, dar nu era nimeni. Atunci am încuiat iarăşi uşa, am pus un drug în verigile uşii, cum este la casele vechi, şi am venit să-mi continui rugăciunea. Cum mă rugam în genunchi, aud iarăşi uşa pe sală că se deschide singură, drugul cade jos şi apare în prag un tânăr frumos…

– Nu te teme, mătuşă Ioană, îmi zice el, ştii cine sunt eu?

– Nu ştiu, am zis eu.

– Eu sunt îngerul păzitor al vieţii tale. Eu te păzesc de tot răul. Aşa-i că te-ai rugat lui Dumnezeu pentru sufletul bărbatului tău?

– Da, m-am rugat. Mă rog pentru el întotdeauna.

– Ai vrea să-l vezi unde este el acum?

– Aş vrea. Dar se poate, că este mort?

– Vino după mine!

Şi nu ştiu cum m-am luat după acel tânăr, am ieşit pe sală, apoi prin spatele casei am dat în grădină. De acolo am ieşit într-un câmp care semăna cu ţarina Mălinilor. Tânărul mergea înainte şi eu după dânsul. Vedeam din loc în loc pomi, ogoare şi câmp deschis. Deodată am dat de un râu foarte adânc, furios, cu apă tulbure, care curgea cu mare zgomot.

– Cum se cheamă râul acesta?, l-am întrebat eu. Parcă e pârâul Suha…

– Aceasta este “Apa tulburării”, mătuşă Ioană. Trebuie să trecem dincolo.

– Dar cum să trecem, că nu văd decât o punte foarte îngustă. Mă tem să nu cad în prăpastia asta…

– Ţine-te de mine, mătuşă Ioană! Nu te teme, că nu cazi! Iată, eu merg înainte.

Am trecut dincolo, am mai mers aşa pe un câmp şi am dat de o altă apă foarte lină şi limpede ca cristalul. Era mult mai îngustă.

– Cum se cheamă apa asta?, l-am întrebat pe tânăr.

– Asta se cheamă “Apa liniştii”, mătuşă Ioană. Trebuie să trecem şi peste ea. Dar păşim numaidecât dincolo, nu mai trebuie punte, că este îngustă.

După ce am trecut şi apa aceasta, am mai mers pe câmp spre un munte. Parcă semăna cu muntele Suha, nu departe de Mălini. Apoi am văzut la marginea muntelui mai multe cuptoare de var, ce intrau sub munte. Fiecare cuptor avea capac de metal şi câte doi oameni uriaşi, foarte fioroşi, care păzeau cuptorul.

– Acestea sunt cuptoarele comunei Drăceni, mi-a zis acel tânăr, unde se chinuiesc în foc oamenii din comună, care au murit în păcate.

Mergând pe lângă munte am dat de alte cuptoare, unde se chinuiesc cei ce au murit în păcate, din comuna Mălini.

– Aici se află şi bărbatul tău şi fraţii tăi, Ştefan şi Elena, pentru că au trăit în păcate grele. Să căutăm cuptorul unde este bărbatul tău, Dumitru Gh. Muscă.

Ne oprim în faţa unui cuptor mare. îngerul se apropie de acei păzitori şi le spune:

– Deschideţi capacul cuptorului, ca să vadă mătuşa Ioana unde se chinuie bărbatul ei!

Apoi aud un zgomot de lanţuri care trag în sus capacul. Înăuntru vedeam oameni mulţi arzând în văpaie de foc. Erau îmbrăcaţi în hainele lor, iar focul ţâşnea prin haine şi nu ardeau. Pe mulţi dintre ei îi cunoşteam, că erau din comuna noastră, Mălini. Am cunoscut pe unul care a fost mulţi ani cârciumar în sat. Erau şi femei din sat.

– Acestea sunt cuptoarele comunei Mălini, mi-a explicat tânărul.

Printre ei am văzut nişte oameni negri, cu furci în mâini care îi întorceau şi îi pârjoleau în foc.

– Adu afară pe bărbatul mătuşei Ioana, a poruncit tânărul către unul din acei negri.

Atunci cineva a luat cu furca de fier pe bărbatul meu şi l-a aruncat ca pe un snop de grâu aprins în gura cuptorului. Era îmbrăcat în cojoc, cu iţari albi şi căciulă pe cap, aşa cum l-am îngropat, iar prin haine ţâşneau flăcări verzui de foc. Cum m-a văzut bărbatul, m-a cunoscut şi a început a striga la mine cu glas jalnic:

– Ioană, nu mă lăsa, Ioană! Scoate-mă din focul acesta, că mă arde cumplit! Nu mă lăsa, că tare mă mai chinuiesc! Du-te la biserică şi să plăteşti şapte rânduri de sărindare pentru mine… Apoi cineva l-a luat cu furca şi l-a aruncat din nou în cuptor.

– Tot aici ard în foc şi fraţii tăi, Ştefan şi Elena, mi-a spus acel tânăr, arătându-mi-i în cuptor. Apoi mi-a zis:

– Mătuşă Ioana, să dai şapte rânduri de sărindare la biserici pentru dânşii. După aceste slujbe, bărbatul tău, Dumitru, şi fratele tău, Ştefan, vor ieşi din acest foc şi vor ajunge la lumină, căci înainte de moarte s-au spovedit. Iar sora ta, Elena, pentru că a murit nespovedită, nu va putea ieşi de aici, dar chinurile ei mult se vor uşura.

Apoi acel tânăr a spus la cei doi păzitori:

– Sloboziţi din nou capacul cuptorului! Şi am auzit iarăşi zgomot de lanţuri grele, care se lăsau în jos parcă din cer şi s-a închis capacul.

– Mătuşă Ioana, du-te acum înapoi, că nu-ţi este departe casa!

– Dar unde sunt eu aici, că nu cunosc locul?

– Lasă, că te însoţesc eu.

Mergeam după dânsul peste câmp, spre satul Pâraie. Dar n-am întâlnit acolo cele două râuri: “Apa liniştii” şi “Apa tulburării”. Am ajuns în grădină în spatele casei mele, am intrat în sală şi am ajuns în odaie.

– Mătuşă Ioana, iată ai ajuns acasă!, şi îndată a plecat tânărul. în clipa aceea m-am deşteptat ca din somn. M-am văzut în genunchi în odaia mea. Uşile erau amândouă deschise, iar printre uşi am zărit spatele unui tânăr luminat, care a dispărut în întuneric. Era cam la miezul nopţii. Lampa era încă aprinsă în casă. Atunci am început să mă închin cu lacrimi, că eram cuprinsă de frică pentru cele văzute. Apoi am luat lampa în mână, am încuiat pentru a treia oară uşa de la sală şi am pus din nou drugul în uşă…”.

De asta am venit acum la sfintele mănăstiri, Părinte Cleopa, să dau şapte rânduri de sărindare, ca să scot din foc pe bărbatul şi pe fraţii mei, căci am văzut că tare se mai chinuiesc acolo. Aşa mi-a poruncit tânărul acela.

Mătuşa Ioana Muscă mai trăieşte poate şi astăzi în satul Pâraie – Mălini. Are 90 de ani şi tot timpul se roagă, plânge, dă slujbe la biserici şi povesteşte tuturor cum a văzut sufletele păcătoşilor arzând în iad.

O altă povestire asemenea

O credincioasă – Achilina Petru Simionescu – din satul Pârâul Pântei, comuna Borca, judeţul Neamţ, povesteşte următoarele:Soacra mea era o femeie duşmănoasă, lacomă după avere. Tot timpul trăia în ceartă cu o soră a ei. Ba nici nu se mărturisea la preot, nu dădea milostenie şi ţinea mânie.

În vara anului 1965, a căzut bolnavă la pat. Atunci a chemat preotul, s-a mărturisit, s-a împărtăşit, m-a chemat la ea, mi-a lăsat averea ei spre a-i face pomenire şi mi-a spus:

„Achilină, să ştii că eu am fost în viaţă o femeie rea. Nu am făcut voia lui Dumnezeu, de aceea cred că nici nu mă mântuiesc. Dar tu să porţi grijă de sufletul meu, să-mi faci pomenire periodic la biserică, să dai de pomană şi să dai aceste două covoare de lână, pe care ţi le încredinţez; unul la Sfântul Ioan de la Suceava şi altul la Mănăstirea Sihăstria, să fie spre pomenirea mea. Auzi, Achilină, să ai grijă de sufletul meu!” După câteva zile a murit. Noi i-am făcut toată rânduiala creştinească, după datorie.

Exact la un an de zile, în 1966, seara, spre Moşii de vară, eu mulgeam vaca. Apoi, văzând un băiat al unei vecine sărace, l-am chemat la gard şi i-am dat o sticlă de lapte muls, de pomană pentru sufletul soacrei.

Seara târziu m-a furat somnul pe un scaun în casă şi iată, ce lucru înfricoşător am visat:

Mi se părea că sunt într-o casă mare, cu multe uşi de fier încuiate, iar eu singură, nu mă dumiream cum să ies de acolo. Deodată se apropie de mine un oarecare om înfricoşat, care ţinea în mână acea sticlă de lapte, dată pentru sufletul soacrei mele:

– Ce crezi, că scoţi pe soacra ta din iad cu o sticlă de lapte?, mi-a zis el cu glas mustrător. Vrei să vezi unde se chinuie sufletul ei? Şi îndată a descuiat o uşă din acelea de fier şi mi-a zis:

– Iată, aici în văpaia aceasta arde soacra ta, că nu a făcut voia lui Dumnezeu.

Când m-am uitat înăuntru, am văzut o mare mulţime de oameni care ardeau în foc. Unii stăteau în flăcări până la brâu, alţii până la grumaz, iar alţii nu se mai vedeau din foc. Acolo am văzut, nu departe de uşă, pe soacra mea în foc până la gât. Cum m-a văzut, m-a cunoscut şi a început să strige la mine cu glas jalnic şi plângător:

– Achilină, Achilină, greu mă chinuiesc… Scoate-mă din văpaia aceasta. Nu mă lăsa, că nu mai pot suferi. Du-te la mănăstire şi plăteşte şapte rânduri de slujbe pentru mine, ca să mă uşurez!

Pe când mă uitam la ea cu groază şi plângeam, îndată a venit omul acela care ţinea sticla de lapte în mână, a închis uşa de fier şi mi-a zis:

– Ai dat tu această sticlă cu lapte de sufletul soacrei tale, dar încă nu i-o dau. Mai întâi să faci slujbe la biserică pentru dânsa. Şi s-a făcut nevăzut. Iar eu m-am deşteptat din somn cu lacrimi în ochi. Nu aţipisem decât un sfert de oră.

Achilina P. Simionescu este încă în viaţă. Nu are mai mult de 45 de ani. Are patru copii şi este bună credincioasă. Mereu se roagă, dă slujbe şi milostenii pentru sufletul soacrei sale.

Cântăreţul de la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Târgu Neamţ

La biserica “Adormirea Maicii Domnului” din oraşul Târgu Neamţ, a slujit timp de 75 de ani fără întrerupere, pururea pomenitul cântăreţ bisericesc, Constantin Vasilescu.

Născut în anul 1881, de la vârsta de 17 ani a fost numit cântăreţ la catedrala oraşului. Şi era aşa de râvnitor şi evlavios, că în fiecare zi şi sărbătoare se scula de la ora patru dimineaţa, intra în biserică şi citea după tipic toate canoanele, Utrenia, pravila, Psaltirea şi ceasurile, ca la mănăstiri. Apoi când venea preotul, începea acatistul şi Sfânta Liturghie. Şi n-a fost sărbătoare sau Duminică, timp de trei sferturi de secol, ca să-i fi rămas această rânduială necitită.

– De ce vii aşa de noapte la biserică?, îl întrebau unii credincioşi.

– Vin să citesc toată pravila şi canoanele zilei, ca să nu rămână cumva necitite. Că astăzi şi preoţii sunt grăbiţi şi credincioşii plictisiţi şi nu mai au răbdare să asculte toată pravila. De aceea vin mai de noapte la biserică.

-Dar numai la mănăstiri este obiceiul să se citească toată pravila, nu şi la mireni!

– Ba nu, fraţilor! Când eram eu mai tânăr şi până încoace, după al doilea război mondial, nu exista biserică în oraş să nu se citească toată pravila şi canoanele, ca la mănăstiri. Ba înainte am apucat că se făcea şi Utrenia la miezul nopţii în unele biserici.

Pe lângă dragostea sa pentru cele sfinte, cântăreţul Constantin Vasilescu era şi foarte blând, bun cu toţi, milostiv, duios la cântat, sfătuitor şi smerit.

În primăvara anului 1971, după Sfântul Gheorghe, bătrânul cântăreţ s-a îmbolnăvit. Timp de o lună de zile a stat numai în casă, petrecând tot timpul în rugăciune, citire, cugetare la moarte şi reculegere. Apoi s-a mărturisit din copilărie la duhovnicul său şi a primit Sfintele Taine. Simţea că îl cheamă Domnul să cânte cu îngerii în cer.

Cu câteva clipe înainte de obştescul sfârşit, a chemat soţia la căpătâiul său şi a cerut cea de pe urmă iertare, zicându-i:

– De acum eu plec din lumea asta, să dau socoteală în faţa lui Dumnezeu de faptele mele. Du-te la Mănăstirea Sihăstria şi spune la părinţi să mă pună la patruzeci de panahizi.

În acelaşi ceas, venerabilul cântăreţ Constantin Vasilescu a adormit cu pace, în vârstă de 90 de ani. A fost înmormântat la cimitirul oraşului Târgu Neamţ, alături de trupul unui preot în veşminte, pe care groparii l-au aflat, cu rânduiala proniei divine.

Nevoinţa şi sfârşitul maicii Valentina şi a fiicei ei, Emiliana

Schimonahia Valentina Neacşu, din judeţul Vaslui, a fost în tinereţe căsătorită şi a avut o fiică, numită Elena. Murindu-i soţul în primul război mondial, a plecat la Mănăstirea Almaş – Neamţ cu fiica ei şi s-au călugărit. După mai mulţi ani s-au retras amândouă, mama cu fiica, la Mănăstirea Agapia Veche. Dar, iubind liniştea şi singurătatea, în anul 1948 s-au dus amândouă la un bordei pustnicesc în munţi, la Râpa lui Coroi, aproape de Schitul Sihla, bordei făcut de călugării sihaştri din Sihăstria.

În anii grei de după al doilea război mondial, schimonahiile Valentina cu fiica ei Emiliana erau singurele călugăriţe pustnice în munţii Sihlei şi în toţi Carpaţii Răsăriteni. Iar nevoinţa lor era aceasta: Zilnic îşi făceau cele şapte Laude, citeau toată Psaltirea în fiecare zi, făcând sute de închinăciuni şi metanii, mâncau o dată pe zi la asfinţitul soarelui, numai legume fierte. Dormeau câteva ore pe noapte şi se rugau neîncetat pentru ele, pentru ţară şi pentru mântuirea întregii lumi.

Hrana şi-o agoniseau, o parte din bureţi, alune şi fructe de pădure, iar pâine, făină şi legume primeau din Mănăstirea Sihăstria. În sărbători şi în posturi mergeau la biserică la Schitul Sihla sau coborau la Sihăstria, unde adeseori se spovedeau şi primeau Preacuratele Taine. Pentru viaţa lor curată, le cunoşteau şi le iubeau toţi credincioşii din împrejurimi, căci se cucereau de smerenia, de nevoinţa şi răbdarea lor.

Spre sfârşitul anului 1963 schimonahia Valentina, în vârstă de peste 90 de ani, se simţea slăbită. Dumnezeu i-a prevestit că va fi chemată la veşnica odihnă. Deci a trimis pe fiica ei, Emiliana, să-l cheme pe Arhimandritul Cleopa cu Sfintele Taine, s-o împărtăşească. După ce i-a făcut toată rânduiala, bătrâna a zis către toţi, arătând cu mâna spre cer: „Mă duc la Tata! Mă duc la Tata!” La întâi ianuarie, 1964, fericita nevoitoare, schimonahia Valentina Neacşu, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Tatălui ceresc în bordeiul ei din adâncul munţilor, departe de lume şi aproape de cer.

A doua zi, fraţii din Sihăstria cu un preot au coborât de pe munte, pe crengi de brad, trupul ostenit de nevoinţă al maicii Valentina. Era o zi senină de ianuarie cu troiene mari de zăpadă. În sunetul prelung al clopotelor, obştea Mănăstirii Sihăstria a aşezat în cimitir rămăşiţele pământeşti ale ultimei călugăriţe pustnice din Carpaţi, care ne-a fost la mulţi povăţuitoare şi maică duhovnicească întru toate.

Schimonahia Emiliana, fiica ei după trup, s-a mai nevoit singură în acelaşi bordei, încă 18 ani, ducând aceeaşi nevoinţă. Iar în Săptămâna Mare a Paştelui, din anul 1982, a fost găsită răposată aproape de bordei, cu toiagul şi crucea de lemn lângă ea. Venea din Sihăstria, unde cu o zi mai înainte, în Duminica Floriilor, se împărtăşise cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Acum a fost chemată la cer să-şi ia plata ostenelilor ei, după 35 de ani de nevoinţă pustnicească.

Trei părinţi din obştea Mănăstirii Sihăstria au prohodit-o şi au înmormântat-o alături de bordei.

Cu adevărat, „Fericită este viaţa pustnicilor, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!”

Cum se izbăvea maica Valentina de primejdii în pustie?

Schimonahia Valentina ne era tuturor, celor mai tineri din obştea Mănăstirii Sihăstria, o adevărată maică duhovnicească. Sărbătoarea ne duceam, mai ales vara, pe la bordeiul maicii Valentina şi ne primea pe toţi cu dragoste, servindu-ne cu apă rece de izvor şi zahăr.

Printre sfaturile ei duhovniceşti, cel mai mult ne îndemna să avem răbdare şi ascultare în mănăstire, să ne rugăm cât mai mult, să practicăm permanent rugăciunea lui Iisus, să citim la Psaltire, să nu lipsim de la slujbele bisericii, iar la chilie să ne facem canonul dat de duhovnic şi să citim acatistul şi paraclisul Maicii Domnului şi “Vieţile Sfinţilor”. Apoi ne lăsa să mergem cu pace la mănăstire.

Odată am întrebat pe bătrâna:

– Maică Valentina, nu vă temeţi de fiarele sălbatice aici, în adâncul munţilor?

– Cum să ne temem, părinte, că animalele sălbatice sunt mai bune decât noi şi nu fac nimic fără voia lui Dumnezeu!

– De când staţi aici la bordei, aţi văzut vreodată lupi şi urşi?

– N-am văzut, decât o singură dată o ceată delupi.

– Şi cum aţi scăpat de ei?

– Coboram cu Emiliana pe potecă, spre Sihăstria. Eram cu toiegele cu cruce în mâini, căci niciodată nu mergem undeva fără aceste toiege pustniceşti. Când am văzut lupii înaintea noastră, ne-am oprit şi noi şi ei. Atunci am făcut semnul Sfintei Cruci, am vorbit cu lupii, am înfipt toiegele în zăpadă şi le-am zis: „Dacă aveţi poruncă de la Dumnezeu să ne mâncaţi, împliniţi porunca şi mâncaţi-ne! Iar dacă nu, atunci temeţi-vă de Cruce şi duceţi-vă unde vă porunceşte El!”

În clipa aceea, lupii s-au dus în adâncul pădurii, iar noi am coborât cu pace la Sihăstria, am stat la Sfânta Liturghie şi am dat slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Cum a ispitit diavolul pe ucenica maicii Valentina?

La bătrâneţe, schimonahia Valentina dorea să-şi formeze ucenice pentru a-i urma în nevoinţa pustnicească. Într-o toamnă a primit la bordei o rasoforă de mănăstire. Se rugau şi se nevoiau împreună. Iarna aceea era grea, cu frig şi zăpezi mari.

La miezul nopţii, cum se rugau în chilie toate trei, citind la Psaltire, ucenica se ridică în picioare, fiind numai în ciorapi, şi ieşi afară. Bătrâna observă că întârzie să revină. Se temea să nu-i facă diavolul vreo ispită. Au ieşit amândouă afară şi au strigat-o pe nume. Dar nici un răspuns. Se cunoşteau urmele ei pe zăpada proaspătă. Bătrânele s-au luat după ele. Urmele duceau spre o prăpastie. La strigătul lor, ucenica răspunse şi se opri pe loc. Au ajuns-o şi au întors-o la bordei, rugându-se lui Dumnezeu să o scape de ispitele diavolului.

În chilie o întrebă maica Valentina:

– Cum de ai plecat aşa din chilie şi unde te duceai noaptea, soră Mărie?

