PATERICUL LAVREI PESTERILOR DIN KIEV

PATERICUL LAVREIPEŞTERILOR DE LA KIEV

(LAVREI PECERSKA)

1

Mulţumim Sfintei Mănăstiri Paraklitos pentru permisiunea de a traduce şi publicaaceastă carte în limba română

2

PATERICUL LAVREI PEŞTERILOR DE LA KIEV

Istorisiri despre viaţa şi izbânzile duhovniceşti ale cuvioşilor părinţi de la Lavra Peşterilor din Kiev

Se tipăreşte cu binecuvântareaPrea Sfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Traducere din limba greacă de Diac. Drd. Nicuşor Morlova

Editura BUNAVESTIRE Bacău, 2000

3

PROLOG la ediţia greacă

Lavra Peşterilor de la Kiev a fost asemenea unei viţe purtătoare de viaţă, ce a hrănit pentru aproape o mie de ani Ortodoxia Nordului cu «ciorchinii vieţii». A fost arena unor lupte mai presus de fire. Punctul de plecare al unor măreţe ascensiuni duhovniceşti. Pepinieră de bărbaţi sfinţi. Bărbaţi, care cu rugăciunile lor de foc, cu luptele lor ascetice, cu puterea lor taumaturgică şi cu sfinţenia lor au întărit şi consolidat pentru totdeauna mesajul Evangheliei în Rusia.

«Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev» conţine acele fragmente de text, care s-au salvat până astăzi, despre viaţa şi izbânzile duhovniceşti ale cuvioşilor părinţi ce au fost primii vieţuitori ai peşterilor şi despre ucenicii lor. Acest Pateric a fost alcătuit pe la jumătatea secolului al XIII lea şi a fost scris în limba slavonă. în primele trei părţi ale cărţii autorul, care a rămas anonim, a cuprins istorisiri din viaţa cuvioşilor Nestor cronicarul, Policarp, arhimandritul Lavrei şi Simon, episcopul de Vladimir şi Suzdal. Partea a patra cuprinde diverse informaţii biografice ale acestor trei sfinţi scriitori şi în acelaşi timp, sunt adăugate şi două istorisiri mai târzii ce se referă la mănăstirea Peşterilor.

Acest Pateric s-a reeditat mai târziu şi în alte ediţii în slavonă şi în rusă. Una dintre acestea, cea de la Odessa (din anul 1903), a constituit principala sursă pentru traducerea noastră în limba greacă, la care am adăugat şi un scurt istoric al Lavrei Peşterilor. Tot de la

4

această ediţie am cules şi frumoasele gravuri populare care însoţesc textul de faţă.

în acelaşi timp am consultat şi alte opere de specialitate, ce sunt menţionate în bibliografia de la sfârşitul volumului, pentru a putea clarifica anumite împrejurări istorice necunoscute de publicul larg cititor, cât şi chestiuni legate de cronologia exactă a evenimentelor şi identitatea personajelor. Şi aceasta deoarece se poate observa câteodată la aceşti cronicari sfinţi fie o necunoaştere a anumitor evenimente, fie o oarecare indiferenţă faţă de exactitatea datelor oferite. Acestea, desigur, sunt justificate în primul rând de faptul că la vremea respectivă nu existau posibilităţile contemporane de cercetare istorică, iar în al doilea rând prin aceea că povestitorul nu «scrie istorie», ci «vorbeşte, oamenilor, spre zidire, îndemn şi mângâiere», după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel «spre desăvârşirea sfinţilor…la zidirea trupului lui Hristos».

Menţionăm în sfârşit, că pe parcursul prelucrării traducerii în limba greacă am scos din text anumite fragmente prisositoare, repetiţii sau exagerări frazeologice, ce ar fi îngreunat cu mult parcurgerea sa.

în Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev cititorul nu va întâlni înţelepciunea lumii acesteia. Va întâlni însă prezenţa Sfântului Duh, prisosul harului, al înţelepciunii şi al puterii lui Dumnezeu dăruite din plin cuvioşilor şi smeriţilor părinţi ai peşterilor, acestor minunaţi întemeietori ai monahismului rus. Viaţa şi exemplul lor au dovedit încă o dată că Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Şi-a ales pe

5

cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt».

Duminica a patra din Post 1990 Pomenirea Sfântului Ioan Scărarul Sfânta Mănăstire Paraklitos (Mângâietorul)

6

Lavra Peşterilor de la Kiev

Lavra Peşterilor de la Kiev (Lavra Pecerska) se găseşte în latura de sud a Kievului, pe două coline de pe ţărmul drept al râului Nipru. în secolul unsprezece întreaga regiune era acoperită de o pădure foarte deasă.

Primul ascet venit aici a fost preotul Ilarion, care a săpat o peşteră în stâncă şi s-a dedicat vieţii ascetice de post şi rugăciune.

în 1051 Ilarion a fost ales Mitropolit de Kiev şi astfel peştera va rămâne părăsită pentru o vreme. Mai târziu însă, va veni şi se va aşeza aici cuviosul Antonie Athonitul, părintele şi întemeietorul monahismului rus.

în paginile acestui Pateric vom afla condiţiile şi împrejurările în care s-a întemeiat Lavra Peşterilor, pe locul unde s-a dedicat vieţii ascetice cuviosul Antonie. Vom vedea de asemenea şi modul prin care ea a devenit apoi mănăstire de obşte, prin grija marelui organizator al monahismului rus, cuviosul Teodosie. El a organizat mănăstirea, având ca model tipicul Mănăstirii Studion de la Constantinopol.

în primele două secole de existenţă (sec. XI-XII) mănăstirea se distinge ca un mare centru monastic şi duhovnicesc. Aici se lucra intens la copierea manuscriselor, se scriau cronici şi sinaxare. Astfel, cam pe la anul 1113 cuviosul monah Nestor (1050-1114) a scris Cronica sa, prima de acest gen în literatura rusă. Grăitor este şi faptul că în această perioadă a primelor două secole, de la această mănăstire provin nu mai puţin de douăzeci de episcopi ai Bisericii Ruse.

7

Până la jumătatea secolului al XIII-lea, mănăstirea Peşterilor va cunoaşte o perioadă de mare înflorire. Excepţie va face doar perioada de după 1096, când din cauza invaziei polonilor vor avea loc mari distrugeri materiale şi umane. Au murit în decursul acelor lupte mulţi monahi, au fost distruse chilii şi furate obiecte de cult preţioase. Biserica centrală a mănăstirii, ridicată în cinstea Maicii Domnului, a fost incendiată. Ea fusese sfinţită cu doar şapte ani înainte. Au fost necesari aproape cincizeci de ani pentru refacerea distrugerilor provocate atunci.

Cu mult mai devastatoare se vor dovedi însă invaziile ulterioare ale mongolilor, care în 1240 şi apoi în 1300 au distrus biserica centrală şi cele mai multe dintre chilii. Monahii care au scăpat cu viaţă au fost nevoiţi să se refugieze în munţii împăduriţi din împrejurimi, unde fiecare şi-a săpat în stâncă câte o peşteră chilie. Se adunau însă adesea în vreme de pace la ruinele vechii mănăstiri, pentru a săvârşi împreună sfintele slujbe.

De două ori se va restaura apoi mănăstirea Peşterilor şi tot de două ori va fi din nou distrusă de către invaziile tătarilor din 1399 şi respectiv 1484. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea ea se va găsi sub jurisdicţia Mitropoliei de Kiev. Apoi va deveni stavropighie a Patriarhiei de Constantinopol.

Tot în această perioadă mănăstirea Peşterilor va avea de înfruntat un nou duşman. Nu este vorba însă de o nouă invazie barbară, de acel duşman care poate să ucidă trupul dar nu şi sufletul; avem de-a face aici cu pericolul uniaţiei, pericol ce lovea cu putere în sufletele credincioşilor.

Astfel, la sinodul de la Brest-Litovsk (1596), regele Poloniei Sigismund al III-lea (1566-1632) şi Papa Clement

8

al VII-lea au hotărât ca stareţul Lavrei să treacă din nou sub ascultarea Mitropolitului de Kiev, care semnase actul de unire. Pentru materializarea acestei hotărâri trebuia însă să fie îndepărtat stareţul ortodox al mănăstirii, arhimandritul Nichifor Tura. în acest scop Mitropolitul unit al Kievului Mihail Rosonga a cerut ajutorul regelui polonez. Acesta din urmă a încercat arestarea arhimandritului Nichifor, dar nu a reuşit datorită reacţiei hotărâte a monahilor de a-l apăra, ajungându-se chiar la lupte crâncene.

Doi ani mai târziu, în 1598, regele împreună cu mitropolitul unit au făcut o nouă încercare de arestare a stareţului. Ei l-au trimis la mănăstire pe vicleanul Ioan Cosiţi. Porţile mănăstirii erau însă zăvorâte şi păzite de sute de cazaci ortodocşi. A urmat iarăşi un adevărat război religios din care ortodocşii au ieşit din nou învingători.

Până la mijlocul secolului al XVII-lea mănăstirea Peşterilor va rămâne un puternic centru de rezistenţă împotriva uniaţiei şi a propagandei latine.

în 1688, la un secol de la înfiinţarea Patriarhiei de Moscova (1589), mănăstirea va trece sub jurisdicţia acesteia, ieşind definitiv de sub ascultarea faţă de Patriarhia Ecumenică.

La începutul secolului al XVII-lea arhimandriţii Elisei şi Zaharia vor pune bazele tipografiei mănăstirii. Până la sfârşitul aceluiaşi secol se vor tipări aici 117 cărţi importante, cu conţinut liturgic şi dogmatic, combătânduse în acelaşi timp propaganda unionistă. Opera lor va fi continuată de către arhimandritul (de origine moldoveană) Petru Movilă (între anii 1627-1633), care a înfiinţat şi o şcoală teologică de învăţământ superior. Această şcoală,

9

prima de acest gen din Rusia, se va transforma câţiva ani mai târziu în celebra Academie Teologică de la Kiev.

în acelaşi secol însă, din cauza conflictelor rusoturce, mănăstirea a fost adeseori supusă la atacuri devastatoare din partea turcilor. în scopul apărării ei, ţarul o va întări la început cu baricade de pământ iar apoi cu ziduri de apărare din piatră, pe toate laturile, şi turnuri de supraveghere.

în 1718 un incendiu puternic a distrus tipografia, biblioteca, biserica centrală şi cea mai mare parte a complexului monastic. Dintre ruine şi cenuşă monahii au recuperat celebra icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care în chip minunat nu a suferit nimic din cauza incendiului. în acea zi arhimandritul Ioanichie s-a dus să-i spună ţarului Petru cel Mare trista veste a incendiului.

– A fost salvată icoana Maicii Domnului? a întrebat ţarul.

– Da a fost salvată!

– Dacă icoana a fost salvată, atunci şi mănăstirea se va salva! a spus monarhul cu bucurie.

Şi din aceeaşi zi a dat ordin să se înceapă lucrările de reconstrucţie cu sprijinul curţii imperiale. Ţarul Petru cel Mare a lăsat chiar prin testament urmaşilor săi porunca de a se îngriji de soarta mănăstirii şi de a o proteja.

în următoarele două secole, până la căderea regimului ţarist, slăvita Mănăstire a Lavrei Peşterilor din Kiev (Lavra Pecerska) stavropighie sinodală din 1721 va străluci pe tot cuprinsul imperiului rusesc, dăruind roade bogate de sfinţenie şi evlavie. Va fi asemenea unui

10

castru al Ortodoxiei ce va triumfa în luptele împotriva ereticilor. Va fi de asemenea un puternic centru de artă şi cultură bisericească, întărind teologia academică prin numeroase editări de carte.

Acest strălucitor far duhovnicesc va fi stins în mod brutal de către regimul comunist, ce a urmat revoluţiei din Octombrie 1917.

În 1941 mănăstirea a fost jefuită de către trupele germane, care au furat de aici diferite piese de arhitectură aparţinând secolelor XI-XVIII.

În ultimii ani însă, în acest loc sfânt, unde vreme de mai multe decenii nu s-au mai putut auzi «nici zvon de sărbătoare, nici slujbe», prin Pronia Divină, după prăbuşirea blocului şi a ideologiei comuniste, a început din nou să strălucească dumnezeiasca lumină a vieţii şi culturii monahale.

11

Foto mănăstirea peşterilor

12

PARTEA ÎNTÂI

Cuviosul Antonie, ctitorul Lavrei Peşterilor

în anii de domnie pe pământul rusesc a marelui şi evlaviosului domnitor Vladimir1, a binevoit Dumnezeu să ne dăruiască un luminător al Bisericii Sale şi un dascăl al monahilor, anume pe cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Antonie.

1 Vladimir I cel Mare (aprox. 956-1015), sfânt, întocmai cu apostolii, «Constantin cel Mare al Rusiei», a fost domnitor de Novgorod (970) şi de Kiev (980-1015). Era fiul lui Sviatoslav şi nepot al Sfintei celei întocmai cu apostolii Olga. A unit sub conducerea sa cea mai mare parte a teritoriilor ruseşti. A fost creatorul slăvitei Rusii a Kievului şi constituie figura istorică centrală, lăudată de legendele şi doinele populare. în anul 988 s-a botezat la creştinism, alegând Ortodoxia şi a cerut întregului său popor să se boteze. El a pus astfel bazele Rusiei Pravoslavnice, Ortodoxe, fiind trecut în rândul sfinţilor şi al marilor protectori ai pământului rus. în anul 989 s-a căsătorit cu prinţesa Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea (976-1025), întărind astfel legăturile duhovniceşti culturale şi politice dintre cele două imperii. Este prăznuit la 15 Iunie.

13

Cuviosul Antonie, după numele său lumesc Antipa, s-a născut în comuna Liubeţ, patruzeci de verste2 depărtare de Cernigov, în anul 983.

A fost crescut de către evlavioşii săi părinţi în frica de Dumnezeu şi de aceea, încă de la o vârstă fragedă, a simţit în sine o puternică atracţie către viaţa monahală3. Dumnezeu l-a luminat să-şi ducă la îndeplinire această dorinţă, mergând în pământul binecuvântat al Greciei.

2 Unitate de măsură rusească, o verstă echivalează cu 1067 metri.

3 Exista încă de atunci monahism în Rusia. Deja de la 1037 domnitorul Iaroslav întemeiase mănăstirile Sfântului Gheorghe şi a Sfintei Irina. Cu toate acestea nu se poate stabili acest moment cronologic, ca fiind începutul monahismului rusesc. Şi aceasta deoarece pe vremea respectivă domnitorii înfiinţau mănăstiri pe cheltuiala lor, aduceau în acestea de multe ori cu forţa monahi pe care-i recrutau chiar din armata lor, şi pe care adeseori îi puneau să se ocupe mai mult de războaie decât de rugăciune. în aceste mănăstiri aceşti domnitori îşi găseau refugiul la vremuri de restrişte, fiind protejaţi de către soldaţii monahi. Alţii construiau mănăstiri numai de dragul de a ajunge stareţi. Din aceste motive nici una dintre aceste mănăstiri şi nici toate la un loc nu pot fi considerate ca fiind începutul monahismului rus. Toţi scriitori bisericeşti sunt de acord asupra faptului că începutul monahismului rus trebuie considerat din 1051, anul în care a sosit la Kiev cuviosul Antonie, aducând cu sine din Athos modelul ascetic aghiorit.

14

Fără întârziere, a plecat din patria sa şi a venit mai întâi la Constantinopol. De acolo a plecat mai departe spre Sfântul Munte Athos. A trecut pe la mai multe mănăstiri şi a întâlnit mulţi monahi, următori ai vieţii celei îngereşti. Atunci s-a aprins în inima sa şi mai mult dragostea pentru Hristos. A ajuns la mănăstirea Esfigmenul şi l-a implorat pe stareţul acesteia să-l tundă în monahism. Stareţul Teoctist, un mare trăitor, ce se învrednicise de darul vederii înainte, a putut deosebi calităţile sufleteşti ale tânărului din faţa sa şi a prevăzut în acelaşi timp viitorul plin de sfinţenie al vieţii sale. A acceptat deci rugămintea sa şi l-a tuns în monahism, după ce mai întâi l-a învăţat toate cele necesare începutului acestei noi vieţi îngereşti.

Din acel moment sfântul s-a străduit din răsputeri să facă cele plăcute lui Dumnezeu. S-a smerit pe sine prin mari eforturi ascetice, în ascultare desăvârşită şi în răbdare, devenind foarte curând un model demn de urmat pentru toţi fraţii săi monahi.

După ce a trecut destul de multă vreme, şi iată i s-a dat stareţului său, în chip minunat, porunca dumnezeiască de a-l trimite pe monahul Antonie din nou în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:

antonie, du-te în Rusia, şi să devii acolo exemplu şi stâlp duhovnicesc al poporului. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie totdeauna cu tine!

Cuviosul Antonie a acceptat porunca primită de la stareţul său ca şi cum aceasta ar fi venit din chiar gura lui Dumnezeu. A plecat deci spre Rusia şi a ajuns în oraşul Kiev cam pe la anul 1013. Căutând un loc în care să se aşeze să locuiască, a vizitat mănăstirile ce se aflau prin împrejurimi fără să rămână însă la nici una dintre ele. Aşa

15

a dorit Dumnezeu. A căutat apoi prin munţii din apropiere, prin locuri izolate şi nelocuite şi a găsit în cele din urmă o peşteră săpată mai demult de varanghi4. S-a rugat lui Dumnezeu să-l lumineze şi s-a aşezat în aceasta, ducând o viaţă aspră, în cumpătare şi asceză.

După moartea evlaviosului domnitor Vladimir, în 1015, pe tronul Kievului s-a urcat primul său fiu, necredinciosul Sviatopolk. Acesta, pentru a păstra doar pentru sine puterea tronului şi moştenirea tatălui său, şi-a ucis cu sânge rece fraţii mai mici, Boris şi Gleb ce au fost mai apoi cinstiţi ca martiri. Mai mult, a început o sângeroasă prigoană împotriva Bisericii şi a bărbaţilor ei sfinţi.

Din cauza acestei prigoane Sfântul Antonie a fost nevoit să plece din nou către Sfântul Munte şi să se întoarcă la sfântul său părinte duhovnicesc, Teoctist. Acum însă nu va rămâne pentru mult timp în obştea mănăstirii Esfigmenul. învăţat deja cu dulceaţa duhovnicească a sfintei isihii (liniştea din pustie), a cerut binecuvântarea stareţului său şi s-a retras către vârful numit al Samariei, ce se află la mică depărtare, mai sus de mănăstire. Acolo unde s-a nevoit există astăzi o biserică, ridicată în cinstea sa.

între timp, în 1019, binecredinciosul domnitor Iaroslav cel înţelept5 l-a învins în război pe Sviatopolk, a cucerit Kievul şi s-a urcat triumfător pe tronul de domnie.

4 Varanghii sau Variaghii era un trib de origine scandinavă, care pe la 862 d. Hr. sub conducerea lui Ruric au venit în Rusia şi s-au aşezat în regiunea Novgorodului.

Aici au înfiinţat un mic stat condus de dinastia Rurikizilor.

16

Sviatopolk a reuşit să fugă dar a murit în acelaşi an, pribegind prin stepele Boemiei.

în anii de domnie a înţeleptului Iaroslav strălucea prin evlavia sa, prin viaţa sa ascetică şi prin buna cunoaştere a Sfintei Scripturi un oarecare preot Ilarion. Nu ştim foarte multe despre viaţa lui, ci doar că pe la anul 1040 era preot slujitor în satul Biristovo. De acolo a venit pe malul râului Nipru, pe colina unde mai târziu avea să se întemeieze mănăstirea Peşterilor. Acest loc era pe vremea aceea acoperit de o pădure foarte deasă.

Aici preotul Ilarion şi-a săpat o mică peşteră în stâncă, cam de patru metri adâncime şi a început să ducă o aspră viaţă ascetică susţinută prin post, cântări din psaltire şi rugăciunea minţii.

în aceeaşi perioadă Dumnezeu l-a luminat din nou pe stareţul Teoctist, spre a-l trimite a doua oară pe cuviosul Antonie în Rusia. L-a chemat deci şi i-a spus:

antonie, este iarăşi voia lui Dumnezeu să te duci din nou în ţara ta. Binecuvântarea Sfântului Munte să fie mereu cu tine! Ai binecuvântarea mea să pleci. Mergi în pace! Şi află că mulţi se vor învrednici să primească din mâinile tale sfânta tundere în monahism.

5 Fiu al Sfântului Vladimir, s-a dovedit a fi un domnitor capabil şi puternic (1019-1054). A întărit şi consacrat definitiv creştinismul în Rusia. La Kiev a construit celebra catedrală mitropolitană a Sfintei Sofia. în anii săi de domnie, statul Kievului a ajuns la cea mai înaltă perioadă de înflorire.

17

Primind astfel binecuvântarea duhovnicului său, cuviosul Antonie a pornit din nou de la Sfântul Munte şi a ajuns la Kiev.

Dumnezeu i-a condus paşii către colina unde se nevoise preotul Ilarion. Peştera era însă acum pustie şi nelocuită, deoarece preotul Ilarion fusese învrednicit de Dumnezeu să ajungă în 1051 mitropolit de Kiev.

Cuviosul Antonie a simţit în sine o mare pace sufletească în clipa în care s-a găsit în acel loc. îi aducea aminte de iubitul său Sfânt Munte, aşa cum era acel loc abrupt şi pustiu, străjuit de râu şi de pădurea cea deasă şi greu accesibilă.

A îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu zicând:

doamne, fă să fie acoperit acest loc cu binecuvântarea Sfântului Munte şi a bunului meu duhovnic. întăreşte-mă cu harul Tău, pentru a putea rămâne şi a mă nevoi aici.

A rămas deci de atunci Sfântul Antonie în acea peşteră. A început o aspră viaţă ascetică, având ca permanentă lucrare rugăciunea inimii. Hrana sa era doar un pic de pâine uscată şi apă, pe care le lua o dată la două, trei zile. Câteodată, cufundat în contemplaţie, nu mânca nimic câte o săptămână întreagă.

Oamenii de prin împrejurimi, care au aflat cu timpul despre viaţa sa sfântă, veneau din când în când spre a-i cere binecuvântarea şi-i aduceau cele necesare traiului său atât de modest. Unii dintre aceştia au dorit chiar să-i devină ucenici, să rămână în preajma sa şi să se nevoiască îndrumaţi de experienţa sa duhovnicească. Printre ei s-a aflat şi fericitul preot Nikon, împreună cu cuviosul Teodosie.

18

în 1054 binecredinciosul domnitor Iaroslav a murit şi pe tronul Kievului s-a urcat fiul său cel mai mare Iziaslav.

Pe vremea aceea faima duhovnicească a cuviosului Antonie se răspândise pe întregul pământ rus, ca oarecând faima celui al cărui nume îl purta, a Sfântului Antonie cel Mare, în pământul Egiptului. Ea a ajuns curând şi la urechea domnitorului Iziaslav, care s-a minunat de viaţa sfântă a monahului Antonie al Peşterii, căci sub acest nume era cunoscut. Atunci domnitorul a hotărât să meargă însoţit de suita sa de la curte spre a cere binecuvântarea sfântului. Aceasta era, pentru vremea aceea, un semn de mare cinstire acordat cuviosului.

De atunci faima sa s-a răspândit tot mai mult şi din ce în ce mai mulţi tineri veneau la dânsul spre a-i deveni ucenici, spre a-i conduce spre viaţa cea îngerească.

Cam prin anul 1060 au venit la cuviosul Antonie fericitul Varlaam, fiul boierului Ioan şi iubitorul de

Pag.23original

19

Dumnezeu Efrem, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfetnici ai domnitorului, dorind să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cuviosul a dat poruncă preotului Nikon să-i tundă în monahism.

Prin îngăduinţa lui Dumnezeu însă cuviosul Antonie şi întreaga sa obşte aveau să pătimească multe necazuri din cauza acceptării acestor doi tineri în cinul monahal.

Boierul Ioan, împreună cu mai mulţi ostaşi şi supuşi ai săi, a venit înfuriat la mănăstirea Peşterilor şi i-a prigonit cu sălbăticie pe ucenicii cuviosului Antonie, risipindu-i care încotro. Pe fiul său l-a scos apoi cu forţa

20

din peştera în care intrase, i-a rupt cu furie hainele monahale, l-a îmbrăcat forţat cu hainele boiereşti strălucitoare şi l-a condus legat către palatele sale.

Dar şi domnitorul Iziaslav s-a supărat pe cuviosul Antonie pentru pierderea sfetnicului Efrem. A dat ordin să fie arestat preotul Nikon, cel ce făcuse tunderile în monahism şi i-a ameninţat pe toţi că îi va închide în închisoare şi va da foc mănăstirii.

Văzând atâta duşmănie din partea domnitorului, cuviosul Antonie s-a hotărât să părăsească peştera unde stătea şi să plece în alt loc mai îndepărtat. A plecat deci, şi ucenicii săi s-au răspândit şi ei în diverse regiuni.

Când însă soţia lui Iziaslav a aflat despre plecarea cuviosului, s-a întristat foarte tare şi l-a implorat pe soţul său să nu-i mai prigonească pe monahi, pentru a nu aduce asupra familiei lor mânia lui Dumnezeu. Această înţeleaptă femeie i-a adus aminte lui Iziaslav despre evenimentele tragice petrecute nu demult în patria sa de origine, Polonia. Tatăl ei, împăratul Bolieslav, prigonise şi alungase din împărăţia sa pe toţi monahii, fiind furios pe cuviosul Moi se Ungarul. După această faptă îngrozitoare împăratul a murit brusc de o moarte cumplită. în acelaşi timp poporul s-a revoltat împotriva tuturor boierilor şi a avut loc multă vărsare de sânge. L-a sfătuit aşadar pe soţul ei Iziaslav să-şi potolească mânia şi să înceteze prigoana, spre a nu primi şi el aceeaşi pedeapsă de la Dumnezeu.

împăratul s-a înfricoşat, auzind aceste cuvinte. A trimis de îndată mai mulţi soli către Sfântul Antonie, rugându-l să-l ierte şi să se întoarcă împreună cu toţi ucenicii săi la locurile din care au plecat. Solii trimişi l-au căutat pe cuvios vreme de trei zile. Când în sfârşit l-au găsit, au îngenuncheat în faţa sa şi l-au rugat să se întoarcă

21

la mănăstirea sa. Cuviosul i-a ascultat şi s-a întors din nou la peştera sa mult îndrăgită. Aici s-a rugat neîncetat lui Dumnezeu să-i aducă înapoi oile cele risipite ale turmei sale cele sfinte şi să le dăruiască putere, spre a putea să înfrunte pe mai departe ispitele vrăjmaşului. Iubitorul de oameni Dumnezeu a ascultat rugăciunile sale şi a adunat din nou împreună pe toţi ucenicii risipiţi de prigoana domnitorului.

Pe lângă aceasta şi încă mulţi alţi bărbaţi, însetaţi de mântuire, au început să vină la mănăstirea Peşterilor, rugându-l pe cuvios să-i lumineze, să-i izbăvească de legăturile păcatului şi să-i conducă pe calea care duce spre împărăţia Cerurilor. Cuviosul i-a primit pe toţi cu dragoste, i-a învăţat tainele monahismului şi după perioada de încercare le-a îngăduit intrarea în cinul monahal. Astfel a crescut numărul obştii, ajungând la doisprezece. De aceea, au fost nevoiţi să sape şi mai adânc în peşteră, să construiască înăuntru un paraclis şi mai multe chilii, care se pot vedea până astăzi.

Odată, cuviosul i-a chemat la sine pe toţi ucenicii săi şi le-a spus:

fraţii mei şi copii mei, ştiţi că Domnul ne-a adunat pe toţi împreună aici, şi ne-a sălăşluit ca un bun început al binecuvântării pentru tărâmul acesta şi pentru poporul nostru. Voi purtaţi în inimile voastre binecuvântarea Sfântului Munte şi a Maicii Domnului, pe care o avem ca apărătoare şi mângâietoare. Şi aşa cum pe mine m-a făcut monah duhovnicul meu aghiorit, tot aşa şi eu, cu binecuvântarea Sfântului Munte, v-am făcut pe voi monahi şi vă las ca pe o moştenire sfântă pe aceste plaiuri.

22

Să trăiţi aşadar şi să înaintaţi duhovniceşte după înălţimea binecuvântării ce vi s-a dat.

Apoi cuviosul a tăcut pentru o vreme.

copiii mei, a spus după aceea, cred că a sosit timpul să mă retrag din stăreţie. Simt în mine dorinţa de a trăi din nou în isihie, singur, doar eu şi Dumnezeu. Voi lăsa în locul meu un alt stareţ şi eu mă voi retrage în pustie. Nu voi pleca însă departe şi de aceea nu ne vom despărţi, desigur, definitiv. Pe aceste plaiuri voi rămâne şi cât voi trăi voi continua să vă fiu de folos pe cât se va putea, ca duhovnic şi ca părinte.

Şi într-adevăr, cuviosul l-a numit stareţ pe fericitul Varlaam, ca unul ce era cel mai experimentat şi înaintat în virtute. Apoi s-a închis pe sine într-una dintre chiliile din peşteră evitând orice zgomot sau tulburare. Mai apoi însă a plecat un pic mai departe, pe o altă colină, unde şi-a săpat o nouă peşteră izolată, care se poate observa până în zilele noastre, un pic mai jos de mănăstirea Peşterilor. Acolo şi-a continuat viaţa sa ascetică, slăvind pe Dumnezeu prin rugăciuni neîncetate şi străduinţe ascetice, cultivând toate virtuţile şi înălţându-se din putere în putere. De aceea şi Dumnezeu l-a preaslăvit, împodobindu-l cu bogatele harisme ale Duhului Sfânt, în special cu darul vindecărilor şi al vederii înainte.

Cuviosul Antonie s-a dovedit a fi un doctor tămăduitor şi un mare profet al pământului rus. El a vindecat o mulţime de bolnavi prin rugăciunile sale şi printr-o plantă otrăvitoare, pe care o binecuvânta şi pe care o dădea apoi celor în suferinţă să o guste. înaintea rugăciunii şi a binecuvântării sfântului planta respectivă era vătămătoare pentru oricine ar fi gustat din ea, datorită

23

otrăvii foarte puternice pe care o conţinea. După binecuvântarea cuviosului însă, ea dăruia viaţă şi vindecare de orice boală celor suferinzi.

Cât despre darul vederii înainte al cuviosului este de ajuns să amintim faptul că el a prevăzut dureroasa învingere a armatelor ruse din partea polofţilor6, ceea ce a însemnat o mare catastrofă pentru majoritatea teritoriilor ruseşti. Aceasta s-a întâmplat prin îngăduinţa lui Dumnezeu din cauza înmulţirii păcatelor oamenilor.

însă şi cuviosul Antonie avea să sufere o nouă încercare, spre a străluci încă şi mai mult răbdarea şi smerenia sa.

După înfrângerea suferită de ruşi din partea polofţilor, domnitorul Iziaslav s-a retras la Kiev. Acolo se găsea şi domnitorul Poloţkului Vsieslav, încarcerat în închisoare de către fraţii săi Iziaslav, Sviatoslav şi Vsevolod.

Locuitorii Kievului au început să insiste către domnitorul Iziaslav să se ridice din nou la luptă împotriva barbarilor, care se răspândiseră şi jefui au întreaga ţară. Domnitorul însă, înfricoşat de prima sa înfrângere, nu s-a hotărât să-i înfrunte din nou. Atunci locuitorii capitalei s-au

6 Popor nomad, idolatru, de origine turcă, o ramură a cumanilor înrudiţi şi cu pecenegii. Numele de polofţi l-au primit de la cronicarii ruşi. Provin din regiunea de nord a Mării Caspice. De acolo au pornit în secolul X şi s-au aşezat în Rusia Meridională, între Urali şi Volga. Mai târziu polofţii vor fi asimilaţi de către tătari, pe parcursul secolului al XIII-lea.

24

răzvrătit împotriva sa, l-au eliberat din închisoare pe Vsieslav şi l-au proclamat domnitor.

Iziaslav a reuşit să fugă atunci în Polonia, ţara de origine a soţiei sale, unde timp de şapte luni a strâns o armată, s-a aliat cu împăratul Poloniei şi s-a pornit spre recucerirea Kievului şi a întregii ţări. Când Vsieslav a aflat ce pericol îl pândeşte, a părăsit Kievul şi s-a retras la Poloţk. în urma sa Iziaslav a intrat triumfător în Kiev în anul 1069.

De atunci însă a început şi noua încercare prin care avea să treacă fericitul Antonie. Unul dintre sfătuitorii domnitorului, din răutate, l-a minţit zicându-i că monahul Antonie îl simpatizase pe Vsieslav şi că de fapt el ar fi fost principalul organizator al revoltei populare, în urma căreia acesta îşi pierduse tronul. Iziaslav a fost convins de minciunile acestui defăimător şi a fost cuprins de o furie năpraznică împotriva cuviosului.

Pe vremea aceea părintele Antonie locuia lângă peştera unui alt monah pe nume Isaac zăvorâtul, care pătimise o mare luptă din partea diavolului, ce-l lăsase pe jumătate mort. Cuviosul Antonie îl ajuta pe cât îi era cu putinţă să înfrunte această grea ispită. Se pare însă că duşmanul diavol turbase din cauza încercării lui Antonie de a-l salva pe Isaac şi căuta prin orice mijloc să-l îndepărteze de la această faptă. Şi se vede că pentru o mică perioadă a reuşit.

Mai înainte de a apuca Iziaslav să-i facă rău cuviosului Antonie, domnitorul de Cernigov, Sviatoslav, care aflase despre mânia fratelui său, a trimis pe ascuns noaptea câţiva oameni ca să-l aducă pe părintele în hotarele ţării sale. Cuviosul a acceptat şi şi-a ales un loc liniştit de lângă capitala de domnie, pe muntele Boldin,

25

unde a săpat o nouă grotă în care s-a aşezat să locuiască. Pe acel loc se va ridica mai târziu o mare mănăstire.

Dar vicleanul diavol nu avea să se bucure prea mult. Domnitorul Iziaslav a aflat adevărul despre nevinovăţia cuviosului faţă de acuzaţiile aduse de acel sfetnic răutăcios, prin mărturia mai multor oameni vrednici de încredere. Furia sa s-a potolit încet, încet. S-a convins despre curăţia şi virtutea monahului pe care-l prigonea. A înţeles că acuzaţiile erau doar defăimări, care veneau din partea celui viclean. Cu pocăinţă şi durere în suflet a trimis un sol la Cernigov, rugându-l pe cuviosul Antonie să se întoarcă la Kiev aproape de păstoriţii săi. Cuviosul, cel blând şi smerit cu inima, a răspuns acestei chemări şi s-a întors la obştea monahilor săi, care pentru atâta timp se simţiseră orfani, în lipsa părintelui lor duhovnicesc.

După întoarcerea la Kiev cuviosul s-a dedicat şi mai mult vieţii ascetice. întreaga sa viaţă înăuntrul peşterii era un neîncetat şi puternic război împotriva «vicleniilor diavolului, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac».

înaintea plecării sale către corturile cele cereşti a avut grijă, prin rugăciuni şi prin minunate vindecări, să se înalţe încet, încet şi biserica centrală a mănăstirii Peşterilor, aşa cum vom vedea în continuare.

După ce a binecuvântat locul în care urma să se ridice sfântul locaş, cuviosul Antonie a început să se pregătească pentru mutarea sa către veşnica împărăţie a cerurilor.

în vreme ce presimţea apropierea sfârşitului, i-a adunat în jurul său pe toţi ucenicii săi, i-a povăţuit, i-a mângâiat şi le-a promis că şi după despărţirea sa de trupul

26

cel stricăcios, nu va părăsi acest loc al luptelor sale duhovniceşti.

mă voi găsi întotdeauna printre voi, copiii mei. Voi urmări străduinţele şi progresele voastre duhovniceşti în viaţa monahală. Voi avea grijă de toate sufletele care vor alerga spre acest sfânt loc, ca să fie plăcuţi lui Dumnezeu. Vă fac această promisiune, care este cea mai preţioasă moştenire pe care v-aş putea-o lăsa. Şi din ceruri voi mijloci către Domnul, pentru ca toţi să aflaţi mila Sa la înfricoşătoarea zi a Judecăţii.

Astfel, după ce se împliniseră şaisprezece ani de şedere a sa la această a doua peşteră, la venerabila vârstă de nouăzeci de ani, cuviosul a părăsit lumea cea trecătoare şi a trecut la cele veşnice, la data de 7 Mai7 a anului 6581 de la facerea lumii şi 1073 după Hristos, în anii de domnie a domnitorului rus Sviatoslav Iaroslavici şi ai împăratului bizantin Mihail al VII-lea Ducas.

Sfintele moaşte ale cuviosului Antonie, cel ce a fost primul stareţ al Lavrei Peşterilor, au fost îngropate atunci în peştera în care se nevoise, undeva la baza mănăstirii de astăzi. Şi aşa cum în toată viaţa sa a locuit departe de ochii oamenilor, tot aşa, rugându-se «în ascuns», a cerut de la Domnul să rămână cinstitul său trup tăinuit faţă de ceilalţi oameni. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea sa, astfel încât peştera în care a fost îngropat cuviosul a rămas necunoscută până în zilele noastre.

Şi toţi care au încercat, odată cu trecerea timpului, să caute şi să descopere sfintele sale moaşte, au fost

7 După alte izvoare la 10 Iulie, când are loc de fapt şi prăznuirea sa.

27

pedepsiţi pentru curiozitatea lor. Adeseori, limbi de foc ieşeau în calea lor şi le ardeau mădularele trupului. Iar dacă, pocăiţi, îşi cereau iertare de la sfânt pentru îndrăzneala lor, erau cu milă vindecaţi de suferinţele lor.

Deşi ascunse ochilor omeneşti, sfintele moaşte ale cuviosului Antonie nu încetează a fi un izvor de sfinţenie, ajutor şi putere pentru cei ce i se roagă cu credinţă. Multe minuni şi vindecări au avut loc la Lavra Peşterilor către cei ce cu evlavie au cerut ajutorul cuviosului.