– Când stăteam în genunchi şi citeam la Psaltire, a răspuns ea, deodată am auzit afară glasul tatei, care îmi zicea: „Mărie, vino să mergem acasă, că mama ta este bolnavă”. Atunci am ieşit repede să vorbesc cu tata. Dar el mergea înainte şi eu după dânsul, fără să-mi dau seama că este diavolul, care voia să mă arunce în prăpastie şi să mă omoare acolo. Mie mi se părea că merg spre satul nostru…

– Da, te-a amăgit vrăjmaşul! Dacă mai mergeai puţin, aveai să cazi în acea prăpastie plină cu zăpadă şi mureai acolo!

Deci, mulţumind lui Dumnezeu cu lacrimi că le-a izbăvit pe toate de cursele vrăjmaşului diavol, au căzut în genunchi şi şi-au continuat sfânta rugăciune de miezul nopţii.

Sfârşitul creştinesc al maicii Valentina Pleşa

Această călugăriţă se nevoise din tinereţe la Mănăstirea Războieni-Neamţ, timp de 38 de ani. Din anul 1965, maica Valentina Pleşa s-a dus la Mănăstirea Văratec, unde a rămas până la obştescul ei sfârşit.

Ultimii cinci ani a fost bolnavă şi nu putea veni la biserică. Dar se ruga în chilie ziua şi noaptea, împlinind regulat toată rânduiala călugărească. Apoi, avea o aşezare duhovnicească deosebită. Nu vorbea mult, nu osândea niciodată pe nimeni, îşi făcea tot canonul şi practica în taină rugăciunea inimii.

În vara anului 1991 se simţea aproape de sfârşit. Dumnezeu îi descoperise ziua şi ceasul mutării din trup. De aceea, cu două zile mai înainte şi-a făcut baie, s-a miruit singură, ca pentru înmormântare; şi-a îmbrăcat cămaşa şi hainele monahale de la călugărie, cum este tradiţia la monahi; şi-a aprins trei lumânări de ceară, s-a întins pe pat, cu ajutorul ucenicei sale, monahia Eliseia; şi-a aşezat mâinile una peste alta şi, în timp ce ucenica îi ţinea lumânările, maica Valentina i-a zis: „Iartă-mă, maică Eliseia, şi Dumnezeu să te ierte! Maica Domnului să vă fie vouă ocrotitoare!”

În clipa aceea şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, având faţa luminată şi plină de bucurie duhovnicească.

Sfârşitul creştinesc al maicii Valentina a minunat toată obştea Mănăstirii Văratec.

Maica Domnului izbăveşte copiii de primejdii şi de moarte

O fetiţă de 13 ani, numită Amariţei Maria, din satul Budeasa – Argeş, fiind certată de mama ei, a plecat de acasă într-o după-amiază şi s-a aşezat pe malul lacului cu acelaşi nume. Noaptea a rămas acolo, de frica părinţilor. Pe la miezul nopţii, a auzit o voce înălţându-se din valuri, care îi zicea: „Hai, vino, nu mai sta, că de când te aştept!” Era glasul diavolului care o îndemna să se înece în lac. În timp ce copila se descălţa să intre în lac, a văzut lângă ea o femeie îmbrăcată frumos în veşmânt alb, care i-a zis cu o voce blândă: „Nu te duce, Mărie! Mergi acasă la mama ta, că te aşteaptă plângând!” Era Maica Domnului, ocrotitoarea copiilor.

În ceasul acela, mama fetiţei plângea şi citea acatistul Buneivestiri. La îndemnul Preasfintei Fecioare îmbrăcată în alb, fetiţa s-a întors acasă la mama ei, povestindu-i toate cele întâmplate. Apoi mama, căzând la pământ, a dat laudă Maicii Domnului că i-a auzit rugăciunea şi i-a izbăvit copila de moarte.

Sfârşitul binecuvântat al monahului Mihail

Acest părinte era ucenicul duhovnicului nostru Paisie Olaru din Mănăstirea Sihăstria. Îmbolnăvindu-se de tânăr, zăcea la pat, aşteptându-şi cu bărbăţie sfârşitul.

Unul din părinţii tineri l-a întrebat:

– Părinte Mihail, nu te temi de moarte?

– Nu, părinte. De ce să mă tem, dacă sunt cu Hristos!

L-am vizitat seara înainte de moarte. Zăcea în pat şi suferea cu mult calm durerea.

Deodată s-a uitat fix spre uşă şi mi-a spus:

– Părinte, stă unul urât în uşă şi se uită la mine. Spune-i să se ducă de aici!

Era diavolul. Aştepta sfârşitul părintelui Mihail, căci el vine la cel ce moare înainte de îngerul lui păzitor. Am făcut rugăciune pentru el şi s-a liniştit.

– Părinte, acum s-a dus din uşă omul acelaurât!

– Părinte Mihail, cine te ajută în noaptea aceasta?

– Când voi simţi că este gata, bat în perete şi chem pe părintele Paisie să-mi citească rugăciunea de darea sufletului…

Am plecat la chilie. La miezul nopţii părintele Mihail a bătut în perete, a venit duhovnicul, i-a citit, la stăruinţa lui, rugăciunea de darea sufletului şi îndată a adormit în Hristos. Sfârşitul părintelui Mihail, credinţa şi bărbăţia lui ne-au uimit pe toţi.

După 40 de zile l-a visat unul dintre fraţii lui apropiaţi şi l-a întrebat:

– Ce faci acolo, părinte Mihail?

– Mai prăznuim, mai cântăm şi ne bucurăm…, a răspuns el.

– Cum este în iad, părinte Mihail?

– Ei, părinte, iadul este pe pământ! De aici începe şi Raiul şi iadul! Şi s-a făcut nevăzut.

Sfârşitul minunat al unui credincios

În satul Todireşti, comuna Stroieşti, judeţul Iaşi, trăia până nu demult un credincios din cei mai aleşi, numit Constantin Lăcătuşu. Un suflet foarte râvnitor la cele dumnezeieşti, iubitor de biserică, nevoitor la post şi rugăciune, un tată de copii model, soţ bun în familie.

Zeci de ani a lucrat în gara CFR Bacău. Apoi, ieşind la pensie, s-a retras în satul natal şi trăia cu soţia sa, Aglaia, ca doi fraţi, numai în rugăciune, în post, în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în curăţenie.

La biserică totdeauna era nelipsit. Ajuta preotul la Sfântul Altar, citea cazania, făcea curăţenie. Apoi cerceta bolnavii din sat, făcea milostenie, învăţa pe fiecare cuvântul Domnului, vizita sfintele mănăstiri, îndemna pe mulţi la pocăinţă. Iar în familie trăia ca un adevărat călugăr. Mânca adesea o dată pe zi, citea zilnic cele şapte Laude, se scula regulat la miezul nopţii împreună cu soţia şi citea Utrenia. La îmbrăcăminte era smerit, foarte blând la cuvânt, dulce la sfat, senin la privire, mulţumit în suflet şi plin de pace duhovnicească, într-o noapte după Utrenie, în primăvara anului 1971, când bătrânul aţipise puţin, a simţit o mână nevăzută care l-a deşteptat din somn şi a auzit un glas care i-a zis:

– Scoală-te la rugăciune, că vei avea o mare încercare, dar nu vei muri! Către ziuă, când bătrânul se ruga lui Dumnezeu în genunchi, a fost cuprins de o mare durere de stomac.

Apoi, îndată a fost dus la spital şi operat. Cum s-a vindecat, şi-a continuat aceeaşi nevoinţă duhovnicească încă doi ani de zile.

În noaptea de 7 martie, 1973, după Utrenie, aceeaşi mână nevăzută l-a deşteptat din somn şi un glas de taină i-a zis:

– Scoală-te şi te pregăteşte, că peste şapte zile vin să te iau!

În cele şapte zile care au urmat, bunul creştin Constantin Lăcătuşu s-a spovedit din copilărie la preot, s-a împărtăşit, a dat milostenie şi şi-a luat rămas bun de la copii, vecini şi rude, petrecând numai în rugăciuni şi aşteptare. Sufletul său era cuprins de o mare bucurie duhovnicească, iar chipul, plin de lumină şi senin.

În ziua de 14 martie, 1973, odaia lui era plină de rude şi săteni. Veniseră toţi să vadă ce se va întâmpla cu Constantin Lăcătuşu. Spre amiază, bătrânul, care stătea pe marginea patului, a zis cu glas blând către soţia sa:

– Aglaie, du-te repede şi deschide poarta, că, uite, vin la noi nişte musafiri foarte frumos îmbrăcaţi. Vai, ce frumoşi sunt! Uite, doi merg înainte cu lumânări aprinse. Vai, vin la noi atâţia musafiri şi nu avem scaune. Oare unde să-i primim? Aglaie, a adăugat el, du-te repede şi deschide-le uşa casei, că, iată, s-au apropiat!

Soţia se uită pe fereastră, dar nu văzu nimic. Apoi se duse totuşi să deschidă uşa. Dar în clipa când ea a deschis uşa casei, sufletul soţului ei se despărţi de trup, iar trupul lui rămase nemişcat pe marginea patului fără să cadă jos, spre uimirea tuturor.

Aşa a plecat la Domnul sufletul ales şi binecuvântat al credinciosului Constantin Lăcătuşu, din satul Stroieşti, judeţul Iaşi.

Sfârşitul fără pocăinţă al unei tinere fete

În vara anului 1970, a venit o mamă plângând la Mănăstirea Sihăstria. Bătea la uşa fiecărui duhovnic şi cerea sfat de folos, pentru sufletul fiicei sale.

– De ce plângi, mamă? o întreba fiecare părinte.

– Plâng pentru fata mea, că a murit nespovedită din pricina mea.

– Dar cum a murit?

– Să vă povestesc: Eu, părinte, am avut o fată nemăritată, cam de 25 de ani. Stătea cu mine în casă. Era fată bună, harnică, dar îi plăcea lumea. În vara asta, nu-i nici o lună de atunci, fata s-a îmbolnăvit. La câteva zile a căzut la pat, a slăbit şi nu prea mânca.

– Mamă, mi-a zis fata, eu mă simt tare bolnavă. Ar trebui să chemi preotul să mă spovedesc, că am păcate mari. Am greşit cu cineva şi am făcut trei avorturi.

– Lasă, fată, că am să-l chem, să mai termin din treabă, i-am zis eu. Şi nu am dat importanţă la rugămintea ei. Nu credeam că va muri aşa de repede.

A doua zi m-a întrebat fata:

– Mamă, vine părintele?

– Iată, chiar acum mă îmbrac să mă duc la părintele. Fata a tăcut câteva minute. Când am ajuns la portiţă, gata să ies în drum, numai ce aud pe fată strigând în casă, cu glas mare:

– Mamă, părintele! Să vină părintele! Părintele, mamă, părintele, părintele, pă… Şi în clipa aceea şi-a dat duhul cu acest cuvânt pe buzele ei şi cu lacrimi în ochi.

M-am întors înapoi cu sufletul zdrobit de mustrare, că fata a murit nespovedită din cauza mea. Şi de atunci nu mai am linişte în sufletul meu. De aceea, am venit la mănăstire, părinte, ca să dau o slujbă pentru ea şi să mă sfătuiţi ce să fac ca să mă ierte Dumnezeu.

Sfârşitul minunat al maicii Magdalena Tofan din Mănăstirea Agapia

Ne povestesc maicile bătrâne de la Mănăstirea Agapia din Vale un lucru înfricoşat şi minunat ca acesta:Prin anii 1946-1947, trăiau în această mănăstire două călugăriţe sărace în cele pământeşti, dar bogate în bunătăţi. Una, maica Cleomida Iordache, era bătrână. Cealaltă, maica Magdalena Tofan, ucenica ei, avea şi ea 50 de ani. Amândouă erau de loc din Piatra Şoimului, judeţul Neamţ. Nimeni nu ştia nevoinţa lor la chilie, la biserică şi la sfânta ascultare. Dar la sfânta rugăciune erau nelipsite, la post şi metanii, cele dintâi, şi foarte silitoare în cele duhovniceşti.

În luna februarie, 1947, maica Cleomida s-a dus la Domnul. Atunci ucenica s-a hotărât să postească 40 de zile, ca să-i arate Domnul, cumva, unde este sufletul maicii Cleomida, adică dacă s-a mântuit sau nu, căci avea mare îndrăzneală în sfânta rugăciune.

În ziua de 25 martie, 1947, la praznicul Buneivestiri, s-au împlinit cele 40 de zile de post. Maica Magdalena s-a dus la slujbă la Mănăstirea Agapia Veche, unde a primit şi Preacuratele Taine. Către seară, după ce a vorbit cu maicile vecine, a intrat în chilia ei şi a adormit în Domnul.

– Veniţi, că a murit maica Magdalena! strigau uimite maicile. Şi s-au adunat ca la 10 maici, au pregătit-o după rânduială, au înfăşurat-o în mantie, au aşezat-o pe pat şi au început să citească la Psaltire, împrejurul răposatei.

Către miezul nopţii, când tot soborul mănăstiresc era la slujba Utreniei în biserică, deodată maica Magdalena a întors capul într-o parte şi a spus cu glas tare către cele ce citeau la Psaltire:

– Chemaţi repede pe părintele Antim duhovnicul din biserică până la mine.

Cum a primit duhovnicul şi vestea asta, a luat repede Sfânta Cruce şi epitrahilul şi s-a dus la chilia maicii Magdalena. Toate celelalte călugăriţe erau uimite şi cuprinse de spaimă. Dar cea deşteptată din morţi nu le vorbea nimic. Aştepta duhovnicul.

– Ieşiţi voi afară din chilie, că am puţină treabă cu maica Magdalena, a zis părintele.

Şi a zăbovit cu epitrahilul pe piept şi cu crucea în mână cam jumătate de ceas în chilie,

primind o oarecare înfricoşată mărturisire de taină, din gura maicii înviate. Dar nimeni până astăzi nu ştie ce taină anume a mărturisit maica Magdalena duhovnicului ei. Unele socotesc că a mărturisit oarecare păcate nespovedite ale bătrânei călugăriţe, Cleomida Iordache, pe al cărei suflet probabil îl văzuse ucenica chinuindu-se în iad. Alte maici socotesc că răposata şi-a mărturisit şi anumite păcate ale tinereţii sale, pe care maica Magdalena ar fi uitat să le mărturisească. Altele cred că a povestit părintelui Antim despre muncile iadului şi fericirea Raiului, precum şi despre sufletele multor maici din Agapia, care le-a văzut acolo.

După terminarea spovedaniei, când părintele Antim ieşea pe uşă, a zis maicilor uimite de pe sală:

– Ei, acum intraţi sfinţiile voastre.

Când au intrat repede la ea s-o dezlege din mantie, maica Magdalena deja adormise din nou.

Zadarnic o strigau maicile:

-Maică Magdalenă, scoală-te! Sufletul ei plecase deja la cer.

A treia zi tot soborul maicilor a petrecut-o cu lacrimi şi evlavie ca pe o cuvioasă, până la cimitir. Şi dacă cineva dintre ele ar fi întrebat pe părintele Antim despre taina aceasta, bătrânul îi răspundea numai atât:

– A fost o minune, o minune!

Sfârşitul creştinesc al părintelui Ilarion Iova

Arhimandritul Iulian Nicoară, fost preot în satul Băiţa-Bihor, povesteşte un lucru minunat şi vrednic de crezare.

Pe când eram stareţ la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, din Arad (1950-1960), trăia în soborul mănăstirii un părinte cu viaţă aleasă, foarte ascultător, smerit şi răbdător. Îl chema Ilarion Iova. Era de loc din comuna Căprioara, judeţul Timiş. La vârsta de 25 sau 30 de ani, adică în 1907, şi-a ales viaţa călugărească, intrând în Mănăstirea Hodoş-Bodrog. Ajunsese aşa de statornic şi ascultător, că niciodată nu a cugetat să plece în altă mănăstire, sau în lume.

Pentru smerenia, blândeţea şi ascultarea lui, a fost făcut preot şi duhovnic. Îl căuta multă lume: călugări şi mireni, folosindu-se cu toţi de sfaturile lui.

În primăvara anului 1952, într-una din zile, mi-a zis:

– Părinte stareţ, să ştii că peste trei săptămâni voi trece la cele veşnice, între orele 11-12 noaptea. Te rog foarte mult să ai grijă să fii la căpătâiul meu şi să-mi ţii lumânarea când mă voi sfârşi. Dar să nu uiţi!

În urma acestor cuvinte, eu m-am dus la Preasfinţitul Andrei, episcopul Aradului şi i-am destăinuit cele spuse de Iova Ilarion.

– Să fii atent, mi-a spus Preasfinţitul, dacă se vor adeveri cele spuse de părintele Ilarion, el sigur se va mântui, pentru că a dus o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu. Iar dacă nu se vor adeveri, vor fi socotite ca o halucinaţie, pe care o au mulţi bătrâni, înainte de moarte. Să fii atent şi să însemnezi ziua prezisă de părintele Ilarion.

Deasemeni, am povestit şi călugărilor din mănăstire, precum şi locuitorilor din satele vecine, cele spuse mie de părintele Ilarion. Toţi erau curioşi dacă se vor adeveri cele prezise.

Între timp părintele Ilarion s-a îmbolnăvit şi a căzut la pat. Cu trei, patru zile înainte de moarte, i s-a luat şi graiul. Nu putea vorbi, dar era foarte conştient şi cunoştea pe toată lumea. Am pus pe un călugăr în chilie cu sfinţia sa, să-l supravegheze şi să-l îngrijească. În cele din urmă, nu s-a mai putut da jos din pat, nicidecum, nici chiar ajutat.

Eu, fiind foarte ocupat cu grija mănăstirii, eram mereu obosit. Din pricina oboselii, uitasem cele spuse mie de părintele Ilarion. Într-o seară m-am culcat în chilie. Eram între somn şi veghe. Pe la orele unsprezece fără un sfert, dintr-odată uşa de la stăreţie se deschide pe jumătate. Apare figura părintelui Ilarion în chilia mea de la stăreţie… Vine spre patul meu, cu mâna dreaptă ridicată şi cu degetul arătător ameninţător spre mine îmi zice:

– Ţi-am spus să nu dormi!

Apoi părintele Ilarion iese din chilia mea, iar eu sar din pat, mă îmbrac repede şi mă duc în chilia sfinţiei sale. Îl găsesc întins pe pat, cu ochii închişi, în stare de agonie.

– N-a ieşit părintele Ilarion, cumva, afară, în ceasul acesta?, întreb pe călugărul care îl îngrijea.

– N-a fost nicăieri, părinte stareţ, nu vedeţi că este în agonie?… Eram tare tulburat de cele văzute de mine în chilie, cu numai 10 minute înainte. M-am aşezat pe marginea patului său şi mă rugam, îndată văd că părintele Ilarion se ridică din pat în capul oaselor, stă drept, se şterge la gură şi pe barbă, îşi deschide braţele amândouă, mă îmbrăţişează, mă sărută pe amândoi obrajii şi îmi zice:

-Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce mi-ai făcut! Apoi se culcă din nou în pat şi îşi dădu sufletul în mâna lui Dumnezeu. Iar eu, cu totul emoţionat, i-am ţinut lumânarea aprinsă.

Atunci mi-am dat seama că sfârşitul Avei Ilarion a fost exact la trei săptămâni, la orele 11. 30, aşa cum prezisese el. Îndată l-am dus în biserică cu tot soborul şi am făcut slujbă de toată noaptea în cinstea şi spre pomenirea părintelui Ilarion.

Socotesc că figura aceea care a venit noaptea în chilia mea nu era altcineva decât sufletul părintelui Ilarion. Sau poate îngerul său păzitor, căci el dorea nespus să fiu aproape de el la sfârşit. Dealtfel, era şi duhovnicul meu şi între noi era o strânsă legătură duhovnicească. Apoi, şi scularea sa din pat, îmbrăţişarea şi sărutarea mea, le socotesc de asemenea un dar dumnezeiesc, de care s-a învrednicit avva Ilarion pentru sfinţenia vieţii sale.

După înmormântare am spus Preasfinţitului Episcop Andrei chipul minunat în care s-a săvârşit părintele Ilarion. Iar el, adânc mişcat în suflet, a răspuns:

– Cu adevărat, părintele Ilarion s-a mântuit. Este de mare mirare şi o raritate că în vremurile noastre mai există asemenea figuri călugăreşti!

Sfârşitul binecuvântat al mitropolitului Nifon Criveanu

Vrednic de amintit este şi sfârşitul cu totul binecuvântat al venerabilului mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu. Retras din scaun, îşi petrecea anii bătrâneţii în Bucureşti. Avea locuinţa pe strada Antim (lângă Mănăstirea Antim). În fiecare sărbătoare se ducea la biserica de la SchitulMaicilor, Bucureşti, unde asculta slujba şi predica, iar la praznice împărăteşti slujea Liturghia arhierească. Toţi credincioşii şi părinţii care îl cunoşteau şi-l ascultau, se foloseau de învăţătura, de smerenia şi blândeţea lui duhovnicească.

În anul 1970, la Duminica Rusaliilor în ziua de 30 mai, mitropolitul Nifon a săvârşit Sfânta Liturghie la Schitul Maicilor, cu un sobor de doi preoţi şi un diacon. Au luat parte şi credincioşi din oraş, ca la 60 de persoane.

La sfârşitul Liturghiei, mitropolitul Nifon a ieşit la predică îmbrăcat în odăjdii. Se simţea bine şi era cuprins de o deosebită căldură duhovnicească. După aproape zece minute de predică, mitropolitul Nifon a început a slăbi. Deci, lăsând predica neterminată, a intrat în Sfântul Altar şi s-a aşezat pe un scaun.

– Părinţilor, mă simt foarte slăbit, a zis el. După câteva clipe de tăcere, a adăugat: Părinţilor, de acum mă duc la Domnul!… şi în clipa aceea mitropolitul Nifon Criveanu a adormit în pace, îmbrăcat în sfintele odăjdii, în jilţul său din Altarul bisericii. Avea vârsta de 81 de ani (1889- 1970). Fusese mai întâi preot de mir, apoi episcop de Huşi, iar apoi mitropolit la Craiova. A treia zi a fost dus şi înmormântat la Mănăstirea Cernica, petrecut de mulţi credincioşi. Aşa se sfârşesc aleşii lui Dumnezeu!

Cum s-a săvârşit părintele Hrisostom Postolache

Arhimandritul Hrisostom Postolache, egumenul schitului Bucium – Iaşi, a fost un mare călugăr, duhovnic şi stareţ al mănăstirilor din Moldova. Intrat din tinereţe în viaţa monahală, mai întâi s-a nevoit la schitul românesc Prodromul din Muntele Athos. Apoi revine în ţară şi ajunge egumen al schitului Bucium-Iaşi, unde întemeiază o obşte de 20 de monahi şi duce o înaltă nevoinţă duhovnicească. În vara anului 1979, după 42 de ani de stăreţie, bătrânul se îmbolnăveşte şi este dus de ucenici la spitalul din Iaşi. Fiind noapte şi aţipind pe un scaun, a văzut că se apropiau de el trei bărbaţi sfinţi, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare. Unul dintre ei, arătând spre bătrânul bolnav, a întrebat pe altul mai mare dintre ei: „Ce porunceşti cu bătrânul?”

„Spune-i părintelui Hrisostom să se pregătească. Să cheme pe părintele Cleopa, duhovnicul lui, să se spovedească şi să se împărtăşească. Acum eu mă duc şi când mă voi întoarce, să fie gata, căci în curând voi veni să-l iau!” Apoi îndată acel sfânt a plecat dintre cei trei, iar bătrânul s-a deşteptat.

Chemând pe ucenicul lui, i-a poruncit, ca atunci noaptea, să-l ducă la schit şi să trimită o maşină la Mănăstirea Sihăstria să-i aducă duhovnicul pentru spovedanie şi pentru ultima binecuvântare.

În zorii zilei a sosit la schitul Bucium Arhimandritul Cleopa Ilie, l-a spovedit pe bătrânul stareţ Hrisostom, l-a împărtăşit pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele lui Hristos, s-au sfătuit mult duhovniceşte, s-au îmbrăţişat şi, sărutându-se unul cu altul, s-au despărţit.

După opt zile de la acel vis, exact la aceeaşi oră, venerabilul şi blândul stareţ, Arhimandritul Hrisostom Postolache, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind plâns de toţi ucenicii şi fiii săi duhovniceşti. Mormântul său se află sub un brad, lângă Altarul bisericii în care a slujit lui Dumnezeu zi şi noapte, timp de peste cincizeci de ani.

Doamne, odihneşte cu drepţii sufletul Părintelui nostru, Arhimandritul Hrisostom!

Moşul Neculai Vărăticeanu

Cu ani în urmă trăia în Pipirig un bătrân minunat, căruia tot satul îi spunea moş Neculai Vărăticeanu. Şi era sărac bătrânul, dar foarte milostiv şi temător de Dumnezeu. În fiecare primăvară se tocmea cioban la oile satului. Drept simbrie, cerea un rând de haine de şiac, mâncare şi doi miei, pe care îi creştea cu multă grijă. Toamna, când se coborau oile din munte, moş Neculai Vărăticeanu aprindea două lumânări de ceară, lua două mieluţe în braţe şi le dădea de pomană la sătenii cei mai săraci din Pipirig.

– Să fie în numele Domnului, adăuga bătrânul.

Şi aşa făcea în fiecare an, până a îmbătrânit de tot şi nu mai putea umbla cu oile satului pe munte.

– De ce dai miei de pomană, moş Neculai?, îl întrebau oamenii.

– Ei, dragii mei, era pe vremuri un boier foarte zgârcit. O singură dată în viaţă a dat şi el un miel de pomană. Pe urmă, boierul a murit şi s-a dus în iad, iar mielul, văzându-l în foc, mereu se înmuia în apă, apoi se ducea şi se scutura peste boier, de-i potolea focul. Dar apa era departe şi până se întorcea mielul, focul iar se încingea deasupra boierului. Vedeţi, dacă ar fi dat de pomană doi miei, ei s-ar fi rânduit să-l ude pe rând şi s-ar fi stins focul. De aceia dau eu în fiecare an doi miei de pomană, să aibă cine mă răcori dincolo!

Moş Neculai Vărăticeanu a fost căsătorit în tinereţile sale şi a avut un fecior. Apoi feciorul i-a murit în primul război mondial şi i-a rămas nora văduvă cu doi copii. Prin anul 1930, bătrânul a căzut bolnav la pat şi a zăcut două săptămâni în casa nurorii sale. Într-o zi de Duminică, au venit vecinii să-l vadă pe moş Neculai. Cum vorbeau între ei, îndată bătrânul s-a sculat din pat, a ieşit puţin afară, s-a uitat la albastrul cerului, apoi, chemând pe nepotul cel mare, i-a zis:

– Măi Vasilică, când oi muri eu, ai să vrei tu să-mi ţii lumânarea? N-ai să te temi de mine? Că poate voi face urât cumva.

– Am s-o ţin, bunicule, nu mă tem!

Iar vecinii, auzind ce vorbeşte bătrânul, au zis:

– I-auzi ce vorbeşte moş Neculai! Este în mintea copiilor. O să sperie băiatul!

– Du-te, măi Vasilică, şi adu o lumânare, ca să-ţi arăt cum s-o ţii, când am să mor! După ce a adus copilul lumânarea, adăugă bătrânul:

– Aprinde, Vasilică, lumânarea şi stai aici lângă mine. Fă cruce şi nu te teme. În clipa aceea Moş Neculai Vărăticeanu a expirat de trei ori adânc şi a adormit în Domnul. Aşa s-a mutat la veşnica odihnă ciobanul satului Pipirig.

Cum a văzut moşul Neculai pe Sfântul mare mucenic Gheorghe?

În vara anului 1920, spun bătrânii din Pipirig, s-a întâmplat un lucru înfricoşat la stâna satului de pe plaiul Domesnicului.

Era într-o seară de iulie. După mulsul oilor, ciobanii au strâns laptele, au luat masa şi stăteau de vorbă sub aripă, în jurul focului. Se apropia miezul nopţii. Printre cei 15 ciobani se afla şi moşul Neculai Vărăticeanu. Cineva cobora în galop spre stână. Toţi ciobanii se întrebau între ei cine umblă noaptea prin pădure. Călăreţul necunoscut se apropia mereu de stână. Deodată apare în faţa stânii un tânăr foarte frumos, îmbrăcat ostaş, cu suliţa în mână, călare pe cal alb. Ciobanii au amuţit de emoţie, ba nici câinii nu voiau să latre. Apoi tânărul acela minunat, li se adresă cu glas lin, dar poruncitor:

– Părăsiţi imediat locul acesta cu oile, că mare primejdie vă aşteaptă!

Apoi îndată a întors calul şi a pornit din nou la galop, spre obcina muntelui. Toţi au rămas uimiţi.

– Cine să fie acesta, fraţilor?, se întrebau ciobanii între ei. Unii ziceau că a fost o nălucă, alţii, un vânător necunoscut, iar alţii, un oarecare ofiţer de armată.

La urmă au întrebat pe cel mai bătrân dintre ei:

– Moş Neculai, oare cine să fi fost călăreţul acesta?

– Eu cred că a fost Sfântul Mucenic Gheorghe!, a răspuns moşul Neculai Vărăticeanu. Nu vedeţi ce frumos era şi cum semăna cu Sfântul Gheorghe de pe icoană? De aceea cred că ar fi bine să ascultăm pe Sfântul Gheorghe şi să mutăm oile din stână în altă parte, chiar în noaptea aceasta. Nu cumva să vină peste noi vreo grea nenorocire!

Dar ceilalţi ciobani nu au luat în seamă porunca acelui tânăr minunat, nici sfatul moşului Neculai Vărăticeanu. Apoi s-a dus fiecare la culcare. Dis de dimineaţă au muls oile şi le-au lăsat la umbra unui fag bătrân, departe de stână. Iată însă, pe la orele unu, se ridică de peste munţi un nor de ploaie. Deodată un trăsnet puternic a căzut peste fagul unde dormeau oile. S-au făcut trei movile mari, de oi. Au alergat ciobanii, le-au risipit şi au găsit trei sute de oi moarte din cele nouă sute.

Au început cu toţii să plângă. Era prea târziu!

– Iată, măi fraţilor, vedeţi ce-am păţit, dacă n-am ascultat de Sfântul Gheorghe!, a zis la urmă cu jale moşul Neculai Vărăticeanu.

De ce nu purta cuţit la brâu moşul Neculai Vărăticeanu?

Vrednicul de pomenire, moşul Neculai Vărăticeanu, ciobanul satului Pipirig, niciodată, în viaţa sa, nu purta la sine cuţit, nici nu înjunghia miel, oaie sau alt animal. Ba nici sânge nu lua de la oile bolnave. Apoi niciodată nu mânca inimă de miel.

– De ce nu mănânci inimă de miel, moş Neculai?

– Pentru că atunci nu mai ţin oile la mine!, răspundea bătrânul sătenilor.

– Dar cuţit la brâu, de ce nu porţi?

– Pentru că eu niciodată n-am tăiat vreun miel sau oaie în toată viaţa mea. Mi-s aşa de dragi oile! De ce să le tai? Numai una dacă aş tăia, ar simţi şi n-ar mai merge după mine.

– Dar de se îmbolnăveşte vreo oaie, ce faci? O tai sau îi iei sânge?

– O las în ştirea Domnului. Nici n-o tai, nici sânge nu-i iau. Dacă Dumnezeu vrea să se îmbolnăvească sau să moară, de ce să mă împotrivesc Lui?

Sfârşitul binecuvântat al preotului Dumitru Stan

În parohia comunei Stăniţa a fost preot regretatul părinte Dumitru Stan, timp de 53 de ani.

Un adevărat model de preot, duhovnic, slujitor şi econom al casei lui Dumnezeu! Fiii lui duhovniceşti îl pomenesc cu lacrimi pentru sfaturile sale preţioase, pentru slujbele sale pline de evlavie, pentru predicile sale pătrunzătoare şi pentru cântările sale duioase. Aşa a fost de statornic şi veghetor în păstorirea turmei lui Hristos pe calea dreptei credinţe, că în acest răstimp, de peste o jumătate de secol, nici un sectant nu a îndrăznit să se apropie de parohia Stăniţa, iar la biserică era atâta frecvenţă, cum în puţine sate se putea vedea.

În primăvara anului 1966 a fost chemat să citească molitfele de darea sufletului la o bătrână din sat. Preotul şi-a pus molitfelnicul, crucea şi epitrahilul într-un coş de papură, după obiceiul său, şi dis de dimineaţă a sosit la bolnavă. După ce a mărturisit muribunda şi a terminat de citit molitfa de darea sufletului, tocmai când zicea “Tatăl nostru”, înainte de sfârşit, deodată părintele Dumitru Stan s-a cumpănit puţin şi şi-a încetinit graiul.

– Petrică, ţine pe părintele, a strigat bătrâna din pat, către fiul ei. În clipa aceea, după ce preotul a fost culcat jos în mijlocul casei, a respirat adânc şi şi-a dat sufletul în braţele Domnului. Avea ochii întredeschişi, epitrahilul pe grumaz şi crucea încă o ţinea în mână. A doua zi s-a sfârşit şi văduva Ana Sava! Iată un sfârşit minunat al unui adevărat preot al lui Hristos.

Moşul Gheorghe din Bucovina

Într-un sat din jurul oraşului Suceava, trăia prin anul 1970 un bătrân văduv, care avea aproape 90 de ani. Un creştin model, nelipsit de la biserică, un gospodar neîntrecut în sat, pomicultor şi stupar vestit, şi un adevărat tată de copii.

Dumnezeu i-a binecuvântat casa cu 17 copii. Până în prezent, toţi sunt în viaţă. Numai soţia, după naşterea ultimului copil s-a dus către Domnul.

Moş Gheorghe, însă, nu s-a descurajat în cei 30 de ani de văduvie. Singur s-a trudit cu mâinile sale, ajutat de copii mai mari, până i-a văzut pe toţi la casele lor.

Obişnuia bătrânul, de două ori pe an, la Sfintele Paşti şi toamna, de mergea pe jos cu toiagul în mână cale de peste 40 km, la fiecare din feciorii şi fetele sale. îi cerceta, stătea cu ei la masă, le dădea unele sfaturi creştineşti, apoi se întorcea la ale sale.

Ultimul drum l-a făcut în primăvara anului 1971, de ziua învierii Domnului, la fiica sa cea mai mare. Apoi după Paşti a chemat la el pe toţi copiii, le-a dat un frumos cuvânt părintesc, a mâncat cu ei împreună, apoi i-a trimis în grădină să se plimbe. Era Duminică.

– Duceţi-vă să vă plimbaţi, le-a zis bătrânul, că eu am de primit un alt musafir. Daţi-mi hainele mele de mire să mă îmbrac! – a adăugat către fiica sa cea mai mare.

– De ce o fi zis tata vorbele astea?, se întrebau fraţii între ei, plimbându-se prin livadă.

– Ei, cuvinte bătrâneşti!

După puţină vreme s-a dus o nepoată în casă să vadă ce face bătrânul. Cum a deschis uşa, l-a văzut culcat în pat cu lumânarea aprinsă în mână. În clipa aceea îşi dăduse duhul. Singur îşi aprinsese lumânarea, pe care o ţinea în mână, dreaptă, ca un om viu.

Stătea culcat pe pat, obosit de povara anilor, cu faţa luminată, cu ochii întredeschişi, cu barba lungă până la brâu şi albă ca zăpada, îmbrăcat în cămaşă lungă cu fuior, cu brâu lat de curea şi bundiţă, iar în mână avea lumânarea aprinsă, arsă pe jumătate. Era lumânarea din noaptea învierii!

Cuprinsă de spaimă, nepoata a ieşit repede pe cerdacul casei, strigând:

– Veniţi, că bunicul s-a dus de la noi!

Grija pentru cei răposaţi

Maria Săcăliuc, o credincioasă săracă din Bucureşti, are o deosebită grijă pentru pomenirea morţilor. Mai ales a celor uitaţi de rudele lor. Din vreme în vreme se duce prin cimitirele oraşului Bucureşti cu un caiet în mână şi notează toate numele răposaţilor de pe crucile cele mai vechi, mai uitate, se opreşte la mormintele mai proaspete. După ce umple caietul cu câteva mii de nume ale celor răposaţi, îl copiază în mai multe exemplare, adaugă pe fiecare caiet câteva sute de lei din mica ei pensie, şi le trimite deodată la cele mai cunoscute mănăstiri din ţară, să fie pomenite, din banii ei.

– De ce faci lucrul acesta, soră Mărie?, o întreabă uneori preoţii.

– Părinţilor, morţii au mare nevoie de ajutorul celor vii, de milostenie şi Liturghii cu sărindare. Nu-i scriu pe toţi. Numai pe cei care mi se par părăsiţi de ai lor. Îi cunosc după cruci şi morminte. Notez şi pe cei care nu are cine să-i pomenească, morţi la spitale, în război, accidentaţi etc. Toţi au nevoie de rugăciunile Bisericii, ca să li se ierte păcatele şi să fie scoşi din întuneric la lumină. Nimeni din noi nu ne dăm seama cât de mult aşteaptă sufletele morţilor rugăciunile celor vii.

– Dar de unde iei atâţia bani să plăteşti aceste pomelnice?

– Eu sunt femeie săracă. Nu am avut niciodată familie. Din salariul meu de îngrijitoare pun deoparte, lună de lună, câteva sute de lei pentru pomenirea morţilor. Când se adună o sumă de câteva mii de lei, trimit la mănăstiri şapte rânduri de sărindare. Şi tot aşa. Măcar atâta să fac şi eu! Poate mă vor pomeni şi pe mine alţii, că şi eu sunt străină pe lume. Aceasta este fapta bună cea mai aleasă a roabei lui Dumnezeu, Maria.

La spovedanie

Un credincios a venit din sat la o mănăstire să se mărturisească. Era în Postul Mare. În faţa bisericii a întâlnit un duhovnic bătrân.

– Sărut mâna, părinte! Am venit de departe, vă rog să mă spovediţi, că pentru asta am plecat de acasă.

– Bine ai făcut, frate! Dar de ce nu te spovedeşti la preotul paroh din sat? El vă cunoaşte mai bine pe fiecare, vă dă canon mai uşor. Nu ştii că duhovnicii de la mănăstiri dau canon aspru, după pravilă?

– Aşa este, părinte. Dar să vă întreb un lucru: când te îmbolnăveşti greu, te consulţi la doctorul de la dispensar, sau te duci la Policlinică?

– Bine, frate, am înţeles! Hai să te spovedesc!

Să nu râvnim la avutul străin

Un creştin din Pipirig trecea în tinereţe cu căruţa peste culmea Petru Vodă, ca să ajungă pe Valea Bistriţei.

Pe cale a găsit o pungă cu 5 bani de argint şi se lupta cu gândul, zicând:

– Să o iau? Să nu o iau? Apoi a luat punga şi a pus-o la brâu. Cum a ajuns în satul Poiana Teiului, a lăsat căruţa cu calul în faţa unei prăvălii, ca să cumpere ceva de mâncare. Dar nu a apucat să guste nimic, că în clipa aceea i-au furat hamurile de pe cal, care tocmai costau 5 bani de argint.

Cum a murit moşul Onofrei din comuna Putna?

Moşul Onofrei Cenuşă din comuna Putna, judeţul Suceava, era cunoscut de multă lume ca un om gospodar, la locul lui. Numai la biserică nu se ducea deloc, fiind cu totul lipit de cele pământeşti. Nici la biserica satului nu mergea, nici la mănăstirea din marginea satului.

– Hai, măi, omule, la biserică, că astăzi este Duminica!, îl îndemna biata femeie.

– Lasă, că oi merge încolo, la Paşti, răspundea el. Dar nici atunci nu se ducea întotdeauna. Ba nici nu se mărturisise din tinereţe.

– Hai să mergem la preot, să ne mărturisim că este Postul Mare!, îl silea femeia.

– Lasă, că m-oi spovedi eu la preot din mănăstire! Dar nu se ducea.

– Ai fost la mănăstire? Iaca, suntem în ajunul Paştelui!, îi amintea femeia.

– M-oi tot spovedi eu încolo, la bătrâneţe. Doar n-oi muri acum.

Aşa amâna moş Onofrei spovedania şi venirea la biserică, de la o sărbătoare la alta, de la un post la altul, de la un an la altul, până a îmbătrânit de tot.

În toamna anului 1960 se simţea mereu bolnav. Suferea de inimă, dar tot amâna spovedania. Iată însă că într-o dimineaţă, cum s-a sculat, l-a cuprins o grea durere de inimă.

– Femeie, a zis moş Onofrei, fugi repede la mănăstire şi adu un preot să mă mărturisească şi pricestuiască, că iaca mor de-acum!

A fugit biata femeie până la mănăstire, dar, pe când venea preotul cu Preacuratele Taine şi era aproape de casă, iată că moşul Onofrei a murit nespovedit şi neîmpărtăşit din tinereţe.

Aşa mor cei ce amână spovedania la bătrâneţe.

Sfârşitul creştinesc al roabei lui Dumnezeu Maria Marin

Soţia mai sus numitului pensionar a fost o creştină model, din Piatra Neamţ. În tot timpul căsniciei sale, care a durat peste 50 de ani, n-a călcat niciodată cuvântul bărbatului ei. Nu ştia mai mult decât casa şi biserica. Se ruga şi postea mereu. Nu lipsea Duminica şi în sărbători de la biserică, slujea pe fiecare, primea, ospăta şi odihnea pe toţi. Apoi niciodată n-ar fi vorbit de rău pe cineva. Şi, ceea ce este mai rar pentru femei, vorbea numai câteva cuvinte pe zi.