Cuviosul Teodosie, stareţ al Lavrei Peşterilor

în oraşul Vasiliev (astăzi Vasilikov), aproape de Kiev, trăiau evlavioşii părinţi ai cuviosului Teodosie. La opt zile după naşterea sa, petrecută în anul 1029, părinţii săi l-au dus la preot, pe care l-au întrebat ce nume s-ar cuveni să pună pruncului. Acela, îndată ce l-a primit în braţele sale, a prevăzut cu ochii sufletului că acest copil va fi dedicat încă din pruncie lui Dumnezeu şi de aceea l-a numit Teodosie. Apoi, după patruzeci de zile, l-au botezat cu acest nume. Copilul a crescut prin grija părinţilor săi, fiind umbrit de harul lui Dumnezeu.

Nu a trecut mult timp şi părinţii săi au fost nevoiţi, din porunca domnitorului, să se mute departe, într-un alt oraş, numit Kursk. Aceasta era rânduiala Proniei Divine, spre a străluci şi acolo viaţa plină de virtute a micului Teodosie.

în acest oraş a crescut şi în acelaşi timp a înaintat duhovniceşte, dobândind treptat înţelepciune şi iubire faţă de Dumnezeu. Studia cu luare aminte cuvântul dumnezeiesc, devenind în scurt timp un bun cunoscător al

28

întregii Sfintei Scripturi. Toţi rămâneau uimiţi de înţelepciunea lui, de puterea de pătrundere a tainelor divine şi de repeziciunea cu care putea învăţa.

în fiecare zi se ducea în biserica Domnului şi urmărea cu toată atenţia sfintele slujbe.

Evita cercurile de prieteni de aceeaşi vârstă cu el şi nu-i plăcea să participe la jocurile lor. De asemenea nu-şi dorea deloc să poarte haine luxoase, ci căuta să se îmbrace cât mai simplu şi decent.

La vârsta de treisprezece ani a rămas orfan de tată. De atunci tânărul a devenit din ce în ce mai ascet. Mergea împreună cu servitorii casei lor şi participa cu smerenie la toate muncile câmpului. Mama lui îl certa adeseori din cauza acestui comportament. îi cerea să se îmbrace în haine bogate şi să se întovărăşească cu cei de acelaşi rang cu el.

tu, îi spunea, aşa cum te comporţi te jigneşti pe tine însuţi şi originea ta nobilă.

Teodosie însă nu numai că nu o asculta, ci îşi dorea din ce în ce mai mult să devină asemenea celor simpli şi săraci. Aceasta însă o înfuria foarte tare pe mama sa, care de multe ori îl bătea fără milă.

între timp fericitul tânăr medita la modul în care şiar fi putut afla salvarea din această situaţie. Astfel, când într-una din zile a auzit despre Ţara Sfântă, acolo unde Domnul săvârşise lucrarea Sa mântuitoare, a început să-şi dorească foarte mult să ajungă şi el până acolo, spre a se închina. Şi, în timp ce se ruga fierbinte pentru îndeplinirea acestei dorinţe, iată că la Kursk au sosit de la Locurile Sfinte mai mulţi închinători. Văzându-i Teodosie a alergat la ei plin de bucurie. A făcut o metanie în faţa lor, i-a

29

îmbrăţişat cu evlavie şi i-a întrebat de unde vin şi către ce se îndreaptă.

venim din oraşul sfânt Ierusalim, i-au răspuns. Şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, dorim să ne ducem din nou acolo.

Atunci fericitul i-a rugat ca atunci când vor porni din nou în această călătorie, să-l ia şi pe dânsul. Şi, când aceştia i-au promis că îi vor îndeplini dorinţa, s-a întors plin de bucurie la casa sa.

Când a venit timpul plecării, închinătorii l-au anunţat să se pregătească. Atunci el s-a sculat în timpul nopţii şi pe ascuns, luându-şi doar cele absolut necesare pentru drum, fără să fie băgat în seamă de nimeni, a ieşit din casă. Astfel a plecat cu grupul închinătorilor. Dar Preabunul Dumnezeu nu a dorit ca să plece de pe pământul rus acela, care din pântecele maicii sale fusese ales, spre a păstori oile cele cuvântătoare ale neamului său, prin îmbrăţişarea vieţii monahale celei îngereşti.

Astfel deci, atunci când după trei zile mama sa şi-a dat seama că fiul ei cel mic plecase cu închinătorii, a dat ordin să fie urmărit, pornind chiar şi ea în căutarea lui. După un lung drum, i-au ajuns din urmă şi l-au prins pe Teodosie.

Era atât de mare furia ei încât l-a prins de păr, l-a trântit la pământ şi a început să-l lovească cu picioarele. Apoi, după ce i-a mustrat aspru pe închinători, au luat calea întoarcerii. Legat asemenea unui răufăcător era adus bietul tânăr Teodosie. Mânia mamei sale a fost atât de mare, încât şi după întoarcerea acasă continua să-l bată până când obosea.

Apoi l-a condus într-o cameră, l-a încuiat şi l-a lăsat acolo legat. Iar binecuvântatul tânăr primea toate

30

acestea cu smerenie şi bucurie duhovnicească. Se ruga şi mulţumea neîncetat lui Dumnezeu.

Abia după două zile l-a dezlegat şi i-a dat să mănânce. Însă mânia ei nu se potolise încă. I-a legat de picioare o greutate de fier, pentru a nu mai putea fugi şi-l ţinea permanent sub supraveghere.

Astfel a petrecut mai multe zile «deţinutul». în cele din urmă însă, se pare că mamei sale i s-a făcut milă de el. L-a rugat fierbinte să nu mai fugă niciodată de lângă ea. îl iubea mai mult decât pe oricare alt copil al ei şi nu se putea despărţi de dânsul.

El a promis că nu va mai pleca, de vreme ce aceasta părea să fie voia lui Dumnezeu, şi astfel i-au scos fiarele de la picioare şi l-au lăsat din nou să umble liber.

Fericitul Teodosie şi-a revenit încet, încet la vechile sale străduinţe ascetice, mergând în fiecare zi la biserica Domnului.

A observat însă cu tristeţe că Sfânta Liturghie nu se putea săvârşi în fiecare zi, deoarece nu se aduceau zilnic prescuri din partea credincioşilor. Cu cuminţenia şi cu smerenia care-l caracterizau, iată ce a făcut: a cumpărat grâu, l-a măcinat cu mâinile sale, a copt mai multe prescuri şi le-a dus la biserică. Pe cele pe care le avea în plus le-a vândut, spre a putea din nou să cumpere grâu şi să facă prescuri pentru a doua zi. Banii care-i rămâneau în plus, îi împărţea la cei săraci. O astfel de faptă a plăcut desigur mult lui Dumnezeu, pentru că biserica avea de acum prescuri bune şi curate, făcute de mâinile acestui tânăr nevinovat.

Mai mult de doi ani a continuat să facă această lucrare sfântă. în acest timp însă, copiii care erau de-o seamă cu el îl batjocoreau, îi strigau tot felul de insulte şi-l

31

tratau cu dispreţ. El însă nu le răspundea şi le primea pe toate cu bucurie şi tăcere. Duşmanul binelui însă, văzându-se învins prin smerenia harnicului tânăr, nu se liniştea nicicum. Vrând să-l oprească de la această lucrare bineplăcută, a pornit-o împotrivă pe mama sa. Aceasta care nu suferea să-l vadă pe fiul ei făcând această muncă umilitoare, după părerea ei, i-a spus cu iubire următoarele cuvinte:

– Te implor, copilul meu, opreşte-te de la acest lucru. Faci de ruşine neamul şi originea ta. Nu mai pot suporta să aud de la toţi numai insulte. Unui copil ca tine nu i se potrivesc astfel de fapte.

– Ascultă-mă te rog, mamă, a răspuns cu smerenie fericitul Teodosie. Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos S-a făcut pe Sine sărac şi smerit. Ne-a dăruit astfel exemplul după care să devenim şi noi smeriţi. El a acceptat defăimările, lovirile, pălmuirile şi toate le-a suportat pentru mântuirea noastră. Câte deci ar trebui noi acum să suportăm de dragul harului Său! Cât despre lucrul pe care-l fac ascultă: Domnul nostru, la Cina cea de Taină, a luat în mâinile Sale pâinea, a binecuvântat-o şi împărţind-o ucenicilor Săi le-a zis: «Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor». De vreme deci ce Domnul a numit acea pâine, ca fiind chiar trupul său, nu ar trebui la rândul meu să mă bucur pentru că mă învrednicesc să pregătesc aceste pâini, care prin marea Taină a Sfintei Euharistii se transformă în Trupul lui Hristos?

Auzind aceste cuvinte, mama sa îi admiră înţelepciunea şi-l lăsă în pace.

Nu după mult timp însă, într-una din zile, îl văzu că era afumat tot de la cuptor. îndată s-a supărat din nou şi a

32

început să-l dojenească când mai cu vorba bună, când cu ameninţări sau cu bătaia ca să se oprească de la acest lucru.

Acest comportament al ei îi producea fericitului tânăr o mare tristeţe. Neştiind ce să mai facă, într-una din nopţi a fugit pe ascuns de acasă şi a plecat într-un alt oraş, aproape de Kursk. Acolo a rămas în casa unui preot, o mai veche cunoştinţă de-a sa şi a continuat lucrarea sa obişnuită.

Mama sa, după ce l-a căutat prin tot oraşul şi nu l-a găsit, s-a supărat foarte tare. Iar când după mai multe zile a fost informată despre locul unde se ascundea, s-a pornit pe urmele lui plină de furie.

L-a găsit într-adevăr în casa preotului. Lovindu-l neîncetat, l-a adus înapoi acasă.

de lângă mine, l-a ameninţat, nu vei mai putea pleca niciodată! Dacă vei mai încerca să fugi te voi ţine numai legat!

Smerit cu inima şi ascultător cum era faţă de toţi, Teodosie reuşi să câştige simpatia şi dragostea guvernatorului de Kursk, care observase smerenia şi dăruirea sa faţă de Biserică. îl invită deci să vină şi la biserica sa voievodală. îi dărui chiar şi un frumos costum, pe care să-l poarte cu această ocazie. Fericitul însă, purtând pentru câteva zile costumul cel strălucitor, se simţi stânjenit de acest fapt şi de aceea îl dezbrăcă şi-l dărui săracilor. Astfel apăru la biserică îmbrăcat din nou în hainele sale cele modeste. Guvernatorul, când l-a văzut astfel, i-a dăruit un nou costum, încă şi mai frumos ca cel dintâi şi l-a rugat să-l poarte. Tânărul însă-l dărui şi pe acesta săracilor. Lucrul acesta se repetă de mai multe ori

33

şi-l făcu pe guvernator să-l iubească şi mai mult şi să admire smerenia sa.

Altădată Teodosie s-a dus la o fierărie şi a comandat acolo o centură grea de fier. După ce a fost gata, a luat-o şi s-a încins cu ea direct pe piele, fără să o mai scoată deloc multă vreme. Era foarte strânsă şi-i provoca suferinţe, pe care el le îndura cu hotărâre în semn de asceză.

La una dintre mesele festive pe care le-a organizat guvernatorul, la care erau chemaţi mulţi oaspeţi de seamă, a fost chemat şi Teodosie spre a sluji la masă. A fost forţat însă de mama sa să se îmbrace cu cel mai bun costum al său. în timp ce se îmbrăca, ochiul atent al mamei sale a zărit că bluza sa era pătată de sânge. Apropiindu-se a descoperit centura de fier pe care o purta şi s-a înfuriat foarte tare. I-a smuls-o cu mânie, l-a bătut şi i-a aruncat-o. Iar binecuvântatul nostru tânăr se purta în continuare ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a îmbrăcat cu cele impuse de mama sa şi a plecat să slujească la palat.

într-o zi a auzit cuvintele Evangheliei în care Domnul spune: «Oricine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine…». «Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el». De asemenea a auzit şi acestea: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre». Aceste cuvinte au înflăcărat inima celui de Dumnezeu luminat, Teodosie. Şi arzând pentru dragostea divină, se gândea în fiecare zi cum ar fi putut, pe ascuns faţă de mama sa, să se îmbrace în sfânta haină monahală.

34

Odată, prin Pronia Divină, s-a întâmplat ca mama sa să lipsească mai multe zile din oraşul Kursk. Iar fericitul, plin de bucurie, şi-a făcut rugăciunea către Dumnezeu şi a plecat pe ascuns de acasă.

S-a îndreptat către oraşul Kiev, deoarece auzise despre monahii care trăiau acolo. Nu ştia însă pe ce drum să o apuce şi de aceea s-a rugat la Dumnezeu să-i trimită pe cineva, care l-ar fi însoţit şi l-ar fi condus până acolo. Şi iată că prin Pronia Divină, au trecut pe lângă el câţiva negustori, ce aveau căruţele încărcate cu marfă şi care se îndreptau către Kiev. Când a auzit care era destinaţia lor, fericitul a dat slavă lui Dumnezeu şi a pornit pe urmele lor, de departe, spre a nu fi văzut de aceştia. Când negustorii se opreau pentru popasul de noapte, se oprea şi el la o distanţă oarecare, astfel încât să nu-i piardă din vedere şi se odihnea, sprijinindu-se doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Trei săptămâni a durat drumul de la Kursk la Kiev, care era şi capitala ţării.

Când a ajuns acolo, a vizitat toate mănăstirile din împrejurimi, rugându-i pe monahi să-l primească în obştea lor. Aceştia însă, când îl vedeau aşa de tânăr, dar sărac, cu hainele ponosite de atâta drum, nu se arătau binevoitori ca să-l primească. Era voia lui Dumnezeu să ajungă acolo unde era chemat «din pântecele maicii sale», cum de altfel avea să se şi petreacă.

Pag. 51 -original

35

S-a întâmplat să audă atunci de cuviosul Antonie, care trăia o aspră viaţă ascetică în peşteră. A tresăltat inima sa şi a pornit să-l caute.

Îndată ce l-a văzut pe sfântul părinte, a căzut la pământ şi i s-a închinat, rugându-l cu lacrimi ca să-l primească lângă dânsul ca ucenic.

36

– Fiul meu, i-a spus cuviosul Antonie, nu vezi cât de îngustă şi săracă este această peşteră? Tu nu vei putea să faci faţă acestui loc sălbatec.

Nu i-a spus aceste cuvinte ca să-l încerce, ci prevedea în mod profetic faptul că Teodosie era acela care avea să mărească acel loc şi să înfiinţeze o mănăstire ce va deveni celebră, în care vor trăi mulţi monahi.

Luminatul de Dumnezeu Teodosie i-a răspuns:

– Să ştii, cinstite părinte, că Mântuitorul Hristos m-a condus la sfinţia voastră ca să mă mântuiesc şi sunt gata să fac tot ceea ce îmi vei spune.

Atunci cuviosul Antonie i-a răspuns:

– Binecuvântat să fie Dumnezeu, copilul meu, Cel care întăreşte astfel de străduinţe. Iată locul în care vei sta. Acolo vei locui.

Fericitul Teodosie a căzut din nou în genunchi, cerând binecuvântarea duhovnicului. Acela îl binecuvântă şi apoi îi dădu ascultare fericitului Nikon, care era preot, să-l tundă în monahism. Acesta îl luă pe Teodosie, îl tunse ca pe un miel nevinovat, după rânduiala Sfinţilor Părinţi, şi-l îmbrăcă în haina monahală. Era la vârsta de douăzeci şi trei de ani, în vreme ce la Kiev era domnitor Iaroslav Vladimirovici.

Cuviosul Teodosie se dărui cu tot sufletul lui Dumnezeu şi duhovnicului său, Antonie. începu un susţinut efort ascetic şi ducea cu bucurie jugul vieţii monahale.

Nopţile le dedicase slăvirii Domnului, fără să se mai odihnească dormind. Ziua se întărea pe sine prin cumpătare, post şi lucrul mâinilor. întotdeauna îşi amintea

37

Psalmul care spune: «Vezi smerenia mea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele mele».

Prin cumpătare şi post îşi smerea sufletul, iar prin priveghere şi lucrul mâinilor îşi înfrâna trupul, astfel încât era admirat de cuviosul Antonie şi de fericitul Nikon. Îl preţuiau pentru cuminţenia sa, pentru smerenia, ascultarea, curajul şi dârzenia de care dădea dovadă, cu toate că era atât de tânăr, şi slăveau pentru toate acestea pe Dumnezeu.

între timp mama sa l-a căutat peste tot, în oraşşi în afara lui, dar nu l-a găsit nicăieri. Cu suspine amare îl plângea ca pe un mort. A dat de veste în toată ţara, că cel care-l va vedea şi o va informa despre locul unde se află fiul ei, va primi o mare recompensă. Şi iată că nişte oameni care tocmai sosiseră de la Kiev i-au spus:

– Noi l-am văzut în oraşul nostru, la Kiev, înainte cam cu aproximativ trei ani, căutând o mănăstire la care să devină monah.

îndată ce a auzit aceasta, fără cea mai mică întârziere şi fără să se gândească la distanţa sau la lungimea călătoriei, porni către Kiev. După ce a căutat în zadar pe la toate mănăstirile, i-au spus să se ducă şi la peşteri, la duhovnicul Antonie. Când a ajuns acolo l-a căutat pe vestitul ascet.

– Spuneţi cuviosului, le-a zis părinţilor, că vin de foarte departe ca să mă închin şi să iau binecuvântarea sa.

Duhovnicul, îndată ce a fost anunţat, a ieşit din peşteră. Atunci ea a făcut o adâncă metanie în faţa lui, până la pământ, cerându-i să o binecuvânteze. Bătrânul a binecuvântat-o şi apoi a acceptat să stea de vorbă cu dânsa. Ea îi spuse mai multe lucruri, iar la sfârşit îi descoperi motivul pentru care venise de fapt.

38

– Te implor, deci, părinte, i-a spus. Spune-mi adevărul. Este aici fiul meu, pentru care atâtea am suferit, fără să ştiu dacă mai este în viaţă?

– Fiul tău este viu. Să nu te mai întristezi şi nici să nu te mai îndurerezi pentru el. Se află aici.

– Aş putea, părinte, să-l văd? Am mers atâta drum ca să ajung până aici. Să-l văd numai şi apoi voi pleca.

– El şi-a luat votul de a nu mai vedea pe nimeni, i-a răspuns bătrânul. Cu toate acestea, vino mâine dimineaţă, iar eu am să-l anunţ că ai venit.

Femeia făcu din nou o metanie adâncă şi se îndepărtă. Cuviosul a intrat în peşteri ca să-l anunţe pe fericitul Teodosie. Tristeţea acestuia a fost foarte mare, când a auzit că mama sa aflase unde se găseşte. Foarte devreme, a doua zi de dimineaţă, mama sa a venit. Teodosie însă nu accepta să o vadă, cu toată insistenţa duhovnicului.

– L-am rugat mult pe fiul tău să iasă să te vadă, dar nu vrea cu nici un chip.

Auzind aceste cuvinte femeia, care se arătase atât de smerită până atunci, se înfurie şi începu să ţipe plină de îndrăzneală:

– O! Am ajuns eu să mă rog de acest bătrân! De acesta care mi-a luat copilul şi mi l-a ascuns în peşteră şi nu vrea să mi-l mai arate! îndată să-mi aduci băiatul! Nu mai suport, mor dacă nu-l voi vedea. Ori îl vei aduce, ori mă voi sinucide chiar acum, aici în faţa intrării peşterii!

Supărat din cauza acestor ameninţări cuviosul intră din nou în peşteră ca să-l roage pe Teodosie să iasă. De data aceasta, de dragul duhovnicului său, acesta ascultă şi ieşi. îndată ce l-a văzut atât de slab şi cu faţa adâncită de

39

asceză, maica sa a căzut de gâtul lui şi a început să verse pentru mult timp lacrimi amare.

Când a început apoi încet, încet să-şi revină din suspine a început să-l roage fierbinte:

– Întoarce-te, copilul meu, acasă. Ceea ce faci aici pentru sufletul tău poţi să faci la fel de bine şi acolo. Vino să fii lângă mine. Vino să poţi să îngropi bătrânul meu trup, când voi pleca din această lume, şi după aceea vei putea să te reîntorci la peşterile acestea. Eu, copilul meu, nu pot să mai trăiesc fără să văd chipul tău.

Atunci fericitul Teodosie i-a răspuns astfel:

– Ah, mamă, dacă vrei să mă vezi, rămâi aici la Kiev. Intră într-o mănăstire de maici, astfel încât să mă vezi din când în când şi mântuirea ta să ţi-o lucrezi. Altfel te asigur că nu vei putea niciodată să mă mai vezi.

Câteva zile la rând, timp în care mama sa a venit mereu să-l vadă, a povăţuit-o şi a încercat să o facă să se răzgândească. Ea însă nici nu dorea să audă despre mănăstire.

între timp cuviosul, de îndată ce aceasta pleca, intra în peşteră şi înălţa rugăciuni fierbinţi. îl ruga pe Dumnezeu să schimbe gândul inimii ei, astfel încât să accepte sfaturile sale mântuitoare. Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunile robului său, după cuvântul profetului care spune: «Aproape este Domnul de cei ce-l cheamă pe Dânsul întru adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunile lor Le va asculta».

Astfel, nu după mult timp, mama sa a început să se poarte diferit.

– Da, copilul meu, îi spunea, voi face ceea ce îmi ceri. Nu mă voi mai întoarce înapoi, ci, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, voi rămâne la o mănăstire de maici şi voi

40

trăi acolo ca maică pentru tot restul vieţii mele. Acum am înţeles cât de trecătoare este viaţa aceasta.

S-a bucurat duhul cuviosului când a auzit aceste cuvinte şi s-a dus de grabă să-i dea de veste părintelui Antonie. Acesta a dat slavă lui Dumnezeu pentru întoarcerea roabei Sale şi a ieşit spre a-i da un cuvânt de învăţătură. Apoi a mijlocit către principesa locului, spre a uşura acceptarea ei la mănăstirea de maici a Sfântului Nicolae. Acolo a fost tunsă în monahism şi după ce a mai trăit încă mulţi ani în pocăinţă şi smerenie, a adormit întru Domnul.

Străduinţele ascetice ale cuviosului Teodosie în peşteră l-au condus repede la biruinţa împotriva duhurilor celor necurate. După ce mama sa a depăşit durerea ei şi a intrat în monahism, s-a dăruit unor eforturi ascetice şi mai mari, rănit fiind de dragostea divină. înăuntrul peşterii putea să vadă cineva trei lumini duhovniceşti aprinse, care prin rugăciune şi post străpungeau întunericul demonilor. Iar aceste trei lumini erau: Cuviosul Antonie, Fericitul Teodosie şi Cuviosul Nikon.

Când mai târziu, pe la 1062, domnitorul s-a înfuriat împotriva monahilor de la peşteri, pentru că îi acceptaseră în obştea lor pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul Efrem, fericitul Nikon a fost nevoit să fugă în pustiu împreună cu alţi fraţi. Au mers la Tmutaracan, în partea de est a mării de Azov, unde au întemeiat o nouă mănăstire, în care au stat până la 1068. Atunci cuviosul Teodosie a fost hirotonit preot.

Ca preot săvârşea în fiecare zi Sfânta Liturghie cu duhul smereniei. Se putea observa uşor blândeţea sa naturală, statornicia gândurilor şi curăţenia inimii. Era plin

41

de înţelepciune duhovnicească şi simţea pentru toţi monahii adunaţi în jurul cuviosului Antonie o adâncă iubire frăţească.

După mai mult timp cuviosul Antonie a încredinţat stăreţia fericitului Varlaam şi el s-a retras într-un loc mai pustiu. Acolo şi-a săpat o altă peşteră şi a continuat în singurătate şi linişte viaţa sa ascetică.

Egumenul Varlaam şi ceilalţi fraţi călugări au continuat viaţa cuvioasă de obşte în prima peşteră. Deoarece însă numărul lor a tot crescut cu timpul, iar spaţiul din peşteră era de acum prea mic pentru nevoile lor liturgice, evlaviosul Teodosie împreună cu cuviosul Varlaam, primind binecuvântarea duhovnicului Antonie, au construit deasupra peşterii o încăpătoare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. în aceasta se strângeau toţi fraţii pentru a participa la sfintele slujbe.

Faptul că în peşteră locul era atât de strâmt, împreună cu asceza atât de aspră pe care şi-o impuseseră, provocau desigur părinţilor o luptă chinuitoare şi aprigă, pe care Dumnezeu o vedea, dar pe care oamenii obişnuiţi cu greu şi-o pot închipui. Se hrăneau doar cu puţină pâine de secară şi cu apă. Mâncare gătită serveau numai Sâmbăta şi Duminica şi nu totdeauna, deoarece de multe ori nu aveau decât rădăcini fierte.

Printre alte munci pe care le făceau zilnic era şi aceea de a împleti coşuri de nuiele. Apoi le vindeau şi cu banii obţinuţi cumpărau grâu. Noaptea fiecare îşi măcina raţia sa de făină iar apoi adunau făina, spre a coace pâinea.

înainte de a se lumina de ziuă se adunau în biserică pentru slujba Utreniei. Apoi mergeau la ascultările pe care le aveau. Dacă le mai rămânea timp lucrau şi la grădină. Apoi slujeau în biserică Ceasurile şi Sfânta Liturghie şi în

42

continuare, mâncând doar un pic de pâine îşi continuau lucrul lor, care dura până la ora Vecerniei şi a Pavecerniţei. Astfel se nevoiau în fiecare zi, dăruiţi iubirii lui Dumnezeu.

Cuviosul Teodosie, care era de acuma preot, îi depăşea pe toţi fraţii prin post, curaj, vrednicie, smerenie şi ascultare. Era întotdeauna gata să-i ajute pe toţi. Căra apă şi lemne de la pădure. Câteodată, când aceia se odihneau, aduna grâul, pe care aceia ar fi trebuit să-l macine şi-l măcina el pe tot, lucrând şi rugându-se întreaga noapte.

Odată, când în regiune au apărut mulţi ţânţari, ca să se întărească în asceză, ieşea noaptea afară din peşteră, se dezbrăca până la brâu şi se lăsa ciupit de aceştia, în timp ce mâinile sale continuau să împletească coşuri, iar buzele sale să rostească psalmii lui David. Cu toate că trupul lui se învineţea de ciupituri, el rămânea nemişcat până în zori. Apoi mergea în biserică la Utrenie şi pe parcursul întregii slujbe nu se mişca deloc din locul său şi nici nu se îndepărta cu mintea de la rugăciune.

Astfel, îl iubeau toţi fraţii săi monahi, îl considerau ca pe un tată al lor şi-l admirau foarte mult pentru smerenia şi ascultarea sa.

Odată s-a întâmplat să fie chemat fericitul Varlaam, stareţul obştii, de către voievodul Iziaslav, ca să-l pună stareţ la o altă mănăstire, a Sfântului Dimitrie, pe care acesta o construise pe cheltuiala sa. Domnitorul îşi dorea ca această mănăstire, prin bogăţia cu care era înzestrată, să depăşească faima Lavrei Peşterilor. Degeaba însă. Deoarece multe mănăstiri se clădesc cu tezaurele voievozilor şi domnilor, nu au valoarea acelora care se

43

clădesc pe temelia rugăciunilor şi a lacrimilor, pe temelia posturilor şi privegherilor sfinţilor. întemeietorul Lavrei Peşterilor, cuviosul Antonie nu avusese aur şi argint; a sădit însă via sa cu posturi aspre şi a udat-o cu lacrimile rugăciunilor. De aceea ea a crescut şi a fost slăvită şi binecuvântată cu bogăţie de către Dumnezeu.

Atunci când deci, fericitul Varlaam a plecat la mănăstirea Sfântului Dimitrie, fraţii au mers şi au cerut cu toţii de la cuviosul Antonie să-l numească pe fericitul Teodosie stareţul lor. Cuviosul Antonie a fost de acord cu bucurie. Cu binecuvântarea sa, fericitul Teodosie a ajuns stareţ pentru cei douăzeci de fraţi ai obştei.

Vrednicul de preţuire Teodosie, cu toate că devenise stareţ, nu şi-a schimbat duhul său smerit, ci îşi aducea aminte întotdeauna de cuvintele Domnului care spunea: «Oricine doreşte să fie cel dintâi, să le fie tuturor slujitor». De aceea se smerea pe sine, făcându-se mic şi slujitor al celorlalţi. în orice împrejurare se oferea pe sine model de bună lucrare. La muncă şi la biserică era primul care venea şi ultimul care pleca.

Rugăciunile dreptului Teodosie au adus multe binecuvântări, iar viaţa obştii a înflorit şi a progresat. Era asemenea seminţei care căzuse în pământul cel bun şi rodise însutit. Aşa a crescut în scurt timp şi obştea mănăstirii, ajungând să aibă peste o sută de monahi. Şi toţi înaintau în viaţa de rugăciune şi de virtute.

Prin creşterea obştii peştera nu mai oferea deja atmosfera unei vieţi de linişte. De asemenea mica biserică de lemn de deasupra devenise şi ea neîncăpătoare. Cuviosul însă nu se arăta niciodată supărat de strâmtoarea locului şi de atmosfera sa sufocantă. Dimpotrivă, îi

44

mângâia în fiecare zi pe fraţi şi-i îndemna să nu se ocupe cu cele lumeşti. Le aducea aminte cuvintele Domnului:

«În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt» şi «Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă».

între timp a văzut că nu departe de peşteră se afla un loc foarte frumos, care era foarte potrivit pentru ridicarea unei mănăstiri. A început să creadă şi să spere că acest lucru se va îndeplini şi a arătat mult interes spre a-l putea dobândi.

Au cerut binecuvântarea cuviosului Antonie şi s-au adresat domnitorului Iziaslav, pentru acea bucată de pământ. Şi într-adevăr acesta le-a cedat locul respectiv şi în scurt timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost ridicată în acel loc o mare biserică de lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. S-au construit de asemenea mai multe chilii şi fraţii s-au instalat în ele. Locul a fost foarte curând binecuvântat de Dumnezeu şi Mănăstirea Pecerska a devenit curând, foarte renumită pretutindeni. Numele acesta Pecerska (a Peşterii) se datorează desigur peşterii unde a locuit la începuturi întreaga obşte şi care se păstrează până astăzi.

Luând mănăstirea această nouă formă de viaţă (de obşte), cuviosul Teodosie s-a gândit la ce tipic ar trebui impus întregii obşti. Se gândea foarte mult la acest lucru.

A apelat la rugăciunile şi binecuvântarea cuviosului Antonie şi Dumnezeu nu a întârziat să răspundă. În iconomia Sa, a făcut astfel încât să le devină cunoscut tipicul mănăstirii Studion.

Cuviosul monah Mihail, grec de origine care venise de la această mănăstire, se găsea pe atunci în obşte.

45

Venise de la Constantinopol, ca însoţitor al noului hirotonit Mitropolit de Kiev, Gheorghe (1062). El l-a înştiinţat, deci pe cuviosul Teodosie, despre viaţa ascetică a monahilor de la Studion, viaţă pe care el însuşi se învrednicise să o trăiască.

Aceste informaţii i-au plăcut mult cuviosului. Fără întârziere, a trimis pe unul dintre monahi la Constantinopol cu misiunea de a-l găsi pe monahul Efrem, fostul sfetnic al domnitorului, care pe atunci tocmai se întorcea de la Sfintele Locuri, şi să-i dea spre îndeplinire următoarea ascultare: să viziteze deci mănăstirea Studion, să cunoască el însuşi în mod exact tipicul şi rânduiala ei şi să le scrie cu toate amănuntele: cum cântă, ce citesc, cum fac metaniile, cum stau aşezaţi la biserică, la trapeză, ce mănâncă în zile diferite şi altele.

Şi într-adevăr, fericitul Efrem, urmând porunca cuviosului, a urmărit rânduiala mănăstirii, a scris în mod exact tot tipicul ei şi s-a întors la Kiev.

îndată ce a primit în mâinile sale textul respectiv, cuviosul Teodosie a dat poruncă să fie citit pentru toată obştea. De atunci Lavra Peşterilor a început să-şi desfăşoare viaţa liturgică şi monahală după tipicul studit. De aici l-au luat apoi şi celelalte mănăstiri, punându-l în practică exact după rânduiala stabilită de cuvios. Astfel toate mănăstirile ruseşti, care mai înainte nu avuseseră un tipic mănăstiresc în sine, se orientau după Lavră, pe care o considerau ca un bun model în toate chestiunile monahale.

Pe toată perioada în care a fost stareţ cuviosul Teodosie nu a încetat să strălucească prin viaţa sa virtuoasă. Pe cei care doreau să devină monahi îi accepta cu multă dragoste frăţească.

46

Cunoscuse tristeţea pe care o are cineva care îşi doreşte viaţa monahală şi nu este acceptat într-o mănăstire. El însuşi simţise această tristeţe atunci când, tânăr fiind, a vrut să intre în monahism, iar mănăstirile din Kiev i-au închis porţile neprimitoare.

Nu se grăbea însă să-i tundă imediat în monahism pe cei doritori şi nici să le dea să poarte imediat rasa (să-i facă rasofori). îi lăsa o perioadă să poarte hainele lor civile, până când aceştia cunoşteau bine viaţa mănăstirească. După ce-i încerca, trecându-i pe rând pe la toate ascultările, îi făcea rasofori. Mai târziu, după ce aceştia se distingeau prin curăţenia vieţii lor, îi învrednicea de a intra în îngereasca obşte monahală.

Nu înceta să-i îndemne pe ucenicii săi, spre dobândirea unei vieţi de continuă pocăinţă. Avea obiceiul să treacă noaptea pe la toate chiliile spre a vedea cum trăieşte viaţa de rugăciune fiecare frate. Dacă-l vedea că se roagă, dădea slavă lui Dumnezeu plin de bucurie. Dacă însă vedea că doi sau trei fraţi se adunau într-o chilie după Pavecerniţă şi stăteau la discuţii inutile, îi îndruma cu bunătate să nu piardă timp preţios. Astfel îi făcea să simtă permanent prezenţa sa printre ei. Dimineaţa îi chema şi cu exemple înţelepte îi învăţa cum să-şi întărească şi mai mult dăruirea lor către Dumnezeu. Fratele care greşea şi avea inima smerită înţelegea greşeala sa, făcea metanie şi-i cerea iertare. Cel care însă avea inima sa întunecată de viclenia diavolului şi care nu-şi dădea seama de greşeala sa, ci se considera pe sine nevinovat, iar cuvintele duhovnicului le socotea nefolositoare, era mai multă vreme sfătuit şi i se dădea şi un canon spre îndreptare. Astfel, deci îi învăţa pe toţi să se îngrijească de rugăciune, să nu stea la discuţii după Pavecerniţă, să nu se ducă pe la

47

alte chilii, ci să rămână doar în chilia lor şi să se roage neîncetat. Le spunea de asemenea ca în timpul zilei, atunci când lucrau, dacă le era cu putinţă să spună Psalmii lui David.

Printre altele îi învăţa:

vă implor, fraţilor. Haideţi să înaintăm în posturi şi rugăciuni, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, să ne întoarcem faţa de la răutăţi şi de la căile celui viclean. Haideţi să ne apropiem de Dumnezeu cu suspine negrăite, cu lacrimi, cu pocăinţă, cu privegheri şi cu ascultare, astfel încât să dobândim mila Sa. Să nu punem preţ pe lumea aceasta trecătoare şi să avem întotdeauna în mintea noastră cuvintele Domnului, care a spus: «Şi dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu». De asemenea: «Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi». Aşa şi noi fraţilor, care ne-am lepădat de lume, să ne lepădăm şi de lucrurile lumii acesteia. Să urâm minciuna, care ne atrage către lucruri josnice, şi să nu ne mai întoarcem la păcatele noastre mai vechi aşa cum câinele se întoarce la vărsătura lui. Pentru că aşa cum ne spune Domnul, «nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu».

Şi cum vom scăpa de iadul cel veşnic, dacă ne terminăm viaţa noastră în trândăvie şi fără pocăinţă? Pocăinţa este cheia împărăţiei cerurilor şi fără pocăinţă nimeni nu o poate câştiga. Este drumul care duce în patria cea veşnică. Să o urmăm deci cu frică de Dumnezeu şi să ne întărim paşii noştri către ea. în calea pocăinţei nu se arată cel viclean, şi cu toate că acum ea aduce întristare,

48

mai târziu ea vă va umple de bucurie. Mai înainte de a se apropia zilele cele de pe urmă haideţi să apucăm pe acest drum, ca să câştigăm bunătăţile cele veşnice.

Făptuind el însuşi fiecare dintre virtuţi, învăţa prin chiar exemplul său pe fraţi, care primeau ca şi pământul cel bun învăţătura sa şi rodeau, după cuvântul Domnului, «unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci».

îi puteai vedea pe aceşti oameni trăind asemenea unor îngeri pe pământ, iar Lavra Peşterilor semăna cu împărăţia cerurilor, în a cărei cupolă strălucea ca un mare astru cuviosul Teodosie cu lucrarea sa cea virtuoasă.

De multe ori strălucea chiar şi în realitate, luminat de lumina cea necreată, cu care-l slăvea Dumnezeu. Astfel odată, într-una din nopţile întunecate, cuviosul Sofronie, stareţul mănăstirii Arhanghelului Mihail, se întorcea la mănăstirea sa şi a văzut deodată deasupra mănăstirii Peşterilor o lumină extraordinară, care căpătase forma trupului cuviosului Teodosie. Rămas fără grai în faţa acestei viziuni minunate a dat slavă lui Dumnezeu zicând:

mare este harul Tău, Doamne! Că ai arătat în zilele noastre un asemenea luminător care străluceşte în toată Pecerska!

încă şi mulţi alţi martori au văzut o astfel de lumină, de multe ori, şi au dat mărturie despre aceasta pretutindeni.

Atunci au început să vină la cuvios foarte mulţi oameni, ca să-şi mărturisească păcatele lor şi se întorceau întotdeauna la casele lor cu o mare mulţumire duhovnicească. Au început de asemenea să ofere şi multe ajutoare mănăstirii în vederea susţinerii şi construirii celor necesare. Mulţi dintre ei au donat mănăstirii chiar şi multe pământuri.

49

Foarte mult îl iubea pe sfânt şi domnitorul Iziaslav. De multe ori îl chema la dânsul sau de multe ori îl vizita chiar el la chilie, spre a se bucura de cuvintele sale duhovniceşti.

Printre alte rânduieli ale mănăstirii cuviosul a aşezat-o şi pe aceasta: portarul mănăstirii să nu deschidă nici unui vizitator, între masa de prânz şi ora Vecerniei. Aceasta pentru a avea timp fraţii să se odihnească un pic, după efortul care-l depuneau anterior (privegherea de noapte, slujbele de dimineaţă şi munca de peste zi).