Din anul 1971, rămânând văduvă, se îngrijea şi mai mult de sufletul său, cum adică să-şi săvârşească mai creştineşte viaţa.

Tot timpul şi-l petrecea în rugăciune, post, milostenie şi citirea Sfintei Scripturi, iar de la biserică era nelipsită.

Odată a zis nepoatei sale:

– Se apropie ceasul să plec din lumea asta. Să nu vă tulburaţi! Eu am pregătit toate. Uite colo, sub masă, hainele mele, cu care să mă îmbrăcaţi, prosoape, lumânări de ceară, pânză pentru punţi, câteva aşternuturi pentru săraci şi bani pentru îngropare. Eu n-am să zac mult.

În anul 1974, luni, 20 mai, după ce se împărtăşise cu Trupul şi Sângele Domnului, s-a îmbrăcat curat, şi-a făcut obişnuita rugăciune, a luat untdelemn, tămâie şi lumânări şi s-a dus ca de obicei la cimitir, să tămâieze mormântul soţului său, apoi a plecat. La întoarcere s-a gândit să treacă pe la preotul Gheorghe Andone, duhovnicul ei. Cum a urcat treptele din faţa casei, s-a lăsat uşor pe cerdac şi a adormit cu pace, în vârstă de 78 de ani. Avea faţa plină de o duhovnicească linişte!

Spovedania unei femei

O doamnă, soţia unui inginer din Ploieşti, mustrată de conştiinţă, a venit la preot să se mărturisească:

– Părinte, am mari dureri de cap, halucinaţii de copii mici, cu capetele tăiate şi sunt stăpânită de obsesia cuţitului. Mereu îmi vine gând să lovesc cu cuţitul în soţ şi în fetiţa mea. Am fost şi la spital, dar nu m-am vindecat.

– De câţi ani eşti căsătorită?, o întrebă preotul.

– De 20 de ani.

– Şi câţi copii ai până acum?

– Am numai o fetiţă de 9 ani. Iar timp de 11 ani am făcut câteva zeci de avorturi.

– Te-ai mai mărturisit până acum?

– Dinainte de căsătorie.

– Şi când ai simţit aceste dureri de cap?

– Durerile m-au cuprins în urma unei insolaţii pe plajă.

– Aşa este! Razele soarelui, dimpreună cu Darul Duhului Sfânt, ţi-au răscolit conştiinţa. Copiii cu capetele tăiate sunt copiii pe care i-ai avortat până acum. Iar obsesia cuţitului este expresia conştiinţei omorâte de păcat. Este îndemnul satanei de a-ţi ucide şi singurul copil în viaţă. Un păcat odată făcut, atrage după sine alt păcat. Este o ucidere orice avort! Şi cine repetă acest greu păcat şi nu se pocăieşte, ajunge până la urmă la sinucidere.

– Deci, ce să fac acum, părinte?

– Şapte ani eşti oprită de Sfânta împărtăşanie. Apoi să posteşti toate posturile, să nu mai faci nici un avort de acum înainte. Oricâţi copii ţi-o da Dumnezeu, să-i naşti, dacă vrei să te mântuieşti. Să îmbraci atâţia copii săraci şi să botezi atâţia prunci, câţi ai avortat.

După o vreme a trecut femeia din nou pe la duhovnicul ei şi a mărturisit:

– Slavă Domnului, părinte! Cu rugăciunile sfinţiei voastre m-am izbăvit de boala aceea şi mă silesc să-mi fac canonul. Parcă mi-e teamă să spun că mă simt bine.

Cum a salvat Maica Domnului o femeie grav bolnavă?

În oraşul Vaslui, mai este încă în viaţă profesorul pensionar Dumitru Cotoran. Prin anul 1939-1940 era profesor de filosofie la liceul din Vaslui. Şi, după cum singur mărturiseşte, era un ateu convins. Soţia era însă credincioasă. Dar nu aveau copii.

Iată, însă, că soţia i se îmbolnăveşte grav şi este internată pentru operaţie la un spital din Bucureşti. După operaţie ajunsese aproape în stare de inconştienţă.

– Domnule doctor, mai este vreo speranţă cu soţia mea?, întreabă profesorul Cotoran.

– Numai Dumnezeu dacă mai face vreo minune! Altfel…

Cum a auzit el cuvintele acestea, a ieşit foarte zdrobit la inimă din spital şi, fără să ştie unde merge, căuta o biserică deschisă în cale. De unde nu intrase în biserică din copilărie, iată acum întâlneşte prima biserică a Sfinţilor Ioachim şi Ana, pe strada Traian. Intră repede înăuntru şi, căzând în genunchi la icoana Maicii Domnului, a rostit cu lacrimi această rugăciune disperată:

– Maica Domnului, dacă exişti, salvează-misoţia!

Apoi s-a întors repede la spital, unde soţia lui se zbătea între viaţă şi moarte. Parcă dormea. Seaşeză lângă patul ei. Se rugă Maicii Domnului în gând, pentru ea.

Deodată femeia întredeschise ochii şi întrebă:

– Dumitre, tu eşti?

– Da, eu sunt, vrei ceva?

– Ajută-mă să mă ridic puţin. Acum o jumătate de ceas a venit la mine o femeie în haine albe, foarte frumoase, şi mi-a spus: „Iată, aici, în prăpastia asta era să cazi. Dar pentru rugăciunea soţului tău, te scot deasupra”. Apoi m-a apucat de mână şi m-a urcat pe un loc ridicat şi luminat.

Din clipa aceea a dispărut acea fecioară, iar muribunda a început a se întări.

– Vrei să te plimbi cu mine pe coridor?, o întrebă soţul.

– Vreau, că nu mă mai doare nimic!

Când l-au văzut doctorii că se plimbă cu soţia, după o operaţie aşa de grea, s-au mâniat pe profesor şi i-au zis:

– Ce faci, domnule, ai înnebunit?

– Nu, domnule doctor, abia acum m-am trezit! În câteva zile soţia s-a făcut complet sănătoasă şi s-au reîntors la Vaslui.

Aici, profesorul Dumitru Cotoran şi-a schimbat cu totul viaţa, devenind un bun creştin. Era nelipsit de la biserică, iar în fiecare sărbătoare citea câte un capitol din Noul Testament şi se ruga la Dumnezeu cu lacrimi.

Cum s-a izbăvit de moarte pictorul Marin Săndulescu?

Între anii 1951-1952 se picta biserica din satul Celmegeşti, Vâlcea. Între pictori lucra pe schelă şi pictorul Marin Săndulescu, din satul sus numit. Între altele, el spunea următoarele:

– În viaţa mea am fost un păcătos. Însă aveam o mare evlavie la Maica Domnului, aşa cum am şi acum. Când pictez icoane cu chipul Maicii Domnului, mă rog la ea să mă ajute să le pictez bine, cu toate că sunt păcătos.

Iată că, într-o zi, pe când Marin Săndulescu vopsea acoperişul de pe turnul bisericii, a călcat greşit şi s-a prăbuşit de pe schelă, de la înălţime de 15-20 metri. Toţi credeau că a murit. După 10 minute a deschis ochii, s-a deşteptat ca dintr-un somn şi a zis:

– Daţi-mi o cană cu lapte ca să beau!

Cei din jur şi-au făcut cruce.

-Cum ai scăpat cu viaţă, frate Marine?

– În timp ce cădeam de pe turn, m-am rugat la Maica Domnului cu credinţă, zicând: „Maica Domnului, ajută-mă!” şi îndată am simţit sub mine ca nişte aripi, care mă sprijineau, până am ajuns jos.

După ce a băut o cană cu lapte, pictorul Marin Săndulescu s-a urcat din nou pe schelă şi a lucrat cu spor până seara.

Deşteptarea din morţi a lui Şandor

Şandor era un ţăran credincios şi sincer, dintr-un sat nu departe de Cluj. El mărturisea despre sine un lucru înfricoşat, ca acesta:Prin anul 1925, când eram tânăr, eram iubitor de petreceri şi jocuri. Nu lipseam de la nici o distracţie. Iată că într-o seară m-am întors acasă transpirat de la dans. Nu m-am schimbat. Mama m-a trimis la apă, departe, la fântână. Apoi m-am îmbolnăvit de pneumonie. După câteva zile am murit.

În timp ce toţi mă plângeau, eu îi vedeam pe ei. Apoi îndată a venit un tânăr la mine, frumos, îmbrăcat în haine albe, m-a apucat de mână şi am început împreună a ne înălţa, spre cer. Vedeam casa noastră, satul, câmpul cum rămâneau în urmă, până au dispărut în depărtare, în timp ce noi ne tot înălţăm peste sate, peste nori până ce nu am mai văzut nimic. Urcând aşa prin văzduh, am ajuns la nişte porţi mari de metal. Cel ce mă ducea a bătut în porţi şi îndată ce s-au deschis, a apărut înainte un bătrân frumos, îmbrăcat luminat, ca un înger şi încins cu brâu roşu. Apoi, deschizând gura, a zis:

– Du-l pe Şandor înapoi, că mai are încă ceva de făcut!

Atunci, îndată cel ce mă ducea, m-a luat de mână şi m-am întors înapoi prin văzduh, pe aceeaşi cale pe care am urcat. La început nu vedeam nimic. Apoi am început a zări norii, apoi satele, dealurile, satul meu, casa, rudele ce plângeau şi îndată am intrat în trup.

Atunci cel ce mă ducea a dispărut, iar eu, săltând capul de pe pernă, am zis, căutând cu ochii de jur împrejur: „Mamă, dă-mi ceva de mâncare”.

O altă întâmplare asemenea

Un bătrân pensionar din Vatra Dornei, ca de 80 de ani, a venit la Schitul Rarău să se mărturisească:

– Eu, părinte, am 80 de ani. Nevasta mi-a murit de 4 ani. În viaţa mea am fost cumpătat. Până ce m-am căsătorit n-am cunoscut femeie, iar după căsătorie, altă femeie n-am cunoscut, decât pe nevasta mea.

Dar, de la un timp încoace, vine la mine soţia mea, noaptea, şi mă întreabă:

– Ce faci, Vasile?

– Dorm, Irino!

– Tot singur eşti?

– Nu sunt singur, sunt cu Dumnezeu.

– Lasă vorba asta. Tu trebuie să te însori, să iei o femeie văduvă din oraş.

– Ce spui tu, Irino? Să mă fac de râs acum la bătrâneţe?

Aşa, părinte, mă tot supără femeia mea şi caută să mă tragă în păcat. Uneori m-am sculat din pat şi am început să mă rog cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să scap de ispita asta. Deci, ce mă înveţi, părinte, să fac?

– Moş Vasile, aceea nu este femeia dumitale, ci este satana în chipul femeii, ca să te batjocorească prin păcatul desfrânării, acum înainte de moarte. Iată, te spovedesc, mâine te împărtăşesc, îţi citesc câteva rugăciuni, apoi du-te acasă şi roagă-te mereu. Iar noaptea însemnează-te cu Sfânta Cruce, fă aghiasmă în casă, ţine sfintele posturi şi nu te va mai supăra vrăjmaşul.

– Mulţumesc, părinte! Aşa am să fac!

Din ziua aceea, nu l-a mai supărat diavolul pe moş Vasile.

Datoria de a ajuta pe cei răposaţi

În Mănăstirea Celic-Dere vieţuieşte din anul 1964 maica Serafima Lungoci. Sfinţia sa are o deosebită grijă pentru cei răposaţi. Vopseşte crucile, prăşeşte mormintele, aprinde candele, duce bucuria învierii Domnului din biserică în cimitir.

Sfinţia sa a observat în cimitirul mănăstirii un mormânt tare neîngrijit şi plin de buruieni.

– Maicilor, a întrebat ea, cine este îngropat în mormântul acesta lăsat în părăsire?

– Este mormântul maicii Marta, o călugăriţă săracă, care a trăit la noi. Ani de zile cât a vieţuit în mănăstire, a făcut ascultare numai la vite, la porci şi la păsări. Era ca o roabă a tuturor, îmbrăcată rău, mereu tăcută, smerită şi foarte răbdătoare. La biserică venea numai noaptea, că ziua nu avea timp liber. Apoi s-a îmbolnăvit şi a murit. Dumnezeu s-o ierte.

– Mulţumesc, maică, bine că mi-ai spus! Din ziua aceea maica Serafima s-a apucat să planteze flori, să vopsească crucea maicii Marta. I-a cumpărat şi un felinar de la Tulcea, în care aprindea zilnic candela. Apoi a plătit la biserică 40 de Liturghii şi 40 de parastase pentru sufletul maicii Marta, roaba mănăstirii, roaba lui Dumnezeu.

După 40 de zile, când s-au împlinit slujbele, pe când maica Serafima era în chilie, între somn şi veghe, aude pe cineva bătând la uşă.

– Binecuvântează, maică Serafimă!

– Domnul, maică, intră!

Şi a intrat în chilia sfinţiei sale o călugăriţă bătrânică, mică de statură, slabă la faţă şi îmbrăcată foarte modest. Apoi, după ce s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, a făcut închinăciune până la pământ şi a zis:

– Maică Serafimă, am venit să-ţi mulţumesc că mi-ai făcut un mare bine. M-ai pomenit la biserică, mi-ai îngrijit mormântul şi-mi aprinzi întotdeauna candela. Apoi, făcând din nou închinăciune binefăcătoarei sale, a ieşit din chilie.

Iar dimineaţa, maica Serafima s-a interesat cum era la chip şi la îmbrăcăminte maica Marta. Atunci a înţeles că acea călugăriţă care i-a mulţumit în chilie, a fost însăşi maica Marta.

Maica Domnului este grabnic ajutătoare

Episcopul Chesarie Păunescu povestea că prin anul 1934, când era director la Seminarul monahal din Mănăstirea Cernica, s-a întâmplat că în iarna aceea s-au terminat alimentele şi lemnele de foc la elevi. Nu mai aveau nici bani în casă, nici mănăstirea nu avea rezervă de lemne şi hrană.

– Ce să fac? spunea preasfinţitul. Nu găseam să împrumut de nicăieri, iar elevii sufereau. Atunci m-am dus la biserică, am căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului şi am citit paraclisul ei cu lacrimi, cerându-i ajutorul în acea grea nevoie. Şi iată că Maica Domnului nu ne-a lăsat. A doua zi dimineaţă a venit din Bucureşti la Mănăstirea Cernica, o doamnă credincioasă şi a întrebat:

– Cine este directorul Seminarului?

– Arhimandritul Chesarie Păunescu – i s-a răspuns.

– Şi unde este chilia lui?

-În incinta mănăstirii, la etaj.

Numai ce mă pomenesc cu o doamnă la uşă.

– Părinte director, am auzit că nu aveţi cu ce întreţine Seminarul. Iată, vă donez din munca mea 5000 lei, să procuraţi pentru elevi tot ce aveţi nevoie.

– Bine, soră! Dumnezeu şi Maica Domnului să vă răsplătească! Dar spuneţi-mi numele, să vă facem un pomelnic pentru familie.

– Nu, părinte, nu trebuie. Ştie Dumnezeu numele meu şi de ce am eu nevoie.

Despre Nicolae din comuna Greci-Măcin

O creştină aleasă, Doina Militaru, din comuna Greci, Măcin, judeţul Tulcea, istoriseşte acest fapt vrednic de luat în seamă:

-În acest sat trăia până de curând o femeie văduvă, foarte credincioasă, care avea un singur fecior, Nicolae, cam de 30 de ani şi acesta căsătorit. Feciorul, gospodar de altfel, o ajuta pe bătrână la munca câmpului şi la întreţinerea casei. Dar avea un mare şi greu păcat: Nicolae nu mai voia să creadă în Dumnezeu. De aceea, nu mergea la biserică deloc, încă din copilărie nu se mărturisise, nu se închina. Ba nu putea nici să vadă pe preot pe la casa lor.

– Măi, Nicolae, îi zicea mama, iată, mâine, va veni părintele cu icoana prin sat, că se apropie Crăciunul. Trebuie să-l primim şi noi.

– Mamă, răspundea Nicolae, dacă intră la noi în casă, îl scot pe uşă în stradă.

– Măi, Nicolae, îi spunea mama altă dată, va veni părintele cu sfânta aghiasmă pentru a ne sfinţi casa, că mâine este Botezul Domnului. Nu cumva să te împotriveşti, că te bate Dumnezeu.

– Lasă să vină, că îi dau eu cu barda. Şi, într-adevăr, nu primea niciodată pe părintele în casă, iar biata mamă plângea nemângâiată, să-l întoarcă Dumnezeu pe fiul ei la sfânta credinţă şi la pocăinţă.

Ani de zile au răbdat Dumnezeu şi mama lui Nicolae, doar s-ar întoarce. Dar rugăciunea mamei şi a preotului din sat, nu conteneau pentru Nicolae. Şi iată cum l-a întors Dumnezeu la credinţă şi pocăinţă.

De la o vreme s-a îmbolnăvit Nicolae aşa de grav, încât a căzut la pat. După câteva zile de suferinţă, într-o dimineaţă, strigă stăruitor la mama:

– Mamă, mamă, adu-l pe părintele Posto lache să mă spovedească şi împărtăşească, că eu am să mor.

– Dar cum să-l chem? Nu l-ai înjurat tu pe părintele de atâtea ori şi ai zis că îl dai pe uşă afară?

– Mamă, astă noapte am văzut stând lângă patul meu pe Maica Domnului. Era îmbrăcată în alb, foarte frumos, şi toată noaptea s-a rugat cu lacrimi în ochi pentru mine.

Când a văzut biata mamă că fiul ei spune aceste cuvinte cu lacrimi, s-a bucurat mult că a auzit-o Dumnezeu şi îndată a chemat preotul satului acasă. Iar părintele, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, a venit numaidecât la cel căzut.

– Părinte, l-a întrebat, nu eşti supărat pe mine?

– De ce să fiu supărat, Nicolae?

– Păi, ţi-am făcut atâta supărare, te-am înjurat, te-am ameninţat cu bătaia, te-am…

– Nu, Nicolae, nu sunt deloc supărat pe tine. Hristos a fost răstignit de oameni şi nu S-a supărat pe ei. Eu m-am rugat totdeauna pentru tine şi am avut credinţă că te vei întoarce la calea cea adevărată.

– Atunci, te rog, spovedeşte-mă, părinte, şi mă împărtăşeşte, că nu mai am multe zile de trăit.

Deci s-a mărturisit cu lacrimi multe Nicolae, s-a căit de păcatele sale şi a primit şi Sfânta împărtăşanie, iar după trei zile a murit împăcat cu Dumnezeu, cu sine şi cu toţi oamenii.

Astăzi, preotul Postolache din comuna Greci – Tulcea se află în Brăila şi confirmă cele de mai sus.

Cum s-a mutat la Domnul, Maica Evghenia din mănăstirea Surpatele

În primăvara anului 1950 era încă în viaţă, în Mănăstirea Surpatele din judeţul Vâlcea, o călugăriţă smerită cu numele Evghenia, în vârstă de 50 de ani. Şi era aşa de bolnavă de plămâni, că stătea mai mult în chilie şi la pat. Într-o zi o cercetează duhovnicul ei şi o găseşte foarte liniştită şi plină de bucurie duhovnicească.

– De ce eşti aşa de bucuroasă astăzi, maică Evghenie?, o întrebă părintele. Eu aşteptam să te găsesc mâhnită, ca tot omul în vreme de suferinţă.

– De ce să fiu supărată, părinte? Eu aştept cu mare bucurie să mă duc la Domnul.

– Dar de unde ai dobândit bucuria asta?

– Aseară, în timpul privegherii, au venit la mine, în chilie, trei fecioare foarte frumoase, îmbrăcate în alb şi mi-au zis:

– Vrei să mergi cu noi? Apoi m-au luat de mână şi m-au dus cu ele, undeva sus. Şi am văzut acolo o grădină cu flori aşa de frumoase, cum n-am mai văzut niciodată în viaţa mea. Apoi am întrebat pe fecioara care mă ţinea de mână:

– Cum te cheamă? Mă minunez că ai atâta grijă de mine.

– Tu Evghenia şi eu Evghenia!

De aici am înţeles că era Sfânta Muceniţă Evghenia. Apoi iar am întrebat-o:

– Dar pe fecioara cea foarte frumoasă, din mijloc, cum o cheamă?

– Numele ei nu se spune, mi-a răspuns Sfânta Evghenia.

Poate era Maica Domnului. De a treia fecioară n-am mai întrebat. Apoi i-am mai spus:

– Mult aş dori să rămân şi eu aici, în grădina aceasta!

– Acum te ducem înapoi în chilia ta şi nu după multe zile, vei veni aici cu noi.

Deci, nu ştiu cum, deodată m-am văzut în chilia mea. Candela era aprinsă şi afară toca de Liturghie.

După plecarea duhovnicului, maica Evghenia a mai trăit o zi. Iar în noaptea următoare s-a mutat la Domnul, liniştită şi plină de bucurie duhovnicească.

Monahia Neonila, o călugăriţă foarte sporită, mărturisea mai târziu că ar fi văzut sufletul maicii Evghenia ridicându-se la cer, ca o fecioară îmbrăcată în alb, până a dispărut în văzduh.

Mărturisirea unei creştine din localitatea Mâneciu

Unei bătrâne din Localitatea Mâneciu, Prahova, i-a murit cumnata; ea, însă, mereu dădea Liturghii şi parastase (sărindare) la biserici şi mănăstiri pentru sufletul ei.

Într-o noapte, tocmai pe când se pregătea să dea la biserică un nou pomelnic pentru cea răposată, visează că intră în biserică să asculte Sfânta Liturghie şi să dea pomelnicul pentru morţi.

Iar în uşa diaconească a Sfântului Altar, vede pe cumnata ei că îi face semn cu mâna şi-i zice:

– Vino, să-ţi spun ceva! Toate scrisorile pe care mi le-ai trimis, le-am primit şi îţi mulţumesc, că mult m-ai ajutat!

Apoi, deşteptându-se bătrâna din somn, şi-a dat seama cât de necesare sunt rugăciunile pentru cei morţi.

O altă mărturisire asemenea

Un creştin din Bucureşti, evlavios, ne mărturiseşte următorul fapt: „Am avut doi prieteni buni, unul profesor şi celălalt funcţionar la ambasadă. Într-un an au murit amândoi, unul în accident de avion, şi celălalt, răpus de boală. M-am gândit deci, cum aş putea ajuta mai bine pe prietenii mei, plecaţi dintre noi. Şi am plătit pentru amândoi 40 de sărindare (parastase) la biserică. Cine ştie, dacă i-o mai fi pomenit cineva. Măcar cu atât să-i ajut şi eu.

După ce s-au împlinit cele 40 de slujbe, i-am visat în aceeaşi noapte pe amândoi. Cum m-au văzut, m-au salutat, fluturând cu recunoştinţă din mâini, apoi fiecare m-a sărutat şi aşa s-au dus”.

Sfârşitul înfricoşat al unei femei apostate

O profesoară din Bucureşti, numai de 45 de ani, era grav bolnavă la spital, pe lângă boala trupului, era bolnavă şi sufleteşte, de cea mai grea suferinţă: necredinţa în Dumnezeu.

Încă din anii studenţiei, ajunsese la convingerea că nu există Dumnezeu. De aceea, a devenit apostată, atee. Nimeni din rude, nici chiar soţul nu a putut-o convinge să creadă din nou în Dumnezeu, să meargă la biserică, să se mărturisească la preot.

Pentru aceea, a bătut-o Dumnezeu cu o boală foarte grea, tot trupul, că nici doctorii nu aveau ce-i mai face. Ea nici aşa nu a vrut să se întoarcă, cu căinţă, la Dumnezeu, nici să primească un preot să o mărturisească. De aceea a părăsit-o şi Dumnezeu.

Fiind sortită morţii, a fost dată singură într-o rezervă a spitalului. O soră o îngrijea cu toată dragostea.

Noaptea, sora a aţipit uşor, cu capul pe masă, lângă muribundă. Era între somn şi veghe. Deodată a văzut sufletul ei ieşind din trup, de formă omenească, îmbrăcat în alb, stând pe marginea unei prăpăstii ce se deschidea lângă pat. Din adânc, diavolii mulţi se repezeau în sus, s-o tragă în văpaie, iar de la spate un alt diavol a împins-o în acea văpaie, fără milă.

În clipa aceea sora a ţipat de spaimă şi îndată s-a şi deşteptat. Când s-a uitat la muribundă, a observat că atunci îşi dădea sufletul. Era în toamna anului 1973.

Moşul deşteptat din morţi

O femeie credincioasă din judeţul Vâlcea ne mărturiseşte un lucru adevărat, ca acesta:

în satul meu trăiau până nu demult doi bătrâni. Soţul era milostiv şi foarte credincios; soţia, mătuşa Veta, era însă foarte zgârcită. Mereu o sfătuia el să fie mai deschisă la suflet, dar în zadar.

Odată a avut nişte lucrători la câmp.

– Taie cocoşul, a zis bătrânul, şi fă mâncare, că avem oameni mulţi la masă!

Mătuşa Veta a tăiat însă un pui mic şi n-a ajuns la mâncare. Iaca, moare bătrânul! Pe când soţia îl plângea lângă sicriu, deodată el oftează adânc, se deşteaptă din morţi şi fără să se mişte din sicriu, începe a vorbi. Bătrâna, foarte speriată, dă să fugă.

– Veto, nu fugi, zice el, că eu pentru tine am venit. Vino mai aproape să-ţi spun ceva, că plec iar de unde am venit. Tu să nu mă plângi pe mine, că eu acolo unde sunt, sunt bine! Însă tu, dacă o să fii tot aşa zgârcită, ai să ajungi la rău. Ţi-aduci aminte cu cocoşul… Deci să faci milostenie, că altfel o să fie rău de tine. Apoi îndată bătrânul a adormit din nou şi a fost înmormântat cu multă lume.

Recunoştinţa celor răposaţi pentru binefăcătorii lor

Unei doamne din Bucureşti i-a murit un fiu. Era prin anul 1965. L-a îngropat la cimitirul Belu. Alături de copil era mormântul fratelui unui doctor din Bucureşti, care, de când i-a murit fratele, nici n-a mai dat prin cimitir. Femeia, văzând acel mormânt părăsit şi plin de buruieni, fără a cunoaşte al cui este, s-a îndurat de el şi a început a smulge din buruieni şi a planta flori; îl îngrijea ca pe mormântul fiului ei.

Dar biata femeie era cam bolnavă. Într-o seară s-a hotărât ca a doua zi dimineaţă să se ducă la policlinică pentru a se consulta.

În noaptea aceea însă, iată că se arată în vis doctorului, fratele său răposat, care îi spune:

– Vezi pe femeia aceasta? şi i-o arătă cu degetul. Mâine la 8 dimineaţa va veni la policlinică la tine, că este bolnavă. Ai grijă, să te îngrijeşti bine de ea, că mi-a făcut un mare bine.

Într-adevăr, dimineaţa, la ora 8, intră în cabinetul doctorului, femeia bolnavă. El se uită la ea mirat. Semăna exact cu cea pe care i-o arătase fratele lui în vis.

– Ai cunoscut pe fratele meu?, o întrebă doctorul.

– Dar unde locuieşte?

– Este mort de câţiva ani. Mormântul lui este la cimitirul Belu, pe aleea nr. 10.

– Acolo este şi mormântul fiului meu. Eu am îngrijit de un mormânt alături, care era cam părăsit. Probabil acela să fie…

– Da, doamnă, acela este. Vă mulţumesc mult, din partea mea şi a fratelui meu. Poftiţi să vă consult.

Această întâmplare a fost istorisită de însuşi doctorul în cauză, care lucrează la aceeaşi policlinică.

Importanţa milosteniei pentru cei răposaţi

Prin anii 1930-1932 a trăit un preot de mir în Moldova, care a rămas văduv către bătrâneţe. Atunci el, după ce şi-a rânduit copiii la casele lor, a intrat într-o mănăstire şi s-a călugărit. Îl chema Paisie. După puţină vreme însă, s-a dus din viaţa aceasta. Una din fiicele sale era foarte credincioasă şi milostivă. Şi de câte ori dădea de pomană la săraci, zicea aceste cuvinte:

– Să fie de sufletul tatei!

Într-o noapte, iată că dânsa l-a visat pe Arhimandritul Paisie. Se afla în tinda bisericii din sat. Din timp în timp bătea la uşa bisericii încuiată, să-i dea drumul înăuntru, apoi asculta cu urechea la uşă.

– Tată, dar ce faci aici? îl întrebă fata.

– Uite, aştept să-mi deschidă uşa bisericii.

Apoi arătă cu mâna spre fereastră, unde seaflau nişte pahare; unele erau goale, altele cu ceva băutură neagră pe fundul lor.

– Iată, atât mi-a mai rămas de băut şi apoi îmi dă drumul înăuntrul bisericii! continuă el.

Şi iarăşi bătea în uşă, apoi lipea urechea de uşa bisericii şi asculta, doar i-ar deschide cineva…

Pustnicul Vlasie din Săliştea Sibiului

Despre numele şi viaţa aspră a părintelui Vlasie mai ştiu doar bătrânii din comuna Sălişte. El era de loc din această localitate, dar a trăit un timp la mănăstirile din Moldova, unde s-a călugărit. Apoi, dorind o viaţă cu totul izolată de lume, s-a retras ca un pustnic în pădurile din jurul comunei Sălişte, judeţul Sibiu. Aici s-a nevoit zeci de ani, până prin anul 1940, când s-a mutat la veşnica odihnă.

Sfinţia sa era un mare nevoitor, tăinuit de lume, pentru dragostea lui Dumnezeu. Toată viaţa o petrecea în post şi rugăciune. Se ruga pentru sine, pentru bolnavi, pentru cei din primejdii,pentru toată lumea. Însă daruri de la mireni, bani, pomelnice etc., nu primea decât foarte rar. El ajuta pe oameni numai cu rugăciunea şi avea mare îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

Iată ce mărturisesc unele călugăriţe din Mănăstirea Nămăeşti, despre sfinţia sa:Maicile Anisia şi Minodora, două suflete râvnitoare, şi-au zidit împreună o casă la Mănăstirea Nămăeşti, unde trăiau şi se osteneau pentru dragostea lui Hristos. Vrăjmaşul le-a făcut însă o ispită mare ca aceasta: a ridicat un cetăţean din sat asupra lor, cum că şi-ar fi zidit casa pe terenul lui, iar nu pe al mănăstirii. Deci, le-a dat în judecată. Bietele maici alergau tulburate de la o biserică la alta, să le ajute lor Domnul, să nu fie scoase afară din casă. Maica Minodora, de loc din Sălişte, auzise de venerabilul pustnic Vlasie. Deci s-a dus să-l afle, ca să se roage pentru ele. Dar era foarte greu de întâlnit, căci părintele Vlasie nu avea în pădure nici un fel de bordei sau alt acoperământ, unde să-şi plece capul. Tot timpul umbla pe potecile pădurii, fără chilie, fără hrană, fără nici un fel de averi pământeşti. Se hrănea mai mult cu fructe şi seminţe de pădure, pe care i le dădea pronia divină.

– Unde se nevoieşte pustnicul Vlasie?, a întrebat maica Minodora pe rudele din sat.

– Caută-l în pădure, mai ales în locurile cele mai ascunse, greu de pătruns, că acolo îi place lui să petreacă.

Şi mărturiseşte maica Minodora că după două zile de căutare, a zărit prin pădure o umbră de om, pe vârful unei stânci de piatră. Era pustnicul Vlasie.

– Părinte, părinte Vlasie, stai puţin! strigă maica Minodora către pustnic.

– Cine eşti şi cine te-a trimis aici să-mi strici liniştea?, a răspuns pustnicul.

– Părinte Vlasie, am avut o mare supărare şi am venit să te rogi lui Dumnezeu să mă scape de necazul acesta.

Pustnicul s-a milostivit, a coborât de pe stâncă la maica Minodora, i-a ascultat necazul şi la urmă i-a spus:

– Du-te şi să vii peste trei zile, înainte de amiază, tot în locul acesta. Iată, te scot la lumină, că este seară şi pe aici mai umblă fiare sălbatice, dar să nu te temi, că nu ne fac nimic.

După trei zile când a venit maica Minodora, exact la acelaşi loc, iată şi pustnicul care o întreabă:

– Cine este cu numele cutare, pe care l-ai scris pe pomelnic, căci tare am fost tulburat la rugăciune, la pronunţarea lui?

– Cel care vrea să ne ia casa.

– Să avem credinţă că Dumnezeu nu ne lasă. Fii liniştită şi mergi cu pace la mănăstire.

Cum a coborât maica din pădure, la rudele sale din Sălişte, a şi primit o telegramă de la Nămăeşti: „Vino la Nămăeşti. S-a achitat procesul”. Monahia Anisia.

O povestire înfricoşătoare

Părintele Pahomie, un ieromonah ales din Mănăstirea Frăsinei – Vâlcea, povestea despre un lucru înfricoşat şi vrednic de crezare ca acesta: în anul 1931, trăia prin părţile Sibiului o credincioasă. Murindu-i părinţii, ea a luat îndrăzneală şi s-a rugat mult lui Dumnezeu, să-i descopere dacă s-a mântuit sau nu, ştiindu-i cam neglijenţi.

Pe când se ruga, iată, îngerul Domnului îi apare în faţă şi-i spune că părinţii se chinuiesc în iad, amândoi. După câteva clipe de cumplită spaimă, biata femeie întreabă, plângând:

– Ce aş putea face ca să pot salva părinţii din muncile iadului?

– Pot să fie salvaţi, a răspuns îngerul, dacă tu primeşti să fii chinuită de diavol, în locul lor, un an de zile.

– Primesc a răspuns ea, numai părinţii mei să fie mântuiţi. În clipa aceea îngerul a dispărut, iar diavolul a intrat în biata femeie şi o chinuia îngrozitor. O muncea satana zi şi noapte, o trântea pe jos, o zdrobea peste tot trupul. Cu greu a putut suporta numai trei săptămâni. Apoi, disperată, a început să se roage lui Dumnezeu s-o scape de puterea satanei. Noaptea a auzit un glas ca acesta: „Să faci 40 de Sfinte Masluri la 40 de mănăstiri şi schituri şi după aceea te vei izbăvi şi tu de diavol şi părinţii tăi de iad”.

A doua zi a pornit femeia pe valea Oltului în jos. Întâi s-a oprit la Mănăstirea Turnu. După Sfânta Liturghie i s-a făcut Sfântul Maslu cu şapte preoţi. Apoi Protosinghelul Calist Barbu a rămas în biserică să-i citească molitfele Sfântului Vasile cel mare. Bolnava era muncită acum şi mai grozav. Abia o ţineau trei femei.

– Ieşi, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu! spunea părintele Calist.

– Nu ies!, spunea diavolul din femeie. Atunci, înfricoşându-se şi părintele Calist, s-a dus să cheme pe părintele Nichifor, duhovnicul mănăstirii. A venit părintele duhovnic şi a început aceleaşi molitfe. Dar diavolul îi răspunde la fel: „Nu ies”. Apoi a stropit-o cu aghiasmă mare şi a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul striga:

– M-ai ars, dar tot nu ies!

Aşa a plecat sărmana femeie din Mănăstirea Turnu şi a colindat toate mănăstirile şi schiturile din Oltenia şi Argeş. Iar când s-au îndeplinit cele 40 de zile şi Sfinte Masluri, deodată diavolul a fugit dintr-însa şi s-a vindecat. Tot atunci s-au izbăvit şi sufletele părinţilor ei din chinurile iadului.

Toate aceste fapte au fost istorisite de ieromonahul Pahomie din Mănăstirea Frăsinei.

Rugăciunile Bisericii au mare putere

În preajma anului 1930 un bătrân din preajma sfintei mănăstiri Lainici, cunoscut de părinţi sub numele de “Moşul Vasile”, făcea var la mănăstire. Într-o zi însă vine trist la stareţul mănăstirii, Protosinghelul Visarion Toia.

– Cinstite părinte, am împrumutat pe un vecin al meu din sat cu 7000 de lei. Acum, când i-am cerut banii înapoi, nu vrea să mi-i dea. Eu pe încredere i-am dat, fără martori şi fără dovadă scrisă. „Fă ce vrei”, mi-a zis. „Dă-mă în judecată”. Iar eu i-am zis: „în judecată nu te pot da, însă te dau în judecata lui Dumnezeu”. „Fă ce vrei, că mie nu-mi pasă”. Am venit deci, părinte, să dau 40 de slujbe pentru el şi Dumnezeu să hotărască.

– Bine, moş Vasile, nu te întrista! Noi facem 40 de slujbe (Liturghii). Să ai încredere că Dumnezeu îl va întoarce şi îţi va da împrumutul înapoi. După trei săptămâni de slujbe, moş Vasile vine repede la părintele stareţ şi-i spune:

– Cinstite părinte, vă rog să încetaţi slujbele, că vecinul mi-a dat banii înapoi.

– Cum ţi i-a dat, moş Vasile?

– Iată ce s-a întâmplat: în prima săptămână de slujbe, i-a murit un bou de la jug, în a doua săptămână i-a murit celălalt bou, iar în a treia săptămână i se îmbolnăvi copilul de moarte. Văzând pedeapsa lui Dumnezeu, s-a speriat vecinul meu şi a venit la mine în miezul nopţii cu banii pe care i-am împrumutat. Eu n-am vrut să-i primesc. I-am zis: „Lasă să facă Dumnezeu dreptate!” Iar el a căzut în genunchi înaintea mea şi cu lacrimi m-a rugat să primesc banii şi să-l iert, că iată îi moare copilul. Atunci am început şi eu a plânge, i-am primit datoria, l-am iertat şi vă rog, cinstite părinte, să opriţi slujbele şi să vă rugaţi pentru sănătatea copilului, ca nu cumva să moară.

– Bine, moş Vasile, oprim slujbele şi ne vom ruga pentru sănătatea şi vindecarea copilului. După puţine zile copilul s-a făcut sănătos şi trăieşte şi astăzi.

Pocăinţa unui pădurar

În anul 1935 a venit la Mănăstirea Lainici, Gorj, un pădurar mut şi surd, de loc din judeţul Hunedoara. A scris pe o hârtie pricina pentru care a rămas mut şi surd. Pe când umbla prin pădure, i-a ieşit în cale o femeie foarte frumos îmbrăcată, în alb, cu faţa strălucitoare, de n-o puteai privi şi i-a zis cu glas mustrător:

– Dacă mai trăieşti în aceleaşi păcate şi nu te mărturiseşti de fărădelegile tale te vei chinui veşnic în muncile iadului!

Apoi acea femeie în haine de lumină a plecat. Era Maica Domnului. Iar pădurarul a rămas din clipa aceea mut şi surd. Deci, alergând la sfânta rugăciune, cerea părinţilor ajutor, să-şi recapete sănătatea.

Puterea rugăciunii în comun şi pedeapsa vinovatului

În anul 1941, a venit la părintele Cleopa, stareţul Mănăstirii Sihăstria, judeţul Neamţ, un cetăţean din comuna Galu, Valea Bistriţei, să plătească o slujbă.

– Părinte stareţ, eu sunt brigadier silvic la Galu şi am un mare necaz cu un alt cetăţean de la noi din sat.

– Ce necaz ai, frate?

– L-am prins pe cetăţean, furând brad din pădure şi l-am dat în judecată.

– Da, legea este aspră, pedepseşte pe fiecare după faptele sale. Dar nu cumva tăia brazi de pe terenul lui?

– Nu, părinte. Am şi martori care l-au văzut.

– Bine. Şi acum ce doreşti?

– Vreau să plătesc o Psaltire. Să citiţi o Psaltire cu post pentru mine, pe ziua de luni, să câştig procesul. Plătesc oricât ar fi, numai să se roage toţi preoţii să reuşesc la proces.

– Noi putem pune o zi de post în mănăstire pentru frăţia ta, numai să fie aşa cum zici. Că dacă nu este adevărat tot ce mi-ai spus, să ştii că se întoarce pedeapsa asupra frăţiei tale. Dumnezeu nu rabdă nedreptatea şi vinovatul îşi va lua pedeapsa meritată.

– Ba nu, părinte, el este vinovat. L-am prins tăind lemn din pădurea statului. Am şi martori. Vreau să postească toţi părinţii în ziua procesului.

– Bine, frate! Numai gândeşte-te la ce ţi-am spus! Ia aminte, că postesc şi citesc la Psaltire într-o singură zi, pentru frăţia ta, 80 de fraţi şi părinţi.

– Da, părinte! Poftiţi şi pomelnicul meu. Luni am procesul. Eu am credinţă în rugăciunile dumneavoastră. Vă sărut mâna!

Atunci părintele stareţ a anunţat Duminică seara la trapeză următoarele:

– Părinţilor şi fraţilor, mâine va fi o zi de post pentru tot soborul până seara. Fiecare să citească la chilie o psaltire şi să pomenească după catisme pe Constantin, pentru ajutor la proces. Masa se va da după vecernie şi fără ulei. Ascultarea este suspendată. Ziua de luni a trecut în mănăstirea Sihăstria cu multă linişte, cu post şi rugăciune. Toţi părinţii şi fraţii au citit la Psaltire, au stat la Sfânta Liturghie şi au pomenit pe Constantin, pentru ajutor la proces.

Iată că şi hotărârea tribunalului din Târgu Neamţ a fost după dorinţa lui. Brigadierul din comuna Galu a câştigat procesul. Bucuros, apoi a intrat cu toţi martorii şi cu avocatul la un restaurant să mănânce. Numai bietul pârât, un ţăran sărac din Galu, mergea plângând cu femeia pe stradă. Pierduse procesul. Era condamnat să plătească o mare amendă. Şi doar nu era vinovat! Dar el nu avusese posibilitatea să pună avocat şi martori.