într-o după-amiază, domnitorul a pornit spre mănăstire împreună cu fiul său. îndată ce a ajuns la poarta mănăstirii, a coborât de pe cal nu se permitea nimănui să intre cu calul în incinta mănăstirii a bătut cu putere şi a cerut să i se deschidă. Portarul însă i-a răspuns:

– Avem poruncă de la duhovnicul nostru să nu deschidem nimănui până la ora Vecerniei.

– Nu-mi vei deschide nici mie? Sunt chiar domnitorul.

Portarul însă nu a înţeles ultimele cuvinte, cum că era vorba chiar de domnitor şi i-a strigat din nou prin poarta închisă:

– Nu ţi-am spus…? Am ascultare de la stareţ, care mi-a spus că de-ar veni chiar şi domnitorul în persoană să nu-i deschidem. Ai un pic de răbdare până la ora Vecerniei şi vei intra.

– Dar sunt chiar eu, domnitorul! strigă din nou Iziaslav.

Atunci portarul se uită pe vizor şi văzu că este chiar domnitorul. Cu toate acestea nu-i deschise, ci se duse

50

repede să-l anunţe pe părintele stareţ. Cuviosul ieşi ca să-l întâmpine şi-l primi cu multă cinste.

– Ce poruncă severă mai e şi aceasta, îl întrebă Iziaslav, de mi-a spus portarul că nici domnitorul în persoană nu va fi primit la ora destinată odihnei?

– Binecuvântat să fiţi înălţimea voastră, i-a explicat cuviosul, am stabilit această regulă spre a se odihni obştea, după oboseala privegherilor de noapte. Înalta dumneavoastră dăruire însă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este întotdeauna binevenită printre noi, iar venirea voastră, care arată odată în plus progresul vostru duhovnicesc, ne face întotdeauna o mare bucurie.

Au intrat în biserică, unde cuviosul a slujit o scurtă doxologie, iar apoi s-au aşezat să discute pe diverse teme duhovniceşti. Atât de mult se bucura Iziaslav de cuvintele înţelepte ale cuviosului, că nu se mai sătura să-l asculte.

La sfârşit, se întoarse cu mult câştig duhovnicesc la palatul său, dând slavă lui Dumnezeu. Din acea zi a început să-l iubească şi mai mult pe sfânt, pe care-l considera de aceeaşi valoare cu Sfinţii Părinţi din vechime, şi de aceea asculta de fiecare sfat al său.

Toată această cinstire din partea domnitorului şi a celorlalţi demnitari ai ţării nu-l făceau pe cuvios să simtă vreun fior de mândrie păcătoasă. Dimpotrivă, cu toate că era atât de luminos, încerca să iasă cât mai puţin în evidenţă.

Se smerea pe sine mai mult ca oricând. Muncea cu mâinile sale toată ziua şi învăţa nu doar cu cuvântul, ci şi cu fapta.

Cu toate că era stareţ, se ducea de multe ori la bucătărie şi muncea împreună cu ceilalţi fraţi. Frământa

51

pâinea, fiind foarte priceput şi-i întărea pe cei care aveau această ascultare.

într-o zi, în apropierea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, se terminase apa la bucătărie. Fratele Teodor, care era pe atunci bucătar, s-a adresat cuviosului:

– Nu am pe nimeni care să-mi aducă un pic de apă.

Atunci cuviosul s-a ridicat şi a început el însuşi să care apă de la izvor. Când unul dintre fraţi l-a văzut ostenindu-se astfel, s-a dus de îndată şi le-a spus celorlalţi, îndată au venit cu toţii şi au început să care apă, încât la scurtă vreme, s-au umplut toate vasele destinate pentru apă de la bucătărie.

Altădată când se terminaseră lemnele tot la bucătărie, acelaşi bucătar Teodor, i-a spus cuviosului:

– Părinte, spuneţi cuiva care nu are de lucru să aducă nişte lemne, deoarece este mare nevoie.

Iar cuviosul i-a răspuns:

– Iată, eu sunt acela care nu are nimic de lucru. Voi merge eu.

Era chiar la ora mesei. Fericitul a dat poruncă fraţilor să se ducă la masă, în timp ce el luă toporul şi începu să taie lemne. Când masa a luat sfârşit şi fraţii l-au văzut pe stareţul lor tăind lemne, îndată i-au sărit în ajutor şi au tăiat şi ei atât de multe, că au ajuns pentru foarte multe zile.

Când fericitul Nikon s-a întors la Pecerska, cuviosul, cu toate că era stareţ, îl cinstea ca pe un părinte duhovnicesc al său. Şi de multe ori, dat fiind că Nikon se îndeletnicea cu legatul cărţilor, îl ajuta. îi pregătea firele, pe care le folosea la cusut. Atât de smerit şi simplu era.

52

încă şi hainele pe care le purta ca stareţ, erau foarte modeste şi sărăcăcioase. Purta pe trup o cămaşă de lână aspră care-l zgâria. Din acelaşi material era şi fesul călugăresc, care era foarte strâns, astfel încât să nu se vadă nici un fir de păr de pe cap.

Odată cuviosul s-a dus pentru o problemă la palatul domnitorului, care era foarte departe de oraşşi a întârziat acolo până când s-a înnoptat. La plecare Iziaslav i-a pus la dispoziţie o trăsură, care să-l ducă înapoi la mănăstire, spre a-i fi mai uşoară călătoria aceasta nocturnă.

Pe drum micul vizitiu care conducea trăsura, văzându-l că poartă haine atât de sărăcăcioase, nu şi-a imaginat că este stareţul mănăstirii. îi spuse deci:

– Călugăre, tu toată ziua leneveşti. Eu însă întotdeauna muncesc şi aş vrea şi eu acum să mă odihnesc. Fiindcă tu eşti odihnit, vino şi stai în locul meu pe cal.

Cuviosul, plin de smerenie cum era, s-a ridicat, l-a ajutat pe tânărul vizitiu să se urce şi să se lungească în trăsură şi apoi el s-a urcat pe cal. în vreme ce înainta călare, îl mai apuca ameţeala din cauza postului. De aceea, mai cobora din când în când şi mai mergea pe jos, pe lângă trăsură. Când obosea se suia din nou pe cal.

Spre dimineaţă au început să întâlnească pe drum tot felul de demnitari, care se îndreptau spre palatul voievodului. îndată ce de la depărtare îl recunoşteau pe cuvios, coborau de pe caii lor spre a-i face metanie şi a-i cere binecuvântarea.

Atunci cuviosul i-a spus vizitiului:

– Iată, copilul meu, s-a făcut dimineaţă. Vino să stai tu pe cal acum.

53

Tânărul vizitiu, când îi văzu pe boieri că vin şi se înclină în faţa cuviosului, a fost cuprins de o frică îngrozitoare şi stătea pe cal mai mult tremurând. înaintând pe drum au întâlnit tot felul de personalităţi ale cetăţii, care se înclinau în faţa cuviosului. De aceea frica vizitiului creştea din ce în ce mai mult.

Când au ajuns la mănăstire şi a văzut că toţi călugării i se închină la fel, deja se simţea pierdut. «Cine să fie acesta în faţa căruia se închină cu toţii?», se gândea în sinea sa.

Cuviosul l-a luat de mână şi l-a dus la bucătărie. Acolo a spus să i se dea să mănânce, apoi i-a dat o recompensă bănească pentru drum şi l-a lăsat să se întoarcă. Toate cele petrecute s-au aflat mai târziu de la însuşi tânărul vizitiu, care le-a mărturisit fraţilor de la mănăstire, deoarece cuviosul nu spusese nici o vorbă despre cele petrecute.

în fiecare zi cuviosul îi îndemna pe fraţi, să nu se mândrească pentru nimic. Monahul, spunea, trebuie să fie smerit şi să se facă faţă de toţi, ca fiind cel mai mic. Model de monah smerit este acela, care cu mâinile încrucişate la piept se apleacă şi face metanie în faţa tuturor, aşa cum prevede şi ascultarea.

în mod repetat cultiva între monahi duhul smereniei şi-i îndemna ca pentru orice lucru să ceară binecuvântarea celor mai mari decât ei. Cel ce seamănă cu binecuvântare, le spunea, cu binecuvântare va şi secera roade dulci.

Aceste adevăruri le trăiau în viaţa lor de zi cu zi, aşa cum vom vedea în continuare.

54

Celor care veneau să viziteze mănăstirea, spre a se folosi duhovniceşte, împreună cu dumnezeiasca învăţătură li se oferea şi o masă cu pâine, vin şi mâncărurile gătite în ziua aceea la bucătărie. De multe ori chiar şi domnitorul rămânea la masă. Astfel odată, în timp ce mânca, acesta i-a spus stareţului:

– Acasă la mine, părinte, există din belşug toate bunătăţile pământului. Şi cu toate acestea, niciodată nu am găsit mâncărurile mele atât de gustoase, cum sunt acestea de aici de la mănăstire. Slujitorii mei îmi pregătesc tot felul de delicatese şi mezeluri, dar ele nu întrec mâncărurile voastre. Ia, explică-mi, te rog, care este secretul acestei reuşite?

Iar luminatul de Dumnezeu Teodosie, care dorea să-l atragă în orice chip pe domnitor spre iubirea de Dumnezeu, i-a răspuns:

– înălţimea voastră, de vreme ce îmi cereţi să vă dezleg acest mister, o voi face. Aici la mănăstirea noastră, mai înainte de a începe fraţii gătitul, respectă următorul regulament: Bucătarul şef vine şi-mi cere mie binecuvântarea. Apoi îngenunchează de trei ori în faţa Sfintei Mese, cu o lumânare ia foc de la candela de acolo şi aprinde cu ea cuptorul de la bucătărie. Ajutorul său, mai înainte de a pune apa în cazane, cere binecuvântarea superiorului său: «Binecuvânteazăpărinte!», şi primeşte răspunsul: «Dumnezeu să te binecuvânteze frate!». Şi ca să nu spun prea multe, toate se fac în acest fel, şi de aceea ies atât de bune mâncărurile noastre. în vreme ce slujitorii tăi, din câte ştiu, îşi fac serviciul lor certându-se unul cu altul, plângându-se şi bârfindu-se unul pe altul. De multe ori cei mai mici sunt şi bătuţi de către supraveghetorii lor.

55

Şi în general toate se fac însoţite de păcate. De aceea nu poţi găsi un gust plăcut în mâncărurile lor.

– într-adevăr, părinte, este exact aşa cum spuneţi, răspunse Iziaslav.

Când cuviosul afla că se făcuse ceva fără binecuvântare şi ascultare o caracteriza ca fiind «partea vrăjmaşului». Dacă era vorba de o mâncare, atunci nu le permitea fraţilor să o guste. Dădea poruncă să fie aruncată în râu sau în cuptor, spre a fi arsă. Această practică o poate înţelege cineva, urmărind următoarea întâmplare.

Era la sărbătoarea Sfântului Dumitru, iar cuviosul împreună cu mai mulţi călugări din obşte au mers în vizită la mănăstirea care purta hramul acestuia. Acolo câţiva creştini evlavioşi le-au dăruit câteva pâini mari şi proaspete. Cuviosul le-a trimis îndată la Pecerska şi a dat ascultare chelarului să le pună în acea seară la masă, pentru restul de fraţi care rămăseseră la mănăstire. Acela însă nu făcu ascultare. «Mai bine să le pun la masă mâine dimineaţă când vor fi aici toţi fraţii», se gândi în sinea sa. «Acum mai bine să pun din pâinea noastră». Astfel s-a şi întâmplat.

A doua zi de dimineaţă, când toţi fraţii erau adunaţi la masă, cuviosul a văzut pâinile trimise de cu seară. L-a chemat pe chelar şi l-a întrebat:

– De unde sunt pâinile acestea?

– Sunt cele pe care le-aţi trimis sfinţia voastră ieri. însă pentru că erau puţini fraţi la masă, m-am gândit să le pun astăzi, când suntem cu toţii.

– Ar fi fost cu mult mai bine să fi făcut ascultare şi să nu te fi încrezut în judecăţile tale, i-a răspuns cuviosul.

56

Apoi a poruncit unui alt frate să pună acele pâini într-un coşşi să le arunce la râu, în vreme ce chelarului i-a dat canon pentru neascultarea sa.

Cunoscând că lăcomia şi grija pentru cele viitoare caracterizează numai pe acei monahi care nu sunt consecvenţi cu făgăduinţele lor, cuviosul Teodosie a luat următoarea hotărâre: să-i formeze neîncetat pe fraţi în virtutea tăierii oricărui simţ de proprietate faţă de cele trecătoare, spre a se putea astfel îmbogăţi în credinţă şi în nădejde, fără a se sprijini pe existenţa celor materiale.

De multe ori făcea vizite pe la chilii şi dacă găsea ceva în plus de mâncare, sau de îmbrăcăminte, sau orice altceva prisositor, le arunca în foc. Le considera, aşa cum am spus, «partea vrăjmaşului» şi faptă de neascultare.

nu trebuie, fraţilor, îi învăţa, noi care am îmbrăţişat viaţa monahală şi ne-am lepădat de cele lumeşti, să le adunăm din nou în chilia noastră. Ce rugăciune curată să dăruim lui Dumnezeu, când avem atâtea lucruri în chilia noastră? «Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta!» ne spune Domnul. Să ne limităm deci, fraţilor, doar la haina noastră curată şi la hrana care se dă la trapeză. Nimic în plus să nu existe în chiliile noastre. Astfel rugăciunile noastre se vor ridica fierbinţi către Dumnezeu, din minte curată.

Cu astfel de sfaturi îi forma duhovniceşte pe fraţi. Şi niciodată nu era nedrept, sau furios, sau ironic cu ei, ci cu duhul blândeţii îi cerceta pe toţi. Dacă se întâmpla ca vreunul dintre monahii mai puţin râvnitori să se smintească şi să părăsească mănăstirea, îl cuprindea o mare tristeţe. Făcea rugăciuni cu lacrimi fierbinţi către Dumnezeu, spre a se întoarce în staul oaia care a fugit. Iar dacă se întorcea îl primea cu bucurie şi-i dădea sfaturile

57

necesare. «Acele suflete care fug din obşte sunt stăpânite de laşitate», spunea, «şi cad în cele mai josnice patimi şi sunt cucerite de diavol».

Era odată în mănăstire un frate care era lipsit de răbdare, care de multe ori pleca şi apoi, după o vreme, se întorcea. Cuviosul îl primea de fiecare dată cu bucurie. îi asigura, de asemenea pe ceilalţi fraţi, că Dumnezeu nu-l va lăsa să moară în afara mănăstirii, ci la sfârşit îl va lua de la mănăstire către cele cereşti.

Odată, după mai multe plecări, fratele se întoarse şi-l rugă pe cuvios să-l primească din nou. Şi iarăşi, cu milostivire, cuviosul l-a primit printre oile păstorite de dânsul.

După puţin timp, fratele a venit la el ca să-i dea banii pe care-i câştigase cât fusese plecat în lume, unde lucrase ca şi croitor bisericesc. Cuviosul i-a spus însă:

dacă vrei să fii ascultător desăvârşit, aruncă-i în foc, deoarece sunt rodul neascultării.

Fratele a strâns mica sa avere, pe care o câştigase în lume şi urmând cuvântul cuviosului, i-a dat foc. De atunci nu a mai plecat niciodată din mănăstire. A murit, se arată, în pace, după ce trăise în pocăinţă restul zilelor sale. Astfel s-a adeverit şi vederea înainte cu duhul a cuviosului.

Cu astfel de exemple a ştiut stareţul Teodosie să-i formeze în duhul lipsei oricărui simţ de proprietate şi să le insufle în schimb credinţa şi nădejdea, astfel încât nici una dintre oile cele cuvântătoare să nu mai părăsească restul turmei.

Cuviosul îi iubea foarte mult şi era foarte milostiv cu cei săraci. Când vedea vreun cerşetor sau vreun sărac

58

necăjit şi zdrenţăros, simţea durere pentru situaţia lor şi-i milostivea cu lacrimi în ochi. Astfel s-a hotărât să construiască lângă mănăstire un azil şi o biserică cu hramul Sfântului Ştefan, în care să-i adăpostească pe săraci, orbi, schilozi sau leproşi. Ei erau îngrijiţi de mănăstire şi li se dădea zeciuială din câştigurile acesteia. De asemenea în fiecare sâmbătă trimitea o căruţă plină cu pâine la închisoarea din apropiere.

Milostivirea sa se arăta nu numai cu cei săraci, dar şi cu aceia care produceau vreo pagubă mănăstirii. Odată, de exemplu, au fost aduşi la dânsul doi hoţi, care fuseseră prinşi că furau de pe unul din domeniile mănăstirii. Când i-a văzut legaţi şi într-o stare jalnică a lăcrimat de durere.

A pus să fie dezlegaţi şi să li se dea de mâncare. Apoi i-a sfătuit timp de mai multe ceasuri cum să evite răutăţile şi fărădelegile. La plecare le-a dăruit diverse bunuri de care aceştia aveau nevoie şi i-a lăsat să meargă în pace la casele lor. Ei au plecat slăvind pe Dumnezeu şi pe cuvios pentru mila cu care-i învrednicise şi de atunci nu au mai furat niciodată, începând să muncească cinstit.

Dată fiind creşterea obştii mănăstirii, cuviosul a fost nevoit să dea ascultarea de a se mări corpul de chilii.

A început chiar cu mâinile sale, împreună şi cu ceilalţi fraţi, să mărească incinta. în acea perioadă deci, când aflându-se în construcţie mănăstirea era oarecum expusă pericolelor din afară, într-o noapte întunecoasă, a fost atacată de o bandă de hoţi. Voiau să intre în biserică, crezând că acolo este ascuns tezaurul mănăstirii.

Fără să intre în nici o chilie, s-au apropiat de biserică, dar s-au oprit, deoarece înăuntru se auzeau voci care cântau psalmi. Au crezut că monahii sunt înăuntru şi

59

slujesc Pavecerniţa. De aceea s-au îndepărtat. Au petrecut ceva vreme în pădurea deasă din apropiere, după care s-au apropiat din nou, sperând că slujba se va fi terminat. Când au ajuns lângă biserică însă, din nou au auzit vocile care cântau psalmi şi în acelaşi timp au observat şi o lumină extraordinară, nemaivăzută, în sfântul locaş. în acelaşi timp se răspândea şi o puternică mireasmă de mir. Psalmodiau îngerii!

Hoţii au crezut că monahii slujesc acum Miezonoptica. De aceea s-au îndepărtat din nou, aşteptând. Aceasta se repetă de mai multe ori la rând şi întotdeauna se auzeau cântând aceleaşi voci îngereşti.

între timp a venit ceasul slujbelor de dimineaţă şi, conform rânduielii, eclesiarhul s-a dus mai întâi la chilia stareţului Teodosie.

– Binecuvântează părinte, strigă.

A primit binecuvântarea acestuia şi a început să bată toaca pentru Utrenie.

Hoţii, când au auzit toaca şi clopotele s-au ascuns în pădure.

– Ce să facem acum? se întrebau. Se pare că mai devreme am avut halucinaţii şi am auzit fantasme. Să-i lăsăm să intre cu toţii în biserică şi după aceea ne năpustim asupra lor şi-i omorâm pe toţi. Aşa vom pune mâna pe comorile lor.

Astfel îi sfătuise diavolul, nu doar pentru că ar fi vrut ca monahii să-şi piardă tezaurul mănăstirii, ci mai ales spre a distruge întreaga obşte, prin care atâtea suflete şi-ar fi găsit mântuirea. Nu a reuşit însă vrăjmaşul, fiind învins de rugăciunile cuviosului Teodosie.

Au aşteptat deci tâlharii o vreme, până când s-a strâns în biserică aleasa turmă, împreună cu fericitul lor

60

păstor Teodosie şi îndată ce au început psalmii Utreniei, s-au năpustit asemenea unor fiare sălbatice, asupra lor.

Când au ajuns însă în faţa bisericii, au fost opriţi de o înspăimântătoare minune: Biserica, împreună cu toţi cei ce se găseau în ea, a început să se înalţe de la pământ. Şi s-a ridicat în aer la o asemenea înălţime încât nu putea să mai ajungă nimeni la dânsa. Părinţii care erau înăuntru nu şi-au dat seama de nimic. Iar hoţii, în faţa acestei minuni, au fost cuprinşi de o frică îngrozitoare şi s-au întors fiecare pe la casele lor. De atunci s-au pocăit şi s-au hotărât să nu mai facă rău nici unui om. Conducătorul lor, împreună cu încă alţi trei hoţi, au venit mai târziu la mănăstire şi s-au mărturisit cuviosului, povestindu-i toată întâmplarea. Acesta, îndată ce a auzit cele petrecute, a dat slavă lui Dumnezeu, pentru că pe de o parte pe ei i-a salvat de la o moarte îngrozitoare, iar pe de alta pentru că a păzit mănăstirea de o groaznică pagubă. Hoţii, după ce au auzit multe cuvinte de învăţătură, au plecat şi ei dând slavă lui Dumnezeu şi lăudând înţelepciunea cuviosului Său.

Aceeaşi minune s-a repetat şi altădată. Astfel a devenit foarte evident faptul că erau protejaţi de Domnul atât monahii, cât şi mănăstirea lor.

Unul dintre boierii lui Iziaslav trecea odată noaptea pe câmp, cam la zece kilometri distanţă de mănăstirea cuviosului Teodosie. Şi iată! Văzu de acolo o biserică ce era atât de mult urcată către cer, încât atingea norii. Uimit de această revelaţie a început să se îndrepte către ea. Voia să ajungă aproape, spre a vedea mai bine despre ce biserică era vorba. Când s-a apropiat de mănăstire a văzut din nou biserica, coborând din înălţime şi aşezându-se la locul ei în mijlocul curţii mănăstirii.

61

A alergat îndată la cuvios şi i-a povestit cele văzute. De atunci, nu a încetat să-l viziteze tot mai des pe sfânt şi să-i asculte sfaturile înţelepte. Mai mult, a devenit unul dintre susţinătorii materiali ai mănăstirii, făcând numeroase donaţii ce au ajutat la ridicarea noilor chilii şi la restaurarea bisericii.

Şi nu doar pentru biserică, ci şi pentru întreţinerea întregii mănăstiri Dumnezeu şi-a arătat în chip minunat grija Sa.

Odată s-a întâmplat să treacă pe lângă unul dintre terenurile mănăstirii un convoi de hoţi, care erau duşi legaţi spre oraş, pentru a fi judecaţi. Atunci unul dintre ei, văzând terenul respectiv, a început să-şi mişte capul zicând:

într-o noapte am venit aici să furăm roadele care erau, dar nu am reuşit. Am găsit un gard atât de înalt, încât nimeni nu ar fi putut să-l sară.

în acest mod Dumnezeu, pentru rugăciunile cuviosului Teodosie, care îşi punea toată nădejdea în El, păzea averea mănăstirii de hoţi. Pentru că de multe ori sfântul obişnuia să se plimbe noaptea prin curtea mănăstirii şi să se roage. Cu aceste rugăciuni înconjura, ca şi cu un zid de apărare, mănăstirea şi grădinile ei.

Cuviosul Teodosie, dascălul lepădării de cele deşarte, credea că însuşi Dumnezeu avea grijă, în afară de cele necesare, să înfrumuseţeze mănăstirea Sa. Această credinţă a sa a fost confirmată şi de următoarea întâmplare, în care s-a arătat în chip minunat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

62

Unul dintre boierii lui Iziaslav, care se numea la început Sutislavos Geuevici, iar după primirea sfântului botez Clement, pornind odată împreună cu domnitorul la război a promis următoarele:

– Dacă mă voi întoarce nevătămat la casa mea, voi da mănăstirii cuviosului Teodosie două monede mari de aur pentru icoana Născătoarei de Dumnezeu. Voi face de asemenea şi o coroniţă de aur pentru aceeaşi icoană.

A trecut războiul şi au murit foarte mulţi din ambele tabere. în cele din urmă au reuşit să-i învingă pe duşmani, iar cei care se salvaseră s-au întors la casele lor. Printre ei şi acel boier, care acum însă dăduse uitării promisiunea făcută. Dar iată ce s-a întâmplat după câteva zile.

Era pe la amiază şi dormea la el acasă, când deodată a auzit în somn o voce puternică ce-l striga pe nume:

– Clement…!

S-a ridicat brusc şi a văzut în faţa sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu aceea care se găsea la mănăstirea cuviosului Teodosie care i-a spus:

– De ce, Clement, nu mi-ai dat ceea ce ai promis? Ai grijă să duci la îndeplinire promisiunea ta!

îndată ce a terminat de spus acestea, icoana a dispărut.

Speriat cum nu mai fusese niciodată în viaţa sa, Clement luă cele două monede de aur, dădu comandă să se facă de grabă coroniţa de aur şi alergă într-un suflet cu ele la mănăstire, unde le încredinţă cuviosului Teodosie. Acesta le luă, fără să ştie cele întâmplate.

După câteva zile acelaşi boier, luminat de Dumnezeu, a hotărât să dăruiască mănăstirii o frumoasă şi

63

preţioasă Evanghelie. Astfel într-o zi, ascunzând Evanghelia sub paltonul său, a venit la cuvios. După slujbă s-au aşezat să discute. Clement nu spusese nimic despre Evanghelie şi despre intenţia sa. Atunci cuviosul îi spuse deodată:

– Frate Clement, dă-mi mai întâi Sfânta Evanghelie pe care ai promis-o Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pe care o ţii ascunsă sub haina ta, şi apoi vom sta la discuţie.

Auzind aceste cuvinte, boierul se miră de darul vederii înainte, pe care cuviosul îl avea, şi o dărui cu evlavie.

întors acasă, le povesti tuturor cum virtuosul părinte Teodosie, care în toate este ajutat de Dumnezeu, are pe lângă celelalte însuşiri duhovniceşti şi darul vederii înainte.

Cu cât mai multă încredere arăta cuviosul în Dumnezeu, în diferitele probleme şi nevoi ale mănăstirii, cu atât mai mult Acesta îl acoperea cu binefacerile Sale. Vom relata în continuare doar câteva din multele minuni petrecute, spre dovedirea acestei virtuţi.

Monahul Ilarion se ocupa zi şi noapte cu copiatul cărţilor de cult în chilia cuviosului Teodosie, în timp ce acesta psalmodia şi torcea lână.

într-o seară, în timp ce lucrau, a venit la dânşii economul mănăstirii, monahul Anastasie şi le-a spus că nu mai sunt deloc bani pentru cumpărarea hranei de dimineaţă şi pentru celelalte necesităţi ale obştii.

– După cum vezi, acum este noapte. Până mâine dimineaţă mai avem timp. Du-te, deci, şi te roagă, ai un

64

pic de răbdare şi Dumnezeu va avea grijă de noi, i-a spus cuviosul.

După ce a plecat economul, sfântul s-a dus în adâncul chiliei pentru a-şi face, ca de obicei canonul său. După rugăciune se întoarse din nou la lucrul său.

Iată însă că nu după mult timp, economul veni din nou să se plângă pentru aceeaşi problemă.

– Nu ţi-am spus să te duci să te rogi, i-a spus iar cuviosul. Linişteşte-te! Dimineaţă te vei duce în oraşşi vei lua pe datorie cele necesare şi mai târziu, când Dumnezeu ne va trimite prin grija Sa bani, ne vom achita datoriile. Este vrednic de crezare Acela care a spus: «Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale». Domnul nu ne va lăsa fără binecuvântarea Sa.

După plecarea din nou a economului s-a arătat în chilia cuviosului un tânăr strălucitor îmbrăcat în haine ostăşeşti. Făcu o mică plecăciune, puse pe masă o monedă de aur, după care se făcu nevăzut, fără să spună nimic. Cuviosul se ridică şi luă în mâinile sale moneda, slăvind cu lacrimi în ochi pe Dumnezeu.

Dimineaţă îl strigă pe portar, ca să-l întrebe dacă a văzut pe cineva intrând, pe parcursul nopţii, în mănăstire. Acela l-a asigurat că poarta a rămas încuiată de ieri de la asfinţitul soarelui şi că nu intrase nimeni peste noapte.

L-a chemat apoi pe econom şi i-a spus:

– Cum spui, frate Anastasie, că nu mai avem bani? Cu această monedă de aur să te duci şi să cumperi tot ceea ce ne este necesar.

Economul nu şi-a dat seama de binecuvântarea lui Dumnezeu. A crezut că nu a căutat el bine în sertarul destinat banilor şi de aceea şi-a cerut iertare făcând metanie.

65

– Frate, l-a povăţuit cuviosul, să nu disperi niciodată. Să ai credinţă. Orice problemă ai, să o laşi în seama lui Dumnezeu. Acesta are grijă de toate nevoile noastre. Astăzi chiar să pregăteşti o masă mai bogată pentru fraţi, pentru că este o zi în care ne-a vizitat harul lui Dumnezeu. Şi când nu vom mai avea din nou bani, Dumnezeu va avea grijă cum de altfel s-a şi întâmplat.

într-o altă zi chelarul a venit la cuvios şi i-a spus:

– Astăzi nu mai avem nimic de pus pe masă pentru fraţi.

– Du-te, i-a răspuns acesta, şi roagă-te cu stăruinţă lui Dumnezeu pentru ca să-şi arate pronia Sa. în caz că nu vom fi vrednici de aceasta, vei fierbe nişte grâu, îl vei amesteca cu miere şi-l vei da fraţilor să mănânce. Cu toate acestea să sperăm în ajutorul Domnului. El care a trimis neascultătorilor evrei hrană din cer în deşert, poate să facă acelaşi lucru şi cu noi astăzi.

După plecarea chelarului cuviosul a început să se roage fierbinte.

Şi iată! Ioan, primul dintre boierii domnitorului Iziaslav, a fost luminat de Dumnezeu să trimită mănăstirii trei căruţe încărcate cu tot felul de alimente pâine, brânză, peşte, vin, grâu miere, şi altele.

îndată ce a văzut aceasta, cuviosul a slăvit din tot sufletul pe Dumnezeu.

– Vezi, frate Teodore, i-a spus chelarului, că nu ne părăseşte Preabunul Dumnezeu? Este de ajuns să credem din tot sufletul în El. Du-te, deci, şi pregăteşte o masă bogată pentru fraţi, pentru că astăzi ne-a vizitat Domnul.

66

Altă dată a venit la cuviosul Teodosie un preot din oraşul Kiev şi i-a cerut nişte vin pentru Sfânta Liturghie. Cuviosul i-a poruncit eclesiarhului să-i dea. Acela însă i-a răspuns că vinul s-a împuţinat şi că abia le va mai ajunge lor pentru două trei zile.

– Să-l dai pe tot preotului şi pentru noi va avea grijă Dumnezeu, îi răspunse cuviosul.

Eclesiarhul însă, opri o parte din vin, pentru Liturghia de a doua zi.

Preotul luă vinul, şi când văzu că totuşi e cam puţin i-l arătă cuviosului. Acesta îl chemă din nou pe eclesiarh şi-l certă zicându-i:

– Nu ţi-am zis să-i dai tot vinul? Nu te mai îngriji pentru mâine, pentru că nu este cu putinţă ca Dumnezeu să lase biserica Maicii Sale fără Sfânta Liturghie. Şi nu doar atât, ci vei vedea că astăzi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!

Atunci eclesiarhul i-a dat preotului tot vinul. După masa de seară, aşa cum prevăzuse cuviosul, a venit binecuvântarea lui Dumnezeu: O femeie evlavioasă, care se îngrijea de aprovizionarea palatului regal, a trimis la mănăstire trei butoaie mari pline cu vin.

Eclesiarhul nu mai ştia cum să dea slavă lui Dumnezeu, admirând în acelaşi timp şi harisma vederii înainte a stareţului său, care-i spusese: «Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, vor geme butoaiele noastre pline de vin!»

Acelaşi eclesiarh a povestit şi o altă minune care s-a petrecut prin rugăciunile cuviosului.

Se apropia sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi nu mai era ulei de măsline pentru candele. Astfel eclesiarhul s-a gândit să folosească ulei de floarea

67

soarelui, care nu ardea însă tot atât de bine. întrebându-l pe cuvios ce să facă, acesta i-a răspuns să facă cum o crede mai bine de cuviinţă. însă ce s-a întâmplat. Pe când eclesiarhul se ducea să ia din uleiul de floarea soarelui, a observat că în butoiul respectiv căzuse şi se înecase un şoarece. Se duse repede şi-i spuse stareţului:

– Deşi am închis cu multă atenţie butoiul, fără să pot înţelege cum s-a întâmplat, am găsit înăuntru un şoarece mort.

Cuviosul, înţelegând că aceasta o îngăduise Dumnezeu pentru a pedepsi necredinţa lui, spuse:

– Trebuie, frate, să nădăjduim în ajutorul lui Dumnezeu. Să credem că El poate să ne trimită tot ceea ce avem nevoie. Să nu ne purtăm cu necredinţă. Să arunci acum uleiul din acel butoi. Să ne dăruim rugăciunii fierbinţi şi Dumnezeu ne va trimite chiar astăzi, ulei de măsline din belşug.

Eclesiarhul ascultă porunca stareţului, iar acesta se dedică unei rugăciuni adânci. Spre seară, unul din bogătaşii oraşului dărui mănăstirii un butoi mare cu ulei de măsline. Şi din nou cuviosul a dat slavă lui Dumnezeu, care atât de repede a răspuns rugăciunii sale. Astfel nu numai că toate candelele au fost umplute, ci a mai rămas şi o mare rezervă. Iar în ziua hramului, biserica Născătoarei de Dumnezeu strălucea de lumină.

La multele minuni, care s-au făcut prin rugăciunile cuviosului spre plinirea nevoilor mănăstirii, o adăugăm şi pe aceasta:

Domnitorul Iziaslav, care nutrea, cum am văzut, sentimente de caldă iubire creştinească către cuviosul Teodosie şi venea deseori să-l viziteze şi să se bucure de

68

sfaturile sale duhovniceşti, odată, într-una dintre aceste vizite, a rămas la mănăstire până seara târziu, după Pavecerniţă.

Peste puţin aceasta era voia lui Dumnezeu a început o ploaie puternică. Atunci cuviosul a dat ordin chelarului să-i pregătească domnitorului masa de seară. Acesta însă-l anunţă că tocmai se terminase rachiul din miere, cu care de obicei îi serveau pe invitaţi, şi astfel nu avea ce să pună la aperitiv domnitorului şi boierilor săi.

– Nu mai este deloc? întrebă cuviosul.

– Deloc, a răspuns chelarul.

– Ia, du-te şi vezi, poate a rămas măcar puţin.

– Credeţi-mă, părinte, am întors butoiul cu gura în jos.

– Du-te şi în numele Domnului nostru Iisus Hristos vei găsi, i-a spus plin de har cuviosul.

Când a coborât chelarul în pivniţă, a găsit butoiul drept şi plin până la gură cu rachiu de miere. Zguduit de această minune, a alergat de îndată să-i spună stareţului cele văzute.

– Păstrează tăcerea, fiul meu, i-a spus cuviosul. Nu spune nimănui nimic. Aşază acum masa pentru domnitor. Pune şi fraţilor din obşte din rachiul de miere. Este din binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mai târziu, după ce ploaia a încetat, domnitorul s-a întors la palatul său. Acea binecuvântată băutură a ţinut pentru multă vreme la mănăstire, spre mângâierea fraţilor obştii.

Altădată brutarul mănăstirii i-a spus cuviosului că nu mai era făină pentru a coace pâine.

69

– Uită-te, i-a spus cuviosul, poate mai este măcar puţină, ca să ne ajungă până când se va îngriji din nou Dumnezeu.

Brutarul însă a insistat:

– Chiar eu am făcut ordine şi am măturat în toată magazia. Mai sunt doar trei, patru ciururi de boabe.

– Crede-mă, copilul meu, că din această cantitate mică de boabe Dumnezeu ne poate da multă făină. Aşa a făcut pe timpul profetului Ilie acelei văduve, şi au trăit şi ea şi copiii ei până când a încetat seceta. Şi acum acelaşi Dumnezeu există şi are puterea de a le înmulţi pe cele puţine. Du-te, deci, ca să vezi că ne va trimite binecuvântarea Sa.

Brutarul a plecat şi când a ajuns la magazie a văzut că era plină de făină. Uimit de această minune extraordinară, s-a întors să-i spună cuviosului. Iar acela l-a povăţuit:

– Nu spune nimănui nimic, copilul meu, ci mergi şi pregăteşte pâine pentru fraţi. Datorită rugăciunilor lor, Dumnezeu ne-a trimis mila Sa cea bogată.

Învăţându-i, mângâindu-i şi povăţuindu-i în fiecare zi pe fraţi, cuviosul Teodosie îi întărea în virtuţi şi-i ajuta să se dedice ascezei cu şi mai mult zel. Iar Domnul L-a susţinut şi a pecetluit cuvintele sale cu atâtea minuni care au urmat.

Nopţile şi le petrecea întotdeauna în rugăciune. Cu nenumărate îngenuncheri şi lacrimi mulţumea şi slăvea pe Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale. De multe ori fraţii care slujeau ca eclesiarhi îşi dădeau seama de aceasta în următorul chip:

70

înainte de a se da deşteptarea pentru slujba de dimineaţă şi de a se bate toaca, eclesiarhul mergea încetişor, fără să facă nici cel mai mic zgomot la chilia stareţului, ca să ceară binecuvântarea. în timp ce se apropia îl auzea că se ruga fierbinte cu suspine şi cu lacrimi, făcând metanii mari şi atingând cu capul podeaua. Se dădea atunci un pic mai în urmă şi începea să păşească cu paşi apăsaţi, zgomotos, ca să-l audă cuviosul. Acesta, îndată ce-l auzea, se oprea din rugăciune şi se prefăcea că doarme. Eclesiarhul bătea la uşă strigând: Binecuvântează părinte! Cuviosul însă nu răspundea decât la a treia strigare, când se prefăcea că abia s-a sculat: Domnul nostru Iisus Hristos să te binecuvânteze, fiul meu! După aceea, era primul care ajungea la biserică. Din smerenie deci, a continuat să facă aşa în toate nopţile vieţii sale.

Pe toată perioada în care a fost stareţ s-a distins şi prin alte eforturi ascetice, nu doar spre folosul său duhovnicesc, dar şi spre al păstoriţilor care-i erau încredinţaţi de Dumnezeu.