În timp ce condamnatul a pornit cu căruţa spre casă, cale de 40 de km, brigadierul s-a urcat cu încă câţiva oameni într-un autocamion de ocazie, care mergea spre Vatra Dornei. Cum a trecut maşina de Pipirig şi de Muntele Petru Vodă, îndată ce a ajuns pe Valea Bistriţei, la o curbă s-a răsturnat, s-a ridicat iar pe roţile ei şi fără a se opri, a mers mai departe.

Toţi s-au speriat şi şi-au făcut cruce. Nimeni, nici însuşi şoferul, nu şi-a putut explica ce s-a întâmplat, cum s-a răsturnat maşina, cum s-a sculat din mers şi nu s-a stricat nimic.

De la o vreme, oamenii de sus au început a bate tare în cabină:

– Opreşte, domnule, lipseşte un om! Brigadierul! Poate a rămas acolo, jos.

Când s-au întors, l-au găsit mort, zdrobit de maşină în marginea drumului!

După o zi, a alergat femeia lui plângând la mănăstire şi a mărturisit tot adevărul:

– Părinte stareţ, a murit soţul meu, brigadierul din Galu. L-a ucis o maşină.

– Nu cumva a fost el vinovatul? Noi l-am pomenit cu toţii la Psaltire şi biserică, să câştige procesul.

– Da, părinte, a câştigat procesul. Dar nu i-a ajutat Dumnezeu, că el a fost vinovat! Doar eu i-am spus să nu plătească slujbe, că n-are dreptate. Dar nu m-a ascultat. Omul acela a tăiat lemn de pe terenul lui, nu din pădurea statului. Dar bărbatul meu avea ură pe el şi voia cu orice chip să se răzbune pe el.

– Iată, pedeapsa lui Dumnezeu l-a ajuns!

Pe Dumnezeu nu-L putem amăgi. Eu i-am spus hotărât, ne rugăm pentru el, numai dacă are dreptate. Dumnezeu să-l ierte. Măcar o fi fost spovedit?

– Părinte, cam de mult nu era spovedit. Puneţi-l la 40 de Liturghii şi panahizi!

Sfânta Împărtăşanie dă sănătate credincioşilor

În vara anului 1956 a venit la catedrala patriarhală din Bucureşti, o fetiţă bolnavă de paralizie la mâini şi la picioare; ba încă, nici nu putea vorbi. O însoţeau două femei. Pe când preotul împărtăşea credincioşii, a fost adusă şi fetiţa, care avea doar nouă ani. Îndată după ce a primit Sfintele Taine, fetiţa şi-a făcut singură semnul Crucii, apoi a zis cu glas limpede: „Mămică!”. Femeile s-au speriat şi au început a plânge de bucurie. Fetiţa s-a vindecat complet de paralizie şi i s-a deschis şi graiul, numai prin rugăciunile făcute la moaştele Sfântului Dimitrie şi cu puterea Trupului şi Sângelui Domnului.

Sfârşitul unui creştin din judeţul Mehedinţi

Până în vara anului 1964 trăia în satul Bistriţa, judeţul Mehedinţi, un creştin şi tată de copii, bun şi evlavios; avea doar 45 de ani. Era simplu ţăran, muncea din greu pentru întreţinerea casei, se ruga regulat şi nu lipsea de la Sfânta Biserică. Apoi s-a îmbolnăvit de rinichi. Slăbea din zi în zi. Simţea că trebuie să plece la Domnul. De aceea a chemat preotul, s-a spovedit din copilărie, s-a împărtăşit şi era în aşteptare. La urmă, a chemat soţia la sine şi i-a zis că Domnul îl cheamă în curând la cele cereşti, spunându-i şi ziua mutării lui. Şi a chemat încă şi rudele, prietenii şi cunoscuţii să le spună bun rămas. Soţia însă plângea nemângâiată, văzând că el slăbeşte mereu şi ea rămâne văduvă cu doi copii.

Atunci el, întorcându-se către dânsa, i-a spus:

– Nu plânge că sperii caii şi căruţa, care au venit să mă ducă în Rai. Nu mai plânge, că de acolo eu nu vă părăsesc! Voi fi cu voi şi mai departe.

Apoi, apropiindu-se ceasul morţii, aşa cum i se vestise, a cerut o lumânare aprinsă, pe care singur şi-a ţinut-o în mână, până ce şi-a dat sufletul în braţele lui Dumnezeu. Lumânarea nici după moarte nu a mai fost luată din mâinile celui plecat.

De atunci şi până în prezent soţia lui, rămasă văduvă, mărturiseşte că în toate nevoile şi greutăţile vieţii, a simţit o mână ocrotitoare din cer, care a izbăvit-o de orice primejdie.

Pronia divină

Într-un salon al unui spital din Ploieşti, erau mai multe femei bolnave. Una dintre ele era foarte credincioasă. Mereu se ruga, cugeta la Dumnezeu, citea cărţi sfinte şi la orice lucru pe care îl făcea, rostea cuvintele: “Doamne, miluieşte-mă!” Nu era nici tare suferindă, încât toţi nădăjduiau să se facă sănătoasă.

În acelaşi salon era şi o altă bolnavă, foarte suferindă, a cărei stare se agrava din zi în zi. Surorile de spital au chemat un preot să o mărturisească şi împărtăşească. Când a intrat preotul în salon, s-a uitat la care pat este bolnava aceasta, şi s-a oprit la patul celei dintâi, care se ruga mereu, pe care a mărturisit-o şi a împărtăşit-o. Aşa a fost pronia lui Dumnezeu, că peste două zile ceaîmpărtăşită şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, iar cea greu bolnavă a mai trăit încă multă vreme, pentru a-şi ispăşi oarece păcate de taină.

Aceasta s-a petrecut în vara anului 1930.

Recunoştinţă

O femeie din Cluj, grav bolnavă, s-a internat în spital. Trebuia urgent operată. Dar doctorii, văzând-o foarte slăbită, nu s-au încumetat s-o opereze.

Noaptea, însă, s-a arătat în vis doctorului un om necunoscut, care i-a spus:

– Du-te acum la spital şi operează femeia aceea, că altfel moare!

– Dar dumneata cine eşti?, întrebă doctorul.

– Eu sunt cutare.

În clipa aceea, doctorul s-a sculat din somn, a plecat la spital şi a operat femeia bolnavă. Ea scăpă cu bine.

După câteva zile doctorul întrebă pe bolnavă:

– Cunoşti pe cutare?

– Nu, nu cunosc, domnule doctor.

Dar peste un timp, femeia vindecată s-a dus în cimitir, ca de obicei, la mormântul rudelor sale. La urmă aprinse o lumânare şi la un mormânt de alături. Când se uită atentă, observă că numele de pe cruce era identic cu cel ce se arătase doctorului.

Ce se întâmplase? Femeia obişnuia să aprindă mereu câte o lumânare la mormintele vecine cu a rudelor sale, că îşi zicea: „Să aprind o lumânare şi la sufletul acesta. Cine ştie, dacă are cineva grijă de el!”

Deci, iată că şi cei adormiţi s-au arătat recunoscători faţă de binefăcători!

Faptă creştinească şi recunoştinţă

Credincioşii vârstnici din ţinutul Vrancei ne istorisesc un fapt cu totul minunat:în pădurile seculare, care îmbracă munţii, era prin anii 1938-1940 un canton silvic, nu departe de schiturile Lepşa şi Valea Neagră. Într-o noapte de vară, iată se adună câţiva pădurari la canton, pentru odihnă. Stau la masă, se închină, potrivesc candela sub icoane, apoi adorm obosiţi. La revărsatul zorilor, pădurarii se deşteaptă, se îmbracă, se închină, potrivesc din nou candela şi pregătesc ceva de mâncare, pentru a pleca iarăşi la lucru.

Cum stăteau ei în jurul mesei, iată că aud foşnet de frunză afară, lătrat de câine şi o lovitură puternică în uşă. Uşa cedează repede, se deschide forţat şi în pragul cantonului apare un urs mare, şchiop. Pădurarii au rămas uimiţi. Ce să facă? Nu puteau nici fugi, nu îndrăzneau nici să-l atace. Singur Dumnezeu îi putea scăpa din gura morţii şi ghearele fiarei. Dar ursul arăta destul de liniştit. Prin oarecare pronie dumnezeiască, el recunoştea în om stăpânul lui de altădată.

Deci, făcând un pas înainte, ursul întinde blând laba însângerată spre primul pădurar, apoi spre al doilea, apoi spre al treilea. Nici unul nu îndrăznea să-şi întindă mâinile şi să-i scoată ghimpii groşi, înfipţi adânc între gheare. Atunci unul dintre pădurari, înţelegând durerea ursului, şi-a zis în gând: “Doamne, ajută”, şi cu multă emoţie, a început a scoate spinii din laba fiarei.

După câteva momente de grea tăcere şi spaimă, ursul a fost înţeles şi ajutat. Apoi s-a retras din uşa cantonului, mârâind recunoscător şi a dispărut în desişul codrilor. Atunci şi pădurarii au oftat uşuraţi şi şi-au făcut cruce că au scăpat nevătămaţi. Dar nu trece mai mult de un ceas şi iar se aude foşnet în marginea pădurii. Pădurarii erau gata de plecare la lucru.

– Ursul, ursul! Iar vine ursul! au exclamat toţi, plini de emoţie.

Fiara se apropie repede, loveşte cu laba în uşă, apoi sloboade din subţioară un ştiubei (stup rotund, nesistematic) cu miere, îl întinde cu labele din faţă peste prag, mormăie uşor şi din nou dispare în pădure.

Un act de recunoştinţă vrednic de ştiut!

Furtul este un mare păcat

În primăvara anului 1937, unui cetăţean din Gorj i s-a furat noaptea plugul din curte. S-a dus şi a plătit 40 de slujbe la Mănăstirea Lainici, pentru descoperirea pagubei.

După o săptămână a venit un oarecare cetăţean şi a întrebat pe stareţ:

– Părinte, a dat cineva la mănăstire slujbe, pentru că i s-a furat un plug?

– Da, de vreo săptămână a venit păgubaşul şi a dat 40 de slujbe.

– Părinte, eu am furat plugul, vă rog să încetaţi slujbele, că îl duc înapoi.

– Slujbele nu vor înceta până ce nu vii cu păgubaşul aici, împăcaţi amândoi şi el să ne spună să încetăm slujbele.

– Cum să spun că i l-am furat eu, că mi-l fac duşman pe toată viaţa? Eu mă duc la noapte şi-i duc plugul acasă.

– Fă cum ştii, numai împacă-te cu el şi veniţi aici amândoi. Deci vinovatul, neavând încotro şi temându-se de pedeapsa lui Dumnezeu, a dus plugul înapoi, i-a cerut iertare şi au venit amândoi împăcaţi la părintele Visarion, stareţul Mănăstirii Lainici. În clipa aceea, părintele a oprit slujbele la biserică.

Folosul paraclisului Maicii Domnului

Soţii Teodor şi Sultana Petre din satul Crăsani – Ialomiţa, au fost din tinereţe credincioşi, buni, milostivi, nelipsiţi de la biserică.

Iată însă, cu rânduiala lui Dumnezeu, se îmbolnăveşte greu femeia în vara anului 1950. Internată la Bucureşti în spital, supusă la cel mai bun tratament, boala se agrava, încât sfârşitul apropiat era inevitabil. Avea o infecţie gravă la abdomen. Doctorii nu ştiau ce medicament să-i mai dea.

Vestea aceasta a îndemnat pe soţul ei să alerge la Mănăstirea Balaciu (Ialomiţa), unde, dealtfel, venea regulat.

-Părinte stareţ, îmi moare soţia! spunea soţul plângând. Este aproape în comă. Nu ştiu doctorii ce să-i mai facă.

– Să mergem, frate Teodor, în biserică cu toţii, să facem un paraclis la icoana Maicii Domnului şi să avem credinţă, că mult poate rugăciunea Maicii Domnului înaintea Prea Sfintei Treimi!

Au căzut cu toţii în genunchi, au citit paraclisul cu lacrimi, au sărutat sfânta icoană şi au cerut mila Maicii Domnului pentru cea bolnavă. În acelaşi ceas soţul a pornit apoi repede la spital, apăsat de durere. Cum intră pe poarta spitalului brâncovenesc, observă pe soţia sa plimbându-se încet, pe sub umbra castanilor. Se simţea mai bine, chiar din ceasul când au făcut paraclisul Maicii Domnului.

Pe când părinţii se rugau la Mănăstirea Balaciu, doctorii au fost inspiraţi să-i facă injecţii cu penicilină amestecată cu streptomicină. După prima injecţie s-a simţit tot mai bine, până s-a vindecat cu totul.

Femeia este astăzi în viaţă, cu mila Domnului şi ajutorul Maicii Domnului. De atunci paraclisul se face zilnic în casa lor.

Paraclisul Maicii Domnului izbăveşte pe om de primejdia morţii

Locuitorul Nicolae Gavriluţ din comuna Galu, Neamţ, ne mărturiseşte următoarele:„În vremea ultimului război mondial, mă aflam pe front. Lupte grele, atacuri ziua şi noaptea, moartea mă pândea la fiecare pas. Singura mea nădejde de scăpare mi-a fost însă Maica Domnului. Aveam la mine paraclisul Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu, pe care-l citeam permanent, cu lacrimi, de câteva ori pe zi. Îl rosteam zi şi noapte pe dinafară.

Odată a căzut un proiectil la doi metri de mine, tocmai pe când citeam paraclisul. Explozia a fost puternică, dar toate schijele au trecut pe deasupra. Am făcut cruce şi am continuat rugăciunea către Maica Domnului. Altădată un alt proiectil mare a căzut la jumătate de metru de tranşeul în care mă aflam. Eu citeam cu lacrimi Sfântul Paraclis. Acum, Maica Domnului a făcut cu mine o adevărată minune. Proiectilul n-a explodat. S-a înfipt numai pe jumătate în pământul uscat de secetă. L-am zărit cum strălucea în soare. Dacă exploda, nu puteam scăpa de moarte. Cu ajutorul Maicii Domnului am scăpat neatins de nici un glonte, în cei patru ani de război, în timp ce în jurul meu vedeam permanent morţi şi răniţi”. După terminarea războiului, Nicolae Gavriluţ a fost călăuzit la mănăstire şi a ajuns călugăr sporit.

Cum a izbăvit Maica Domnului o mamă de la moarte

O creştină din satul Cuţ, judeţul Neamţ, numită Elena Dumitru, a tocmit o căruţă cu cal a locuitorului Ion Vieru, din comuna Dumbrava Roşie, Neamţ ca să-i aducă lemne de foc din lunca Bistriţei. S-a urcat în căruţă omul, femeia şi fiica ei, ca de 15 ani.

Trebuia să treacă prin vadul apei ca să ajungă dincolo, în lunca Bistriţei. Iată că, din greşeală au nimerit într-o groapă adâncă, de câţiva metri. În câteva clipe, s-au înecat calul, locuitorul Ioan Vieru şi fiica femeii. Numai mama, singură, a scăpat, cu ajutorul Maicii Domnului.

Sătenii o întrebară miraţi:

– Cum ai scăpat, femeie, de moarte?

– În clipa când mă cufundam, am strigat din adâncul inimii la Maica Domnului, zicând: „Maica Domnului nu mă lăsa să mor, că am copii!”. În clipa aceea m-am văzut scoasă din apă pe malul celălalt al Bistriţei.

Minunea aceasta s-a petrecut în vara anului 1965. Femeia scăpată de moarte trăieşte şi astăzi.

Mărturisirea profesorului Vasile A. Gheorghiţă

Profesorul Vasile Gheorghiţă din Târgu Neamţ, înainte de obştescul sfârşit, a chemat lângă el pe unul din nepoţi şi i-a spus:

– Măi nepoate, eu nu ţi-am spus ţie niciodată despre sfânta credinţă, ce rol mare a avut în viaţa mea. Părinţii mei erau foarte credincioşi. Ei au vrut să mă fac călugăr. De aceea, când aveam şapte-opt anişori, m-au dus la Mănăstirea Neamţ. Eram ucenic la marele duhovnic, Calistrat Gheorghiu. De la el am învăţat ce-am învăţat!

Dar mie nu-mi plăcea viaţa călugărească. Eu voiam să învăţ carte, să merg la biserică, să mă fac profesor de desen. Îmi plăcea grozav desenul şi pictura.

Într-o seară, cum stăteam culcat în chilie, cu mâinile sub cap, am visat un copil mic, frumos, că s-a apropiat de patul meu, m-a alungat la uşă şi mi-a zis:

– Tu ieşi şi du-te în lume! Nu-i locul tău aici. Într-adevăr, de atunci n-am mai putut sta în mănăstire. M-am dus la Iaşi, la şcoală, apoi am fost trimis la München la “bellearte” şi am ajuns profesor de sculptură şi desen.

Dar un lucru vreau să-ţi spun: eu niciodată în viaţa mea, n-am ieşit din cuvântul Maicii Domnului. Întotdeauna m-am rugat ei cu credinţă şi mi-a ajutat. Rugăciunea, biserica şi milostenia le-am iubit cel mai mult.

După câteva zile profesorul Vasile A. Gheorghiţă şi-a dat duhul în mâinile Maicii Domnului, spre care avea mare evlavie. Era în vara anului 1961.

Importanţa spovedaniei

Mărturisesc bătrânii de pe Valea Bistriţei că prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobişnuit.

O fată din sat, ca de 20 de ani, necăsătorită, păştea oile pe munte. Iar din lucrarea vrăjmaşului, un cioban a căzut cu dânsa în păcat. Fiindu-i ruşine să nu afle părinţii, şi-a ucis mai înainte de vreme pruncul. Apoi, ruşinându-se şi de preotul satului, nu şi-a mărturisit acest greu păcat al desfrânării şi uciderii.

Însă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga şi plângea ziua şi noaptea, să-i ierte păcatul acesta şi să-i ceară milă de la Domnul.

După câţiva ani fata s-a îmbolnăvit şi a murit. A treia zi a venit preotul şi mult popor şi s-a început slujba de înmormântare. După terminarea trisaghionului şi a praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deşteaptă răposata, mişcă puţin capul şi începe a striga:

– Părinte, părinte, vino încoace… nu te teme! Cu sfinţia ta am treabă. Eu am făcut un păcat mare în viaţă şi m-am ruşinat să-l spovedesc. Dar pentru că am avut evlavie la Maica Domnului, ea s-a rugat pentru mine înaintea Mântuitorului şi mi-a trimis sufletul în trup, ca să-mi spovedesc păcatul pe pământ, căci pe pământ l-am făcut.

Lumea, uimită, s-a retras afară, iar fata s-a mărturisit la preot de păcatele sale, cu multe lacrimi. Apoi rudele s-au îmbulzit în jurul sicriului, cu tot felul de întrebări:

– Cum este dincolo? Ce ai văzut acolo? Ai văzut fericirea Raiului? Dar muncile iadului?

– Cum este dincolo, nu pot să vă spun. Atât vă pot spune, că aşa cum este aici pe pământ, unde fiecare este scris la primărie cu tot ce are, tot aşa şi dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun sau rău. Vă rog cu lacrimi, să fiţi spovediţi fiecare de toate păcatele, că ce se dezleagă pe pământ, se dezleagă şi în cer. Dincolo nu mai este pocăinţă şi nici Maica Domnului nu se mai roagă pentru păcătoşi! Tot ce aţi făcut pentru mine, rugăciuni şi pomană sunt primite. Continuaţi. Şi a adormit din nou răposata.

Bătrâna care nu putea muri

În vara anului 1935, când părintele Paisie era în Mănăstirea Slatina, Fălticeni, a pornit peste munte cu ucenicul său, spre schitul Rarău.

După patru ore de mers, a ajuns într-un sat mic, situat chiar sub muntele Rarău, numit Slătioara. Iată că îi iese o femeie înainte:

– Părinte, este aici aproape o femeie bătrână, care de trei zile se chinuie cu moartea şi nu poate muri. Veniţi, vă rog, să-i citiţi o rugăciune, că tare se chinuie!

Cum a intrat părintele în casă, s-a uitat la bătrâna care era în agonie, i-a citit molitfa de darea sufletului, apoi a întrebat pe cei din casă:

– Nu cumva bătrâna este certată cu cineva şi nu s-a împăcat?

– Ba da, părinte, răspunde fiica ei, este sfădită cu o femeie din sat şi aceea n-a vrut s-o ierte.

– Chemaţi pe femeia aceea încoace!

Cum a venit, părintele i-a spus:

– Stai în genunchi lângă bătrână, ia-i mâna în mâinile tale şi zi-i din toată inima: “Iartă-mă, mătuşă, şi Dumnezeu să te ierte!”, apoi sărută-i mâna!