Astfel niciodată nu a fost văzut de către fraţi dormind sau întins pe pat. Când se termina Pavecerniţa şi dorea să se odihnească se aşeza doar un pic pe scaun undeva. După un scurt răgaz se scula şi începea din nou metaniile şi rugăciunile până la ceasul Miezonopticii.

Niciodată nu l-au văzut făcând baie, ca să ofere astfel o plăcere trupului său. Se spăla doar pe mâini şi pe faţă. Când le poruncea cumpătare fraţilor monahi era primul care dădea exemplu în acest sens, mulţumindu-se numai cu puţină pâine uscată, apă şi legume fierte.

De asemenea niciodată nu se arăta supărat. La trapeză niciodată nu l-au văzut posomorât. înfăţişarea sa

71

era bucuroasă, luminoasă plină de prezenţa harului lui Dumnezeu.

în fiecare an în Postul Mare se retrăgea într-o peşteră. în aceasta mai târziu a fost aşezat şi sfinţitul său trup. Izolat, se dedica acolo ascezei până în săptămâna Floriilor. Vinerea seara, la Vecernia pentru Sâmbăta lui Lazăr se întorcea şi stătea în uşa bisericii. îi povăţuia pe fraţi, dăruindu-le curaj şi putere pentru efortul postului îndelungat. Străduinţele sale ascetice le prezenta ca fiind neînsemnate, faţă de cele făcute de ei.

în acele zile de multe ori, noaptea, se retrăgea într-o peşteră şi mai îndepărtată, fără ca fraţii să prindă de ştire, şi se nevoia acolo singur, văzut numai de Dumnezeu. De acolo, într-una din seri, mai înainte de Vinerea din săptămâna Floriilor, se întorcea la prima peşteră. Iar Vineri se întorcea la mănăstire.

în peştera unde se dedica ascezei, demonii încercau mult să-l chinuiască, în special după Pavecerniţă, în timp ce stătea un pic ca să se odihnească. Unii dintre demoni strigau cu putere, alţii treceau chipurile în viteză cu nişte trăsuri uriaşe ca să-l sperie, alţii băteau tobe, alţii se jucau cu flăcări. De strigătele şi de zgomotele lor se tulbura toată peştera. Cuviosul însă nu se speria de toate acestea. Se însemna cu Sfânta Cruce, se ridica de pe scaunul său şi începea din nou spunerea de psalmi până când strigătele demonice încetau. Aceasta se repeta de mai multe ori, fără să reuşească aproape deloc să se odihnească. Până când în cele din urmă, cu harul lui Dumnezeu, îi învingea. Şi-a dobândit astfel harisma alungării demonilor astfel încât, după o vreme, aceştia nu mai îndrăzneau să se apropie de peştera sa.

72

Cunoaştem multe alungări de demoni săvârşite de cuvios. Vom relata în continuare numai câteva dintre ele.

Se obişnuiseră demonii să se arate la brutăria mănăstirii şi să producă multe pagube. împrăştiau făina, dădeau coca pe jos şi alte neajunsuri. Fratele responsabil de brutărie a povestit atunci cuviosului cele ce se întâmplau. Acesta a trecut seara pe acolo şi încuindu-se pe dinăuntru, s-a dedicat rugăciunilor fierbinţi până dimineaţă. De atunci nici un demon nu s-a mai arătat la brutărie.

Un alt frate, care lucra la grajdurile mănăstirii, a venit la cuvios şi s-a plâns:

în grajd s-au instalat nişte demoni care produc o mare dezordine. Sperie animalele şi nu le lasă să mănânce liniştite. Fratele mai mare s-a rugat de multe ori ca să-i alunge, a dat şi cu aghiasmă dar fără nici un rezultat.

Cuviosul, înarmat pentru încă odată cu postul şi cu rugăciunea, s-a dus în grajd. A ajuns acolo seara. A închis poarta şi toată noaptea s-a dăruit rugăciunii. Rezultatul a fost că de atunci, nu numai la grajduri, dar nici în întreaga regiune nu s-au mai arătat diavolii şi nu au mai produs nimănui nici o pagubă.

Cuviosul nu se mulţumea însă numai cu propriile sale izbânzi împotriva diavolului. Dorea ca şi alţi fraţi călugări să reuşească aceasta. De aceea, când afla că anumite gânduri viclene îl chinuiau pe vreunul dintre fraţi, îl chema lângă dânsul şi-l învăţa cum să le înfrunte. îl sfătuia să nu se sperie de atacurile demonice, să nu părăsească niciodată lupta, să se înarmeze cu postul şi cu

73

rugăciunea şi să se lupte până când Dumnezeu îi va dărui victoria.

în legătură cu lupta sa împotriva demonilor, cuviosul le-a povestit fraţilor următoarea întâmplare, petrecută pe vremea când era mai tânăr:

– într-o noapte, pe când mă găseam în chilia mea şi citeam la Psaltire, am văzut deodată chiar în faţa mea un câine mare negru. Stătea acolo nemişcat şi mă împiedica să-mi fac metaniile. La început nu l-am băgat în seamă. Au trecut mai multe ore şi atunci am luat hotărârea să-l lovesc. în momentul în care mă pregăteam să o fac, a dispărut din faţa mea. M-am speriat aşa de tare, încât îmi venea să fug şi să părăsesc acel loc. Şi poate că aş fi făcut-o, dacă nu m-ar fi ajutat Domnul. Când mi-am revenit din acea mare spaimă, am început să mă rog fierbinte şi să fac metanii. La sfârşit frica mi-a dispărut definitiv. De atunci nu m-am mai speriat de arătările diavolilor care au mai apărut în faţa mea.

Cu asemenea cuvinte şi sfaturi îi întărea cuviosul pe fraţi, în lupta lor împotriva duhurilor necurate.

Fratele Ilarion, despre care am amintit şi mai înainte, i-a povestit fericitului Nestor următoarele:

– Am suferit multe în chilia mea din partea demonilor. într-o noapte, abia mă aşezasem pe pat când s-a înfăţişat înaintea mea o întreagă ceată. M-au atacat. Mă trăgeau de păr, mă târau pe jos şi mă băteau. Alţii au ridicat tot zidul din faţa mea şi mi-au spus ameninţător:

«O să-l aruncăm peste tine ca să te omorâm!»

Situaţia aceasta s-a repetat şi în nopţile următoare. Nu mai puteam deja suporta şi am mers la cuviosul Teodosie. I-am spus că mă gândesc să-mi schimb chilia. El

74

însă nu a fost de acord. «Nu frate!», mi-a spus, «nupleca, să nu se bucure duhurile cele necurate, văzând că te-au învins şi te-au forţat să fugi. în acest mod îţi vor provoca un rău şi mai mare, deoarece vor obţine o anumită putere asupra ta. Să rămâi acolo şi să-ţi cultivi rugăciunea. Iar Dumnezeu, văzând răbdarea ta, îţi va dărui izbânda asupra lor». Atunci eu i-am spus din nou: «Părinte, te implor, îmi este imposibil să mai rămân în chilia mea. Are înăuntru o mulţime de demoni». Atunci cuviosul m-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi mi-a spus: «Du-te, fratele meu, în chilia ta. De acum înainte nici nu-i vei mai vedea, nici nu-ţi vor mai face nici un rău». Am crezut ceea ce mi-a spus, am făcut metanie şi m-am îndepărtat.

Viclenii demoni nu s-au mai arătat în chilia mea niciodată. Rugăciunile cuviosului Teodosie îi alungaseră.

Cuviosul Teodosie s-a arătat a fi plin de curaj, nu numai împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva celor văzuţi. De multe ori obişnuia să plece noaptea în chip tainic de la mănăstire şi să se ducă la comunitatea evreilor din oraş. Intra în polemică cu ei pe seama Persoanei Mântuitorului. De multe ori, mâhnit pentru îndârjirea lor, îi numea trădători ai legii şi ucigaşi de Dumnezeu. îşi dorea foarte mult să mărturisească pretutindeni credinţa cea adevărată şi era gata să se şi jertfească pentru aceste adevăruri. Ar fi vrut să fi trăit în epoca martirilor şi să se jertfească pentru Hristos, spre a deveni pe deplin un următor al Său. Aceasta s-a văzut şi din următoarea întâmplare.

Cu un an înainte de trecerea sa la Domnul, la 1073, prin lucrarea diavolului a început un război civil între cei trei fraţi care conduceau Rusia. Domnitorul de Cernigov,

75

Sviatoslav împreună cu cel de Pereghiaslav, Vsevolod, au declarat război celui de Kiev, Iziaslav, care era fratele lor mai mare. Au reuşit chiar să cucerească Kievul şi să-l alunge de aici8.

Odată l-au chemat la o cină oficială pe cuviosul Teodosie. Acesta, ştiind că Iziaslav a fost alungat pe nedrept de la tron, a răspuns cu curaj trimisului lor:

8 După Sfântul Vladimir (+ 1015) statul rus s-a împărţit în şapte voievodate conduse de moştenitorii săi. Deoarece însă, după moartea fiecărui domnitor în parte, domnia se împărţea între moştenitorii săi, în scurt timp aceste şapte state au devenit şi mai multe. Unele dintre ele au rezistat mai mult în istorie cum ar fi cele de Smolensk, Riazanmurom, Suzdal, Rostov şi cel de Kiev cel mai important, mai bogat şi mai râvnit dintre toate. Şi cu toate că aceste voievodate erau independente unul faţă de celălalt, recunoşteau însă supremaţia Kievului, unde domnea întotdeauna cel mai mare dintre fraţi, urmaş al dinastiei de Rurik. Când murea deci domnitorul de Kiev, îl urma la tron nu fiul său cel mai mare ci fratele său următor ca vârstă, indiferent de locul în care s-ar fi găsit atunci domnitor. Aceasta însă a fost un izvor de nesfârşite conflicte armate şi războaie civile. Astfel, perioada dintre moartea domnitorului Iaroslav (1054) până la apariţia tătarilor (1224) a fost cea mai tulbure din istoria Rusiei. Istoricul rus Pogadin a numărat 64 de voievodate, 83 de războaie civile şi 293 de domnitori, care s-au luptat în aceste două secole pentru cucerirea şi supremaţia asupra Kievului.

76

– Nu este demn de mine să vin la masa lui Izabela şi să gust o mâncare ce este îmbibată cu sânge şi miroase a crimă.

I-a mai spus şi altele, iar la sfârşit a adăugat:

-Să transmiţi, te rog, tot ce ţi-am spus stăpânilor tăi.

Şi într-adevăr, domnitorii au fost informaţi despre poziţia sa, dar nu s-au mâniat pe el. înţelegeau că avea dreptate. Cu toate acestea nu au ascultat sfaturile sale şi nu au încetat să-l urmărească pe fratele lor, până când nu l-au îndepărtat dincolo de graniţele ţării. Astfel Sviatoslav a condus regiunea Kievului, în timp ce Vsevolod, care era mai mic, regiunea Pereghiaslav.

Cuviosul a pornit însă o aspră campanie de acuzare împotriva lui Sviatoslav. îl condamna pentru nedreptatea de a fi ocupat prin forţă tronul şi de a-l fi prigonit pe fratele său mai mare. Toate acestea le transmitea domnitorului fie prin epistole, fie prin diverşii oficiali de la curte, care veneau să viziteze mănăstirea.

în cele din urmă i-a trimis o lungă scrisoare, în care-l acuza zicând:

– «Glasul sângelui fratelui tău strigă către Dumnezeu», la fel ca oarecând cel al lui Abel împotriva lui Cain.

Apoi îi enumera diverse exemple din Vechiul Testament şi din antichitate în legătură cu uciderea şi prigonirea de fraţi. îndată ce a citit această scrisoare, domnitorul s-a înfuriat foarte tare. A aruncat-o jos şi a călcat-o nervos în picioare, învârtindu-se ca un leu turbat în cuşcă şi fiind hotărât ca de data aceasta să-l bage în închisoare pe cuvios.

77

Fraţii de la mănăstire, plini de tristeţe, îl implorau să înceteze cu aceste proteste. De asemenea diferiţi oameni de la curte îl sfătuiau să nu se mai opună domnitorului. «Este gata să te bage în închisoare», îi spuneau. Cuviosul când a auzit de închisoare s-a bucurat.

acest lucru, fraţilor, îmi dă o mare bucurie, spunea. Nimic nu mă poate ferici mai mult decât aceea de a suferi prigoniri pentru cauza adevărului. Nu cumva îmi voi pierde bogăţiile? Nu cumva mă voi despărţi de copiii mei şi de patria mea? Când am venit pe lume nu am adus nimic cu noi. Goi ne-am născut şi goi vom pleca. Eu sunt gata şi pentru închisoare şi chiar şi pentru moarte.

îşi dorea foarte mult martiriul şi de aceea nu înceta să-l acuze pe nedreptul domnitor. Dar cu toate că furia lui Sviatoslav era mare nu a îndrăznit să se atingă de cuvios, deoarece vedea că este un om drept şi foarte respectat de către toţi oamenii din ţară.

După puţin timp însă cuviosul Teodosie, presat de către fraţi şi de către oficialii de la curte şi-a schimbat atitudinea. A văzut de altfel că domnitorul nu este deloc schimbat în urma acestor intervenţii mustrătoare. De aceea a hotărât să încerce şi cu vorba bună, ca să-l facă să-şi dea seama astfel de răul pe care-l făcuse fratelui său, şi să se îndrepte.

După câteva zile Sviatoslav a aflat de schimbarea produsă în atitudinea cuviosului şi s-a bucurat. De mult îşi dorea de altfel, să poată şi el să se bucure de sfaturile duhovniceşti ale stareţului. Şi-a făcut deci curaj şi a cerut să i se permită vizitarea mănăstirii. A fost informat despre aprobarea dată de cuvios şi cu bucurie a pornit împreună cu boierii de la curte spre mănăstire.

78

Cuviosul şi fraţii, ieşind din biserică, i-au primit cu toate onorurile cuvenite. După schimbul de saluturi oficiale, domnitorul l-a îmbrăţişat pe cuvios zicându-i:

– Eu, părinte, nu am îndrăznit până acum să vă vizitez. M-am gândit că nu-mi veţi permite intrarea, pentru că eraţi supărat pe mine.

– Şi ce este, înălţimea voastră, supărarea noastră, în faţa puterii voastre? Noi suntem însă obligaţi să spunem şi să subliniem cele ce sunt folositoare pentru mântuirea sufletului, iar dumneavoastră aveţi datoria să ne ascultaţi.

După ce a avut loc o scurtă slujbă în biserică, cuviosul a început să discute cu domnitorul. Sprijinindu-se pe exemplele din Sfânta Scriptură, cuviosul i-a vorbit despre dragostea care trebuie să existe între fraţi. Domnitorul la rândul său a încercat să-şi justifice atitudinea sa, acuzându-l pe fratele său de mai multe nedreptăţi pe care i le făcuse în trecut şi peste care-i era foarte greu să poată trece, pentru a se ajunge la împăcare. Apoi au discutat pe teme duhovniceşti. Domnitorul a plecat foarte bucuros către palatul său, pentru că avusese în sfârşit ocazia să discute cu acest mare om al cetăţii. De atunci l-a vizitat tot mai des. însă şi cuviosul l-a vizitat la palat, punându-i mereu în vedere frica de Dumnezeu şi dragostea pentru fraţi.

într-una dintre aceste vizite, pe când intra în palat, cuviosul a văzut o mare trupă de muzicanţi. Din viori şi din trompete răsunau melodii care-l distrau pe domnitor. Cuviosul s-a aşezat atunci lângă el posomorât şi cu privirea în jos. Apoi s-a apropiat de el şi i-a spus:

– în viaţa de apoi, vor exista oare toate acestea…?

Observaţia aceasta l-a mişcat pe Sviatoslav, care a poruncit îndată să se oprească muzica. Şi de atunci, de

79

fiecare dată când era vizitat de stareţ, dădea ordin să se oprească instrumentele. Iar când ştia că se apropie de palat îi ieşea în întâmpinare cu mare bucurie. Odată l-a întâmpinat cu următoarele cuvinte:

– Părinte, îţi mărturisesc cu toată sinceritatea. Dacă cineva mi-ar spune că va învia tatăl meu din mormânt şi tot nu aş simţi aceeaşi bucurie, care mi-o dă venirea voastră. Şi nu aş simţi nici frica şi respectul pe care mi le inspiră cuvioşia voastră.

Atunci sfântul i-a răspuns:

– Dacă într-adevăr îţi inspir atâta teamă, ascultă de sfatul pe care ţi l-am dat şi dă-i înapoi tronul fratelui tău mai mare, pe care acesta l-a moştenit de la tatăl vostru.

Când a auzit aceste cuvinte domnitorul s-a pierdut cu firea, fără să ştie ce să mai spună. Însă ura pe care cel viclean o sădise în inima sa, îl făcea să rămână neschimbat în hotărârea sa.

Trebuie să mai amintim aici că sfântul Nikon, cel care-l tunsese în monahism pe cuviosul Teodosie, atunci când a început războiul dintre domnitori, a plecat de la Pecerska şi s-a refugiat împreună cu încă doi fraţi monahi la Tmutaracan, întemeind acolo o mănăstire. Cuviosul Teodosie îl rugase atunci să nu plece de lângă dânsul. Vroia ca să-l aibă încă aproape, în aceşti ultimi ani ai vieţii sale.

Voia lui Dumnezeu era însă ca el să nu fie prezent la această înfruntare, pe care cuviosul o purta cu domnitorul, ci să-i lumineze şi pe aceia care se aflau în acele ţinuturi îndepărtate.

80

Văzând cuviosul Teodosie că obştea s-a mărit foarte tare şi mănăstirea era deja mică pentru atâţia fraţi, nu ştia ce să facă. Atunci a cerut cu rugăciuni fierbinţi de la Dumnezeu să-i arate ce să facă, gândindu-se că ar fi fost bine să găsească un loc mai larg în care să se zidească o biserică mare de piatră pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Şi într-adevăr, rugăciunile sale au fost ascultate de Dumnezeu, care în chip minunat i-a descoperit locul unde trebuia ridicată măreaţa catedrală.

Un creştin evlavios şi cu frică de Dumnezeu mergea într-o noapte pe dealurile din apropierea Pecerskăi, şi iată ce s-a învrednicit să vadă: deasupra mănăstirii se ridicase o minunată lumină ca aceea pe care o văzuse şi stareţul Sofronie iar în mijlocul acestei lumini se găsea cuviosul Teodosie. Era în faţa bisericii şi cu mâinile ridicate către cer se ruga fierbinte. Uimit peste măsură de această viziune, acel om al lui Dumnezeu a văzut în continuare o flacără imensă ce a ţâşnit din biserică. Asemenea unei săgeţi luminoase a zburat către unul dintre dealurile din apropiere, exact acolo unde mai târziu s-a construit noua biserică. Flacăra a rămas întinsă de la biserică către acel deal pentru multă vreme, până ce omul a trecut de cealaltă parte a muntelui. Ceea ce a văzut în acea noapte, a spus apoi fără întârziere cuviosului.

O minune asemănătoare a făcut Dumnezeu şi cu locuitorii unui alt sat din apropiere. Era noapte. Deodată s-au auzit imnuri de psalmi, cântate de nenumărate voci. Treziţi din somn, oamenii din sat s-au urcat pe dealul din apropiere, ca să vadă de unde proveneau acele voci. Şi iată! înconjurată de lumină, s-a arătat în faţa lor Pecerska. Din biserică ieşeau o mulţime de monahi. Unii ţineau pe umeri icoana Născătoarei de Dumnezeu şi ceilalţi

81

psalmodiau, ţinând în mâini lumânări aprinse. în frunte înainta stareţul lor Teodosie. Când au ajuns la locul unde s-a construit mai târziu noua biserică, au înălţat către Dumnezeu imnuri şi rugăciuni. Apoi s-au întors psalmodiind la mănăstire.

Şi nu doar unul sau doi oameni au văzut aceste lucruri minunate, ci aproape toţi oamenii satului. Şi s-a adeverit apoi că aceia care psalmodiaseră nu erau monahii de la mănăstire, ci îngerii, deoarece monahii nu văzuseră nimic din toate acestea şi nici nu organizaseră o astfel de litanie. Au slăvit deci toţi într-un glas pe Dumnezeu, care pentru rugăciunile cuviosului Teodosie a binecuvântat atât de mult acel loc.

Astfel, în timp ce cuviosul se rugase în mănăstire pentru construirea noii biserici, a primit în chip minunat acest răspuns la cererile sale. Şi mai era ceva foarte minunat şi nesperat: cuviosul Antonie venea să ajute. în urma sa veneau zidarii, care erau de la Constantinopol. Cu semne minunate Dumnezeu îi adusese aici ca să zidească biserica Maicii Sale9.

Când prin descoperire dumnezeiască a început ridicarea noului locaş, însuşi cuviosul lucra în fiecare zi la fel ca şi ceilalţi muncitori. Oricine îl vedea muncind, nici nu-şi dădea seama că acesta ar fi putut fi stareţul. Hainele sale şi înfăţişarea sa smerită îl făceau să pară unul dintre zidari.

O văduvă săracă, care venise să ceară ajutorul său, l-a văzut printre muncitori.

9 Referire la acest episod se va face în paginile următoare.

82

– Hei, călugăre, i-a spus, este la mănăstire stareţul vostru?

Iar cuviosul i-a răspuns:

– Ce treabă ai cu el? Este un păcătos.

– Dacă este păcătos sau nu eu nu ştiu, a spus femeia. Ceea ce ştiu este că a salvat pe mulţi nefericiţi şi disperaţi. Vreau să mă ajute şi pe mine, care am fost nedreptăţită de către un judecător.

Atunci cuviosul s-a interesat să afle problema ei şi a simţit pentru aceasta o adâncă compasiune, atunci când a aflat în ce mod fusese nedreptăţită.

– Întoarce-te la casa ta, i-a spus, şi eu îi voi povesti toate acestea stareţului. Acela te va scoate din această încurcătură.

Şi într-adevăr, a intervenit pe lângă acel judecător, cerând să i se returneze femeii tot ceea ce-i fusese luat pe nedrept.

Cu astfel de fapte vrednice de laudă se îmbogăţea cuviosul, luptând totodată pentru ridicarea cât mai grabnică a noii biserici. Nu a apucat însă să o vadă terminată, deoarece timpul vieţii sale ajunsese la apus. însă şi după stingerea sa, de acolo de sus de lângă Dumnezeu, a întărit cu rugăciunile sale lucrul celor de pe pământ, lucrare ce a fost terminată de fericitul Ştefan, urmaşul său în scaunul stăreţiei.

Deşi era numai de patruzeci şi cinci de ani, cuviosul părintele nostru Teodosie se apropia însă, de sfârşitul vieţii sale pământeşti. El a prevăzut chiar şi ziua în care avea să plece din această lume. De aceea, a dat poruncă să se adune în jurul său întreaga obşte; şi aceia

83

care erau în mănăstire şi aceia care se găseau la vreo ascultare în afara ei.

Cu emoţie a început apoi să-i povăţuiască pe toţi. I-a îndemnat să-şi îndeplinească cu multă atenţie şi sârguinţă ascultările. în timp ce lacrimi fierbinţi îi curgeau de pe obraji, le vorbea despre mântuire, despre viaţa în Dumnezeu, despre asceză, despre post. Le-a spus să se îngrijească pentru înfrumuseţarea bisericii şi să intre într-însa cu multă evlavie şi frică de Dumnezeu. Să aibă dragoste între ei şi să facă ascultare nu numai de cei mai mari decât ei, ci şi faţă de toţi ceilalţi fraţi. La sfârşit i-a binecuvântat pe fiecare în parte şi le-a spus cu emoţie să meargă în pace.

Apoi a venit la dânsul să-l vadă şi domnitorul. L-a povăţuit şi pe acesta cu multă dragoste. L-a îndemnat să cultive evlavia în popor, să apere Ortodoxia şi să se îngrijească de sfintele biserici.

– Mă voi ruga, i-a spus, Domnului şi milostivei Maicii Sale, ca să-ţi dăruiască o domnie liniştită şi paşnică. Şi încredinţez evlaviei tale să ai grijă de această mănăstire, care este casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a cărei zidire s-a datorat bunăvoirii Sale.

Apoi cuviosul a fost cuprins de frisoane şi de o puternică temperatură. Epuizat, a fost nevoit să se întindă pe pat pe care altădată, până atunci, de-a lungul vieţii sale monahale, nu se aşezase.

– Fie să se facă voia Domnului, a spus. Să facă Domnul ceea ce a hotărât pentru mine. Te rog însă, Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, să ai milă pentru sufletul meu. Să nu fie ameninţat de viclenele duhuri, ci să fie întâmpinat de îngerii tăi. Aceştia să-l treacă de vămile întunericului şi să-l conducă spre lumina milei Tale.

84

După aceste cuvinte se opri din vorbit. A urmat o lungă tăcere. Nu a mai putut spune nimic şi nici nu şi-a mai deschis ochii săi. Cu durere în suflet, fraţii călugări urmăreau starea sa de slăbiciune, ce a durat trei zile. Dacă nu l-ar fi văzut că încă respiră, ar fi crezut că a murit.

După trei zile situaţia s-a mai ameliorat un pic şi cuviosul a putut să se ridice de pe pat. S-au strâns din nou în jurul său toţi fraţii.

– Fraţilor şi părinţilor, le-a spus, iată că timpul vieţii mele pământeşti se apropie de sfârşit. Aceasta mi-a descoperit-o de mult Domnul, odată, în timpul Postului Mare, pe când mă rugam în peşteră. Ceea ce cer de la voi este să vă adunaţi împreună şi să vă alegeţi un nou stareţ, pe care să-l instalez în locul meu.

Auzind aceste cuvinte fraţii au fost copleşiţi de durere şi au izbucnit în plâns. Cu inimă grea s-au dus şi s-au sfătuit pentru alegerea noului stareţ. Cu toţii împreună l-au ales pe cuviosul Ştefan, care era eclesiarhul mănăstirii.

în ziua următoare cuviosul i-a chemat din nou pe fraţi.

– Ce aţi hotărât, copiii mei? Pe cine îl consideraţi a fi vrednic de stăreţie?

– Părintele Ştefan este vrednic, au răspuns cu toţii.

Cuviosul l-a chemat lângă sine pe părintele Ştefan,

l-a binecuvântat cu mâinile sale şi l-a declarat în mod oficial urmaşul său la stăreţie.

– Acum, fiul meu, i-a spus, îţi încredinţez mănăstirea. Să păstrezi cu multă băgare de seamă regulamentul ascultărilor. Să păstrezi vii tradiţiile care

85

s-au impus cu timpul. Să nu schimbi niciodată tipicul şi să lucrezi întotdeauna după ordinea canonică monahală.

Apoi s-a adresat către fraţi. I-a povăţuit să facă ascultare de noul lor stareţ. A insistat foarte mult în această privinţă. La sfârşit le-a spus ceasul în care el va trece la cele veşnice.

– Sâmbătă, la apusul soarelui, sufletul meu va părăsi trupul acesta stricăcios.

încet, încet, cuviosul se simţea răpus de boală. Părintele Ştefan nu se îndepărta o clipă de la capul său. îl slujea cu smerenie şi asculta ultimele sale sfaturi în legătură cu noua sa misiune.

Sâmbătă dimineaţă cuviosul i-a chemat din nou pe fraţi la dânsul. într-o atmosferă de suspine şi lacrimi, a dat fiecăruia îmbrăţişarea cea de pe urmă.

– Iubiţii mei, copii, fraţii mei, le-a spus, v-am dat îmbrăţişarea iubirii, deoarece se apropie plecarea mea către Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată-l aici şi pe stareţul, pe care voi înşivă vi l-aţi ales. Să-l aveţi toţi ca pe un părinte duhovnic, să-l respectaţi şi să ascultaţi poruncile sale. Dumnezeu, înţeleptul Creator a tot ce există, să vă binecuvânteze, să vă păzească neîntinaţi de vicleniile vrăjmaşului şi să vă ţină întotdeauna uniţi, cu credinţă nezdruncinată, nădejde şi iubire. Fie să vă învrednicească să-i slujiţi fără patimi, uniţi, în iubire, înţelegere, smerenie şi ascultare, astfel încât să deveniţi desăvârşiţi, «după cum şi Părintele nostru Cel ceresc desăvârşit este». Domnul să fie întotdeauna cu voi.

în continuare cuviosul le-a cerut să nu facă înmormântarea sa cu onoruri şi fast:

86

– Şi acum vă mai rog fraţilor, şi în acelaşi timp vă dau şi o ultimă ascultare, să mă îngropaţi în peştera în care îmi petreceam zilele postului. Nici să nu spălaţi sărăcăciosul meu trup, nici să nu-mi schimbaţi rasa pe care o port acum. Şi în afară de voi cei din obşte, nimeni altcineva străin să nu fie prezent la înmormântarea mea.

Cu mare tristeţe au acceptat fraţii şi aceste ultime povăţuiri. Şi ca să-i întărească în suferinţa lor a adăugat:

– Vă promit, fraţilor şi părinţilor că, chiar dacă plec cu trupul, cu duhul voi fi întotdeauna împreună cu voi.

Apoi îi rugă pe toţi să plece să-l lase singur. Unul dintre fraţi însă, care-l îngrijise permanent de-a lungul suferinţei sale, a rămas la uşa sa şi a putut urmări printr-o mică crăpătură ultimele clipe de viaţă ale cuviosului.

S-a ridicat de pe pat, a îngenuncheat şi a început să se roage cu lacrimi fierbinţi către milostivul Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său. S-a rugat şi către toţi sfinţii, dar în special către Maica Domnului, sub a cărei protecţie încredinţa mănăstirea şi obştea sa.

Apoi s-a aşezat din nou pe pat să se odihnească un pic. în cele din urmă, întărit, s-a sculat în picioare. Şi-a ridicat privirea către cer şi faţa sa a început să strălucească de bucurie. Atunci cu voce tare a strigat:

– Binecuvântat este Dumnezeu! Dacă este astfel precum văd, atunci nu-mi este frică deloc. Dimpotrivă, mă bucur fără margini pentru plecarea mea din această lume.

Desigur că avusese o revelaţie din partea lui Dumnezeu. Apoi s-a întins pe pat cu atenţie, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Era la apusul soarelui, aşa cum prevăzuse, la data 3 Mai 1074.

87

îndată ce s-a răspândit vestea adormirii sale, fraţii au lăcrimat cu tristeţe.

L-au adus cu jale în biserică, pentru a i se face slujba înmormântării după rânduială.

Mulţi dintre creştini, fără să fi fost anunţaţi de nimeni, ca şi cum o forţă divină i-ar fi împins, s-au adunat la porţile zăvorâte ale mănăstirii, aşteptând cu jale ceasul în care trebuia dus la groapă. Fraţii însă, după cuvântul cuviosului, nu au permis intrarea nimănui.

în timpul în care lumea aştepta, nu au putut ieşi cu sfinţitul trup din incintă. Pronia Divină a rânduit însă să se pornească o ploaie puternică, ce i-a risipit pe creştini pe la casele lor. îndată ce lumea s-a îndepărtat, soarele a strălucit din nou. Astfel obştea a reuşit să ducă trupul cuviosului la peştera indicată şi să-l îngroape acolo după rânduială. După ce au zidit intrarea, s-au întors cu tristeţe la mănăstire. în acea zi toţi au postit desăvârşit.

în ceasul în care a adormit cuviosul, Sviatoslav se găsea departe. Privind de acolo către Pecerska, a văzut un stâlp de foc care se ridica de la mănăstire către cer. A înţeles atunci că sfântul, pe care-l lăsase în ziua precedentă grav bolnav, a plecat din această viaţă.

îmi pare că astăzi cuviosul Teodosie s-a urcat către cer, a spus supuşilor săi.

A pornit deci către mănăstire, unde i s-a spus că într-adevăr, sfântul trecuse la cele veşnice şi l-a jelit cu tristeţe.

în acel an Lavra Peşterilor a cunoscut multe binecuvântări. S-au înmulţit bogăţiile mănăstirii, au rodit bogat grădinile şi ogoarele sale, s-au înmulţit vieţuitoarele.

88

Era ceva ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci. Fraţii şi-au amintit atunci de promisiunile sfântului şi au slăvit pe Dumnezeu, pentru harul de care se bucura stareţul şi învăţătorul lor.

Şi nu numai atunci, ci vedem că şi până astăzi, prin rugăciunile sale, Dumnezeu nu a părăsit mănăstirea sa. Se adeveresc astfel cuvintele Scripturii care spun: «Drepţii vor trăi în veac, şi la Domnul este răsplata lor, şi paza lor de la cel înalt».

Şi cu toate că din punct de vedere trupesc cuviosul s-a despărţit de fiii săi duhovniceşti, duhul său a rămas mereu împreună cu ei, lucru ce se poate vedea şi din multele minuni ce le-a săvârşit după adormirea sa. Ne vom referi, în continuare, la câteva dintre acestea.

Unul dintre boierii de la curte era foarte întristat, deoarece căzuse în dizgraţia domnitorului şi auzise de la apropiaţii săi că ar urma să fie chiar aruncat în închisoare.

A început atunci să se roage. A cerut şi ajutorul cuviosului Teodosie: «Ştiu, părinte, că eşti un sfânt, şi de aceea te rog, acum când se apropie ceasul pericolului, ai milă de mine. Roagă-L pe Stăpânul Cerurilor să mă izbăvească».

Şi iată! într-o după-amiază, în timp ce se odihnea, a apărut în faţa sa cuviosul şi i-a spus:

de ce eşti atât de întristat? Crezi că am plecat de lângă voi? Cu trupul meu da, dar cu sufletul meu sunt tot aici. Mâine dimineaţă te va chema domnitorul şi nu doar că nu te va pedepsi, ci te va pune din nou în demnitatea în care ai fost.

Boierul credea că are un vis. îndată ce a deschis însă ochii, l-a văzut pe cuvios că ieşea din camera sa!

89

A doua zi, tot ceea ce spusese cuviosul s-a adeverit.

Un creştin care pleca într-o călătorie îndepărtată, a trecut pe la Pecerska şi a încredinţat o cutie plină cu monede de argint monahului Coman, care-i era cunoscut de mai multă vreme. Acest fapt a fost observat însă şi de monahul Nicolae, care învins de demonul iubirii de arginţi, a luat pe furiş cutia şi a ascuns-o într-un loc secret.

Când monahul Coman şi-a dat seama că lipseşte cutia de la locul ei, a căzut într-o adâncă tristeţe. Cu lacrimi a început să se roage la cuviosul Teodosie. îi cerea să-l ajute. Nu dorea să se facă de ruşine faţă de omul care avusese atâta încredere în dânsul.

A adormit un pic şi îndată l-a văzut în somnul său pe cuvios, care i-a spus:

– Lucrul pentru care eşti întristat, l-a luat la sfatul diavolului fratele Nicolae şi l-a ascuns în locul cutare. I-a arătat exact locul unde se găsea cutia.

– Du-te acum şi ia acea cutie, dar nu spune nimănui despre furt.

S-a sculat bucuros monahul Coman, a aprins o lumânare şi s-a dus în locul indicat de cuvios. A găsit cutia acolo şi nu ştia cum să mai mulţumească lui Dumnezeu şi bunului Său rob, Teodosie.

Unul dintre preoţii de la catedrala din Kiev, numită Sfânta Sofia, suferea foarte mult de malarie. îndată ce şi-a revenit un pic din temperatură, s-a rugat fierbinte la Dumnezeu şi la sfântul Teodosie ca să se vindece. La un moment dat a adormit. L-a văzut atunci în vis pe cuvios, care ţinea în mână un toiag.

90

ia toiagul acesta al meu şi mergi un pic sprijinit pe el, i-a spus.

Când s-a trezit, a simţit că temperatura îi scăzuse mult. Le-a spus cu bucurie apropiaţilor săi despre vizita şi binefacerea din partea cuviosului. Apoi s-a dus şi la mănăstire şi le-a povestit fraţilor monahi cum s-a vindecat, îndată ce au auzit acestea, L-au slăvit pe Dumnezeu, pentru harul pe care L-a dăruit părintelui lor.

La câţiva ani de la moartea cuviosului s-au întâmplat şi următoarele:

Fericitul stareţŞtefan a fost nevoit să plece de la mănăstire într-o altă regiune. Locul său a fost luat de marele Nikon, care între timp se întorsese de la Tmutarakan.

Se apropia Vinerea din prima săptămână din Postul Mare. în această zi cuviosul stabilise să se dea la trapeză pâine bună din făină de grâu, miere şi seminţe de susan, deoarece fraţii erau foarte osteniţi de post. Fericitul Nikon i-a dat ordin chelarului să respecte regula instituită de cuvios. Acesta însă, din lenevie, nu a făcut ascultare. Ba a mai şi minţit, spunând că s-a terminat făina. Dumnezeu însă nu a dorit să treacă cu vederea străduinţele şi rugăciunile robilor săi şi nici să se ignore tradiţia instituită de cuviosul Teodosie.

După Sfânta Liturghie fraţii s-au dus la trapeză pentru a mânca cele rânduite. Au văzut atunci cu mare surpriză cum pe poarta mănăstirii intrau două căruţe încărcate cu pâine caldă, donaţie de la cineva bogat. Cu toţii au slăvit Pronia Divină. Părintele şi învăţătorul lor, cuviosul Teodosie se îngrijea dintru cele înalte pentru nevoile mănăstirii lor.

91

La două zile după aceasta chelarul a vrut să facă pâine din făina aceea despre care spusese că se terminase. Dar ce s-a întâmplat? în timp ce fierbeau apa pentru aluat, a căzut în cazan o broască. După ce au făcut aluatul au descoperit broasca la fundul cazanului. A trebuit atunci să arunce tot aluatul care se spurcase. Era rodul neascultării şi Dumnezeu nu permitea, după un efort ascetic de o săptămână să se întineze toţi fraţii cu partea celui vrăjmaş. Astfel au aflat cu toţii să fie mult mai atenţi cu ascultarea.

Au trecut optsprezece ani de când sufletul cuviosului Teodosie fusese condus către cer. Toţi fraţii Lavrei, împreună cu stareţul lor Ioan, au hotărât să cerceteze sfintele moaşte şi să le mute în biserica cea mare. Acolo pregătiseră o frumoasă raclă din piatră în care să le pună.

Cu trei zile mai înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, prin porunca stareţului au început săpăturile în peştera respectivă. în frunte se găsea fericitul Nestor, care s-a învrednicit primul să vadă sfintele moaşte ale cuviosului. Dar iată ce povesteşte el însuşi:

«Ceea ce am să vă istorisesc nu am aflat de la altcineva, ci am trăit eu însumi în de-aproape. Mi-a spus stareţul să merg la peştera cuviosului Teodosie. Am ajuns acolo fără să bage nimeni de seamă şi am stabilit locul unde trebuia să se înceapă săpatul. Apoi m-am întors la mănăstire şi stareţul mi-a dat binecuvântarea să încep:

ia cu sfinţia ta câţi fraţi ai nevoie şi mergi, şi începe lucrul. Ai însă grijă să nu mai afle nimeni nimic, până când nu veţi scoate sfintele moaşte.

92

În aceeaşi zi, era Marţi, am pregătit uneltele.

Seara, după ce s-a întunecat de-a binelea, ne-am pornit. Mă însoţeau doar doi fraţi, recunoscuţi pentru viaţa lor virtuoasă. Ceilalţi monahi nu ştiau nimic despre începerea lucrărilor. Am ajuns la peşteră şi ne-am pus pe lucru, făcând la început metanii şi psalmodiind neîncetat.

Am început cu mare zel să sap. După ce am obosit, m-a înlocuit fratele următor. Noaptea deja trecea. Ajunsesem la miezul nopţii, fără să avem nici un rezultat. Nu reuşeam să găsim nimic.

Am început să ne întristăm. Din ochii noştri cădeau picături de lacrimi. Cumva oare sfântul nu dorea să ni se descopere, ne întrebam? Oare trebuia să săpăm în cealaltă parte? Astfel de gânduri ne nelinişteau.

Cu toate acestea am luat din nou uneltele în mâini şi cu mare atenţie am continuat.

– La mănăstire a sunat clopotul de Utrenie, mi-a strigat unul din fraţii care se găseau la gura peşterii.

– Am să termin şi eu îndată, i-am răspuns.

Fără să ştiu săpam chiar deasupra sfintelor moaşte. Când după puţin timp mi-am dat seama de acest lucru, am fost cuprins de o mare frică.

– Doamne, pentru rugăciunile cuviosului Teodosie, miluieşte-mă, am început să spun.

I-am trimis îndată pe fraţi ca să-l anunţe pe părintele stareţ. Mai târziu s-au întors toţi trei. Eu între timp înaintasem destul de mult cu lucrul. în timp ce săpam, iată ce s-a înfăţişat înaintea ochilor mei: Sfintele moaşte erau întregi, nestricate, neatinse şi o mireazmă de nedescris umplea peştera! Faţa sa era luminoasă, ochii închişi, buzele unite, părul capului la locul său. Cu

93

ajutorul fraţilor l-am aşezat pe o targă şi l-am transportat în faţa peşterii».

Cele povestite de sfântul Nestor ne produc o puternică admiraţie faţă de măreţia minunilor lui Dumnezeu. Se mai relatează însă şi alte lucruri minunate.

Mulţi dintre monahii de la Pecerska, îndată ce sunase de Utrenie şi în timp ce se îndreptau către biserică, au văzut către locul în care se afla peştera o minunată lumină ce se ridica către cer. Această lumină a fost văzută şi de mulţi creştini evlavioşi din oraşul Kiev.

Tot la fel, alesul Ştefan cel care fusese urmaşul cuviosului la stăreţie şi care apoi a întemeiat mănăstirea Klov, fiind apoi ales episcop de Vladimir se găsea în acea zi la Klov. Uitându-se către Pecerska a văzut şi el în noapte o lumină minunată, ce se ridica din direcţia peşterilor. Şi-a dat seama că a avut loc scoaterea moaştelor cuviosului şi s-a întristat că nu fusese prezent, mai ales că fusese anunţat că aceasta va avea loc abia a doua zi.

Atunci, însoţit de monahul Clement, pe care-l lăsase urmaş la stăreţia Klovului după ce el ajunsese episcop, au pornit călare către Lavra Peşterilor.

în vreme ce înaintau, au văzut din nou acea lumină. Apoi tot de la mare distanţă au văzut deasupra peşterii foarte multe lumânări aprinse. Când au ajuns însă, nimic din toate acestea nu se mai vedea. Au înţeles atunci că toate au fost doar semne minunate, ce descopereau harul care se afla în sfintele moaşte.

în ziua următoare s-au adunat la mănăstire o mulţime de personalităţi bisericeşti episcopul Efrem de Pereghiaslav, locţiitor al mitropoliei de Kiev, Ştefan,

94

episcopul de Vladimir, Ioan, episcopul de Cernigov şi Marin, episcopul de Gheorghiev, precum şi alţi stareţi ai mănăstirilor din apropiere. Acestora li s-a adăugat o mare mulţime de creştini evlavioşi veniţi de pretutindeni.

Astfel a avut loc o mare litanie cu moaştele sfântului, fiecare purtând în mâini lumânări, în timp ce nori de tămâie se ridicau către cer. Moaştele au fost aşezate apoi în locul pregătit din biserică.

Atmosfera din biserică era de nedescris. Lumânările aprinse răspândeau o mare de lumină. Ierarhii se închinau la sfintele moaşte, preoţii erau îngenuncheaţi în faţa lor, monahii şi mulţimea de lume aşteptau cu nerăbdare să ajungă să se închine. Imnuri şi doxologii se ridicau din piepturile tuturor către Dumnezeu şi către sfântul Său.

Într-o astfel de atmosferă au fost aşezate sfintele moaşte în partea dreaptă a bisericii Născătoarei de Dumnezeu. Era în ziua de Joi 14 August 1091. Acea zi s-a sărbătorit cu mare evlavie.

Vrând Domnul să-l slăvească şi mai mult pe robul său, a binevoit în aşa fel încât, la optsprezece ani de la scoaterea sfintelor sale moaşte din peşteră, în anul 1108, să fie slăvit pe tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe. Atunci îl scosese din întunericul peşterii, acum îl scotea din întunericul necunoaşterii sale de către toţi. Şi iată cum s-a petrecut aceasta:

Domnul, care cunoaşte inimile tuturor, a inspirat în inima stareţului de atunci, a cuviosului Teoctist, să lucreze astfel încât, să se facă înscrierea oficială în calendar a cuviosului, în rândul sfinţilor prăznuiţi de Biserica Ortodoxă. Astfel stareţul Teoctist a vorbit în acest sens cu

95

domnitorul Mihail Sviatopolk Iziaslavici. L-a rugat deci să intervină pe lângă mitropolitul Nichifor, ca să se ţină un sinod pe această temă.

Domnitorul Mihail auzise despre viaţa sfântă a cuviosului Teodosie şi de aceea a arătat un viu interes în această problemă.

în sinodul care s-a ţinut s-au adunat toţi episcopii, stareţii şi preoţii din mitropolie. Mitropolitul le-a făcut cunoscută tema dezbaterilor. Domnitorul Mihail, plin de entuziasm le-a vorbit despre viaţa şi faptele cuviosului, care erau desigur foarte proaspete în memoria tuturor. Cu toţii deci, au fost de acord cu declararea sa oficială ca sfânt al Bisericii Ortodoxe.

Astfel mitropolitul a dat poruncă la toţi episcopii să se scrie în dipticele tuturor bisericilor numele cuviosului Teodosie, ceea ce aceştia au făcut cu mare bucurie. De atunci a început să fie pomenit numele cuviosului în toate bisericile, să se roage către el şi să fie sărbătorit cu toate onorurile în fiecare an la 3 Mai, spre slava lui Dumnezeu.

96

Foaie albă

97

ISTORISIRI despre biserica Adormirii Maicii Domnului de la Lavra Peşterilor

Măreaţa biserică a Lavrei Peşterilor a fost înălţată prin Pronia Domnului şi Dumnezeului nostru, şi prin rugăciunile ctitorilor mănăstirii, ale cuvioşilor Antonie şi Teodosie. Şi iată cum:

Unul dintre fiii principelui Africanos de Varangon, cu numele Sinon, a plecat din Scandinavia şi a venit în Rusia, alungat fiind de către unchiul său Ghiacun, cel care-i uzurpase domnia. S-a refugiat la curtea evlaviosului domn Iaroslav, care l-a primit cu multă dragoste şi l-a numit aghiotant al fiului său, Vsevolod. Sinon a câştigat repede încrederea lui Vsevolod şi a avut asupra lui o mare influenţă.

După moartea lui Iaroslav, pe când domnea la Kiev fiul său, Iziaslav, pământul rusesc a fost cotropit de polofţi. împotriva lor s-au aliat toţi cei trei fii ai lui Iaroslav iziaslav de Kiev, Sviatoslav de Cernigov şi Vsevolod de Pereghiaslav alături de care a luptat şi Sinon, ca şi conducător al unui corp de oaste.

înainte de a începe războiul Sinon a trecut pe la cuviosul Antonie. Voia să primească binecuvântarea acestuia pentru a pleca la război. Cuviosul, luminat în chip tainic de Dumnezeu, a prevăzut catastrofa ce avea să se întâmple armatei ruse şi l-a avertizat în acest sens pe Sinon. Atunci Sinon a căzut la picioarele duhovnicului şi l-a rugat să-l salveze de la această nenorocire.

fiul meu, a răspuns cu lacrimi în ochi cuviosul, din cauza păcatelor domnitorilor şi a tuturor creştinilor,

98

armata voastră va fi nimicită de către barbari. Mulţi dintre soldaţi vor cădea străpunşi de săbiile inamice. Alţii se vor îneca în apele râului Alta şi foarte mulţi vor fi răniţi şi luaţi prizonieri. Tu însă, prin harul lui Dumnezeu, vei scăpa. Şi după mulţi ani, când vei muri, trupul tău va fi înmormântat în biserica ce urmează să se înalţe aici la Lavra Peşterilor.

înfrângerea pe care cuviosul Antonie o prevăzuse s-a împlinit întocmai. Cele două oşti s-au ciocnit aproape de râul Alta. Oastea creştină a fost învinsă. Domnitorii ruşi abia au scăpat fugind iziaslav şi Vsevolod la Kiev, iar Sviatoslav la Cernigov. Dintre soldaţi mulţi au căzut pe câmpul de luptă şi mulţi s-au înecat în râu. Sălbaticii polofţi s-au împrăştiat pe tot cuprinsul pământului rus, arzând şi nimicind totul în calea lor şi luând mulţi robi dintre locuitori.

Sinon însă a fost salvat în chip minunat, aşa cum avea să-i povestească mai târziu cuviosului Antonie:

– Eram rănit, căzut pe câmpul de luptă printre ceilalţi soldaţi ucişi. Privind către cer, am văzut o biserică mare şi frumoasă. Atunci am strigat: Doamne, salvează-mă de la această moarte amară, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale sfinţilor Antonie şi Teodosie de la Lavra Peşterilor! îndată o putere dumnezeiască nevăzută, m-a răpit dintre acei morţi şi m-a adus la Kiev. Aici i-am găsit pe soldaţii mei care mai scăpaseră. Mi-am dat seama în acelaşi timp că mă vindecasem, tot în chip miraculos, de toate rănile avute!

Aici Sinon făcu emoţionat o scurtă pauză. Apoi respiră adânc şi continuă.

– Tatăl meu Africanos ridicase în oraşul nostru o cruce înaltă. în semn de cinstire pusese pe trupul răstignit al Mântuitorului o centură făcută din cincizeci de galbeni

99

de aur iar pe cap o coroană de aur. Când am plecat spre Rusia, prigonit de rudele mele, am luat aceste obiecte de aur cu mine, pentru a le avea ca binecuvântare. Atunci am auzit foarte clar o voce care mi-a spus: Această coroană să o duci la locul pentru care am destinat-o, la locul unde cuvioşii Mei robi vor înălţa biserica Maicii Mele. O vei preda în mâinile lor, pentru a o pune în Sfântul Altar! Era vocea Domnului. De frică am căzut la pământ şi am rămas aşa pentru multă vreme ca şi mort. Nu am înţeles însă atunci pe deplin ce voise să-mi spună. Mai târziu, în timp ce călătoream cu corabia spre Rusia, a început o groaznică furtună. Corabia era din clipă în clipă în pericol de a se scufunda. Toţi călătorii aşteptam de acum moartea. Atunci mi-am adus aminte de centura Mântuitorului, pe care o aveam cu mine şi am strigat: Doamne iartă-mă! Pier pentru păcatul de a fi luat această centură de la crucea Ta! Apoi mi-am ridicat ochii către cer şi iată ce am văzut: O biserică mare şi frumoasă ce se legăna pe firmament. Şi în timp ce mă gândeam uluit ce poate reprezenta această viziune, am auzit o voce dintru înălţime zicând: Biserica pe care o vezi este aceea pe care cuvioşii Mei robi o vor ridica în numele Maicii Mele. Mărimea acestei biserici se va stabili după centura pe care ai luat-o de la crucea Mea douăzeci de centuri lăţime, treizeci lungime şi cincizeci înălţime. în această biserică va fi depus şi trupul tău, atunci când sufletul îl va părăsi. Vocea a încetat apoi şi marea s-a liniştit. Până acum, sfinte părinte, nu cunoşteam unde se construieşte această biserică şi nici cine sunt acei cuvioşi ce o vor ridica. Numai atunci când v-am întâlnit, înainte de lupta de la Alta, am auzit cinstitele voastre buze zicând că după ieşirea sufletului meu din trup, acesta va fi aşezat în biserica ce se va zidi aici. Iată deci, vă predau

100

metrul după care se vor măsura dimensiunile acestei biserici şi Sinon dărui cuviosului centura de aur. Vă dăruiesc de asemenea şi această coroană de aur, spre a fi pusă în Sfântul Altar unde este destinată.

Duhovnicescul părinte a dat slavă lui Dumnezeu şi a spus emoţionat:

– Copilul meu, de azi înainte numele tău, ca un fiu al harului ce eşti, să nu mai fie Sinon ci Simon, deoarece ai avut marea binecuvântare şi cinste să auzi glasul Domnului.

Apoi l-a chemat pe cuviosul Teodosie.

– Acesta este acela care va ridica biserica pe care ai văzut-o în revelaţia ta, i-a spus lui Simon, în timp ce preda vrednicului său ucenic centura şi coroana de aur.

Din acea zi Simon a nutrit o adâncă iubire şi un profund respect pentru cuviosul Teodosie şi a dăruit tot mai multe în vederea zidirii bisericii. De multe ori se ducea să asculte cuvintele folositoare pentru suflet ale cuviosului, rămânând ore întregi în preajma sa.

Odată, la una dintre aceste întâlniri, i-a spus cuviosului:

– Cinstite părinte, aş dori să vă cer un dar.

– Ce dar, copilul meu? De vreme ce ştii în ce sărăcie trăim. De multe ori nu avem nici pâinea cea de toate zilele. Nu ştiu ce dar ţi-am putea face noi.

– Dacă vrei, părinte, îmi veţi da ceea ce cer, insistă Simon. Dumneavoastră aveţi această putere, prin harul ce va fost dăruit de Domnul. Când am luat coroana de pe capul Mântuitorului Răstignit, Acesta mi-a spus: «Această coroană să o duci în locul unde cuvioşii Mei vor construi o biserică pentru Maica Mea». Iar eu acum te rog să-mi faci o promisiune: şi anume că mi se vor ierta de către Domnul

101

toate păcatele mele. Asigură-mă de acest lucru, şi sufletul meu îţi va fi recunoscător atât în viaţa de acum cât şi în cea viitoare.

– Ei, copilul meu, ceea ce îmi ceri depăşeşte cu mult puterile mele. Însă-ţi spun următorul lucru: dacă vei fi de faţă la momentul în care eu voi pleca din această lume, şi dacă după aceasta, vei vedea că aici se va termina zidirea bisericii iar monahii vor păstra intacte toate canoanele pe care eu le-am impus, atunci să ştii că eu am aflat har înaintea lui Dumnezeu. Acum însă eu nu cunosc dacă orice rugăminte a mea este bine primită de către Domnul.

– Bine, dar despre dumneavoastră părinte mi-a vorbit însuşi Dumnezeu, a răspuns Simon. Am să vă rog deci, aşa cum vă rugaţi pentru toţi fraţii din obşte, aşa să vă rugaţi şi pentru mine, pentru fiul meu Gheorghe şi pentru toţi urmaşii mei.

– Mă rog şi mă voi ruga pentru ei, aşa cum mă voi ruga şi pentru toţi cei care iubesc acest loc binecuvântat, îl asigură cuviosul Teodosie.

Atunci Simon a îngenuncheat în faţa cuviosului, a făcut metanie până la pământ şi a început să-l roage:

– Daţi-mi vă rog, părinte, această promisiune scrisă. Cu simplitate şi fără nici o ezitare cuviosul Teodosie a scris pe o bucată de hârtie rugăciunea de dezlegare a păcatelor şi i-a dat-o lui Simon. Mai târziu, când Simon a trecut la cele veşnice, acea hârtie a fost pusă în mâinile

102

Pag.85-original

sale şi a fost îngropat cu ea. Aceasta a fost dorinţa acestui iubitor de Dumnezeu10.

10 De atunci există acest obicei în Biserica Rusă, ca morţii să fie îngropaţi, având în mâini, scrisă pe o hârtie, rugăciunea de dezlegare a păcatelor.

103

După toate aceste evenimente Simon, împreună cu toată familia sa, au îmbrăţişat credinţa ortodoxă, îndepărtându-se de cea romano-catolică, pe care o avuseseră iniţial. Şi după revelaţia dumnezeiască pe care o avusese, a fost îngropat în biserica Lavrei Peşterilor, după terminarea zidirii acesteia.

Au trecut câţiva ani de când Simon adusese la Pecerska centura şi coroana de aur. Şi iată! într-o zi au venit de la Constantinopol patru arhitecţi vestiţi, care cereau să se întâlnească de grabă cu cuvioşii Antonie şi Teodosie. Când i-au găsit, i-au întrebat:

– în ce loc doriţi să construiţi biserica?

– Acolo unde ne va descoperi Domnul, a răspuns cuviosul Antonie.

– Ciudat lucru, au răspuns arhitecţii. Voi ştiţi de pe acum ziua în care veţi muri şi nu ştiţi încă locul în care vreţi să construiţi biserica mănăstirii, mai ales când ne-aţi dat şi atât de mult aur ca plată pentru aceasta?

De neînţeles erau pentru cuvioşii părinţi aceste cuvinte ale străinilor. I-au rugat atunci să explice mai bine lucrurile în faţa tuturor fraţilor din obşte.

– într-o dimineaţă, au început aceia să povestească, au apărut, în mod separat, la fiecare din casele noastre, patru tineri. Ne-au spus la fiecare: «Vă cheamă împărăteasa la Vlaherne».

I-am strâns pe toţi ai noştri şi ne-am prezentat în biserica de la Vlaherne. Acolo am aflat unul de la celălalt despre vizita la fiecare dintre noi a celor patru tineri. Ne chemaseră pe toţi în acelaşi loc, folosind exact aceleaşi cuvinte.

104

Deodată am văzut în faţa noastră pe împărăteasa, îmbrăcată în haine strălucitoare, şezând pe un tron şi înconjurată de ostaşi. Am căzut cu toţii în faţa ei şi ne-am închinat. Aceea ne-a spus: « vreau să zidesc o biserică în Rusia, la Kiev. Vă dau de pe acum în aur, valoarea muncii voastre pentru trei ani, cu porunca să mergeţi şi să realizaţi această lucrare». Apoi ne-a arătat pe sfinţiile voastre, care stăteaţi lângă dânsa şi ne-a spus: «Iată, veţi merge la aceşti doi monahi, Antonie şi Teodosie, care vă vor spune ce să faceţi».

– De ce atunci, Doamnă, am întrebat noi, ne daţi de pe acum aurul? Aceştia care vor zidi biserica ar putea să-l aibă la dânşii şi să ne plătească în timp ce lucrăm.

– Deoarece, răspunse împărăteasa «Antonie nu va mai trăi pentru mult timp pe pământ. îndată ce va da binecuvântarea de începere a lucrărilor, va trece în cămările cele cereşti. Apoi nu după mult timp îi va urma şi cuviosul Teodosie. De aceea, deci, vă dau de pe acum aurul pentru lucrul vostru şi puteţi să luaţi oricât doriţi, deoarece acolo nu va mai fi nimeni care să vă plătească».

Acestea le-a spus împărăteasa şi apoi v-a dat vouă aurul aţi uitat? Iar voi la rândul vostru ni l-aţi împărţit nouă. Iată, îl avem aici împreună cu noi. După aceea ne-a dat şi moaştele a şapte martiri ale sfinţilor Artemie, Polieuct, Leontie, Acachie, Aretas, Iacob şi Teodor ca să le aşezăm la temelia bisericii.

Am întrebat, la sfârşit, despre dimensiunile şi planurile bisericii pe care o vom construi şi aceea ne-a spus: «pentru dimensiuni am trimis deja centura Fiului meu, după dorinţa Sa. Când veţi ajunge la Kiev o veţi găsi şi veţi afla acolo dimensiunile. Cât despre forma construcţiei, ieşiţi acum afară şi o veţi vedea»!

105

Am ieşit afară şi am văzut deodată, pe cer, o măreaţă biserică plutind în aer. Am rămas pentru mult timp muţi de uimire, privind-o şi admirând-o. Apoi am intrat din nou în biserică, ne-an închinat împărătesei şi am întrebat-o cu frică: «-Doamnă, hramul cărui sfânt îl va purta această biserică?» «va purta hramul numelui meu, ne-a răspuns şi ne-a dat o icoană a Maicii Domnului pe care o avem aici cu noi şi ne-a mai spus: aceasta este cea care vă va conduce!»

Am luat icoana, ne-am închinat şi am plecat la casele noastre pentru a ne pregăti de călătorie.

Fără grai au rămas cei doi cuvioşi şi fraţii din întreaga obşte în faţa celor povestite de arhitecţii greci. Şi-au ridicat mâinile la cer şi au dat cu lacrimi slavă lui Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Sale, pentru aceste lucruri minunate pe care Le-au săvârşit.

Apoi cuviosul Antonie le-a spus străinilor:

– Fraţilor, nici unul dintre noi nu a venit în ţara voastră, nici nu a călcat vreodată în pământul vostru, aşa cum spuneţi.

Atunci constructorii au început să se jure, zicând că i-au întâlnit în cetatea Constantinopolului.

– Aurul împărătesei, au spus, l-am primit din mâinile voastre, de faţă cu mulţi martori. Apoi după o lună ne-am pornit către ţara voastră şi astăzi, în a zecea zi a călătoriei am ajuns. Cum, deci, spuneţi voi că nu ne-am întâlnit?

– Nu vă îndoiţi, fraţilor, le-a spus cuviosul Antonie, învredniciţi-vă de marele har de a realiza această lucrare sfântă. Aflaţi deci că acei tineri luminoşi, care v-au chemat la biserica din Vlaherne, nu erau oameni ci îngerii lui Dumnezeu. Iar acea femeie nu era împărăteasa cetăţii, ci

106

era împărăteasa Cerului şi Maica Domnului nostru. Cât despre cei doi monahi care v-au dat aurul nu am fost noi. Dumnezeu ştie cine au fost. Dumnezeu care are grijă de toate, pentru ca noi să nu ducem lipsă de nimic. Dumnezeu care şi acum, în iconomia sa a aranjat astfel lucrurile încât să se zidească biserica sfântă a Maicii Sale. Venirea voastră, copiii mei, este binecuvântată de Maica Domnului. Aceasta vă va răsplăti pentru munca voastră şi vă va învrednici să aveţi parte şi de bunurile cele cereşti «pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit». Iată, aici avem şi centura cea aurită, despre care v-a vorbit Născătoarea de Dumnezeu. Cu aceasta veţi măsura, după cum vă vom spune, lungimea, lăţimea şi înălţimea bisericii.

Au rămas uimiţi arhitecţii de explicaţiile date de cuvios şi au căzut tremurând la pământ, slăvind pe Atotputernicul şi Atotţiitorul Dumnezeu.

– în ce loc se va zidi biserica? Au întrebat apoi.

– Ne vom ruga timp de trei zile Domnului, a spus cuviosul Antonie, şi Acesta ne va arăta locul.

între timp locuitorii Kievului, aflând despre minunata venire a arhitecţilor greci, s-au adunat la mănăstire. Mulţi îşi dădeau cu părerea despre locul în care ar fi fost potrivit să se ridice biserica, părerile fiind foarte diverse.

Tot atunci s-a întâmplat să treacă pe acolo şi domnitorul Sviatoslav. A văzut mulţimea adunată şi a întrebat ce se întâmplă. Când i-a văzut pe arhitecţii greci şi a auzit din gura lor cum au fost conduşi de către Maica Domnului în Rusia, a fost cuprins de uimire şi de mare bucurie duhovnicească. îndată, luminat de Dumnezeu, a arătat una dintre proprietăţile sale aflate în apropiere şi a

107

dăruit-o cuvioşilor în vederea ridicării aici a bisericii. Acel loc era cel mai potrivit pentru această lucrare, cum de altfel o vor confirma apoi şi semnele minunate ce au urmat.

Astfel, în timp ce cuviosul se ruga la Dumnezeu săşi arate voia Sa, a auzit încă din prima noapte o voce care-i spuse:

– Antonie, ai aflat har înaintea Mea!

– Doamne, răspunse cu smerenie cuviosul, dacă am aflat har înaintea Ta, atunci Te rog să se acopere cu rouă locul în care doreşti să se construiască Casa Ta, în timp ce celelalte locuri să rămână uscate, aşa cum s-a întâmplat cu profetul Tău Ghedeon.

Şi într-adevăr, de dimineaţă găsi locul dăruit de domnitor acoperit cu rouă, în timp ce celelalte locuri din jur erau uscate.

În cea de a doua noapte cuviosul, asemenea lui Ghedeon, rugă din nou pe Domnul:

– Doamne, ca să se arate sfânta Ta voinţă, binecuvântează să se întâmple acum invers: locul pe care se va zidi biserica să fie uscat, iar cel din jurul său să fie ud de rouă.

De dimineaţă s-a realizat şi această rugăminte a cuviosului. Astfel, însuşi Dumnezeu a revelat locul în care era bine să fie zidită biserica Sa.

108

Pag.89-original

A treia zi cuviosul i-a adunat pe toţi fraţii din obşte, luând cu sine şi centura de aur, şi a măsurat şi a stabilit locul de temelie al bisericii. Apoi a binecuvântat acel loc şi ridicându-şi mâinile către cer s-a rugat cu glas mare zicând:

auzi-mă Doamne, auzi-mă şi trimite foc din înaltul tronului Tău, ca să creadă cu toţii că este voia Ta ca să se zidească în acest loc casa Ta cea pământească!

109

Şi nu a apucat să termine rugăciunea sa, că iată, foc din cer s-a pogorât deasupra locului stabilit cu centura. Au ars toţi copacii şi plantele ce se aflau pe el, au fost îndepărtate de o forţă nevăzută pietrele şi pământul şi a rămas o imensă groapă pentru temelie.

Cu toţii au căzut la pământ de frică şi au rămas aşa multă vreme, ca şi cum ar fi murit.

în acest mod cu totul extraordinar, a binecuvântat Dumnezeu alegerea locului pentru zidirea marii biserici de piatră a Lavrei Peşterilor.

îndată cuviosul Antonie a dat binecuvântarea începerii lucrărilor.

începutul zidirii bisericii, care a avut hramul Adormirii Maicii Domnului, a avut loc în anul 1073, pe când la Constantinopol era împărat Mihail Dukas şi patriarh Ioan Xifilinos, în timp ce la Kiev domnea Sviatoslav Iaroslavici şi mitropolit era evlaviosul Gheorghe.

Domnitorul Sviatoslav a participat şi el la începerea lucrărilor, punând în mod simbolic prima piatră de temelie. A oferit de asemenea o sută de monede de aur cuviosului Teodosie pentru cheltuielile aferente. La temelie au fost aşezate cu mare evlavie moaştele celor şapte sfinţi martiri, ce fuseseră aduse de la Constantinopol.

Şi după cum desigur descoperise împărăteasa Cerurilor, în acelaşi an, la puţină vreme după aşezarea temeliei bisericii, cuviosul Antonie a adormit în pace, în timp ce anul următor, pe când zidurile se înălţaseră, l-a urmat şi cuviosul Teodosie. Biserica a fost terminată trei ani mai târziu, atunci când stareţ era fericitul Ştefan, urmaşul cuviosului Teodosie. De atunci harul lui

110

Dumnezeu se odihneşte neîncetat în casa Preasfintei Maicii Sale.

Trecuseră aproape zece ani de la ridicarea sfintei biserici de la lavră. Era egumen pe atunci cuviosul Nikon.

Într-o zi au sosit de la Constantinopol nişte pictori bisericeşti greci. Au cerut să-l vadă pe stareţ, şi când acesta a venit i-au spus:

– Vă rugăm să-i chemaţi pe acei monahi, care s-au înţeles cu noi pentru pictarea bisericii voastre. Vrem să ne înţelegem din nou cu dânşii, deoarece atunci când am făcut prima înţelegere ne-au arătat o biserică mai mică, în timp ce noi acum vedem că biserica dumneavoastră este mare. Fie ne veţi da mai mult aur, fie vă vom înapoia pe acela pe care deja ni l-aţi dat şi ne întoarcem înapoi în capitala noastră.

A rămas uimit stareţul Nikon de cuvintele străinilor şi i-a întrebat:

– Şi cum erau acei monahi, care au discutat cu frăţiile voastre? Vă mai aduceţi aminte?

– Nu numai că ne aducem aminte foarte bine înfăţişarea lor, dar şi numele lor îl ştim. Se cheamă Antonie şi Teodosie.

Uimit de cele auzite, stareţul îşi mişca nedumerit capul.

-Ah, copii mei, le-a spus, îmi este imposibil să vi-i arăt pe aceşti doi monahi, deoarece au trecut deja zece ani de când au plecat către cer. De acolo acum se roagă pentru noi, pentru mănăstirea şi biserica noastră şi au grijă de toate cele ce ne sunt necesare.

111

Pictorii nu au crezut aceste cuvinte.

– Bine, dar aici sunt atâţia martori, cum sunt aceşti preparatori de vopsele greci, care au venit împreună cu noi. Aceştia au fost de faţă la încheierea înţelegerii şi pot să şi jure că i-au văzut pe cei doi monahi, atunci când ne-au dat aurul. Ni se pare că vrei ca să-i ascunzi, ca să nu-i vedem.

Atunci cuviosul Nikon a adus icoana celor doi cuvioşi şi le-a arătat-o pictorilor.

– Nu sunt aceştia? a întrebat.

– Aceştia sunt, au strigat toţi într-un glas.

Doar aşa s-au convins că stareţul spune adevărul şi au făcut o metanie mare în faţa icoanei celor doi sfinţi, cerând iertare şi spunând cu admiraţie:

– într-adevăr, robii lui Dumnezeu au fost aceştia şi credem că ei trăiesc şi după moartea lor.

Atunci preparatorii de culori, care veniseră împreună cu pictorii, au dat în dar culorile pe care le aduseseră spre vânzare. Pictorii la rândul lor, cu lacrimi de pocăinţă, au povestit cum prin intervenţie divină au ajuns, vrând nevrând, la Pecerska:

– Navigam cu corabia pe râul Nipru, ca să ajungem la lavră. Când am ajuns în oraşul Kaneva, am văzut în depărtare o biserică mare ce se înălţa pe un deal. I-am întrebat pe localnici ce biserică este aceea şi ne-au răspuns că este Lavra Peşterilor. Când am văzut că este atât de imensă biserica la care urma să lucrăm am fost foarte dezamăgiţi, deoarece aurul pe care-l primisem nu era de ajuns pentru atât de multă muncă. Ne-am hotărât atunci îndată să ne întoarcem în ţara noastră. însă în aceeaşi noapte s-a pornit o furtună înspăimântătoare, care a ridicat corabia noastră deasupra apei, în timp ce o putere nevăzută

112

o împingea cu o viteză ameţitoare în susul râului! Frica şi groaza ne stăpâneau inimile. Ne-am ridicat atunci ochii către cer şi iată ce-am văzut: Biserica Lavrei plutea pe firmament şi lângă ea era icoana Maicii Domnului care nea spus: « O oamenilor, de ce vă răzvrătiţi în zadar împotriva voinţei Fiului Meu şi vreţi să vă întoarceţi înapoi? Eu cu puterea vântului vă voi duce să pictaţi biserica mea. Şi vă fac cunoscut de pe acum, că în cele din urmă nu veţi mai pleca de la Lavra Peşterilor. Veţi rămâne pentru totdeauna în aceasta, veţi deveni monahi şi veţi sfârşi într-însa viaţa voastră pământească. Să aveţi însă curaj! Eu voi fi întotdeauna ajutorul vostru şi mijlocitoare către Fiul Meu pentru mântuirea sufletelor voastre, împreună şi cu rugăciunile sfinţilor ctitori ai casei mele, ale cuvioşilor Antonie şi Teodosie». Când am auzit noi că nu ne vom mai întoarce la casele noastre şi nu-i vom mai vedea pe cei apropiaţi nouă, ne-am speriat foarte tare. Am încercat din nou, cu şi mai mari străduinţe să mişcăm corabia, urmând curentul apei. Ne-am epuizat trăgând la rame, fără nici un rezultat. Nu numai că barca nu urmărea cursul apei, dar dimpotrivă urca din ce în ce mai repede către izvoare, învingând legile firii. Când am văzut că toate încercările sunt zadarnice, ne-am gândit că nu există altă soluţie decât să ascultăm de voinţa Preasfintei. Astfel corabia noastră nu a întârziat să ajungă lângă zidurile mănăstirii.

Au rămas foarte uimiţi toţi fraţii din obşte, când au auzit aceste lucruri minunate şi au slăvit pe Dumnezeu şi pe cuvioşii săi, Antonie şi Teodosie, care din cer neîncetat se îngrijeau pentru mănăstirea lor.

Pictorii nu au întârziat să se apuce de lucru. Au pictat întâi icoana Pantocratorului, în cupola cea mare, şi

113

apoi sfinţii şi pe Maica Domnului din Sfântul Altar. Când au terminat şi această icoană a Preasfintei, o altă minune a avut loc în faţa ochilor lor. Deodată faţa Maicii Domnului a devenit foarte luminoasă, strălucind asemenea soarelui. Pictorii au orbit pentru moment şi au căzut la pământ foarte înspăimântaţi. După ce lumina aceea a mai scăzut în intensitate şi pictorii au putut să o privească din nou, cu surpriză au văzut că din gura Preasfintei a ieşit un porumbel alb ce a zburat către icoana Pantocratorului şi s-a pierdut într-însa. Apoi porumbelul a ieşit din gura Domnului şi a început să zboare pe la icoana fiecărui sfânt, aşezându-se câteva clipe pe mâinile sau pe capul acestora. După ce a trecut pe la fiecare icoană, a dispărut din nou în spatele icoanei Maicii Domnului.

Pictorii şi câţiva credincioşi, care fuseseră martori la această minune, au încercat în zadar să prindă acel porumbel sau să descopere în care loc din zid se ascunsese. Au căutat prin toată biserica fără să găsească nimic. Porumbelul se făcuse nevăzut.

Stăteau cu toţii cu atenţia încordată, plini de nedumerire.

Deodată, iată! Porumbelul se arătă iarăşi, ieşind din gura Preasfintei şi zburând către icoana Mântuitorului.

prindeţi-l! au strigat aceia care-l văzuseră primii.

Câţiva dintre cei care lucrau sus pe schele au încercat fără nici un succes să-l atingă. Acela însă urcă până în cupolă şi se pierdu în gura Mântuitorului definitiv.

O nouă lumină cerească, la fel de puternică, se arătă, luminând de această dată faţa Mântuitorului. Din nou lucrătorii au căzut orbiţi la pământ. Acea revelaţie minunată se terminase.

114

în acest fel a dorit Dumnezeu să le arate tuturor, că în sfânta biserică a Lavrei Peşterilor locuieşte şi se odihneşte Sfântul Duh.

Văzând aceste lucruri minunate, pictorii s-au apucat cu o şi mai mare bucurie de celelalte icoane, ce urmau să împodobească zidurile bisericii, dând slavă lui Dumnezeu că-i învrednicise de o asemenea cinste. Iar când au terminat această lucrare sfântă, pătrunşi fiind de minunatele revelaţii dăruite de Dumnezeu şi în acelaşi timp fiind atraşi de modul de viaţă al călugărilor din obşte, au rămas pentru totdeauna la mănăstire, îmbrăcând haina monahală, aşa cum prevăzuse Maica Domnului. Iar viaţa lor monahală s-a distins prin asceză, prin rugăciune şi prin făptuirea tuturor virtuţilor. Iar când au adormit în pace, au fost îngropaţi în peşterile de la subsol, acolo unde se odihnesc sfintele lor moaşte până astăzi, nestricăcioase şi de mir izvorâtoare, mărturisind despre harul pe care l-au aflat în faţa lui Dumnezeu sufletele lor curate.

Trebuie să mai amintim aici şi un alt eveniment minunat, care se leagă de icoana Născătoarei de Dumnezeu din biserica Lavrei Peşterilor.

în oraşul Kiev trăiau doi boieri bogaţi, ce se numeau Ioan şi Sergiu. Aceştia veniseră să se închine la mănăstire chiar în acea zi în care s-a întâmplat minunea cu porumbelul şi cu dumnezeiasca lumină. S-au întâlnit atunci acolo amândoi şi s-au împrietenit.

Au trecut mai mulţi ani şi Ioan s-a îmbolnăvit foarte tare. A înţeles că i se apropia sfârşitul. De aceea l-a chemat la el acasă pe stareţul Lavrei pe vremea aceea era

115

stareţ cuviosul Nikon şi după ce a dat deoparte o anumită sumă de bani, ca moştenire pentru fiul său de cinci ani Zaharia, a dispus ca restul averii sale să se împartă săracilor. A încredinţat această sarcină stareţului Nikon şi în acelaşi timp l-a rugat să aibă grijă şi de îndrumarea duhovnicească a fiului său.

Apoi s-a întors către prietenul său Sergiu, care era lângă dânsul, şi i-a spus:

– Frate Sergiule, eu plec în curând. îţi las în grijă acest copil al meu. îţi încredinţez de asemenea o mie de monede de argint şi o sută de monede de aur, pe care i le las ca moştenire. Peste zece ani să-i dai aceşti bani, ca să-i poată folosi în continuarea vieţii sale.