Cum a rostit femeia cuvintele de iertare şi i-a sărutat mâna, îndată sufletul bătrânei s-a despărţit de trup. Atunci părintele a zis:

– Iată de ce nu putea muri bătrâna! Sufletul ei aştepta iertarea şi împăcarea ca să poată vedea pe Dumnezeu!

Între doctor şi duhovnic

O femeie din Pipirig s-a internat la spitalul din Târgu Neamţ. Printre altele, doctorul i-a spus:

– Femeie, câţi copii ai?

– Am doi copii, domnule doctor.

– Bine! Iată, te-ai făcut sănătoasă. Mâine pleci acasă, dar să ţii minte ce-ţi spun eu: dumneata nu mai ai voie să naşti copii. Dacă nu mă asculţi şi mai naşti, vei muri în chinurile naşterii. Vezi să nu uiţi cuvintele mele!

După câteva zile de la ieşirea din spital, femeia a venit tulburată la duhovnicul ei din mănăstire.

– Părinte, ce mă sfătuieşti să fac? Eu n-am făcut niciodată avorturi. Acum iată, mi-a spus doctorul că nu mai am voie să nasc copii, dacă vreau să trăiesc.

– Soră Mărie, eu te sfătuiesc un singur lucru: ori trăieşte cu soţul tău în curăţie, ori naşte copii. O mamă trebuie să se şi sacrifice. Ai credinţă în Dumnezeu. În nici un caz nu vei muri. Lasă, că de lucrul acesta răspund eu. Deci, una din două.

– Bine, părinte, vă ascult.

După câteva luni se reîntoarse femeia la mărturisire:

– Părinte, sunt însărcinată. Am încredere în cuvintele sfinţiei voastre şi nădăjduiesc la Maica Domnului. Rugaţi-vă pentru mine!

– Soră Mărie, nu te îndoi! Eu te voi pomeni zilnic la rugăciune. Domnul să te binecuvânteze!

După câteva luni, femeia a venit cu pruncul nou-născut, în braţe la mănăstire:

– Părinte, am născut bine, cu ajutorul Maicii Domnului. Acesta-i copilul! îl cheamă Ştefan. Am venit să mulţumesc lui Dumnezeu şi sfinţiei voastre că dacă nu mă sfătuiaţi, el nu era pe lume.

– Slavă Domnului, soră! Vezi că Dumnezeu face minuni? El este Doctorul doctorilor. Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Ştefan, să crească mare şi sănătos! Stai în genunchi să-ţi citesc o rugăciune de mulţumire. Apoi să duci copilul în biserică şi să-l închini la Maica Domnului.

După puţină vreme, femeia s-a întâlnit cu doctorul.

– Domnule doctor, ştiţi că am născut un copil?

M-a păzit Dumnezeu şi l-am născut uşor.

– Nu cred până nu-l văd. Vino cu el într-o zi la mine.

Când l-a văzut, a luat copilul în braţe, l-a sărutat şi plin de emoţie a zis:

– Cu adevărat, numai o minune a fost!

Astăzi Ştefan este copil mare şi frumos. Iarna merge la şcoală şi vara paşte oile pe dealurile Pipirigului, iar din când în când mama lui, îmbrăcată în catrinţă şi bundiţă, vine cu Ştefan să se închine la Mănăstirea Sihăstria.

Model de mamă

Doi soţi de curând căsătoriţi, din Cluj, trăiau în armonie şi în bună vieţuire. Amândoi îşi doreau copii şi bucurie.

Iată că soţia rămâne însărcinată. îşi face o vizită medicală în Cluj. Doctorul, în cele din urmă îi spune:

– Trebuie neapărat să întrerupi sarcina! Altfel vei naşte un copil anormal, dement, cu malformaţii, un monstru.

– Domnule doctor, mă las în voia lui Dumnezeu. Eu nu întrerup sarcina. Vreau să avem şi noi un copil.

Auzind soţul ei, o silea pe biata femeie să ucidă copilul înainte de naştere, ca să nu nască un “monstru”. Femeia n-a vrut. în cele din urmă a început ceartă în casă, neînţelegere şi apoi divorţ.

– Dacă nu vrei să avortezi, a zis soţul, te-am lăsat, decât aşa să am un copil dement.

Rămasă singură, femeia îşi făcu curaj. Zilnic se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu să nască un copil sănătos şi normal. Zadarnice erau ocările părinţilor şi sfaturile medicilor. Ea nădăjduia în Dumnezeu.

Iată, se apropie vremea naşterii. Femeia s-a internat la o maternitate. Apoi a născut foarte uşor un copil mare şi frumos, cum rar s-a mai văzut în maternitate. Toţi medicii s-au adunat în jurul ei. Nu mai ziceau un cuvânt.

Credinţa şi devotamentul de mamă al unei femei i-a ruşinat pe toţi. În prezent copilul este la liceu, iar mama se mângâie cu dânsul în văduvia ei.

Mamă martiră

O femeie credincioasă din comuna Gârcina, judeţul Neamţ, a rămas însărcinată. Era prin anul 1965. Soţul lucra la pădure. Iată, într-o noapte i-a venit ceasul să nască, cu puţin mai devreme ca de obicei.

Fiind singură acasă, cu o fetiţă ca de opt ani, biata femeie şi-a trimis copila la o bătrână, ca s-o cheme în ajutor. Bătrâna a venit numaidecât.

A născut, într-adevăr, foarte greu, un copil mare şi frumos. Dar în clipa când copilul s-a născut, femeia, sfârşită de durerile naşterii, şi-a dat duhul în mâinile Domnului.

Adevărată mamă martiră! Astăzi când copilul se joacă, se bucură, cântă, învaţă la şcoală, mama lui se odihneşte în cimitirul satului, străjuită de o cruce mică de stejar.

Păcat şi pedeapsă

În Roman trăia o familie binecuvântată. Părinţii se înţelegeau bine, copii creşteau în frica lui Dumnezeu. Mai târziu, femeia, simţindu-se însărcinată, a început a slăbi în cugetul ei şi a zice:

– Am patru copii. Este destul. Pe acesta care vine nu-l mai nasc. Este greu de crescut. Nu mai ajung banii. Şi apoi de ce să sufere şi el necazurile vieţii acesteia?

Deci, pe ascuns, fără ştirea şi voia bărbatului ei, femeia a luat unele medicamente pentru întreruperea sarcinii. Dar în clipa aceea, conştiinţa a început s-o mustre. Un glas lăuntric îi spunea că de va ucide pruncul, îi va muri un copil.

Într-adevăr, noaptea a luat medicamentul, iar dimineaţa a plecat cu soţul şi copilul cel mai mare, care avea 15 ani, la un sat departe de oraş. Pe cale, i-a ajuns un autocamion. S-au urcat cu toţii în cabină, dar după judecăţile ascunse ale lui Dumnezeu, s-a deschis portiera maşinii şi a căzut copilul pe asfalt, căci se afla la margine. În acelaşi ceas, copilul a murit sub ochii plini de lacrimi ai părinţilor. Iată, deci, păcate pe care le pedepseşte Dumnezeu în viaţa aceasta şi în cea viitoare!

Să nu ne răzbunăm asupra vrăjmaşilor

Unui cetăţean din Dorohoi i s-au furat noaptea 10 găini. Ştia cine i le-a furat, dar nu putea să-l acuze, că nu avea martori. Mâniat, s-a dus la un preot din oraş:

– Părinte, mi s-au furat 10 găini şi aş da 40 de slujbe cu părticele ca să-l descopere Dumnezeu.

– Frate Ioane, îţi scot părticele la cele 40 de Liturghii, numai dacă nu ştii cine ţi le-a furat. Iar dacă ştii, nu-ţi scot părticele, nu cumva să i se întâmple ceva, că dumneata răspunzi!

– Nu, părinte, nu ştiu cine mi le-a furat.

– Bine, eu te cred pe cuvânt. Dar poate n-ai dat şi tu de pomană, de aceea ţi le-a furat!

I-a început cele 40 de zile cu părticele. Dar în a zecea zi, iată că o maşină a lovit mortal pe cel ce furase găinile.

Atunci păgubaşul a venit foarte trist la preot:

– Părinte, iată că mă mustră conştiinţa! Astăzi, a zecea zi, cel care mi-a furat găinile a fost omorât de o maşină. Eu ştiam cine mi le-a luat, dar nu v-am spus. Acum, ce mă învăţaţi să fac?

– Deh, frate Ioane, dacă mă ascultai, Dumnezeu poate îi îngăduia să se pocăiască. Acum îl ai pe conştiinţă. De acum, poartă-i şi tu slujbele, 40 de Liturghii şi 40 de parastase, să-l ierte şi să-l miluiască Dumnezeu.

Nu este mântuire fără spovedanie

Un sihastru bătrân cu viaţă duhovnicească aleasă, după ce şi-a făcut obişnuitul canon de rugăciuni şi metanii, a aţipit şi a visat un vis înfricoşat.

A văzut o groapă mare plină cu oameni ce se chinuiau în grele munci, iar capetele lor erau sparte. Şi a auzit un glas de sus care zicea: Aceştia sunt cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie şi preoţii care slujesc Sfânta Liturghie neîmpăcaţi şi nespovediţi, precum şi cei care au murit nemărturisiţi şi neîmpărtăşiţi din a lor nepăsare”.

Nimănui nu-i este îngăduit să se împărtăşească prea des şi fără spovedanie şi dezlegare de la duhovnicul său. Iar preotul care săvârşeşte Sfânta Liturghie este dator mai întâi să se mărturisească de păcatele făcute peste săptămână şi să se împace cu toţi. Numai aşa să îndrăznească a săvârşi dumnezeiasca Liturghie. Spovedania este necesară şi obligatorie pentru toţi cei care cred în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Puterea psalmilor

O creştină dintr-un oraş se ruga mult lui Dumnezeu, citind zilnic la Psaltire cu post şi cu metanii. Dar diavolul, care nu poate suferi rugăciunea cu lacrimi şi post, şi mai ales citirea psalmilor, prin care vrăjmaşii sunt izgoniţi din casele creştinilor ca de o văpaie de foc, a făcut acestei creştine o ispită ca aceasta.

Copilul ei de trei ani se juca într-o zi cu Psaltirea în casă. Apoi, cu ea în mâini, s-a urcat pe fereastră şi, din lucrarea vrăjmaşului, a căzut jos în curte de la etajul al patrulea. Însă mâna lui Dumnezeu l-a scăpat pe copil în chip minunat de moarte, căci, agăţându-se de nişte sârme, a rămas nevătămat, fiind găsit jos cu Psaltirea lângă el. Iar mama lui, crezând că a murit, a căzut la rugăciune înaintea Mântuitorului şi a Maicii Domnului cu multe lacrimi şi durere în suflet, cerând salvarea fiului ei. După două zile de şedere la spital, copilul a fost adus acasă sănătos.

Pedeapsa celor ce trăiesc necununaţi

În comuna Belceşti, judeţul Iaşi, doi soţi au trăit necununaţi 38 de ani şi au născut câţiva copii. Amânând mereu cununia religioasă, nu li se primeau slujbele la biserică şi nu puteau fi împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, căci trăiau în desfrânare.

Într-o noapte, însă, i s-a arătat femeii în vis o împărăteasă îmbrăcată în alb, cu cunună pe cap, care desigur era Maica Domnului, şi i-a spus cu asprime: „Dacă nu vă cununaţi şi trăiţi mai departe în desfrânare, o să vă pedepsească Dumnezeu şi o să vă ia două suflete dintre cele mai dragi!”. Ei însă n-au luat în seamă aceste cuvinte şi au rămas necununaţi. După aproape un an de zile de aşteptare i-a ajuns mânia Domnului, căci le-au murit două fete în accident, împlinindu-se astfel cele vestite prin vedenie de la Maica Domnului.

Cutremuraţi de păcatul făcut şi de pedeapsa care i-a ajuns, s-au trezit ca din somn şi s-au cununat imediat la biserică, înainte de înmormântarea fiicelor lor, spovedindu-şi păcatele şi căindu-se cu multe lacrimi de fărădelegile lor.

Milostenie de samaritean

Nu putem tăinui milostenia şi îndelungata răbdare a două suflete din Munţii Apuseni, pe care dragostea lui Hristos le-a unit pentru veşnicie prin rugăciune, prin jertfă şi feciorie. Este vorba de o creştină paralizată la pat de la vârsta de 48 de ani, care a fost trimisă de mică la un cămin de copii handicapaţi din comuna Abrud, judeţul Alba.

Fire evlavioasă şi răbdătoare, bolnava s-a împrietenit cu mulţi credincioşi care o cercetau regulat în suferinţa ei. Între aceştia o credincioasă din satul Lunca Merilor, comuna Bistra – Alba, luând binecuvântare de la duhovnicul ei, s-a hotărât să renunţe la căsătorie şi să aducă în casa părinţilor ei pe sora bolnavă pentru a o întreţine din salariul ei şi a o îngriji cu dragoste de mamă până la moarte. Şi a făcut aşa.

Ziua, bolnava se ruga singură în patul ei de suferinţă, iar binefăcătoarea ei lucra în fabrică din greu pentru a-şi întreţine viaţa amândouă. Doar noaptea, gazda făcea de mâncare, hrănea pe sora ei în Hristos, întreţinea curăţenia şi după ce se rugau şi citeau câteva pagini din sfintele cărţi, cântau împreună câteva cântări duhovniceşti şi se odihneau de osteneala zilei. Apoi iar începeau de la capăt ziua următoare.

După mai mulţi ani părinţii gazdei voiau să-şi mărite fata. Însă ea, dorind să urmeze toată viaţa lui Hristos, şi-a construit alături din mila credincioşilor o casă mică pentru amândouă, şi acolo, în sihăstrie de taină, îşi continuă nevoinţa vieţii până astăzi, slăvind pe Dumnezeu prin rugăciune, prin răbdare şi prin nemuritoarea iubire în Hristos.

O dată pe an, vara, sora îngrijitoare, îmbrăcată în negru, îşi duce în pelerinaj pe la mănăstiri şi duhovnici iscusiţi pe sora ei de viaţă şi de suferinţă. Aşezată pe un pat portabil, ca o mireasă a lui Hristos, bolnava este închinată din mănăstire în mănăstire, zăbovind şi cerând cuvinte ziditoare de suflet de la părinţii duhovniceşti. Nimic altceva n-o interesează, nimic nu întreabă, decât cum să se roage din inimă lui Dumnezeu, cum să dobândească darul lacrimilor, cum să-şi adune gândurile la rugăciune şi cum să sporească în smerenie, în răbdare şi în credinţă. Apoi caută cărţi de folos sufletesc pentru ele şi pentru creştinii care le cercetează şi, luând binecuvântare, pornesc amândouă mai departe cu Hristos în inimă.

Aceasta este crucea vieţii acestor două suflete unite prin dragoste pentru Hristos. Le ajută mulţi credincioşi din Munţii Apuseni şi nu puţini săraci şi suferinzi trăiesc din milostenia lor şi se întăresc în credinţă şi în răbdare prin sfaturile şi cărţile duhovniceşti pe care le dau celor ce au nevoie.

Binecuvântează, Doamne, pe roabele Tale Victoria şi Valeria şi le scrie în cartea vieţii, iar pe noi ne întăreşte în aceeaşi râvnă şi iubire de aproapele, ca să le urmăm exemplul.

Sfânta Cruce, semnul biruinţei

De la începutul anului 1989 până în prezent s-au descoperit numai în nordul Transilvaniei şi în Bihor trei trunchiuri de copaci cu semnul Crucii imprimat natural în mijlocul lor. Iată câteva date despre cele trei cazuri.

1. Un creştin ortodox numit Iordan din comuna Cojdeni, judeţul Bihor, a cumpărat în toamna anului 1989 câţiva buşteni de fag pentru foc. Transportându-i acasă cu o remorcă, un buştean a căzut jos pe drum de trei ori. În ziua de 22 decembrie 1989 omul a început să taie lemnele, unele pentru lucru iar altele pentru foc. Atunci, a aflat în tulpina buşteanului care căzuse jos din remorcă o cruce înaltă ca de 30-35 cm, imprimată adânc în inima fagului, care, despicat, a dat la iveală un desen pozitiv şi negativul său. Pe braţul vertical al crucii urca un şarpe, cu capul plecat în jos. După o lună de zile, în acelaşi fag s-a aflat imprimat, mai sus de semnul crucii, ca o carte deschisă, pe care pare ceva scris cu semne indescifrabile. Vestea aflării acestor două simboluri creştine imprimate în trunchi de copac s-a răspândit peste tot, aducând la Cojdeni multă lume iubitoare de Dumnezeu.

2. Al doilea semn de cruce, imprimat, în trunchiul gros al unui fag, s-a aflat în ianuarie 1990 în satul Hădărău, comuna Lupşa – Alba. Un creştin gospodar, Praţa Nicolae, a tăiat un fag mare din pădure, l-a adus acasă şi, crăpându-l pentru lucru, a descoperit la baza tulpinei o cruce tip troiţă, foarte clară. Aceasta a atras atenţia tuturor, creându-se astfel un mic pelerinaj în Munţii Apuseni. Creştinii care cinstesc Sfânta Cruce poposesc şi astăzi la Hădărău şi, închinându-se cinstitului semn, dau laudă lui Dumnezeu.

3. Al treilea semn de cruce, imprimat în trunchiul unui frasin, s-a descoperit recent în localitatea Bucium-Sat, comuna Abrud, judeţul Alba. Toate acestea ne încredinţează că Dumnezeu iubeşte ţara noastră, în care se cinsteşte Crucea Mântuitorului de aproape două milenii, şi că numai prin cruce şi jertfă putem birui răul din noi, ateismul şi puterea satanei din lume.

Puterea spovedaniei

Stareţul Mănăstirii Rohia din Maramureş povesteşte un fapt cu totul deosebit. În oraşul Târgu Lăpuş, trăia un tânăr student, orfan de tată şi bolnav de inimă din naştere pe care îl chema Alexandru. Duhovnicul său era însuşi stareţul mănăstirii.

Prin anul 1958, într-o grea criză de inimă, tânărul Alexandru, care dorea să trăiască şi să se bucure de această viaţă, a slăbit în credinţă şi, pierzându-şi răbdarea şi nădejdea, a început să blesteme şi să se mânie pe Dumnezeu. în această stare de revoltă şi-a dat duhul. Avea doar 22 de ani.

Rudele au început pregătirile de înmormântare şi plângeau pentru el, căci a murit neîmpăcat cu Dumnezeu. Dar, prin mila dreptului Judecător, a doua zi s-a deşteptat din morţi şi a zis către cei din casă: „Chemaţi pe părintele stareţ de la Mănăstirea Rohia, să mă spovedesc!”

Venind părintele, i-a făcut rânduiala spovedaniei, iar tânărul Alexandru i-a mărturisit următoarele: „Văzând că viaţa mea se sfârşeşte, am hulit tare. pe Dumnezeu că nu are milă de mine. În clipa aceea au venit doi oameni frumoşi la mine, m-au luat şi m-au dus până la marginea orizontului. De aici vedeam înapoia mea toată lumea aceasta, iar în faţa mea vedeam cealaltă lume nespus de frumoasă, aşa cum ne vorbiţi dumneavoastră din sfintele cărţi. Când eram gata să trec de acest orizont, am auzit un glas, zicând: «Nu-l putem primi la noi pe acest suflet, pentru că ne-a blestemat şi s-a lepădat de noi. Dar nici în iad nu-l putem trimite, pentru că este curat. Duceţi-l înapoi pe pământ să se spovedească şi să se împărtăşească; după aceea îl vom primi la noi!»

Aşa m-am aflat din nou în trup şi v-am chemat, părinte stareţ, să mă spovediţi, că mă căiesc foarte mult de păcatul făcut. Apoi vă rog să mă împărtăşiţi. Acum mă vedeţi că sunt foarte fericit şi vesel şi abia aştept să mă reîntorc în lumea pe care am văzut-o, căci ştiu unde merg!

Numai o singură dorinţă am. Dacă aş putea să strig ca să fiu auzit de toată lumea şi, mai ales, să mă audă tineretul de pe tot pământul, ca să nu se îndoiască în viaţa veşnică. Ci să creadă fără şovăire în Dumnezeu, în existenţa sufletului şi în cealaltă lume din cer. Plec cu această mare dorinţă în sufletul meu. Te rog pe dumneata, părinte, ca toată viaţa să vorbeşti oamenilor despre Dumnezeu,despre veşnicie şi despre ceea ce s-a întâmplat cu mine…”.

Apoi l-am spovedit, l-am dezlegat şi l-am împărtăşit pe Alexandru, iar el m-a rugat să vin la slujba înmormântării lui şi mi-a dat drept recunoştinţă portmoneul lui de student sărac şi orfan.