La puţin timp după aceasta Ioan a adormit întru Domnul.

Când Zaharia a împlinit cincisprezece ani, a vrut să intre în posesia averii sale de la Sergiu. Acesta însă, învins fiind de demonul iubirii de arginţi, se hotărâse să păstreze banii pentru dânsul.

I-a spus tânărului:

– Ai fost greşit informat că eu deţin bani care îţi aparţin. Toată averea ta a dăruit-o tatăl tău lui Dumnezeu. De la Acela să te duci să o ceri! Şi dacă va avea milă de tine ţi-o va da! Eu nu-ţi sunt dator cu nimic. Necugetatul tău tată a cheltuit tot ce avea, făcând milostenie şi pe tine te-a lăsat sărac!

Atunci Zaharia a început să plângă, auzind vorbele neîndurătoare ale lui Sergiu. Ştia că îi spune minciuni, dar nu ştia cum ar putea să dovedească aceasta.

A început să se roage de dânsul, ca să-i dea măcar jumătate din averea sa. Boierul însă, din nou îi vorbi cu vorbe urâte şi dure la adresa fostului său prieten Ioan.

116

Zaharia continua să-l roage cu lacrimi să-i dea fie şi mai puţin din cât i se cuvenea, o treime, o pătrime, chiar şi a zecea parte măcar, din averea pe care i-o lăsase tatăl său. La toate acestea însă Sergiu rămânea neînduplecat.

Atunci tânărul i-a spus:

– Dacă într-adevăr nu ai primit nimic de la tatăl meu, haide să mergem împreună la lavră. Şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului, să juri că îmi spui adevărul!

Nefericitul Sergiu a acceptat această propunere. Ajungând la mănăstire, în faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, a îndrăznit să afirme:

– Jur că nu am primit de la Ioan o mie de monede de argint şi o sută de monede de aur, pentru fiul său Zaharia.

îndată ce a terminat de spus acestea a vrut să se apropie să sărute icoana. îi era însă imposibil. O putere nevăzută îl ţinea la distanţă. Şi cu cât se chinuia să se apropie, cu atât mai mult acea putere îl arunca înapoi. A intrat în panică şi s-a întors să fugă şi să iasă din biserică, îndată ce a trecut însă de uşa bisericii, un diavol îngrozitor l-a prins şi a început să-l chinuiască. A căzut jos şi a început să se lovească şi să strige:

– Cuvioase părinte Antonie! Cuvioase părinte Teodosie! Aveţi milă de mine! Scăpaţi-mă! Opriţi acest înger care mă chinuieşte! Rugaţi-o pe Maica Domnului să mă scape de demonii care m-au prins! Am să dau tot aurul! Este la mine acasă ascuns într-un vas mare de lut!

O mare frică i-a cuprins pe toţi cei ce se aflau în acea zi în biserică.

Au trimis îndată pe cineva la casa lui Sergiu, unde au găsit vasul sigilat, ascuns în pivniţă. L-au luat şi l-au adus la biserică. Iar când l-au deschis, ce să vadă! în el se

117

aflau două mii de monede de argint şi două sute de aur! Iubitorul de oameni Dumnezeu înmulţise suma de bani!

Tânărul Zaharia, impresionat de această minune, nu a mai vrut însă să ia banii. I-a dăruit stareţului de atunci al mănăstirii, cuviosului Ioan, iar el a lepădat cele lumeşti şi a intrat în cinul monahal, trăind în ascultare şi asceză până la sfârşitul vieţii sale.

Cuviosul stareţloan i-a citit lui Sergiu rugăciunile de dezlegare, scăpându-l de tortura demonilor. Acesta s-a pocăit din toată inima pentru păcatul pe care-l săvârşise şi a trăit pentru tot restul vieţii ca un al doilea David, rugându-L pe Domnul să-l miluiască şi să-l ierte.

Cu acei bani Zaharia a construit un paraclis cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, lângă biserica cea mare, în amintirea evlaviosului său tată, boierul Ioan.

Biserica Lavrei Peşterilor a fost slăvită de Dumnezeu şi cu alte semne minunate, petrecute cu ocazia sfinţirii sale, în August 1089, pe când la Kiev domnea Vsevolod Iaroslav11 iar mitropolit era Ioan al Doilea.

Iată ce s-a întâmplat:

îndată ce s-a terminat pictarea bisericii, monahii de la Lavra au dorit să se facă sfinţirea acesteia. Au început să facă pregătirile necesare, dar nu reuşeau să găsească o placă mare de marmură, potrivită pentru Sfânta Masă. După mai multe căutări fără rezultat, şi în timp ce nici unul dintre sculptorii în marmură nu reuşeau să se

11 L-a urmat la tron pe fratele său Sviatoslav (1073-1078) şi a domnit până în 1093.

118

angajeze la o lucrare atât de mare, au hotărât în final ca să facă Sfânta Masă din lemn.

Mitropolitul Ioan însă nu considera de cuviinţă să sfinţească un astfel de locaş măreţ şi aflat sub permanenta protecţie a lui Dumnezeu, având ca Sfântă Masă o astfel de improvizaţie. De aceea a tot amânat data sfinţirii. Această amânare însă le provoca o mare tristeţe fraţilor din obşte şi cuviosului stareţloan.

Pe 13 August seara părinţii au deschis biserica pentru slujba Vecerniei. Şi ce să vadă! Minunat eşti Doamne întru sfinţii tăi! în faţa Sfântului Altar o imensă placă de marmură, sprijinită pe patru coloane tot din marmură, adică exact ceea ce era necesar pentru construirea Sfintei Mese!

Fără nici o întârziere l-au înştiinţat pe mitropolit.

Iar acesta, înălţând mulţumiri către Domnul, a dat poruncă să se pregătească cele necesare pentru sfinţire, chiar pentru ziua următoare.

Mulţi au încercat să afle de unde, de la cine şi în ce mod se aflase acea placă de marmură în biserica încuiată, în zadar însă. Părinţii din Lavra au spus pretutindeni că ar da recompensă trei monede de argint, acelui meşter care ar fi dovedit că el a făcut acea placă. Cu cât au căutat şi cât au aşteptat meşterul nu a apărut. Era evident că însuşi Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor, avusese grijă să aducă mănăstirii Sfânta Masă, pe care urma să ofere scump Trupul Său şi cinstit Sângele Său.

Mitropolitul Ioan era întristat însă, deoarece în ziua următoare, pe 14 August urma să facă sfinţirea şi nu apucase să-i invite şi pe ceilalţi mitropoliţi din ţară, din cauza distanţelor foarte mari până la oraşele acestora. Ce era să facă? Nu avea decât să facă singur sfinţirea.

119

în ziua următoare însă, cu puţin timp înainte de a începe slujba de sfinţire, au ajuns la mănăstire episcopii Ioan de Cernigov, Antonie de Gheorghiev, Luca de Belgorod şi Isaia de Rostov.

Surprins de neaşteptata lor venire mitropolitul Ioan i-a întrebat:

– Cum aţi venit, de vreme ce nu am putut să vă anunţ?

Episcopii l-au privit cu îndoială şi i-au răspuns:

– Păi, Sfinţia Voastră, noi am primit vestea de la un tânăr monah, care spunea că este trimis de dumneavoastră! La 14 August, ne-a spus, se va face sfinţirea bisericii Lavrei Peşterilor. Să vă pregătiţi din timp să mergeţi ca să slujiţi împreună cu mitropolitul Ioan.

Mai mult, episcopul Antonie de Gheorghiev a adăugat:

– Şi gândiţi-vă că eu până ieri eram foarte bolnav la pat. A venit deci acest necunoscut monah şi mi-a spus: «Mâine va avea loc sfinţirea bisericii Lavrei Peşterilor. Să fii acolo». Nu am apucat să-i explic că sunt bolnav, deoarece a dispărut. însă ce să văd! în timp ce până atunci nu puteam sta pe picioarele mele, după plecarea monahului m-am ridicat şi m-am simţit complet sănătos! Am pornit îndată către Pecerska, şi iată sunt aici, după cum ne-ai poruncit!

Mitropolitul Ioan a vrut atunci să-i cerceteze pe toţi monahii, ca să vadă cine a fost acela care i-a anunţat pe episcopi. Nu a apucat însă, deoarece o voce din ceruri se auzi spunând:

– «Să înceteze cercetarea voastră!»

Plin de cutremur ierarhul şi-a ridicat mâinile sale către cer şi a spus:

120

– O Preasfântă Născătoare de Dumnezeu! Aşa cum la Sfânta Ta Adormire i-ai chemat pe Apostoli de la marginile pământului, ca să se găsească la cinstita Ta îngropare, aşa şi acum i-ai chemat pe urmaşii apostolilor şi împreună-slujitorii mei, pentru sfinţirea sfântului tău locaş! Binecuvântează lucrarea noastră, spre slava lui Dumnezeu şi a Voastră!

Un fior sfânt i-a cuprins pe toţi robii lui Dumnezeu cei prezenţi episcopi, preoţi, monahi şi laici care împreună au strigat:

– Doamne miluieşte-ne! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!…

Dar iată! Şi alte minuni aveau să urmeze. Deoarece peste puţin timp, în vreme ce se săvârşea slujba de sfinţire, în momentul în care se găseau cu toţii în afara bisericii şi făceau rânduita litanie în jurul sfântului locaş, s-a întâmplat şi altceva neobişnuit. Când s-au apropiat de uşa închisă a bisericii, zicând după rânduială: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei!», nimeni nu rămăsese înăuntrul bisericii care să răspundă după rânduială: «Cine este acesta împăratul slavei?»

A urmat o tăcere de câteva secunde.

Şi îndată dinăuntru s-a auzit o extraordinară psalmodie, parcă din gura a mii de îngeri, zicând:

– «Cine este acesta împăratul slavei?»

– «Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război, domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei!»

Ce melodie dumnezeiască era aceea! Cu toţii o auziseră fascinaţi, crezând că nu se mai găsesc pe pământ, ci în cer.

121

îndată însă ce au intrat în biserică nu au găsit pe nimeni înăuntru! Era goală…

Au înţeles atunci că Domnul le dăduse încă un semn minunat, trimiţând pe îngerii săi să slujească la slujba sfinţirii bisericii Născătoarei de Dumnezeu.

Cuviosul Ştefan, episcopul de Vladimir

După adormirea cuviosului Teodosie, stareţ al Lavrei Peşterilor a fost ales fericitul Ştefan.

Cuviosul Ştefan a fost foarte vrednic şi activ, îngrijindu-se de terminarea lucrărilor de construcţie a mănăstirii. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi cu rugăciunile cuvioşilor Antonie şi Teodosie a terminat îndată zidirea bisericii, a chiliilor de jur împrejur, asemenea unui zid de apărare, în care foarte curând s-a mutat întreaga obşte. Vechea mănăstire a peşterilor a mai fost folosită doar pentru îngroparea celor adormiţi. Acolo au mai rămas doar câţiva fraţi, în vederea întreţinerii şi supravegherii ei.

Cuviosul Ştefan a stabilit ca în mănăstire să se slujească în fiecare zi Sfânta Liturghie, pentru sufletele fericiţilor ei ctitori şi ale fraţilor adormiţi, precum şi pentru mântuirea monahilor obştii şi a poporului binecredincios.

Harul lui Dumnezeu acoperea şi proteja acel loc sfânt şi se îngrijea de toate nevoile obştii şi ale mănăstirii.

122

Pag.102-original

Vicleanul diavol însă, văzând acest zel dumnezeiesc al stareţului Ştefan, era plin de răutate şi stricăciune. Cu vicleniile sale reuşi să-i facă pe câţiva călugări să se revolte împotriva stareţului lor, provocând o mare tulburare în întreaga obşte. Au reuşit chiar, nu numai să-l depună din funcţia stăreţiei, unde fusese ales cu acordul tuturor, dar şi să-l facă să părăsească mănăstirea.

123

Stareţul a întâmpinat toate aceste încercări fără să se plângă sau să ţină răutate faţă de uneltitori. Inima sa a rămas plină de iubire chiar şi faţă de nerecunoscătorii săi fii duhovniceşti, de care chiar dacă se despărţise trupeşte, continua să fie aproape de ei sufleteşte. Se ruga neîncetat lui Dumnezeu, repetând şi cuvintele pe care oarecând le spusese şi protectorul său, Sfântul martir Ştefan: «Doamne nu le socoti lor păcatul acesta!»

Iar Bunul Dumnezeu l-a binecuvântat atât de mult pe robul său, astfel încât, la scurtă vreme l-a învrednicit să întemeieze o nouă mănăstire la Klov, nu foarte departe de Lavra Peşterilor, cu o frumoasă biserică de piatră, cu hramul Acoperământul Maicii Domnului.

Virtutea cuviosului Ştefan a atras multe suflete evlavioase, care au venit la dânsul şi au primit din mâinile sale rasa monahală. Urmărind acelaşi tipic cu cel al Lavrei Peşterilor, fraţii de la mănăstirea Klov, având şi exemplul de viaţă sfântă al stareţului lor, au progresat foarte mult duhovniceşte.

Faima cuviosului Ştefan s-a întins pe tot pământul rus. De aceea, atunci când la 1091 episcopul Vladimir a adormit întru Domnul, cuviosul a fost hirotonit episcop de către Mitropolitul de Kiev, Ioan şi a fost instalat în episcopia celui trecut la cele veşnice.

Ca arhiereu cuviosul Ştefan a continuat străduinţele sale ascetice, păstorind în acelaşi timp cu zel şi frică de Dumnezeu turma pe care pronia divină i-o încredinţase.

Era un model pentru toţi credincioşii săi cu cuvântul, cu cumpătarea, cu iubirea, cu duhovnicia, cu credinţa şi cu curăţia. Astfel a fost sfinţit şi încununat de către Domnul cu neveştejita coroană a slavei dumnezeieşti.

124

Fericitul ierarh a adormit în pace la 23 Aprilie 1094.

Cuviosul Nikon, stareţul Lavrei Peşterilor

Când Domnul a rânduit să se sădească în Rusia roditorul pom al vieţii monahale, prin cuviosul părintele nostru Antonie, i-a dăruit acestuia şi un vrednic ucenic şi împreună nevoitor. Acesta a fost cuviosul Nikon.

îndată ce a venit lângă harnicul şi bunul învăţător Antonie, a început cu zel să imite străduinţele ascetice ale acestuia, urcând cu repeziciune pe treptele scării virtuţilor, în plus a dovedit însuşiri speciale de bun organizator şi înţelept conducător al oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, pe calea vieţii ascetice.

Cinstit de Dumnezeu cu harul preoţiei, Nikon tundea în monahism, din porunca cuviosului Antonie, pe cei care îşi doreau cu putere să intre în cinul monahal, desigur după rânduita perioadă de încercare şi după perioada de pregătire duhovnicească.

Nimic absolut nu făcea fericitul Nikon fără să aibă binecuvântarea duhovnicului său. Toate le făcea în duh de ascultare, respingând cu bărbăţie ispitele şi distrugând cu smerenie şi discernământ vicleniile diavolului. S-a învrednicit de altfel, să-l tundă în monahism şi pe cuviosul Teodosie, pe acest mare întemeietor al monahismului rus.

A tuns de asemenea şi pe alte două personalităţi de la Lavra Peşterilor, pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul domnitorului, Efrem. Pentru aceştia doi avea însă să pătimească multe încercări şi tristeţi. Deoarece domnitorul s-a supărat foarte tare când a auzit că a pierdut pe aceşti

125

doi oameni de nădejde de la curte şi a pornit o prigoană împotriva cuvioşilor monahi. A dat ordin, deci, să fie adus la curte acela care îndrăznise să-i primească în cinul monahal pe cei doi.

Peste puţin timp cuviosul Nikon a fost adus în faţa domnitorului. Acesta l-a privit plin de furie şi i-a spus:

– Tu, călugăre, ai îndrăznit să-i faci asemenea ţie pe boierul Varlaam şi pe sfetnicul meu Efrem?

– Da eu, din porunca cuviosului meu părinte şi cu binecuvântarea cerescului împărat Iisus Hristos, care i-a chemat pe acest drum al ascezei, a răspuns liniştit şi cu curaj cuviosul.

Domnitorul s-a aprins şi s-a înroşit de furie.

– Ascultă ce îţi spun, urlă cu mânie, fie îi vei convinge să se întoarcă înapoi, fie te voi trimite şi pe tine şi pe toţi ceilalţi călugări în exil! Iar peştera aceea voi porunci să fie astupată!

– Puteţi să faceţi orice doriţi, stăpâne. Eu unul nu am puterea să-i despart pe ostaşii lui Hristos de lângă împăratul cel ceresc!

Aceasta a spus cuviosul Nikon şi a plecat de la palatul domnitorului.

126

Pag. 105-original

După acest episod, fraţii au fost nevoiţi să părăsească peştera şi să plece departe în alt loc, unde nu i-ar fi ajuns furia domnitorului.

Atunci marele Nikon a plecat la Tmutaracan şi acolo, lângă micul orăşel, a găsit un loc pustiu, unde s-a şi instalat. îndată şi-a reluat viaţa ascetică, trăind în tăcere, singur, doar cu Dumnezeu, la care se ruga neîncetat, adăugând în fiecare zi străduinţe peste străduinţe.

127

Desigur că nu a întârziat să fie cunoscută prezenţa sa în acele locuri şi să se întindă faima sa ascetică în toată regiunea. După cum ştim însă, în acea vreme credinţa ortodoxă nu era încă pe deplin însuşită de către toţi locuitorii Rusiei, iar viaţa monahală era ceva şi mai rar întâlnit, aproape necunoscută.

încet, încet, locuitorii din împrejurimi s-au apropiat de cuvios şi au rămas profund impresionaţi de această viaţă ascetică a sa, total necunoscută până atunci pentru ei. Acesta, a început să le propovăduiască credinţa în Dumnezeu cel în Treime, oferindu-le toate învăţăturile creştinismului ortodox. Cu toţii au fost atraşi de înţelepciunea sa, de sfinţenia şi de cunoştinţele sale şi au fost convinşi să îmbrăţişeze această nouă credinţă, botezându-se, slăvind pe Dumnezeu şi schimbându-şi viaţa şi obiceiurile barbare.

Mai târziu, câţiva dintre aceştia au cerut de la cuvios să-i primească în cinul monahal. Şi acesta, după ce i-a trecut prin toate treptele încercărilor şi i-a catehizat despre noua lor viaţă, i-a tuns în monahism. Astfel s-au pus bazele noii mănăstiri ce avea să se ridice în cinstea Maicii Domnului şi care avea să devină mai târziu un important centru mănăstiresc al Rusiei, la fel de reprezentativ ca şi Lavra Peşterilor.

După moartea domnitorului de Tmutaracan Rostislav Vladimirovici, locuitorii ţării l-au rugat pe cuviosul Nikon, faţă de care nutreau o adâncă încredere şi devotament, să se ducă la domnitorul de Cernigov, Sviatoslav Iaroslavici şi să ceară ca fiul acestuia Gleb să devină domnitor de Tmutaracan. Cuviosul a îndeplinit cu succes această sarcină pe care i-o încredinţaseră păstoriţii săi.

128

întorcându-se împreună cu principele Gleb Sviatoslavici, a trecut şi pe la Kiev şi a vizitat mănăstirea Peşterilor. Iar atunci când cuviosul Teodosie l-a revăzut, după atâţia ani, pe vechiul său prieten, a fost nespus de bucuros.

Au căzut amândoi la pământ, făcând metanie mare unul faţă de celălalt. Apoi s-au îmbrăţişat plângând de emoţie şi au şezut îndelung să vorbească. Aveau atât de multe să-şi spună…

După mai multe ore de discuţii duhovniceşti, atunci când cuviosul Nikon s-a ridicat şi se pregătea să plece, cuviosul Teodosie a izbucnit din nou în lacrimi şi l-a rugat cu stăruinţă să rămână din nou la Lavra Peşterilor, pentru a continua împreună calea ascetică a vieţii acesteia pământeşti.

trebuie să plec acum, i-a răspuns cuviosul Nikon, ca să aranjez toate cele necesare pentru noua mea obşte. După aceea, dacă este voia lui Dumnezeu, mă voi întoarce bucuros.

Şi într-adevăr, cuviosul a plecat împreună cu principele Gleb la Tmutaracan, unde acesta a preluat conducerea ţării. După aceasta fericitul Nikon a stabilit toate cele necesare tipicului noii sale mănăstiri, a numit un nou stareţ în locul său, iar el, conform promisiunii făcute, s-a întors la Lavra Peşterilor, spre a fi din nou lângă cuviosul Teodosie şi vechea sa obşte. A intrat din nou cu smerenie sub ascultarea sfântului său stareţ, tăindu-şi voia şi îndeplinind toate ascultările ce-i erau încredinţate. Iar fericitul Teodosie, atunci când era nevoit să lipsească de la mănăstire, îl lăsa pe acesta ca locţiitor al său, ca unul ce era cel mai vechi, mai experimentat şi mai ascet decât toţi ceilalţi fraţi ai obştei.

129

De multe ori cuviosul Nikon, care cunoştea meşteşugul legării cărţilor, se ocupa cu aceasta în timpul liber. Atunci cuviosul Teodosie stătea lângă dânsul ajutându-l şi pregătindu-i cele necesare. în acele ore, precum şi cu alte ocazii, îi adunau în jurul lor pe ceilalţi fraţi ai obştei şi-i povăţuiau amândoi cu nepreţuite sfaturi şi învăţături duhovniceşti spre sporul vieţii lor ascetice.

Mai târziu din păcate, a izbucnit acel conflict între cei trei fraţi domnitori, Iziaslav de Kiev, Sviatoslav de Cernigov şi Vsevolod de Pereghiaslav, care a provocat în zonă o mare tulburare. Aceasta l-a forţat pe iubitorul de pustie şi de linişte cuviosul Nikon să plece din nou de la Pecerska, împreună cu alţi doi monahi. S-a întors la Tmutaracan, unde a trăit câţiva ani cu acelaşi zel ascetic.

Abia după ce a aflat că lucrurile s-au liniştit în ţară şi la Kiev, fericitul s-a întors din nou la lavră. Ajungând însă acolo a aflat despre moartea stareţului Teodosie şi despre alegerea cuviosului Ştefan la conducerea mănăstirii.

Cu toate acestea fericitul Nikon a hotărât să-şi petreacă ultimii ani de viaţă aici la mănăstirea sa de metanie. De multe ori se ducea la mormântul cuviosului Teodosie şi plângea cu lacrimi fierbinţi pentru pierderea prietenului său atât de drag. Era trist deoarece se despărţise de acest frate duhovnicesc. Era în acelaşi timp şi bucuros, deoarece era sigur că acesta se odihnea deja lângă tronul lui Dumnezeu.

Atunci când prin viclenia diavolului a izbucnit în cadrul obştei acea tulburare, ce a dus la îndepărtarea din stăreţie a cuviosului Ştefan, părintele Nikon a fost ales, vrând nevrând stareţ al Lavrei. Cu discernământ şi înţelepciune a trebuit atunci să aducă din nou pacea şi

130

înţelegerea între fraţi. Şi după multe străduinţe, răbdare şi multă rugăciune a reuşit să atingă şi acest scop. Fraţii din obşte, recunoscând integritatea sa morală, cumpătarea şi sfinţenia vieţii sale, s-au liniştit şi au făcut ascultare de dânsul, ca de un luminat părinte, învăţător şi conducător duhovnicesc.

De multe ori vicleanul şi neobositul diavol s-a străduit să provoace noi scandaluri şi să pună noi piedici în calea grijii neobosite a cuviosului de a conduce pe drumul mântuirii acele suflete pe care Domnul i le încredinţase. Loviturile sale întunecate nu au reuşit însă să învingă lumina virtuţilor credinciosului rob al lui Dumnezeu.

în anii stăreţiei cuviosului Nikon s-a săvârşit în chip minunat pictura bisericii Lavrei de către zugravii greci, trimişi de chiar Maica Domnului, aşa cum am văzut în relatarea de mai sus.

în sfârşit, în anul 1088, pe când la Kiev era domnitor Vsevolod Iaroslavici, cuviosul Nikon şi-a predat sufletul său în mâinile Domnului. A fost îngropat în mănăstirea Peşterilor, unde până în zilele noastre sfintele sale moaşte se odihnesc nestricate şi izvorâtoare de mir, cinstite fiind de harul lui Dumnezeu şi săvârşind nenumărate minuni faţă de cei care vin să le atingă cu credinţă.

Cuviosul Varlaam, stareţul Lavrei Peşterilor

Cuviosul părintele nostru Varlaam se trăgea dintr-o distinsă familie de boieri. Era fiul celui mai vestit general al marelui domnitor Iziaslav, al boierului Ioan.

Domnul L-a înzestrat pe Varlaam cu foarte multe harisme frumuseţe trupească, vigoare şi înţelepciune. De

131

la mama sa, Maria, tânărul boier a primit o aleasă educaţie creştinească şi foarte repede s-a distins prin curăţia sa sufletească.

Pe când era încă copil, în toată regiunea Kievului erau vestite deja viaţa ascetică şi minunile săvârşite de cuvioşii părinţi Antonie şi Teodosie de la Lavra Peşterilor. Iar când a crescut mai mare se ducea adeseori împreună cu alţi prieteni ai săi în vizită la mănăstire şi nu se mai sătura să asculte poveţele duhovniceşti şi caldele învăţături ale acestor doi mari asceţi.

Astfel, sufletul curat şi nevinovat al tânărului Varlaam a fost pătruns de dulceaţa acestor cuvioase învăţături şi şi-a dorit încă de la început, cu mare ardoare, să se învrednicească şi el de îngereasca viaţă a sfinţilor asceţi. Nu a întârziat să simtă dezgust faţă de bogăţie şi faţă de slava deşartă a vieţii boiereşti şi să fie cuprins de dumnezeiasca iubire faţă de viaţa smerită şi ascetică a monahilor de la peşteri. în viaţa monahală Varlaam vedea cel mai sigur drum către împărăţia cerurilor, în timp ce viaţa lumească i se părea plină de ispite şi pericole pentru viaţa duhovnicească. îl înfricoşau mai ales cuvintele Domnului: «Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu».

Hotărât deja să schimbe bogăţia cea lumească cu sărăcia monahală şi onorurile princiare cu patimile Mântuitorului Hristos, Varlaam, cu toate că fusese forţat de părinţii săi să se logodească cu o bogată prinţesă, s-a dus la fericitul Antonie, a căzut la picioarele sale şi i-a împărtăşit dorinţele inimii lui, rugându-l să-l accepte ca ucenic şi ascultător al său.

132

– Intenţia ta este foarte bună, copilul meu, i-a spus cuviosul. Trebuie să fii însă atent, deoarece mulţi au fost aceia care au pornit pe acest drum, având acelaşi entuziasm ca şi tine dar care nu au rezistat până la sfârşit. Bogăţiile, plăcerile şi slava lumească sunt cele mai puternice arme ale vicleanului diavol. Cu acestea se va strădui să te învingă şi pe tine. Tu însă să-ţi aduci aminte întotdeauna de cele spuse de Domnul: «Nimeni, care pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu».

Aceste cuvinte ale bătrânului cuvios au aprins şi mai mult în inima lui Varlaam dorinţa sa pentru viaţa monahală şi hotărârea de a-şi încerca puterile cu înşelătorul diavol.

într-una din zile se îmbrăcă cu cele mai alese haine boiereşti, încălecă pe unul dintre cei mai frumoşi cai de la curtea sa şi însoţit de mai mulţi soldaţi şi slujitori o porni către mănăstirea Peşterilor.

Când au ajuns, monahii le-au ieşit în întâmpinare spre a-i primi cu toate onorurile cuvenite. Atunci Varlaam coborî de pe calul său, făcu o metanie mare în faţa cuviosului Antonie şi apoi se dezbrăcă de veşmântul său bogat şi-l puse jos, la picioarele sfântului. Apoi aduse calul său în faţa cuviosului, precum şi întreaga sa suită şi spuse:

– Iată întreaga frumuseţe lumească! Mă lepăd de ea! Faceţi ce ştiţi cu dânsa… Pentru mine toate acestea nu valorează nimic. Vreau să trăiesc în peşteră, şi să-l câştig pe Hristos. Şi vă promit că niciodată nu mă voi întoarce înapoi!

– Să-ţi aduci aminte, copilul meu, îi spuse cuviosul, către Cine faci aceste promisiuni şi Cine este împăratul al Cărui soldat vrei să devii. Aici se găsesc îngerii nevăzuţi ai

133

lui Dumnezeu care ascultă şi reţin aceste cuvinte ale tale. Fii atent însă! Dacă va veni tatăl tău ca să te ia de aici cu forţa, ce se va întâmpla? Noi nu te putem apăra, iar tu vei fi pus în situaţia să nu-ţi poţi respecta aceste promisiuni pe care le-ai făcut lui Dumnezeu.

însă Varlaam rămase hotărât şi convins.

chiar dacă mă va supune chinurilor celor mai mari tatăl meu, spuse, nu mă voi întoarce înapoi în lume. Ceea ce vă rog însă, părinte, este să mă faceţi cât mai curând posibil monah.

Văzând hotărârea tânărului Varlaam şi prevăzând totodată cu duhul viitoarea sa evoluţie duhovnicească, cuviosul Antonie a poruncit fericitului Nikon să-l tundă în monahism.

Când boierul Ioan a aflat despre intrarea în monahism a iubitului său fiu a fost ca trăsnit şi a căzut jos leşinat. O tristeţe de moarte l-a cuprins apoi. Foarte repede însă tristeţea se transformă într-o sălbatică furie împotriva monahilor de la mănăstirea Peşterilor. Credea că aceia l-au influenţat pe fiul său să ia această hotărâre şi de aceea a venit însoţit de mulţi soldaţi la mănăstire şi i-a împrăştiat pe monahi care încotro, sub ameninţarea săbiilor. L-a prins apoi pe Varlaam, i-a rupt veşmântul monahal, l-a îmbrăcat cu forţa în hainele sale cele boiereşti şi l-au condus spre palat.

Pe drum, Varlaam a aruncat de multe ori de pe sine cu scârbă hainele cele boiereşti în noroi şi le-a călcat în picioare. Tatăl său, Ioan însă, ca să-l pedepsească, dădea ordin soldaţilor să-l îmbrace din nou cu ele, aşa cum erau murdare şi să-l lovească fără milă atunci când se opunea.

Când au ajuns acasă Varlaam s-a izolat de părinţii săi şi de logodnica sa. Nu dorea să stea nici măcar la masă

134

cu ei. îl aduceau cu forţa slujitorii, iar el stătea tăcut cu ochii în pământ, fără să mănânce nici o înghiţitură şi fără să bea nimic, cu toate ameninţările tatălui său şi cu toate rugăminţile mamei sale şi lacrimile logodnicei sale.

Boierul Ioan a dat ordin să fie încuiat în camera sa şi să fie atent supravegheat, pentru a nu fugi cumva din nou la mănăstire. Apoi a chemat la sine pe cea mai frumoasă dintre tinerele sale slugi şi i-a promis o mare recompensă, dacă va reuşi să-l corupă pe Varlaam şi să-l convingă astfel să rămână acasă. Din acea clipă, acea femeie neruşinată nu a încetat să-l provoace în fel şi chip pe robul lui Dumnezeu, cu toate vicleşugurile pe care i le inspira prietenul ei diavolul. Se îmbrăca cu haine provocatoare, se dădea cu tot felul de parfumuri, purta tot felul de ţinute ţipătoare, având ca unic scop să-l prindă pe nevinovatul tânăr în mrejele ei diavoleşti.

Cumpătatul Varlaam însă, concentrat numai la a da neîncetat slavă lui Dumnezeu, s-a aşezat jos într-un colţ al camerei sale, îmbrăcat cu o cămaşă aspră de lână. Timp de trei zile nu a mâncat şi nu a băut nimic. Se ruga doar neîncetat Domnului să-i dăruiască putere, pentru a putea rezista slăbiciunii firii omeneşti, pentru a învinge ispita trupească şi pentru a ieşi biruitor, cu ajutorul dumnezeiescului har, din această încercare îngrozitoare, ca să se slăvească astfel numele lui Dumnezeu şi să se ruşineze vicleanul şi neruşinatul diavol.

Slujitoarea, prefăcându-se că are poruncă să aibă neîncetat grijă de dânsul şi să-l slujească, era tot timpul împreună cu el. Şi fără ruşine îl mângâia, îl săruta, îi spunea cuvinte îmbietoare de dragoste şi-l îndemna să păcătuiască cu ea. Cuviosul însă o respingea şi i se opunea cu toate forţele sale atât ei cât şi pornirilor firii sale către

135

păcat. Cu toate acestea, cu cât el opunea o mai mare rezistenţă, cu atât femeia devenea şi mai provocatoare şi mai insistentă.

Între timp cuviosul Antonie împreună cu toţi ceilalţi fraţi din obşte se rugau neîncetat cu lacrimi Mântuitorului să aibă milă de robul său şi să-l izbăvească din această cursă.

Şi într-adevăr, Domnul cel Iubitor de oameni a auzit rugăciunile aleşilor Săi şi a produs o neaşteptată schimbare în inima boierului Ioan. Iubirea părintească a biruit înverşunarea şi slava deşartă. Când a auzit că fiul său nu a mâncat şi nu a băut nimic timp de trei zile, i s-a făcut frică nu cumva să moară de foame şi de sete. Duritatea sa s-a transformat în milă şi furia în compasiune. L-a luminat Dumnezeu şi a înţeles că în zadar încerca să-l facă pe fiul său să se răzgândească. A acceptat, deci ca fiind voia lui Dumnezeu hotărârea lui Varlaam şi l-a chemat îndată lângă dânsul, cerându-şi cu lacrimi iertare şi lăsându-l să se întoarcă fără nici un obstacol la mănăstirea Peşterilor.

Emoţionantă a fost clipa despărţirii: în pragul casei tatăl şi mama tânărului suspinau cu amar după fiul lor, ca şi cum ar fi fost deja mort pentru dânşii. Logodnica sa a leşinat şi a căzut îndurerată în braţele acestora. încă şi acea neobrăzată slujnică se prăbuşise de durere, plângând cu amar pentru plecarea iubitului ei domn şi pentru banii pe care i-ar fi putut câştiga dacă ar fi reuşit să-l corupă. Doar cuviosul strălucea de bucurie. Ca o pasăre care scăpa din colivie, se grăbea să plece către mult dorita peşteră a nevoinţelor sale.

136

Cu mulţumiri şi doxologii către Domnul, Care auzise rugăciunile lor, l-au întâmpinat monahii de la Lavră pe iubitul şi duhovnicescul lor frate.

După întoarcerea sa, Varlaam se dărui cu un şi mai aprins zel ascezei şi rugăciunii. Viaţa sa virtuoasă strălucea ca o flacără luminoasă între ceilalţi monahi. Mai târziu, văzând acest progres duhovnicesc, cuviosul Antonie, care ajunsese înaintat în vârstă şi dorea să se retragă în pustie la o altă peşteră, l-a lăsat pe Varlaam stareţ în locul său, aşa cum am văzut şi în descrierea vieţii sale.

Cu multă vrednicie şi dăruire şi-a îndeplinit cuviosul Varlaam ascultările sale. A construit apoi, cu binecuvântarea cuviosului Antonie, o biserică de lemn, deasupra peşterilor, cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Acolo săvârşea apoi sfintele slujbe întreaga obşte, deoarece mica biserică subterană devenise deja neîncăpătoare.

Tot în acea perioadă domnitorul Kievului Iziaslav Iaroslavici, care s-a numit mai apoi, după ce a primit Sfântul Botez, Dimitrie, a construit o mănăstire în cinstea protectorului său, a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie şi l-a chemat pe cuviosul Varlaam ca să o organizeze, ca unul ce era deja vestit pentru viaţa sa sfântă, pentru virtuţile şi harismele sale.

Şi aici, la mănăstirea Sfântului Dimitrie, cuviosul a continuat viaţa sa virtuoasă şi slujirea sa fierbinte, dând primul exemplu de dăruire către toţi spre dobândirea harului lui Hristos şi conducând pe drumul spre sfinţenie turma cea nou încredinţată. Astfel, Dumnezeu a binecuvântat lucrarea sa şi foarte curând, întreaga obşte a mănăstirii Sfântului Dimitrie a devenit vestită pentru viaţa ei virtuoasă şi pentru sporul duhovnicesc.

137

După ce a organizat mănăstirea şi a orientat întreaga obşte pe drumul către Dumnezeu cuviosul Varlaam s-a hotărât să se întoarcă la Lavra Peşterilor. Mai întâi însă a dorit să-şi îndeplinească o mai veche dorinţă a sa şi anume să se ducă şi să se închine la Sfintele Locuri.

Şi într-adevăr, s-a dus în Palestina, pe pământul sfinţit de Domnul Nostru Iisus Hristos prin prezenţa Sa mântuitoare în Trup, şi s-a închinat în toate locaşurile sfinte de aici, dobândind o mare bucurie duhovnicească şi întărire sufletească.

La întoarcere a trecut pe la Constantinopol şi a vizitat şi aici cele mai importante mănăstiri, de unde a primit în dar foarte multe vase de cult, icoane şi veşminte preoţeşti. Apoi a pornit pe drumul către patria sa.

Ajungând însă în oraşul Vladimir cuviosul Varlaam s-a îmbolnăvit grav. A apucat să le transmită celor care călătoreau împreună cu dânsul că doreşte să fie îngropat la Lavra Peşterilor şi că toate obiectele bisericeşti pe care le avea cu dânsul trebuie să ajungă la cuviosul Teodosie. Imediat apoi a adormit întru Domnul.

Dorinţa fericitului rob al lui Dumnezeu s-a împlinit. Trupul său a fost transportat la Pecerska, unde se odihneşte până astăzi nestricat şi de mir izvorâtor.

Cuviosul Efrem, episcopul de Pereghiaslav

Cuviosul părintele nostru Efrem se trăgea, ca şi fericitul Varlaam, dintr-un ales neam de boieri. Era unul dintre sfetnicii cei mai buni ai domnitorului Iziaslav.

Şi-a dorit şi el să se dedice exclusiv Domnului şi să ridice «jugul lui Hristos», intrând în viaţa monahală. A

138

mers deci la cuviosul Antonie şi cu lacrimi fierbinţi şi insistente rugăciuni i-a cerut să-l primească lângă dânsul la peşteri şi să-l tundă în cinul monahal. Cuviosul Antonie, văzând cu duhul luminat de Dumnezeu sinceritatea dorinţei sale cât şi viitoarea înaintare duhovnicească a respectuosului sfetnic, a dat ascultare cuviosului Nikon să-l tundă în monahism.

Din păcate vrăjmaşul diavol a turbat de furie, văzând creşterea sfintei obşti a călugărilor de la peşteri.

L-a făcut deci pe domnitorul Iziaslav să se înfurie pentru pierderea sfetnicului său drag şi să provoace mari neajunsuri monahilor, aşa cum am văzut în descrierea vieţii cuviosului Antonie şi a fericitului Nikon.

Când cu ajutorul harului lui Dumnezeu această ispită a fost învinsă, fericitul Efrem, având conştiinţa că din cauza sa au fost provocate atâtea prigoane de la cel vrăjmaş, s-a dăruit cu un zel neîntrecut vieţii ascetice, rugăciunii, postului şi privegherilor, ca să mulţumească astfel lui Dumnezeu şi să învingă puterile întunericului.

Era ascultător în toate faţă de cuviosul său părinte Antonie şi încerca să-i urmeze întru toate.

Odată, mai târziu, şi-a dorit foarte mult să meargă şi el să se închine la Sfintele Locuri şi la Constantinopol. Era însetat să vadă acele locuri în care trăiseră, se

139

Pag. 117-original

jertfiseră, propovăduiseră şi se sfinţiseră Sfinţii Apostoli, mărturisitorii, mucenicii, cuvioşii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care cu exemplul lor înflăcăraseră sufletul său cu dulcea dorinţă a dobândirii sfinţeniei.

Cuviosul Antonie i-a dat cu bucurie binecuvântarea să meargă în această călătorie, deoarece prevăzuse duhovniceşte că intenţiile sale erau dintre cele mai curate.

Astfel s-a învrednicit fericitul Efrem să ajungă la Sfintele Locuri. S-a dus mai întâi să se închine la sfintele

140

locaşuri ale Constantinopolului, la nenumăratele sale mănăstiri şi biserici. A ajuns apoi la Ierusalim, la maica Bisericilor, la locurile unde călcaseră picioarele Mântuitorului. S-a închinat la Sfântul Mormânt şi la Sfânta Peşteră a Naşterii. Se sfinţi intrând în binecuvântata apă a Iordanului. A vizitat apoi Tiberiada, Cana Galileii, Capernaumul şi Betania. A rememorat astfel duhovniceşte toate momentele evanghelice trăite de Mântuitorul în aceste minunate locuri.

Peste tot a întâlnit mari asceţi, diverşi monahi îmbunătăţiţi de la care a plecat cu bogate impresii şi poveţe duhovniceşti.

întorcându-se la Lavra cuviosul a adus cu sine, aşa cum am văzut şi mai sus, din porunca cuviosului Antonie, tipicul mănăstiresc şi canoanele vieţii monahale urmate de călugării de la Mănăstirea Studion de la Constantinopol. în baza acestui tipic s-a organizat apoi viaţa monahală a Lavrei Peşterilor şi a tuturor celorlalte mănăstiri de pe pământul rus.

Când pe la anul 1090 a trecut la cele veşnice Petru, episcopul de Pereghiaslav, prin voia Domnului a fost ales şi hirotonit în locul său fericitul Efrem, a cărui faimă de monah virtuos, ascet şi duhovnicesc se răspândise pretutindeni. A fost hirotonit de Ioan, mitropolitul de Kiev.

Din momentul în care a primit harul arhieriei acest ales slujitor al Domnului nu numai că şi-a înteţit şi mai mult eforturile ascetice personale dar a şi avut o grijă deosebită faţă de viaţa duhovnicească a păstoriţilor ce-i fuseseră încredinţaţi. Prin eforturile şi munca sa personală s-a zidit o mare biserică mitropolitană de piatră în cinstea Arhanghelului Mihail, în centrul oraşului Pereghiaslav. în afară de aceasta a reuşit să mai zidească o biserică mare,

141

purtând hramul Sfântului Apostol Andrei, la porţile oraşului, cât şi multe alte biserici mai mici ce au împodobit pe rând cetatea. Din păcate multe dintre acestea vor fi distruse de invaziile tătarilor de la începutul secolului al XIII-lea.

Cuviosul Efrem, a fost prezent la aflarea moaştelor cuviosului Teodosie, aşa cum am văzut în paginile de mai sus. Curând după aceasta a fost şi el chemat către locaşurile cereşti ale veşnicului împărat.

Cuviosul Isaia taumaturgul, episcopul de Rostov

Fericitul Isaia s-a născut la Kiev dintr-o familie de creştini evlavioşi şi iubitori de Hristos, care i-au dăruit o aleasă educaţie creştinească.

încă din tinereţile sale s-a dedicat Domnului, ignorând toate plăcerile lumeşti şi mergând hotărât la mănăstirea Peşterilor ca să devină monah. Pe atunci era stareţ al mănăstirii cuviosul Teodosie, care a putut vedea

142

duhovniceşte creşterea vieţii spirituale a noului frate şi a poruncit să fie acceptat în obşte şi mai târziu să fie tuns în monahism.

Din acea clipă tânărul Isaia s-a predat «trup şi suflet» Mirelui Hristos şi a început o aspră viaţă ascetică. Era smerit, simplu, ascultător, iubitor de aproapele, dăruit cu totul vieţii celei îngereşti. Prin cumpătare şi răbdare şi-a înfrânt rând pe rând, pornirile pătimaşe ale trupului, împodobit astfel cu înţelepciune, discernământ, curaj şi cuminţenie a devenit curând un părinte îmbunătăţit, cu viaţă îngerească, îndreptându-se cu paşi siguri către Ierusalimul cel ceresc.

Şi pentru că «nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă», faima virtuţilor sale s-a răspândit cu repeziciune în regiunea Kievului, ajungând curând şi la urechile marelui domnitor Iziaslav Iaroslavici.

Acesta a început să-l roage insistent pe cuviosul Teodosie să-i dea binecuvântare monahului Isaia spre a fi numit ca stareţ al mănăstirii Sfântului Dimitrie, de vreme ce fericitul Varlaam adormise întru Domnul. Luminatul Teodosie a fost inspirat de Duhul Sfânt că este voia lui Dumnezeu ca ucenicul său să preia această sarcină. Astfel a fost de acord şi a dat binecuvântarea ca Isaia să devină stareţ. Iar acesta, urmând ascultării încredinţate, ridică şi acest jug greu, cu durere că se despărţea de învăţătorul său, şi deveni «păstorul cel bun» al monahilor de la noua mănăstire. Aceasta însă nu a adus nici o schimbare în viaţa sa interioară de rugăciune. A rămas la fel de smerit, fără să se lase furat de ispitele oferite de acest post înalt de conducere. Mintea sa era tot timpul concentrată către Dumnezeu şi către înfricoşata clipă a morţii, a judecăţii şi a împărăţiei cerurilor. De aceea a continuat, cu şi mai

143

multă râvnă, viaţa sa ascetică şi nevoinţele, devenind astfel un exemplu viu de viaţă îngerească pentru monahii obştei sale, chemându-i către înălţimile virtuţilor şi împlinind întotdeauna primul ceea ce dorea ca şi ceilalţi să facă.

Domnitorul Iziaslav se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu şi cuviosului Teodosie că au trimis la mănăstirea Sfântului Dimitrie un asemenea «diamant însufleţit». Mai mult, cuviosul Isaia a fost cinstit de către Domnul, dăruindu-i-se vrednicia arhieriei. După trecerea la cele veşnice a fericitului Leontie, episcopul de Rostov, cuviosul Isaia, prin voia comună a lui Dumnezeu şi a poporului a fost ales episcop al acelei eparhii.

Când a ajuns la Rostov cuviosul a găsit mulţi creştini care fuseseră de curând botezaţi şi care nu fuseseră încă întăriţi în credinţă. Mai păstrau încă vechi obiceiuri idolatre, păgâne şi săvârşeau din neştiinţă păcate mari. De aceea cuviosul a fost nevoit să înceapă o grea misiune păstorească, spre luminarea şi întărirea poporului său în credinţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos.

– « Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat!», le spunea în predicile sale. De aceea numai în Hristos să credeţi şi numai lui Hristos să-I urmaţi. Numai învăţătura Sa şi a Apostolilor Săi să o aplicaţi în toată viaţa voastră. Să vă lepădaţi de înşelăciunile păgâne şi de vicleniile demonilor, ca să nu păcătuiţi, ci să slăviţi prin faptele şi viaţa voastră numele lui Dumnezeu!

Cuviosul mergea prin toate oraşele şi satele eparhiei sale, în regiunea Rostovului şi Suzdalului, învăţând, predicând, povăţuind, combătând ereziile şi cursele vrăjmaşului celui înşelător.

Oriunde vedea că mai existau încă idoli şi temple păgâne, dădea poruncă să fie dărâmate şi arse, apoi îi

144

catehiza pe locuitori în credinţa ortodoxă a lui Dumnezeu cel în Treime. Toţi cei care erau nebotezaţi şi se converteau la noua credinţă, erau îndată botezaţi chiar de cuvios în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iar cei ce nu credeau în predici şi în cateheze erau degrabă convinşi de minunile pe care sfântul le făcea cu dânşii, vindecându-i pe cei bolnavi cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. încă şi cele mai învârtoşate inimi erau convinse până la urmă prin exemplul iubirii, al milei, al bunătăţii şi al smereniei pe care fericitul Isaia le arăta cu prisosinţă. Era mângâietorul celor suferinzi, hrana celor înfometaţi, ajutătorul văduvelor şi al orfanilor, milostiv faţă de cei săraci şi apărător al celor nedreptăţiţi. «Ochi era pentru cei orbi, picioare pentru cei ologi», asemenea dreptului Iov, astfel încât toţi se bucurau şi dădeau slavă lui Dumnezeu, pentru că le dăruise un astfel de părinte şi de învăţător.

Cuviosul ierarh Isaia s-a învrednicit să fie de faţă şi la sfinţirea bisericii Lavrei, chemat de către un înger, aşa cum am văzut în istorisirea de mai sus.

După sfinţire a mai trăit doar nouă luni. La 15 Mai 1090, după ce adusese la credinţa cea adevărată nenumărate suflete ce trăiau «în latura şi umbra morţii» şi după ce-l câştigase pe Domnul prin viaţa sa virtuoasă, a adormit în pace şi şi-a predat sufletul său sfinţit în mâinile îngerilor, care l-au condus către cer.

Cuviosul Damian ieromonahul taumaturg

Minunatul Damian a trăit în mănăstirea Peşterilor în anii de stăreţie ai cuviosului Teodosie. El a devenit în

145

scurt timp un fidel imitator al vieţii îngereşti a duhovnicului său. Cu fierbinte râvnă se străduia să-şi depăşească firea şi să se apropie de desăvârşire prin urmarea virtuţilor evanghelice. Toţi fraţii din obşte mărturiseau cu admiraţie despre adânca sa smerenie, desăvârşita ascultare şi simplitate a cuviosului. Cu toate că se străduia să-şi ascundă lucrarea sa duhovnicească, ea a fost observată de cei împreună nevoitori cu dânsul, care simţeau un adânc respect şi evlavie faţă de credinciosul slujitor al lui Hristos şi neobosit luptător împotriva demonilor. Cuviosul nu dormea aproape deloc. Zilele şi nopţile şi le petrecea în priveghere, studiul sfintelor scrieri patristice şi rugăciune neîncetată. în plus se dăruia postului şi cumpătării. A cerut binecuvântarea de la cuviosul Teodosie să nu guste nimic altceva decât un pic de pâine şi apă. Această regulă a respectat-o până la sfârşitul vieţii sale. De aceea şi bunul Dumnezeu, care ne-a învăţat că neamul demonilor nu se alungă «decâtprin post şi rugăciune», a răsplătit străduinţele cuviosului Damian. L-a înzestrat cu harisma vindecării bolnavilor şi a alungării demonilor.

146

Pag.123-original

De aceea, ori de câte ori se înfăţişa la mănăstire vreun om bolnav, stareţul Teodosie îl chema la sine pe fericitul Damian, spre a se ruga pentru cel în suferinţă. Iar acesta, în duh de ascultare, plângând şi considerându-se pe sine nevrednic de această harismă sfântă, îl ungea pe cel bolnav cu ulei sfinţit şi se ruga lângă dânsul mult timp, cu lacrimi şi suspine. Prin harul lui Dumnezeu cu toţii se vindecau şi plecau sănătoşi şi bucuroşi.

Şi în toţi anii pe care i-a trăit în această lume trecătoare cuviosul Damian, şi-a adăugat necontenit fapte

147

bune şi străduinţe ascetice, prin care-l slăvea pe Dumnezeu şi-şi lucra mântuirea spre viaţa cea veşnică.

în pragul bătrâneţii cuviosul se îmbolnăvi şi înţelese că se apropia sfârşitul vieţii sale pământeşti. De pe patul ascezei se rugă cu suspine către Dumnezeu şi spuse:

– Doamne al meu! Iisuse Hristoase! învredniceşte-mă pe mine nevrednicul să devin părtaş al slavei sfinţilor Tăi şi moştenitor al împărăţiei Tale! Şi Te mai rog, Stăpânul meu, să nu mă desparţi de duhovnicescul meu părinte şi învăţător, de sfântul stareţ Teodosie, ci dărui eşteişi lui ca şi mie împărăţia Ta şi fă-l părtaş al veşnicelor şi nestricăcioaselor bunătăţi şi al vieţii celei veşnice. Să fim împreună şi acolo unde glasurile cele îngereşti neîncetat Te slăvesc şi unde cei drepţi se învrednicesc să vadă neîncetat frumuseţea chipului Tău cea negrăită!

în timp ce se ruga astfel, a apărut lângă dânsul deodată cuviosul Teodosie. S-a aplecat deasupra sa şi l-a îmbrăţişat zicându-i:

– Fiul meu, rugăciunea ta a fost auzită de către Domnul. Acesta m-a trimis să-ţi spun că cererea ta se va împlini întocmai. Când Dumnezeu va binevoi să pleci din această viaţă şi să te duci lângă Dânsul, te vei număra în ceata sfinţilor Săi şi vei locui cu aleşii Săi în cămările cele cereşti. Şi nu te vei despărţi niciodată de mine! Vom fi întotdeauna împreună în dumnezeieştile locaşuri, unde se aud neîncetat glasurile cele îngereşti…!

Acestea le-a spus cuviosul Teodosie şi se făcu nevăzut.

A rămas uimit de acestea cuviosul Damian, deoarece nu înţelegea cum venise acolo părintele său duhovnicesc şi cum dispăruse aşa deodată din faţa sa. «Cumva am avut o viziune…?», se gândea.

148

Ca să se lămurească asupra acestui mister îl chemă pe unul dintre fraţi şi-l rugă:

– Du-te, te rog, frate, şi spune-i părintelui stareţ să vină până la mine.

Când a sosit cuviosul Teodosie, părintele Damian ia spus cu bucurie:

– Părintele meu! Se vor împlini toate aşa după cum mi-ai promis?

– Nu înţeleg, copilul meu, despre ce promisiune îmi vorbeşti? A întrebat cu îndoială cuviosul Teodosie.

Atunci fericitul Damian i-a istorisit despre rugăciunea pe care o făcuse către Domnul şi despre viziunea minunată pe care o avusese.

Luminatul stareţ a dat slavă lui Dumnezeu şi spuse cu lacrimi:

– Ei, fiul meu! îngerul lui Dumnezeu ţi s-a arătat sub înfăţişarea mea! Prin urmare să fii liniştit deoarece toate se vor îndeplini după cum ţi s-a binevestit. Cum ar fi fost cu putinţă ca eu, un om păcătos, să-ţi fi promis slava cerească cea pregătită pentru drepţii lui Dumnezeu?

Când a auzit această asigurare din partea cuviosului Teodosie, dreptul Damian se bucură duhovniceşte şi fu inundat de speranţa mântuirii.

Apoi a cerut să vină lângă dânsul toţi fraţii din obşte. I-a îmbrăţişat cu lacrimi pe fiecare, cerându-le iertare cu smerenie, pentru orice greşeală le-ar fi greşit. După aceasta şi-a predat sufletul său în mâinile Domnului, şi a fost însoţit de îngeri către cămările cele cereşti.

în ceasul acela al despărţirii sufletului său de trup, faţa sa era luminată de o lumină dumnezeiască, şi un zâmbet de adâncă împăcare domnea pe chipul său,

149

arătându-se astfel că sufletul său era întâmpinat de Mirele cel ceresc.

Atunci cuviosul Teodosie a cerut să se adune din nou toţi fraţii din obşte. Apoi cu cântări psaltice şi cu mare cinstire au îngropat cinstitul trup al robului lui Hristos, care trăise pe pământ ca un înger în trup, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime şi care se urcase la cer ca să vieţuiască veşnic împreună cu îngerii cei fără de trup.

Cuviosul Ieremia cel văzător cu duhul

în afară de marele profet al lui Israil, Ieremia, ce a strălucit în pământul Palestinei pe vremea Legii Vechiului Testament, Dumnezeu a binevoit să arate un la fel de vrednic părinte harismatic, purtând acelaşi nume, pe pământul Rusiei. Este vorba despre cuviosul Ieremia cel văzător cu duhul.

Cuviosul Ieremia a venit la mănăstirea Peşterilor la adânci bătrâneţi şi s-a învrednicit să primească tunderea în monahism de la cuvioşii Antonie şi Teodosie. Despre viaţa sa nu cunoaştem foarte multe lucruri. Ştim numai că, deşi era înaintat în vârstă, cu o aşa de mare râvnă şi jertfă de sine a urmat vieţii celei îngereşti a celor doi cuvioşi duhovnici ai săi, încât bunul Dumnezeu l-a dăruit în scurt timp cu harisma cunoaşterii evenimentelor viitoare şi de a citi totodată gândurile oamenilor.

Cuviosul Ieremia, ca un înţelept şi credincios iconom al darului lui Hristos, a folosit această harismă numai spre slava lui Dumnezeu şi spre zidirea sufletească a fraţilor obştii. Dacă se întâmpla să citească vreun gând rău sau vreo atracţie spre un oarecare păcat la vreunul dintre fraţi, îl chema lângă dânsul şi-l sfătuia cu

150

înţelepciune cum să respingă atacul celui viclean şi cum să se păzească de sfaturile rele ale acestuia.

Cu multă atenţie şi iubire se apropia de acei fraţi care înşelaţi fiind de diavol se gândeau să părăsească mănăstirea şi să se întoarcă din nou în lume. În aceste cazuri luminatul Ieremia, ca un părinte şi frate în acelaşi timp, se ducea la monahul cel ispitit, îl consola, îl sfătuia şi cu mare înţelepciune şi discernământ îi înlătura aceste gânduri şi-l dezlega din mrejele diavolului. Apoi îi recomanda cu convingere să aibă răbdare şi să se lupte neîncetat cu curaj «duhurilor întunericului acestui veac». Şi de obicei atât de mult îi întăreau aceste sfinte şi inspirate sfaturi ale sale pe fraţii care erau clătinaţi de ispite, astfel încât scăpau pentru totdeauna de acest război al gândurilor pe această temă.

De asemenea cuviosul Ieremia le putea spune dinainte fraţilor din obşte dacă vreo faptă sau intenţie de-a lor era greşită sau bună, dacă era în acord cu voia lui Dumnezeu sau era lucrarea înşelăciunii diavolului, şi care urma să fie în viitor rezultatul acestei fapte sau intenţii. Iar cuvintele şi prevederile sale se adevereau întotdeauna.

151

Pag.127-original

Astfel cuviosul Ieremia, după ce vreme de mai mulţi ani a înmulţit acest talant pe care i-l dăduse Domnul, a părăsit, la adânci bătrâneţi, acest pământ şi s-a îndreptat către «pământul cel nou», ca să trăiască în lumina Sfintei înţelepciuni a Treimei celei de viaţă dătătoare.

Cuviosul Matei cel văzător cu duhul

Fericitul Matei al peşterilor nu numai cu numele se asemăna cu primul dintre sfinţii evanghelişti, dar şi prin lucrarea sa sfântă. Deoarece aşa cum sfântul evanghelist

152

Matei a eliberat prin predica şi învăţătura sa poporul Etiopiei12 de înşelăciunea demonilor, tot astfel cuviosul Matei cel văzător cu duhul, prin viaţa sa ascetică la mănăstirea Peşterilor, a primit de la Domnul harisma de a elibera poporul rus de vicleşugurile demonilor. Cu ochii luminaţi ai sufletului îi vedea pe urâtorii de oameni demoni, cum întindeau curse, cum semănau gânduri viclene, cum cultivau patimile şi cum aruncau în păcate creaturile însufleţite ale lui Dumnezeu. Cuviosul a descoperit toate aceste lucrări ascunse şi viclene şi a contribuit la salvarea sufletească a fraţilor obştii.

într-o zi, în timpul slujbei de dimineaţă, binecuvântatul Matei stătea în biserică, la locul său obişnuit. A văzut atunci un demon, îmbrăcat în uniformă de soldat, că mergea pe lângă fraţii monahi, aruncând asupra lor cu nişte flori de tei, pe care le înmuiase mai întâi într-o substanţă ciudată, ca un fel de lipici. Dacă floarea se lipea de vreun frate, îndată acesta era stăpânit de toropeală, de oboseală şi de nepăsare. Atenţia sa scădea, orice dispoziţie de rugăciune se pierdea şi cu vreuna dintre ocazii ieşea grăbit din biserică şi mergea la chilia sa, unde se aşeza să se culce. Dacă floarea cădea jos fără să se lipească de monah, acesta rămânea în biserică şi se dăruia rugăciunii până la sfârşitul slujbei.

Tot ceea ce a văzut în acea zi cuviosul duhovnic le-a povestit apoi tuturor fraţilor la masă. De atunci au devenit cu toţii mai atenţi şi mai stăruitori în timpul rugăciunii la sfintele slujbe.

12 Conform Sfintei Tradiţii evanghelistul Matei a propovăduit în Etiopia şi în Parţia, unde a şi murit.

153

Fericitul Matei avea obiceiul să plece ultimul din biserică. După fiecare slujbă mai stătea pentru o vreme în sfântul locaşşi se ruga în întuneric şi în linişte. Apoi se retrăgea la chilia sa.

într-o zi, după slujba de dimineaţă, s-a oprit un pic să se odihnească sub clopotniţă, deoarece chilia sa se găsea la o oarecare depărtare. Acolo i s-a părut că l-a prins un pic somnul. Şi ce să vadă! O mulţime mare de diavoli intrau în curtea mănăstirii prin poarta deschisă! S-a uitat mai atent şi a văzut că unul dintre diavoli venea mândru, călare pe un porc, în timp ce ceilalţi îl înconjurau ca şi cum i-ar fi fost slujitori. « încotro mergeţi voi?», i-a întrebat cuviosul. «La Mihail Tobolkovici!», a răspuns acela care stătea călare pe porc.

Atunci cuviosul s-a trezit. Şi-a făcut cruce şi a plecat către chilia sa. Se înspăimântase de-a binelea.

– Te rog, îi spuse unui monah mai tânăr, ia du-te şi află dacă este la chilia lui fratele Mihail!

Monahul nu întârzie să se întoarcă.

– Astăzi, spuse, după Utrenie, cineva l-a văzut ieşind din curtea mănăstirii. Nimeni nu ştie unde s-a dus.

Pag. 129 original

154

În aceeaşi zi cuviosul le-a povestit stareţului şi fraţilor mai mari viziunea sa. Stareţul l-a chemat pe acel monah şi a aflat de la dânsul că fusese ispitit şi căzuse într-un păcat greu. Spovedindu-l şi povăţuindu-l, l-a ajutat să se pocăiască şi să scape de sub influenţa demonică.

Încă mai trăia fericitul Matei, când a ajuns stareţal mănăstirii cuviosul Nikon.

Într-o zi, în timpul Utreniei, cuviosul Matei şi-a ridicat ochii săi şi a privit către scaunul stareţului. Şi în loc să-l vadă pe Nikon, a văzut… un măgar!

155

Când cuviosul a spus aceasta stareţului, acela a înţeles că era o intervenţie divină ca să-l readucă la dăruirea obişnuită, deoarece în acea zi nu urmărise cu atenţie sfânta slujbă.

Şi încă multe descoperiri de acest fel a avut cuviosul Matei, prin care-i îndrepta şi-i întărea pe fraţi până spre sfârşitul vieţii sale, la adânci bătrâneţi.

Sfintele sale moaşte se odihnesc la peşteri, împreună cu cele ale celorlalţi sfinţi asceţi.

Cuviosul Isaachie zăvorâtul

Nu este posibil ca omul să nu fie ispitit. Dacă vicleanul a îndrăznit să-l ispitească în deşert pe Domnul, cu atât mai mult pe robii săi. Aceasta se întâmplă însă prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Deoarece aşa cum aurul se încearcă prin foc şi se curăţă şi străluceşte sclipitor, tot aşa şi omul credincios, care se încearcă prin focul ispitelor, va străluci în cele din urmă asemenea soarelui în faţa lui Dumnezeu, prin faptele sale cele bune, în timp ce duşmanul care seamănă ispitele va fi predat în focul cel veşnic.

O mare încercare şi ispită a suferit şi părintele nostru Isaachie zăvorâtul.

Cuviosul Isaachie, după prenumele său lumesc Toropţanin, se ocupase cu comerţul şi strânsese multe bogăţii. Odată însă stătu mai mult şi medită şi-şi aduse aminte de cântarea de la slujba înmormântării: «deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea…». Atunci se hotărî să-şi împartă toată averea sa

156

săracilor şi veni apoi la peştera cuviosului Antonie, dorind să se dăruiască Domnului.

Cuviosul Antonie, după ce-i puse la încercare iubirea sa pentru Dumnezeu şi râvna pentru viaţa monahală, l-a tuns în monahism. De atunci sfinţitul Isaachie, pătruns de flacăra iubirii divine, a început o aspră viaţă ascetică. Cu binecuvântarea cuviosului Antonie se zăvorî în cel mai adânc colţ al peşterii, în cea mai întunecată dintre chilii. Era umedă, strâmtă şi înăbuşitoare, şi semăna mai degrabă cu un înspăimântător mormânt subteran decât cu o chilie.

Vrând de asemenea să-şi chinuiască şi mai mult trupul şi-a scos cămaşa de lână pe care o purtau toţi ceilalţi fraţi şi ceru să i se cumpere o capră. Când îi fu adusă o sacrifică şi-i luă pielea pe care o purtă exact aşa cum era, neprelucrată, lăsându-o să se usuce pe trupul său.

Cu această îmbrăcăminte se închise în chilia sa strâmtă pe care o zidi la intrare, dedicându-se astfel rugăciunii şi predându-se în mâinile lui Dumnezeu. Se ruga neîncetat, cu lacrimi, fără să mai ştie când era noapte sau zi. Nu avea nici un fel de saltea şi niciodată nu se întindea să se culce. Se odihnea doar un pic şezând pe un buştean. Mânca numai o dată la două zile un pic de pâine uscată şi bea puţină apă, pe care i le aducea însuşi cuviosul Antonie, singurul care vorbea cu dânsul câteva cuvinte. Mâncarea i-o dădea printr-o mică firidă, pe unde abia încăpea să treacă o mână.

Timp de şapte ani a petrecut cuviosul Isaachie în acest mod de aspră viaţă ascetică. Vai însă! Inima sa nu era însă pe deplin curăţată de slava deşartă. Câteva urme ale acestei patimi demonice întinau încă conştiinţa sa. Şi astfel l-a lovit o mare nenorocire.

157

într-o noapte, în timp ce fericitul făcea obişnuitele sale metanii şi spunea psalmii Miezonopticii, a simţit o mare oboseală şi cum puterile îl părăseau, a stins lumânarea şi a şezut.

Şi iată! Deodată întunericul chiliei a fost luminat de o lumină mare! Ce fel de lumină era aceea…? Puternică şi orbitoare ca şi cea a soarelui! Cuviosul a fost nevoit să-şi închidă ochii, neputând să privească liber.

în aceeaşi clipă au apărut înaintea lui doi tineri frumoşi cu feţe luminoase.

– Isaachie, i-au spus cuviosului, suntem îngeri şi am venit să te anunţăm, că, iată, vine Hristos la tine, împreună cu alţi îngeri ai cerului.

Sărmane omule al lui Dumnezeu! De unde să-ţi dai seama că în faţa ta erau doar nişte demoni, care veniseră să te înşele! Ai uitat că satana poate să se prefacă şi «să se înfăţişeze ca înger de lumină şi că slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii?…»

Şi-a ridicat deci cuviosul ochii cu greutate şi ce să vadă! O mulţime de demoni, pe care acesta i-a confundat cu îngerii, cu feţe luminoase, şi între dânşii era unul a cărui faţă strălucea mai mult decât a celorlalţi, iradiind raze luminoase.

– Isaachie! i-au strigat demonii. Iată-l pe Hristos! Cazi ca să i te închini!

Cuviosul, fără să poată distinge înşelăciunea cea diavolească, a uitat să invoce ajutorul Domnului sau să-şi facă semnul Sfintei Cruci, care-i împrăştie pe diavoli. A căzut deci nefericitul şi s-a închinat diavolului ca şi cum ar fi fost Hristos!

13 II Corinteni 11, 14,15.

158

în aceeaşi clipă demonii au început să scoată îngrozitoare strigăte de bucurie şi de victorie, strigând biruitori:

– Al nostru eşti, Isaachie! Al nostru eşti!

Apoi l-au înşfăcat pe cuvios, l-au pus să stea jos pe pământ şi s-au adunat în jurul său. Dintr-o dată chilia s-a umplut sufocant de demoni.

Atunci cel care se prezentase ca fiind Hristos a spus:

– Luaţi instrumentele! Apucaţi tobele! Cântaţi sărbătoreşte! Iar Isaachie să ne danseze!

S-au înfăţişat deodată mulţi diavoli având în mâni instrumente muzicale şi au început să cânte o muzică asurzitoare şi tulburătoare, cu adevărat demonică. în aceeaşi vreme ceilalţi diavoli l-au ridicat pe cuvios şi l-au forţat să danseze împreună cu dânşii în ritmul nebunesc al acelei muzici.

Dansul acela a ţinut multe ore. Tot atât de mult a ţinut şi bătaia de joc a demonilor faţă de cuvios. După ce l-au chinuit în acest hal, l-au trântit jos aproape mort şi au dispărut.

Pag. 133 original

159

Se făcuse deja dimineaţă. Cuviosul Antonie a venit la ferestruica micii chilii, aducând ca întotdeauna un pic de pâine şi apă.

– Binecuvântează, părinte Isaachie, a spus cu voce înceată.

Nu a auzit însă nici un răspuns.

– Părinte Isaachie, binecuvântează, a spus din nou şi mai puternic de această dată.

Tăcere.

160

Cuviosul Antonie mai repetă de două, trei ori salutarea aceasta. Din chilie nu se auzea însă nici cel mai mic zgomot. A crezut atunci că fericitul Isaachie şi-a predat sufletul său Domnului. A anunţat atunci să vină cuviosul Teodosie şi ceilalţi fraţi de la mănăstire.

Şi într-adevăr, peste puţin timp au venit fraţii, au spart zidul de la intrarea în chilie şi l-au tras afară pe cuvios, crezând că este mort. Când l-au scos însă afară şi-au dat seama că încă mai trăia. Abia mai respira. Trupul său era însă înlemnit, incapabil să facă şi cea mai mică mişcare. Gura îi era pe jumătate deschisă. Ochii mari deschişi cu privirea pierdută. Şi-au dat seama curând că nu se mai putea intra în legătură cu dânsul. Nu putea vorbi şi nici nu înţelegea ceea ce i se spunea.

Cuviosul Antonie a înţeles foarte curând că monahul zăvorât fusese atacat de către diavoli. Din acea clipă l-a luat lângă sine în chilie şi l-a îngrijit, depunând mult efort. Iar atunci când a fost nevoit să fugă de la Kiev, prigonit fiind de domnitorul Iziaslav, l-au îngrijit în continuare cuviosul Teodosie împreună cu ceilalţi fraţi din obşte. L-au luat la obşte şi s-au chinuit zi şi noapte ca să-l facă bine şi să-l readucă în simţiri.

Nefericitul Isaachie era într-adevăr într-o stare jalnică. Dezintegrat sufleteşte şi trupeşte, surd şi mut, nu putea să se mişte absolut deloc, nici măcar să se întoarcă pe o parte. Era tot timpul întins şi nemişcat, având răni pe tot corpul. Cu toate acestea, cu multă dragoste frăţească-l îngrijeau, îl spălau şi-l hrăneau fraţii din obşte, în frunte cu cuviosul Teodosie. Nu putea nici măcar să mănânce. Cu multă greutate abia reuşeau să-i toarne în gura pe jumătate deschisă diverse mâncăruri lichide, pe care cu dificultate le înghiţea.

161

Situaţia aceasta a durat timp de doi ani. Cuviosul Teodosie se ruga în fiecare zi la patul bolnavului şi cu lacrimi îl implora pe mult milostivul Dumnezeu să aibă milă de robul Său şi să-l izbăvească de sub stăpânirea demonilor.

într-o zi, pe când intrase deja în al treilea an al suferinţei sale, Isaachie a început să vorbească. A cerut în şoaptă să fie ridicat în picioare.

L-au ridicat. Nu a putut însă să se susţină. A căzut jos, dar a început să se poată mişca, asemenea unui copil mic, în patru labe.

încet, încet a început să-şi revină din ce în ce mai mult. A început apoi să meargă normal. în biserică însă nu vroia să intre. îl duceau fraţii de multe ori cu forţa. După o vreme a început însă să vină şi singur. La fel şi la masă. Stătea separat de ceilalţi fraţi şi nu vorbea cu nimeni. îi puneau pâine în faţă şi nu se atingea de ea. I-o puneau atunci în mână şi-l forţau să o mănânce. De multe ori se rugau de dânsul să se hrănească singur. Odată, cuviosul Teodosie, vrând să-l izbăvească şi din această influenţă demonică, spuse fraţilor:

lăsaţi-i pâinea în faţă, nu în mâini! Să mănânce singur!

Toată săptămâna aceea cuviosul Isaachie nu a mâncat nimic. După aceea însă, tot văzându-i pe ceilalţi fraţi mâncând, a început să ia şi el pâinea în mână şi să o mănânce. Acesta a fost începutul unei eliberări definitive a acestuia de sub legăturile demonilor.

După adormirea cuviosului Teodosie, la începutul stăreţiei cuviosului Ştefan, fericitul Isaachie şi-a regăsit pe deplin puterile sufleteşti, eliberat deja de lanţurile celui viclean.

162

Atunci, cu binecuvântarea stareţului Ştefan, se dedică din nou vieţii ascetice, de data aceasta însă nu în chilia cea întunecoasă, izolat şi neapărat, ci înăuntrul mănăstirii, păzit de prezenţa şi de sprijinul stareţului şi a celorlalţi fraţi.

Învăţându-se minte din păţania sa, se adresă celui viclean şi-i spuse:

– O, diavole, tu care m-ai amăgit atunci când eram singur în peşteră! De acum înainte nu mă voi mai lupta singur şi izolat. Mă voi lupta cu tine aici înăuntru, în mănăstirea mea, şi te voi învinge cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi al rugăciunilor fraţilor!

A început să poarte ca şi ceilalţi fraţi rasa şi cămaşa de lână călugărească şi cu râvnă se încadră în viaţa ascetică a obştii. Făcea ascultare de toţi fraţii şi lucra cu răbdare oriunde ar fi fost trimis. Mergea primul la muncă şi primul la biserică. Drept şi nemişcat stătea în sfântul locaş până la sfârşitul slujbelor. Purta nişte pantofi mai vechi şi găuriţi, fie iarnă fie vară. Când era iarnă şi îngheţuri mari, picioarele sale atingeau podeaua de piatră îngheţată a bisericii. Cu toate acestea cuviosul nu se mişca deloc până la sfârşitul slujbei.

După slujba de dimineaţă se ducea la bucătărie, aprindea focul, aducea apă şi făcea toate pregătirile necesare pentru începerea gătitului. Când soseau fraţii bucătari le găseau pe toate pregătite.

Odată unul dintre fraţii bucătari, cu numele Isaac, a vrut să-şi bată joc de cuvios şi i-a spus:

– Părinte Isaachie! Iată, acolo în acel copac din curte s-a aşezat un corb. Du-te, prinde-l şi adu-l încoace!

Cuviosul făcu metanie în faţa bucătarului, ieşi afară, se sui în copac şi fără nici un fel de greutate prinse

163

corbul. Pasărea, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nu se sperie şi nici nu încercă să zboare. îl lăsă pe cuvios să o prindă în mâinile sale slăbite de asceză şi să o aducă la bucătărie.

Au rămas ca trăzniţi bucătarii când au văzut acest rezultat al smereniei şi al ascultării sfântului. I-au înştiinţat pe ceilalţi fraţi şi pe stareţ şi de atunci înainte au început să-l respecte ca pe un monah harismatic.

Cuviosul Isaachie însă, ca să evite slava oamenilor şi o a doua cădere în capcana diavolilor, a început să se comporte ca şi cum ar fi înnebunit, să se prefacă. Spunea cuvinte ciudate, le provoca diverse neajunsuri fraţilor sau trecătorilor şi de aceea de multe ori era insultat, batjocorit şi chiar lovit. Refugiul său era peştera cuviosului Antonie, care acum era goală. Acolo se ruga zi şi noapte, suferind frigul iernii.

într-o noapte fericitul a aprins soba cea veche, săpată în piatră, din peşteră. Aceasta însă la un moment dat se înfundă şi începu să scoată afară flăcări şi fum. Atunci cuviosul, neavând nimic la îndemână cu care să stingă focul, dădu la o parte capacul de piatră şi se puse cu picioarele goale pe buştenii aprinşi. A rămas acolo aşa pentru multă vreme, până când focul s-a stins. Cu toate acestea picioarele sale nu s-au ars absolut deloc.

Multe alte astfel de lucruri minunate a săvârşit cuviosul, care dintr-un monah ce fusese înşelat de diavoli, devenise acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, alungător al lor.

De multe ori i se arătau demonii şi încercau să-l sperie, strigând:

eşti al nostru, Isaachie! Eşti al nostru, deoarece te-ai închinat stăpânului nostru!