A doua zi, la început de martie, fiind o zi senină cu soare şi bucurie, tânărul Alexandru şi-a dat sufletul fericit în braţele lui Hristos. Am fost la înmormântarea lui. Au participat mii de oameni, săteni, orăşeni, colegi, copii, văduve şi toţi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru această mare minune.

Îngerii ajută sufletele creştinilor în ceasul morţii

În vara anului 1991, un creştin din oraşul Bicaz era grav bolnav. După ce s-a iertat cu toţi din familie, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi îşi aştepta sfârşitul.

Pe la miezul nopţii, l-au cuprins durerile cumplite ale morţii, de care nimeni nu poate scăpa. Soţia stătea de veghe lângă el, împreună cu rudele apropiate. Deodată bolnavul se uită la ceas şi zice:

– Mai am nouă ore până plec la Domnul! Acum nu mă mai doare nimic!Apoi a aţipit puţin. Când deschide ochii, se uită din nou spre ceasul din perete şi vede în partea de apus o ceată de diavoli, ameninţându-l. Atunci, cuprins de mare spaimă a zis:

– Iată, vin! Nu mă lăsaţi!

Cum şi-a aruncat ochii spre răsărit, s-a veselit la faţă şi a zis:

– Văd o lumină mare!

– Este Sfântul Arhanghel Mihail cu sabia de foc! a zis soţia lui.

Iar fratele bolnavului a adăugat:

– Nu mai are în mâini nici o sabie!

Dar muribundul care privea acum spre lumea îngerilor, a răspuns:

– Are sabie în mâini Arhanghelul Mihail! Cum să nu aibă!

Apoi a zis bolnavul:

– Tare mai trage greu cântarul! Unde este mama să se roage pentru păcatele mele?… Am de trecut o apă adâncă… Daţi-mi trei lemne sau o bucată de scândură (simbolul crucii) să trec apa! Nu mă lăsaţi!… Nu mă lăsaţi!…

În clipa aceea, exact la ora 9 dimineaţa, bolnavul a răsuflat adânc şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Cât de înfricoşat este ceasul morţii pentru tot omul, dar mai ales pentru creştinul nepocăit!

Să zicem „Tatăl nostru” cu lacrimi

Doi bătrâni din satele de pe Valea Bistriţei s-au urcat în autobuzul de Târgu Neamţ, să meargă spre casă. Unul a zis către celălalt:

– Suntem supăraţi, măi frate, că de o lună de zile nu a căzut o picătură de ploaie şi ni se usucă toate pe câmp.

– Da, măi frate, pentru păcatele noastre ne bate Dumnezeu. Iaca şi eu sunt supărat. Nu de mult, mi-a ars casa cu toate hainele, dar nu zic nimic, că suntem păcătoşi.

– Ai dreptate! Oare mai zice astăzi cineva “Tatăl nostru” cu lacrimi? Iaca de ce nu ne plouă. Apoi bătrânii au tăcut. Şi îndată a pornit cursa din staţie.

Lacrimile neascultării

Preotul unui sat din jurul oraşului Ploieşti, trecea pe cărarea ce traversa cimitirul. Era seară, în liniştea amurgului, observă o tânără din sat, că stătea agăţată de braţele unei cruci de lemn şi plângea amar. Din când în când contenea plânsul, ofta adânc şi rostea aceste cuvinte:

– Tată, dacă nu te-am ascultat! Apoi îşi continua plânsul şi iar repeta:

– Tată, de ce nu te-am ascultat?… O mustra conştiinţa.

Reculegere

O creştină evlavioasă din Bucureşti ne mărturiseşte următoarele: „în ziua de 30 mai, 1990, după cutremurul puternic de la orele 13. 45, m-am dus înfricoşată prin camere, că stăm la bloc, să văd dacă s-a stricat ceva. În sufragerie, unde aveam bibliotecă erau căzute jos cele două globuri ale pământului ce le aveam pentru copii, iar dintre cărţi era căzută pe covor numai Sfânta Scriptură, între cele două globuri răsturnate, Biblia era deschisă la Apocalipsă, capitolele 15 şi 16. Văzând aceasta m-am înspăimântat. Apoi am căzut în genunchi, am citit cele două capitole din Apocalipsă cu lacrimi în ochi şi m-am rugat: Doamne al puterilor, iartă-ne păcatele şi ai milă de noi. Nu ne părăsi, nici nu pierde lumea pentru fărădelegile ei, ci ne iartă după mare mila Ta!”

Mărturia unui credincios

Burlui Mihai din localitatea Broşteni, jud. Suceava, satul Haleasa, ne povesteşte: „în 1996, pe la jumătatea verii, a venit Preasfinţitul Pimen şi a ales locul la spitalul din Broşteni pentru a face o biserică. Şi eu am fost contra, adică am vorbit din gură şi nu m-am dus să particip la slujbă. Am stat cu mâinile sub cap acasă şi am zis din gură: «Ce ne trebuie atâtea biserici? Nu avem biserică în Broşteni şi nu se umple nici aceea de oameni? La asta nouă cine are să se ducă?»

Peste un timp, mi s-a arătat prin vis, într-o noapte, în felul următor: Mergeam pe drumul la spital, care este în afara drumului care merge în comună. Vedeam spitalul şi îmi vorbea cineva, nu vedeam cine-mi vorbeşte. Şi cel ce-mi vorbea a zis: «Cine eşti tu de te pui împotriva lui Dumnezeu? Eşti un vierme înaintea lui Dumnezeu». Dar eu înainte spusesem «n-avem noi în Broşteni biserică?» Şi acum la visul ăsta, vocea mi-a spus: «Nu în Broşteni vrea Dumnezeu să asculte Sfânta Evanghelie, ci aici la spital. Aici sunt suflete nebotezate, suflete pierdute, oameni morţi, că spitalul este vechi, este de sute de ani. În Broşteni sunt mormintele pline de oase goale. Aici vrea Dumnezeu să audă rugăciuni». Atunci m-am trezit înfricoşat.

Şi peste un timp părintele a întrebat cine ar putea să-i dea ajutor. Şi după visul acesta, am pus piciorul în prag şi am plecat pe drumul să construiesc biserica. Am mers, am căutat meşter, l-am dus la părintele, ne-am înţeles împreună, şi de un an de zile alerg în continuu. Am început lucrarea în decembrie 1997.

În decembrie 1998, am ajuns cu ea la jumătatea lucrului, şi acolo a fost un bai. Am zis aşa, am gândit eu în cugetul meu: «Acuma geamurile, tâmplăria am pus-o şi uşile cu totul, am ajuns la jumătatea lucrării. Nu mai pot! Sunt slab, sunt bătrân, nevasta mi-e bolnavă, este operată. Să ia altul, tânăr, lucrarea şi să o ducă mai departe. Eu încui uşile şi predau cheile părintelui». Aşa am şi făcut. M-am dus cu cheile la părintele şi i-am spus: «Părinte, de acuma…». Iar el mi-a zis: «Păi, atunci cine o să mă ajute? Trebuie să mă ajuţi în continuare».

A doua noapte după aceasta, am avut alt vis. Eu noaptea mă închin. Trebuia să merg la locul unde m-am născut, în satul natal, şi se făcea că am ajuns la o apă mare, limpede şi clară ca lacrima. Şi înaintea mea era un pod. Trebuia să trec pe podul acela. Vedeam casa părintească şi lângă casă, de cealaltă parte, vedeam un palat mare, frumos, albastru cum este cerul. Atunci am mers pe pod ca să ajung în satul acela, la acel palat. Dar podul se termina la jumătate, şi mai încolo nu aveam pod. Era tăiat şi nu mai aveam pe unde să trec.

Atunci m-am aşezat jos şi m-am gândit ce să fac, că trebuia să trec apa ca să ajung acasă şi să ajung la palat. Atunci am văzut o scară la capătul podului şi m-am gândit: «Mă cobor pe scară până la apă. Dar cu ce măsor apa, ca să văd cât este de adâncă, ca să nu mă înec». Şi m-am coborât până la ultima treaptă, şi de acolo n-am avut cu ce măsura apa. M-am înfricoşat de apă, că era mare şi adâncă şi atunci m-am urcat înapoi pe pod.

M-am aşezat şi mă gândeam ce să fac, că nu pot trece apa şi nu pot să ajung acasă. Astfel m-am trezit, şi am zis aşa: «Trebuie să termin lucrările bisericii! Nu trebuie să mă opresc. Trebuie să termin biserica, ca să pot merge mai departe»”.

Sfârşitul luiVasile Dănilă

Cu câteva luni înainte de plecarea la Domnul a Părintelui Cleopa, a venit la sfinţia sa un credincios din Roman, Vasile Dănilă, cu soţia sa, să-i ceară cuvânt de folos. Când l-a văzut, Părintele Cleopa i-a zis: „Binecuvântat să fii, Vasile! în Rai cu tine! Acolo ne întâlnim!”

Apoi soţii Dănilă s-au întors acasă. Iar la 5 decembrie au venit la Mănăstirea Sihăstria să-l petreacă pe ultimul drum pe Părintele Cleopa, pe care l-au plâns multă vreme. Vasile Dănilă a mai trăit după aceea 15 de zile, iar la 21 decembrie 1998 şi-a dat duhul în mâinile Domnului, soţia sa ţinându-i lumânarea de la înmormântarea Părintelui Cleopa.

După câteva luni soţia sa l-a visat. Era trist şi i-a spus soţiei: „Sunt la închisoare pe un an de zile pe malul unui lac”. Şi plângea tare. Apoi i-a spus soţiei: „Nu te întrista, că mai am şase luni de zile şi scap! S-a dus jumătate de pedeapsă şi voi fi liber!”

Acest creştin era spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Când se va împlini un an de la moartea sa, credem că-l va ierta Dumnezeu şi se va întâlni cu Părintele Cleopa în Rai, aşa cum i-a profeţit.

Sfârşitul unei femei credincioase şi milostive

Nepoata lui Lupaşcu Elena din comuna Ştefăneşti, jud. Botoşani, povesteşte:Bunica mea a murit în anul 1940, la vârsta de 84 de ani. A fost o femeie credincioasă, învăţa copiii în dreapta credinţă. A botezat şi cununat în jur de 80 de fini. Când a murit un frate de-al bunicului şi au rămas 3 copii, bunicul i-a luat pe toţi şi i-a crescut. La vârsta când s-au căsătorit, bunicul i-a înzestrat cu avere, aşa cum era atunci. N-a făcut deosebire între copiii lui şi nepoţi; la fel cum a dat la unii, a dat şi la ceilalţi. Bunicii erau amândoi buni la suflet, milostivi, auzeai de ei numai vorbe bune.

Înainte de a muri, bunica a fost grav bolnavă la pat timp de aproape trei luni. Copiii – bunica a avut trei fete şi trei băieţi – o vizitau mereu, cum puteau fiecare, pe rând. în ultimul timp locuia la o soră a mamei care n-avea copii şi se putea ocupa de ea. Bunicul murise mai înainte.

Cu o seară mai înainte de a muri, a spus către copiii care erau la ea în vizită:

– Dragii mamei, aţi venit la mine şi până acum, mama vă mulţumeşte, dar mâine seară să veniţi la mine toţi. Eu vă cred că e primăvară, aveţi treabă multă (era perioada între Paşti şi înălţarea Domnului), dar vă rog din suflet să veniţi toţi, dar absolut toţi, că am ceva foarte important să vă spun, că eu după aceea plec.

A dat deci de înţeles că ea moare. A doua zi au plecat fiecare din copii cum aveau treburile planificate, căci toţi erau căsătoriţi. Mama mea a plecat la vie la legat, însă a terminat abia când se făcea seară. Venind spre casă, s-a întâlnit cu un frate al ei, călare pe cal, care era foarte supărat, şi cum a văzut-o pe mama, i-a spus:

– Dar bine, Aglaie, a fost vorba să ne ducem toţi la mama, noi toţi suntem adunaţi în afară de tine şi mamei i s-a luat graiul. Nu mai vorbeşte şi noi stăm de 2 ore lângă ea şi cu nimeni nu vrea să vorbească.

Ea a explicat că a vrut să termine via de legat, că dacă lăsa pe a doua zi, rămânea foarte puţin şi strica ziua de lucru în altă parte unde avea nevoie. Fratele mamei a zis aşa:

– Spune tu ce treburi ai de făcut acasă că eu ajung mai repede cu calul, ţi le aranjez şi tu du-te direct la mama.

Mama s-a învoit aşa. În momentul când mama a ajuns la bunica şi a pus mâna pe mânerul uşii să intre în cameră, unde era bunica cu toţi copiii, tot în acea clipă a ajuns şi fratele. Mama a spus „Hristos a înviat!” şi cine credeţi că a răspuns? Bunica! „Adevărat a înviat! Aglaia, vino aici lângă mama!” Toţi au rămas surprinşi şi cel mai mare frate a mamei a îndrăznit s-o întrebe:

– Bine, mamă, noi stăm aici de două ore şi cu noi de ce n-ai vrut să vorbeşti, iar cu Aglaia vorbeşti?

Bunica a răspuns:

– Dragii mamei, eu nu am avut voie să vorbesc, pentru că n-aţi fost toţi. Acum am voie să vorbesc şi tot ce am voie am să vă spun. La urmă am să spun rugăciunile, iar când am să spun Tatăl nostru, voi să-mi aprindeţi lumânarea, că eu atunci mor.

A împreunat mâinile ca la rugăciune şi cu lacrimi în ochi a început să spună:

– Dragii mamei, nu cumva să vă păcăliţi că nu există Dumnezeu. Există, dragii mamei, există, şi milostenia vă scoate de la mari necazuri. Tot ce vezi că-ţi trebuie pe lumea aceasta să-ţi dai de pomană de sufletul tău, că de toate ai nevoie. Să nu aştepţi să-ţi dea altul. Să-ţi dai tu cu mâna ta.

A spus că-l vede pe bunicul, care murise cu cinci ani mai înainte:

– Tatăl vostru are de toate, de nimic nu are nevoie. E la loc bun, luminat. Acolo este cu fratele lui (care a murit în război) şi cu două nepoate (care la fel muriseră înainte).

Bunica a zis către băiatul ei, tatăl fetelor:

– Neculai, ce ştii tu că erau frumoase fetele tale, să vezi acum cât sunt de frumoase!

Fratele mamei plângea de sărea cămaşa pe el, căci i s-a rupt inima când una dintre fete i-a murit la 18 ani şi cealaltă la 19 ani. Bunica a continuat povestirea şi a spus:

-În ziua în care o să mă înmormânteze va ploua atât de tare că nimeni nu va putea merge la prăşit; toţi finii şi cumătrii vin să mă conducă pe mine, îmi aduc atâtea flori că nu mă văd din ele, iar nepoţii îmi duc coroanele.

Aşa a fost, a plouat foarte tare, încât nimeni nu a putut merge la prăşit şi toţi finii şi cumătrii au venit la înmormântare cu flori, iar nepoţii au fost încolonaţi doi câte doi cu coroane.

După ce a spus cum va fi la înmormântare a început să spună rugăciunile. Prima rugăciune a fost „Împărate ceresc”, apoi „Cuvine-se cu adevărat”. După ce a spus şi a doua rugăciune, a început să se tânguie: „Nu ştiu, am uitat, nu-mi aduc aminte aşa bine”. O întreba îngerul de Crez. Atunci toţi au auzit un glas bărbătesc: „Zi după mine!” Atunci a spus bunica Crezul fără greşeală, aşa cum îl citeşti din carte. După ce a spus Crezul, a început să spună „Tatăl nostru”. Mama, care era lângă bunica, a aprins lumânarea, cum a spus bunica înainte, iar bunica a luat lumânarea, s-a înclinat către copii în semn de rămas bun şi ultimele cuvinte de la „Tatăl nostru” s-au auzit ca din depărtare; ea s-a înclinat pe spate şi a murit. Dumnezeu să o ierte că ne-a luminat sufletul cu credinţa ei, pentru a nu fi prinşi în mrejele diavolului.

Moartea martirică a unei mame

Familia Maxim din comuna Lucăceşti, judeţul Bacău, avea mulţi copii. Fiica mai mare, Minodora, căsătorindu-se în satul Gâdinţi, comuna Sagna, judeţul Neamţ, a născut şase copii cu soţul ei, Ioan. Îmbolnăvindu-se, doctorii i-au interzis să mai nască copii. Dar ea, rămânând însărcinată, n-a voit să-şi avorteze copilul. Apropiindu-se vremea să nască, doctorii o îndemnau să avorteze ca să nu moară. Dar fericita mamă Minodora le-a zis: „Mai bine să mor eu şi să trăiască copilul, dacă aşa va fi voia Domnului! Mă jertfesc eu pe altarul familiei pentru copiii mei!”

Într-adevăr, la 8 aprilie 1995, Minodora a fost transportată la spital ca să nască. Doctorii i-au cerut acordul pentru ultima dată, ca să-i omoare copilul pentru a rămâne ea în viaţă. Ea a repetat din nou acelaşi cuvânt: „Dacă nu pot scăpa cu viaţă, mă sacrific eu pentru viaţa copilului meu! Dumnezeu să facă cu mine cum va voi El!”

Fiind în chinurile naşterii, pruncul a scăpat cu viaţă, iar fericita mamă Minodora, dând slavă luiDumnezeu pentru toate, şi-a dat duhul în mâinile lui Hristos, fiind numărată în ceata mucenicilor.

Doamne, numără în ceata sfinţilor Tăi pe roaba Ta Minodora!

Un preot misionar model

Preotul misionar Nicolae Tănase, din parohia Valea Plopului – Prahova, face o misiune pastorală ortodoxă unică până acum în ţara noastră. Pe lângă grija duhovnicească pentru enoriaşii săi, pe lângă ajutorul moral şi material acordat gratuit şi din toată inima celor din spitale, orfanilor, săracilor, bătrânilor şi tinerilor, Preotul Nicolae face şi o altă misiune creştină: Ajută, susţine şi întreţine material şi spiritual în parohia sa un cămin pentru tinerele fete rămase gravide, în vederea naşterii copiilor lor, pe care îi creşte până la 6-8 luni, încredinţându-i familiilor devotate din parohia sa. De altfel, el este iniţiatorul şi preşedintele organizaţiei ortodoxe “Pro-Vita” din ţara noastră.

După mai bine de opt ani de activitate misionară în vederea salvării vieţii pe pământ, după porunca lui Dumnezeu: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul, Părintele Nicolae a salvat până acum de la moarte şi osândă mii de mame şi de copii nou-născuţi, cu mici fonduri şi ajutoare benevole de la credincioşi.

Îl apreciem foarte mult pentru această jertfă evanghelică şi misionară şi dorim ca fiecare preot să facă asemenea în parohia sa.

Credem că mamele care au fost salvate de crimă şi avort de Preotul Nicolae Tănase, se vor ruga înaintea lui Dumnezeu pentru copiii astfel născuţi şi pentru ca acest mare preot misionar să salveze cât mai multe mame, fete şi copii, întru numele şi slava Preasfintei Treimi, Care a creat cerul şi pământul şi Care ne va judeca pe toţi după faptele noastre, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Frumuseţea slujbelor ortodoxe

Căzut prizonier pe Volga, la începutul anului 1943, împreună cu zeci de mii de ostaşi, părintele Dimitrie Bejan şi-a dus mai departe crucea rânduită de Hristos, cu aceeaşi demnitate şi corectitudine, răbdând grele şi nenumărate suferinţe, timp de şapte ani de zile în multe lagăre de concentrare şi de muncă, atât în Siberia, cât şi în Rusia.

Împreună cu 23 de preoţi militari, la care se adăugau alte mii de prizonieri de alte naţionalităţi, a îndrăznit să săvârşească Sfânta Liturghie pentru prizonierii români în lagărul de la Oranki.

Catolicii şi ceilalţi eterodocşi care asistau, spuneau cu ochii în lacrimi, mişcaţi de frumuseţea Liturghiei ortodoxe: „N-am ştiut ce frumoase sunt slujbele în Biserica Ortodoxă! Am învăţat multă carte, dar nimeni nu ne-a vorbit despre mistica şi frumuseţea slujbelor ortodoxe. Slujba ortodoxă este plină şi de bucurie şi de cântări frumoase!”

***

Aceste istorioare, din care majoritatea sunt mărturisiri adevărate ale unor martori oculari, au fost adunate de la preoţi, duhovnici, călugări şi credincioşi vrednici de crezare. Atât la culegerea, cât şi la redactarea lor, s-a urmărit un singur lucru: folosul sufletesc al cititorilor şi credincioşilor Bisericii noastre.

În acest scop s-au ales numai istorioare scurte, cu efect imediat asupra conştiinţei şi voinţei noastre, şi s-au redactat într-o formă simplă, populară, concisă, specifică credincioşilor care le-au trăit.

Recomandăm tuturor această modestă lucrare şi dorim să nu lipsească din casa nici unei familii creştine, care se confruntă astăzi cu tot mai multe încercări şi necazuri.

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s