164

Acesta însă le răspundea cu curaj:

– Stăpânul vostru este Belzebul, care nu are putere mai mare decât o muscă14. De aceea nu-mi este frică de el, aşa cum nu-mi este frică nici de voi musculiţelor, robii săi. M-aţi înşelat odată, deoarece nu am cunoscut şiretlicurile şi vicleniile voastre. Acum însă, prin puterea Domnului meu Iisus Hristos şi prin rugăciunile cuvioşilor mei părinţi Antonie şi Teodosie, nu mă veţi mai învinge. Veţi fi învinşi şi vă veţi spulbera asemenea muştelor!

Şi zicând acestea, cuviosul se însemnă cu semnul Sfintei Cruci, iar demonii fugiră, urlând ca nişte câini răniţi. însă nu se dădeau bătuţi. Reveneau mai târziu cu aceeaşi răutate şi încă şi mai sălbatici.

în timpul nopţii se adunau în faţa chiliei cuviosului şi începeau să facă nişte zgomote îngrozitoare. Scrâşneau, urlau, băteau tobele şi ameninţau.

-Isaachieeee!, strigau. O să surpăm peştera şi o să te îngropăm de viu!

– Fugi de aici, blestematule!, îi strigau alţii. O să te băgăm în pământ!

Cuviosul însă cu calm şi curaj le răspundea:

– Dacă aţi fi fost de la Dumnezeu aţi fi umblat la lumina zilei, deoarece «Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El»15. Dar pentru că-l slujiţi pe

14 Belzebul sau Baal-Zebub în ebraică înseamnă zeulmuscă sau zeul muştelor. Iudeii numeau astfel idolul adorat de ecroniţi (IV Regi I, 2). Pentru că era foarte oribil şi scârbos la înfăţişare îl identificau cu însuşi satana. Aici cuviosul Isaachie îi batjocoreşte pe demoni, folosind sensul propriu al cuvântului Belzebul.

15 1 Ioan 1,5.

165

întunecatul diavol, de aceea umblaţi în întunericul nopţii, aşa cum şi împăratul vostru, stăpânitorul întunericului, «este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui”16.

Astfel de cuvinte şi multe altele le spunea fericitul Isaachie demonilor, făcând întotdeauna semnul Cinstitei Cruci. îndată demonii dispăreau ca un fum.

Altădată îşi luau înfăţişarea unor animale sălbatice. Se transformau în urşi, lupi, lei şi alte fiare prădătoare şi se repezeau urlând asupra sa, chipurile ca să-l sfâşie. Alteori se înfăţişau ca sute de şerpi, broaşte, şobolani şi alte animale scârboase, şuierând înspăimântător.

în toate aceste cazuri însă arătările demonice se spulberau prin invocarea numelui lui Hristos şi cu semnul Sfintei Cruci. Iar duhurile cele viclene fugeau grăbite urlând:

– Ah, Isaachie, ne-ai învins! Ne-ai învins…!

– Nu v-am învins eu, ci preaputernicul Dumnezeu, le răspundea cuviosul. însă iată! Acum vă arătaţi aşa cum vi se potriveşte, în forma animalelor celor necurate, de vreme ce şi voi sunteţi necuraţi!

Timp de trei ani s-a luptat cu îndârjire cu cetele demonilor cuviosul Isaachie. Apoi nu au mai îndrăznit să-l mai atace, învinşi fiind de harul lui Dumnezeu, care se odihnea deasupra robului Său.

De atunci s-a instalat din nou în peştera sa singuratică, dăruindu-se la fel de mult vieţii ascetice de post, priveghere şi rugăciune, aşteptând să-i vină obştescul sfârşit.

16 I Ioan 11,11.

166

Nu după mult timp, înaintat fiind deja în vârstă, se îmbolnăvi. Venise ora chemării sale la Domnul, către cămările cele cereşti. Fraţii l-au adus la mănăstire. După opt zile a adormit în pace, plecând către tărâmul celor vii.

Stareţul Ioan şi întreaga obşte au îngropat cu mare cinste trupul său în acelaşi loc subteran în care se odihnesc şi moaştele altor sfinţi călugări de la lavră. Astfel bunul ostaş al lui Hristos, cu toate că la început fusese învins de către viclenii demoni, mai apoi se dovedi învingător şi moştenitor al împărăţiei cerurilor.

PARTEA A DOUA

Cuviosul Nichita zăvorâtul, episcopul de Novgorod

Dintre toţi nevoitorii pentru Hristos, o mai mare cinstire trebuie să se acorde acelora care, plini de curaj, se

167

rup de obştea celorlalţi luptători, se avântă fără frică înainte şi se luptă cu duşmanul în singurătate.

Aceşti ostaşi ai Săi însă, câteodată, prin îngăduinţa Domnului, cunosc şi mari căderi, prin retragerea harului Său, «ca să nu se trufească17». Cu toate acestea, văzând râvna şi curajul lor, nu-i părăseşte definitiv, ci după ce-i smereşte şi-i îndrumă spre îndreptare pentru un oarecare timp, le redă comuniunea harului, făcându-i de data aceasta de neînvins în faţa demonilor.

Printre aceşti viteji luptători ai lui Hristos, unul dintre cei mai luminaţi a fost şi fericitul Nichita zăvorâtul, monah al Lavrei Peşterilor.

Cuviosul Nichita era fratele mai tânăr al marelui Nikon. Când acesta din urmă a devenit stareţ la Pecerska, Nichita a început să-l roage cu insistenţă:

– Dă-mi te rog, părinte, binecuvântarea să urmez viaţa cea zăvorâtă!

– Fiul meu, îi răspunse cuviosul Nikon, nu-ţi va folosi aceasta. Nu poţi încă să faci aceasta, aşa de tânăr cum eşti acum, să te zideşti înăuntrul unei chilii şi să te dedici exclusiv rugăciunii. Nu este încă pentru puterile tale această lucrare. Vei fi mult mai în siguranţă să rămâi împreună cu ceilalţi fraţi din obşte, să faci ascultare, să lucrezi cu sârguinţă la locul în care eşti trimis, să-ţi însuşeşti toate virtuţile şi poţi să fii sigur că nu-ţi vei pierde răsplata ta cea cerească. Nu ai văzut ce a păţit fratele nostru Isaachie? A vrut să trăiască zăvorât, a fost jalnic înşelat de către demoni şi numai harul lui Dumnezeu şi rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri l-au izbăvit!

17 II Cor. XII,7.

168

Dar cu toate încercările cuviosului Nikon de a-l face să se răzgândească, Nichita continua să insiste:

– Niciodată, niciodată, părinte, nu voi fi înşelat! Mă voi opune puternic vicleşugurilor diavolilor şi-l voi ruga pe iubitorul de oameni Dumnezeu să-mi dăruiască harisma vindecării bolilor, aşa cum i-a dăruit-o cuviosului Isaachie, care până astăzi face atâtea minuni.

Stareţul i-a spus din nou:

– Fiul meu, dorinţa ta depăşeşte puterile tale şi ascunde o pornire către slava deşartă. Ai grijă să nu cazi chiar mai înainte de a ajunge la înălţimile către care tinzi. «Celui căruia i se pare că stă neclintit, să ia aminte să nu cadă», ne avertizează sfântul apostol Pavel. Eu îţi recomand pentru ultima dată să rămâi şi să te nevoieşti împreună cu ceilalţi fraţi, cu smerenie şi ascultare, ca să primeşti de la Domnul cununa cea neveştejită. Orice altceva vei face, va fi rodul doar al voinţei tale şi de aceea va reprezenta un pericol pentru sufletul tău. Dumnezeu să te lumineze către tot lucrul bun…!

Nichita însă nu a vrut să asculte sfaturile stareţului, deoarece nu putea să-şi învingă această puternică dorinţă pentru viaţa zăvorâtă, care ardea în sufletul său. Făcu, deci, nefericitul după voia sa.

169

Pag. 145 original

Se închise în chilia sa, încuie uşa şi rămase singur, rugându-se neîncetat. A cerut numai să i se aducă câte puţină mâncare în fiecare zi.

Cuviosul Nikon era neliniştit şi întristat pentru fapta fratelui său. Aştepta cu frică pedeapsa ce avea să vină pentru neascultarea sa, care din păcate, nu întârzie deloc.

170

La numai câteva zile de la zăvorârea sa cuviosul Nichita a auzit lângă el o voce. Ca şi cum ar fi fost cineva chiar lângă dânsul şi s-ar fi rugat împreună. în acelaşi timp a simţit şi un plăcut miros de mir, care-i umplea chilia. Diavolul îşi întinsese deja cursa sa. Iar neexperimentatul Nichita căzu imediat în ea!

«înger trebuie să fie!», se gândea în sinea sa, simţind o ciudată senzaţie de teamă. «Dacă nu ar fi înger, nu s-ar ruga împreună cu mine. Şi nici nu ar mirosi atât de frumos, de vreme ce diavolii miros foarte urât. Este evident că chilia mea s-a umplut de mirul Sfântului Duh!»

Acestea gândea bietul de el şi începu din nou să se roage cu insistenţă şi cu lacrimi zicând:

– Doamne, arată-te, Te rog, ca să te văd cu ochii mei!

A auzit atunci o voce care i-a spus:

– Nu trebuie să mă arăt, deoarece eşti încă tânăr! Te vei mândri şi vei cădea în greşeală!

– Nu Doamne, a răspuns plângând Nichita. Niciodată nu voi greşi, deoarece stareţul meu mi-a arătat cum să înving ispitele diavolului. Orice îmi vei spune Tu, Doamne al meu eu voi face!

Atunci vicleanul satana îi spuse:

– Nichita, «nu vei putea vedea faţa mea; căci nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască» Dar iată! îţi trimit pe unul dintre îngerii mei. Va locui cu tine. Să faci tot ceea ce îţi va spune!

în aceeaşi clipă a apărut în faţa monahului un demon cu înfăţişare de înger. Nichita, înşelat de acuma de-a binelea, a căzut şi i s-a închinat ca unui trimis al Domnului! Iar acela îi spuse:

171

nichita, de acum încolo tu nu mai ai nevoie deja să te rogi. Mă voi ruga eu în locul tău. Tu trebuie doar să studiezi cărţile şi să oferi cuvinte de învăţătură acelora pe care ţi-i va trimite Dumnezeu. Vei deveni un mare îndrumător al sufletelor şi un izbăvitor al oamenilor!

Desigur că Nichita a ascultat orbeşte cele spuse de “ înger”. Robit deja de împăratul întunericului, a încetat să se mai roage şi a început cu mare râvnă să studieze. îl vedea pe demon că stătea permanent în genunchi ca şi cum s-ar fi rugat şi se bucura crezând că acela se ruga la Dumnezeu pentru mântuirea sufletului său!

După o vreme el a ieşit din chilie şi a început să discute cu oamenii care-l căutau despre Scriptură, despre credinţă, despre folosul sufletesc şi despre multe astfel de teme. Nu a întârziat să devină vestit ca fiind un monah harismatic cu darul vederii înainte. Faima sa s-a răspândit pretutindeni şi cu toţi admirau împlinirea exactă a prevederilor sale profetice. Această slavă a ajuns la culme, atunci când i-a trimis într-o zi domnitorului Iziaslav următorul mesaj: «Astăzi a fost ucis la Zabolţ principele de Novgorod Gleb Sviatoslavici. Trimite-l repede pe fiul tău Sviatopolk ca să ia tronul Novgorodului!»

După câteva zile a sosit într-adevăr vestea despre uciderea principelui Gleb. De asemenea Sviatopolk a reuşit să se urce pe tronul Novgorodului. Din acea zi Nichita a devenit respectat ca fiind un puternic “profet” de către toţi domnitorii şi boierii de la curţile lor cât şi de către popor.

Stareţul Nikon era însă sceptic şi parcă tot aştepta să se întâmple ceva… Şi-a dat seama în acelaşi timp că în vreme ce Nichita ştia aproape pe de rost tot Vechiul Testament şi-l folosea cu o uşurinţă uimitoare în discuţiile

172

sale, nu ştia însă deloc Noul Testament. Nu-l studiase niciodată şi nici nu voia să se aducă vorba despre asta! Din acest comportament nu au întârziat părinţii să-şi dea seama că fusese înşelat de diavol. Şi de aceea au hotărât să nu-l lase să fie batjocorit de stăpânul întunericului.

Astfel într-o zi stareţul Nikon a luat cu sine pe câţiva fraţi pe viitorul stareţ Ioan, pe Pimen postitorul, pe Isaia, viitorul episcop de Rostov, pe Isaachie zăvorâtul, pe Agapie vindecătorul, pe Grigorie taumaturgul şi pe încă alţi câţiva şi s-au dus la chilia lui Nichita. Au deschis cu forţa poarta încuiată. Atunci Nichita, fiind sub influenţa celui viclean care-l stăpânea, a început să se înfurie asemenea unei fiare sălbatice. A început să ţipe, să ameninţe şi să lovească, în vreme ce câţiva fraţi îl prinseseră strâns şi stareţul îi citea rugăciunile speciale de alungare a demonilor.

După multe străduinţe şi rugăciuni, iubitorul de oameni Dumnezeu a alungat în cele din urmă pe vrăjmaş. Chinuitul frate Nichita şi-a revenit în sine şi s-a liniştit.

După aceasta fraţii l-au întrebat câteva lucruri din Vechiul Testament. Acesta însă nu-şi mai amintea absolut nimic! Şi în vreme ce fraţii îi spuneau că mai înainte îl ştiuse pe tot pe de rost, el se jura că nu l-a citit niciodată! După cum şi-au dat seama mai târziu, au văzut că uitase nu numai tot ceea ce învăţase atâta timp cât fusese în stăpânirea demonului, dar uitase chiar să citească şi să scrie! Astfel au fost nevoiţi părinţii să-l înveţe din nou aceste lucruri, ca şi cum ar fi fost copil mic!

Când Nichita a înţeles pe deplin ceea ce i se întâmplase, a căzut cu pocăinţă la picioarele cuviosului Nikon, rugându-l şi pe acesta cât şi pe Dumnezeu ca să-l ierte pentru neascultarea şi aroganţa sa, care l-au aruncat

173

în mâinile satanei. De atunci fericitul s-a dedicat cu dăruire vieţii de obşte, prin ascultare şi tăierea voii proprii, plângând zi şi noapte pentru căderea sa. Şi dovedi o atât de mare râvnă, încât îi întrecu pe ceilalţi fraţi în practicarea virtuţilor.

Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând această adâncă pocăinţă şi smerenie a robului Său, primi lacrimile sale asemenea sângelui martirilor şi-l iertă pentru căderea sa, aşa cum oarecând îl iertase pe apostolul Petru pentru întreita sa lepădare, în urma căreia însă s-a pocăit «plângând cu amar». Şi după cum l-a învrednicit pe Petru, după întreita sa lepădare, să redevină apostol şi păstor al oilor Sale celor cuvântătoare, la fel şi-a arătat mila Sa şi către smeritul Nichita, pe care l-a învrednicit să ajungă episcop de Novgorod, în 1096. în plus l-a dăruit şi cu harisma vindecării bolilor, prin care a ocrotit şi a miluit pe păstoriţii săi. Multe au fost minunile pe care le-a făcut ca episcop cuviosul Nichita, prin care s-a slăvit numele lui Dumnezeu.

Odată, după o secetă de câţiva ani, chinuitoare şi distrugătoare pentru locuitori, prin rugăciunile sale a pornit ploaia cea binefăcătoare şi salvatoare. Altădată, pe când izbucnise un puternic incendiu devastator în oraş, pe care nimeni nu reuşea să-l stingă, cuviosul s-a rugat îndelung şi Dumnezeu a trimis o ploaie puternică ce a salvat întregul oraş. Acestea şi multe alte minuni a săvârşit cuviosul ierarh prin rugăciune, miluindu-i pe oamenii lui Dumnezeu, slăvind numele Său preasfânt şi întărind în credinţa ortodoxă pe cei ce se îndoiau.

După o activitate bogată şi plină de bucurii duhovniceşti, fericitul Nichita s-a mutat la Domnul în anul 1109, primind cununa vieţii celei veşnice.

174

Cuviosul Lavrentie zăvorâtul

în acei ani în care trecuseră prin aceste încercări cuvioşii Isaachie şi Nichita, a venit la mănăstire un nou călugăr iubitor de asceză, fericitul Lavrentie. Avea şi acesta dorinţa, ca un brav ostaş al lui Hristos, să se nevoiască şi să se lupte cu vicleanul vrăjmaş ca şi zăvorât, aplicând cu credinţă în toată viaţa sa porunca Domnului: «Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie».

Părinţii însă, având încă proaspete în minte pătimirile fericiţilor Isaachie şi Nichita, i-au spus tulburaţi:

frate, dacă vrei să urmezi viaţa ascetică a celor zăvorâţi, nu o face aici la mănăstirea noastră, care este luptată mai mult decât oricare alta de războiul cel nevăzut al demonilor. Deja doi fraţi ai noştri au fost înşelaţi, pentru că au îndrăznit să declare un război personal diavolului. Şi cât pe ce să fie pierduţi pentru totdeauna, dacă nu i-ar fi salvat iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi rugăciunile fraţilor din obşte. De aceea, dacă insişti în acest mod de asceză, du-te în altă parte. Aici eşti în pericol.

Atunci fericitul Lavrentie făcu metanie în faţa părinţilor, şi primi binecuvântarea de a merge la mănăstirea sfântului Dimitrie. Acolo începu o aspră viaţă ascetică zăvorâtă. Având ca singur obiectiv mântuirea sufletului său, fericitul Lavrentie îşi adăuga în fiecare zi mai multe şi din ce în ce mai aspre nevoinţe. Şi-a omorât patimile cele trupeşti prin post. Şi-a alungat gândurile viclene cu ascuţitul tăiş al rugăciunii. A stins săgeţile cele aprinse ale vicleanului prin râuri de lacrimi. Şi prin harul

175

lui Dumnezeu, nu numai că s-a eliberat de ispitele demonilor, ci a primit şi harisma vindecării bolilor şi a alungării duhurilor celor viclene.

Odată au adus la cuvios un om de la Kiev, care era chinuit neîncetat şi îngrozitor de un demon. Era atât de puternic, încât cel posedat putea în momentele de criză să scoată din rădăcină şi să arunce la depărtare un copac mare, lucru pe care nu l-ar fi reuşit nici zece oameni voinici la un loc.

Fericitul Lavrentie, din smerenie, a spus că el nu poate scoate un demon atât de puternic. Şi ca să se descopere tuturor puterea şi harul lui Dumnezeu, care umbrea mănăstirea Peşterilor, le-a spus să-l aducă acolo pe cel demonizat. Acesta însă, îndată ce a auzit aceasta, a început să strige cu groază:

– Unde mă trimiţi? Eu nici măcar nu îndrăznesc să mă apropii de această mănăstire! Acolo se găsesc treizeci de sfinţi, care m-au nenorocit! Cu ceilalţi pot să mă lupt, cu aceia însă nu! M-au ars! Mi-e frică de dânşii! Nu!…

Nu!… Nu mă trimite acolo!

Aflând însă acum chiar de la diavol despre virtutea şi puterea duhovnicească a fraţilor de la Lavra Peşterilor, a insistat şi mai mult să-l ducă pe posedat acolo.

Apropiaţii demonizatului ştiau că acesta nu fusese niciodată la Lavră şi că toţi monahii de acolo îi erau necunoscuţi. în vreme ce mergeau deci spre mănăstire l-au întrebat:

– De care monahi îţi este frică? Pentru că noi ştim că astăzi la mănăstire trăiesc o sută optzeci de monahi.

Care sunt deci acei treizeci care te-au ars?

Demonizatul enumeră atunci unul câte unul numele celor treizeci şi adăugă:

176

– Aceşti treizeci pot să mă alunge ca pe un fir de praf, numai cu un singur cuvânt.

– Atunci vom face şi altceva în plus. Te vom închide şi în peştera unde se odihnesc sfintele moaşte ale călugărilor care au trăit mai înainte.

Atunci demonizatul, prin îngăduinţa lui Dumnezeu descoperi şi alte lucruri minunate:

– Şi credeţi că eu pot să mă lupt cu cei adormiţi? Şi aceştia sunt de neînvins. Şi au mare trecere în faţa lui Dumnezeu. Ei se roagă neîncetat pentru monahii de la Lavră şi pentru oamenii care aleargă pentru ajutor la aceştia. Dar dacă vreţi să vedeţi puterea mea duceţi-mă la mănăstire. Deoarece în afară de cei treizeci pe care i-am numit, cu toţi ceilalţi mă voi putea lupta!

în vreme ce se apropiau de mănăstire însă, cel posedat intră în criză. A rămas pentru o vreme ca într-un extaz, ca şi trăznit, fără să mai poată comunica cu cei din jurul său. Din gura sa se auzeau ciudate şi neînţelese cuvinte, o compoziţie de fraze în evreieşte, latineşte şi greceşte. Iar apoi o minune! chiar în faţa porţilor mănăstirii duhul cel necurat îl părăsi ca un fum. Omul cel chinuit îşi reveni şi se arătă ca fiind scăpat definitiv de tirania diavolească.

Slăvind pe Dumnezeu împreună cu cei care îl însoţiseră, au intrat în mănăstire şi în biserică spre a mulţumi pentru această mare binefacere.

Stareţul a fost informat de aceste întâmplări şi a venit în biserică împreună cu câţiva călugări. Cu toate acestea cel vindecat nu l-a cunoscut nici pe stareţ, nici pe vreunul dintre cei treizeci de călugări, pe care îi menţionase în timpul crizei sale.

177

– Cine te-a făcut bine şi cum?, l-au întrebat monahii.

Iar acesta, arătând icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, a spus:

– La intrarea în mănăstire ne-au întâmpinat cei treizeci de sfinţi părinţi, purtând cu ei această icoană, îndată ce i-am văzut m-am făcut bine.

Numele acelor treizeci de părinţi şi le amintea pe toate. Pe nici unul însă nu l-a putut recunoaşte, deoarece nu-i văzuse niciodată.

Atunci cu toţii, monahi şi creştini, l-au slăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica Sa, care prin voinţa lor sfântă, binecuvântaseră mănăstirea Peşterilor şi dăruiseră har monahilor ei, care şi-au oferit întreaga lor fiinţă ca «jertfăprimită, bineplăcută lui Dumnezeu».

Cuviosul Lavrentie, după ce a oferit multe roade în mănăstirea sfântului Dimitrie şi a lăsat în urma sa pe mulţi imitatori ai vieţii celei îngereşti, a venit la Pecerska. Aici a continuat viaţa sa ascetică pentru mulţi ani, dovedindu-se la fel de vrednic ca şi înaintaşii săi. La bătrâneţe îşi predă fericitul său suflet Domnului şi intră „prinpoarta cea strâmtă”18 în viaţa cea veşnică.

18 Filipeni IV, 18.

178

Pag.151 original

Trupul său a fost aşezat în peştera în care se odihnesc şi ceilalţi fraţi monahi, unde se găseşte până astăzi nestricat şi slăvit, de mir izvorâtor.

Cuviosul Alipie iconograful

Imitator în viaţa îngerească şi virtute al primului iconograf, al sfântului evanghelist Luca, s-a dovedit a fi

179

cuviosul părintele nostru Alipie de la Peşteri. Acest fericit monah picta în chip minunat chipurile sfinţilor, în timp ce avea grijă să-şi împodobească şi sufletul cu toate virtuţile. De aceea şi Dumnezeu l-a învrednicit să devină un doctor tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor.

Fericitul Alipie, mai înainte încă de a intra în monahism, a fost martorul acelei impresionante minuni ce s-a petrecut în biserica Lavrei, pe vremea când avea loc pictarea acesteia. îi ajuta pe atunci pe pictorii greci care împodobeau biserica Născătoarei de Dumnezeu şi a văzut cu ochii săi acel porumbel care s-a arătat în chip minunat, după cum am istorisit în textul de mai sus.

După acest fapt minunat Alipie a rămas la mănăstire şi a primit intrarea în viaţa cea îngerească din mâinile cuviosului stareţ Nikon. El a continuat apoi să înveţe şi să se desăvârşească în sfânta artă a iconografiei.

Şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu a căpătat îndemânarea de a imprima în chipurile icoanelor celor neînsufleţite expresia tuturor virtuţilor şi harismelor, cu care aceşti sfinţi se împodobiseră în timpul vieţii lor pământeşti. Această îndemânare i-o dăruise Domnul, deoarece se ocupa de iconografie nu pentru a avea foloase materiale sau slavă deşartă, ci spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi. Multe dintre icoane le-a pictat pentru mănăstire şi multe pentru părintele stareţ şi pentru chiliile fraţilor. A învăţat de asemenea şi arta restaurării vechilor icoane şi se îngrijea mult pentru refacerea acelora care fuseseră aduse de demult la mănăstire de către primii monahi ai Peşterilor.

Cuviosul Alipie nu stătea niciodată degeaba. Prin vrednicia sa se asemăna cu părinţii din vechime, care-şi petreceau timpul prin muncă şi rugăciune.

180

Tot ceea ce câştiga de pe urma acestei îndeletniciri, era împărţit în trei părţi. O parte o folosea pentru a-şi cumpăra cele necesare atelierului său. A doua parte era împărţită săracilor iar a treia parte era dată pentru nevoile mănăstirii. Aşa făcea întotdeauna, cu binecuvântarea stareţului, fără să dea odihnă trupului său ziua şi noaptea. Noaptea priveghea în rugăciune şi metanii iar ziua, după terminarea sfintelor slujbe zilnice, îşi începea lucrul cu smerenie, cu răbdare şi cu migală. Nimeni nu l-a văzut vreodată stând degeaba. Nimeni nu l-a auzit să vorbească mai mult decât trebuie. Şi niciodată nu a acordat mai multă importanţă lucrului mâinilor, în dauna rugăciunii şi a adorării lui Dumnezeu.

Văzând stareţul hărnicia sa, virtuţile şi grija pentru împlinirea datoriilor monahale, a fost luminat de Dumnezeu să-l propună pentru a fi hirotonit preot.

După hirotonia sa, fericitul Alipie a strălucit şi mai mult prin cultivarea virtuţilor monahale şi prin perseverenţa în îndeplinirea datoriilor sale sfinte. S-a învrednicit chiar să devină duhovnic şi să dăruiască astfel, prin harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, celor care veneau să se spovedească la dânsul. Această activitate sfinţitoare a fost îmbogăţită de nenumărate minuni. Vom relata în continuare câteva dintre acestea, care au rămas vii în memoria obştii de la lavră.

Odată, unul dintre creştinii foarte bogaţi de la Kiev s-a îmbolnăvit de lepră. Disperat, a cerut ajutorul celor mai buni medici. Din păcate însă aceştia nu au putut să-l ajute cu nimic.

Neştiind ce să mai facă a apelat şi la vrăjitorii idolatri, sperând că se va face bine prin mijloacele lor

181

demonice de vindecare. Nu doar că nu s-a făcut bine, ci situaţia bolii sale s-a înrăutăţit şi mai mult.

Atunci unul dintre prietenii săi l-a sfătuit să se ducă şi la mănăstirea Peşterilor şi să-i roage şi pe părinţii de acolo ca să-l ajute. Însă acel nefericit, în vreme ce crezuse că l-ar fi putut face bine magii idolatri, nu accepta să creadă că iubitorii de Hristos, monahii, ar fi putut să-l ajute cu ceva. De aceea nu vroia să se ducă la lavră. După mai multe insistenţe însă ale prietenului său, se hotărî să încerce şi acest lucru. Plecă spre mănăstire cu inima îndoită, însoţit de apropiaţii săi.

Stareţul îi dădu să bea apă de la izvorul cuviosului Teodosie. îl spălă de asemenea pe faţă şi pe cap cu aceeaşi apă şi-l lăsă să plece. Când însă sărmanul om ajunse acasă, observă că boala sa se înrăutăţise şi mai tare. Rănile sale se deschiseseră şi curgea din ele puroi, în timp ce trupul său împrăştia un miros îngrozitor, care-i ţinea la depărtare pe ceilalţi oameni. Motivele acestei evoluţii nu erau altele decât necredinţa sa şi lipsa de pocăinţă.

Leprosul a început să se jeluiască şi să plângă pentru starea în care se găsea. Rămase pentru multă vreme închis şi izolat în camera sa. Plin de ruşine şi dezamăgire pentru starea pe care o avea şi pentru mirosul pe care-l răspândea, îşi aştepta moartea, care se părea că nu era departe.

însă iată, iubitorul de oameni Dumnezeu l-a luminat şi a înţeles astfel motivul îmbolnăvirii sale. Şi ca un al doilea David, a strigat de departe rudelor sale:

– «Faţa mea s-a acoperit de ruşine! Bicisnic m-am născut între fraţii mei şi străin între fiii maicii mele», deoarece fără credinţă şi cu inima pătată de păcate am îndrăznit să mă duc la mănăstire şi să cer vindecarea!

182

S-a ridicat şi a plecat îndată din nou la mănăstire. A cerut de la stareţ să se spovedească. Acesta l-a trimis la cuviosul Alipie. Cu lacrimi şi cu zdrobire de sine leprosul şi-a mărturisit toate păcatele sale şi cu sinceră pocăinţă a cerut de la Dumnezeu iertarea. Cuviosul i-a spus:

– Copilul meu, lucru mare şi mântuitor ai săvârşit acum prin mărturisirea păcatelor tale. îţi aduci aminte ce zice regele şi profetul David? «Şi am zis: îmi voi răscumpăra păcatele mele Doamne. Iar Tu vei trece cu vederea neruşinarea inimii mele». Acelaşi lucru s-a întâmplat acum şi cu tine. Te-ai mărturisit cu pocăinţă înaintea Domnului şi Acesta te-a iertat, ca unul ce este bun şi de oameni iubitor.

După ce luminatul de Dumnezeu Alipie i-a dat şi multe alte sfaturi folositoare şi mântuitoare, a luat un pic de culoare, din cele pe care le folosea la atelierul său, şi a uns rănile bolnavului. Apoi l-a condus în biserică şi l-a împărtăşit. La sfârşit l-a dus într-un colţ unde se găsea un vas cu apă, în care se spălau preoţii după Sfânta Liturghie.

– Spală-te cu această apă, i-a spus cuviosul celui bolnav.

183

Pag. 155 original

Acesta s-a spălat de culorile cu care fusese uns şi în acea clipă o minune! rănile au dispărut şi faţa sa s-a curăţat!

A căzut îndată la picioarele cuviosului, spălându-le cu lacrimi de recunoştinţă, pentru că-l scăpase atât de lepra trupească cât şi de cea sufletească.

Foarte uimiţi au rămas şi rudele leprosului când au văzut această minune. Şi au întrebat:

184

– Cum de s-a întâmplat aceasta? Cum de prima dată când a venit la mănăstire boala sa s-a agravat, în vreme ce acum s-a vindecat?

– Fraţilor, le-a spus duhovnicul Alipie, Domnul ne spune: «Nimeni nu poate să slujească la doi domni»

Acest om a lucrat mai întâi prin păcatele sale pentru duşmanul nostru diavolul. Şi când s-a îmbolnăvit, tot la acesta s-a dus să caute vindecarea: la magi şi la vrăjitoare. Şi nu a crezut în Domnul, ca în singurul Mântuitor şi Vindecător al sufletelor şi al trupurilor. Prima dată a venit aici cu inima plină de necredinţă şi necurăţie. De aceea şi boala sa s-a agravat. Deoarece Domnul a spus: «Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea19». Iar acum când a venit cu credinţă, însă şi cu pocăinţă, Dumnezeu l-a vindecat.

După ce au ascultat această explicaţie a cuviosului Alipie, oamenii aceia au făcut o adâncă metanie în faţa sa şi au plecat spre casele lor «slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte văzuseră şi auziseră…».

Tot în oraşul Kiev trăia pe atunci un om iubitor de Hristos, care construise pe cheltuiala sa o mică biserică şi dorea acum să o împodobească cu şapte icoane mari. Pentru aceasta a dat la doi monahi de la Lavră, cunoscuţi de-ai săi, mai multe monede de argint, precum şi lemnul care era necesar, şi le-a spus:

– Vă rog foarte mult, părinţilor, spuneţi-i cuviosului Alipie să accepte argintul acesta, pentru iubirea de Hristos, şi să picteze aceste şapte icoane pentru bisericuţa mea.

Vai însă! Acei doi erau numai cu numele şi cu portul monahi! Sufletul lor însă era predat celui viclean,

19 Marcu XI, 24.

185

plin de răutate, stricăciune şi iubire de arginţi. Ce au făcut deci? S-au înţeles să păstreze pentru ei argintul şi să nu-i spună nimic lui Alipie, pe care-l urau mult pentru viaţa sa virtuoasă şi pentru talentul său. Erau şi ei pictori, ajutoare ale cuviosului, dar pentru neglijenţa şi lenevia lor duhovnicească nu le dăruise Dumnezeu harisma de neîntrecut, cu care-l împodobise pe bunul Alipie. Au dus deci plăcile de lemn într-un paraclis mic al mănăstirii, care era aproape permanent încuiat şi au ascuns banii într-un loc secret, fără să aibă nici o remuşcare pentru marele păcat pe care-l săvârşeau.

A trecut multă vreme, cel care comandase picturile a trimis un mesaj celor doi monahi, întrebându-i în ce stadiu se află lucrarea comandată de dânsul. Aceştia însă i-au răspuns că Alipie cere încă pe atâtea monede de argint, faţă de câte dăduse la început.

Fără să se supere creştinul trimise şi aceşti bani, cu rugămintea să fie grăbită execuţia lucrărilor. Şi aceşti bani au fost reţinuţi de cei doi lacomi monahi.

înrobiţi de răutate şi de lăcomie, au ajuns la neruşinarea de a cere şi pentru a treia oară aceeaşi sumă de bani, motivând că Alipie este cel care-i cere. Creştinul nu a refuzat nici de această dată să-i trimită. Cunoscând viaţa curată a sfântului, a crezut că banii pe care i-a trimis în primele două dăţi nu au fost de ajuns. Fără să bănuiască nimic a trimis şi de această dată, cerând cu bunătate să-l aibă în rugăciunile şi în binecuvântările acestuia.

Când însă iarăşi după mai mult timp creştinul a trimis la mănăstire pe cineva, ca să se intereseze de stadiul la care a înaintat lucrarea comandată de el, acei doi monahi, întunecaţi de răutate, au răspuns că Alipie, cu

186

toate că primise răsplată întreită, refuză să picteze icoanele.

Surprins şi scandalizat totodată de cele auzite, creştinul s-a pornit îndată cu suita sa spre mănăstire. Odată ajuns aici i-a povestit păţania sa părintelui stareţ Nikon şi a cerut să fie despăgubit de această înşelătorie a cuviosului Alipie.

Marele Nikon l-a chemat la sine pe Alipie şi i-a spus cu asprime:

– De ce, părinte Alipie, l-ai nedreptăţit pe acest creştin? De atâtea ori te-a rugat şi atâţia bani ţi-a trimis pentru icoanele sale! Ce înseamnă frate toate acestea pe care le-am auzit? Eu până acum am crezut că nu eşti iubitor de arginţi şi că pictezi icoanele pentru slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi.

– Cinstite părinte, a răspuns cu mirare Alipie, sfinţia voastră ştiţi că nu mi-am neglijat niciodată lucrul şi nici nu am făcut aceasta pentru bani. Iar ceea ce îmi spuneţi acum mie îmi este total necunoscut.

– Nu te-a plătit acest creştin de trei ori, şi nu ţi-a trimis şi lemnul necesar pentru şapte icoane? De ce nu ai îndeplinit comanda sa? Şi unde este lemnul destinat icoanelor?

Alipie însă nu ştia ce să mai spună şi nu înţelegea nimic din toate acestea. Atunci stareţul a trimis doi trei monahi să caute lemnele destinate icoanelor. Unul dintre aceştia le văzuse din întâmplare în paraclisul acela al mănăstirii cu câteva zile mai înainte. Cuviosul Nikon a chemat la sine apoi şi pe cei doi monahi cărora le fusese dat personal argintul.

Altele însă sunt dorinţele oamenilor şi alta este voia făcătorului de minuni Dumnezeu. Ce s-a întâmplat

187

deci? îndată ce fraţii au intrat în micul paraclis, ce să vadă? Acolo unde ieri văzuseră atârnate doar nişte simple scânduri destinate icoanelor, acum se aflau şapte icoane pictate în mod excepţional de frumos! Icoane ce-l reprezentau pe Domnul, pe Maica Domnului şi pe alţi sfinţi! Impresionaţi şi zguduiţi de minunata întâmplare, le-au adus în faţa stareţului. Când peste puţin timp au înţeles cu toţii ce se întâmplase, au căzut la pământ şi s-au închinat cu mare evlavie la icoanele cele nefăcute de mână omenească, ale împăratului ceresc, ale Preasfintei Maicii Sale şi ale sfinţilor Săi aleşi.

între timp au venit şi cei doi monahi vinovaţi. Fără să cunoască minunea ce se săvârşise, au început să-l acuze cu fraze urâte şi pline de răutate pe cuviosul Alipie, că este hoţ şi înşelător.

Scandalizaţi de cele auzite, cei prezenţi le-au arătat icoanele zicându-le:

încetaţi, oameni neruşinaţi! Iată, aceste icoane, care s-au pictat prin mâna lui Dumnezeu, mărturisesc despre nevinovăţia lui Alipie şi despre minciunile voastre!

Aceia nu au putut să-şi creadă ochilor atunci când au văzut icoanele. Plini de frică şi ruşine s-au aşezat într-un colţ şi au tăcut. Au refuzat însă să-şi recunoască vinovăţia, care era însă atât de evidentă pentru toţi cei prezenţi.

Atunci stareţul, văzând nesimţirea şi răutatea lor, le-a poruncit să plece din cadrul mănăstirii, asemenea unor mădulare stricate, ca nu cumva să molipsească şi celelalte membre sănătoase. I-a alungat din obşte din cauza lipsei lor de pocăinţă până în ultimul ceas, ca să nu se smintească şi alţii de o astfel de grea boală sufletească. Iar aceia, chiar şi când au plecat, au continuat să insiste în

188

răutate şi în stricăciune. Au început să răspândească zvonul că ei ar fi pictat acele icoane şi că şeful atelierului lor Alipie, vrând să păstreze banii numai pentru el, a lăsat să se creadă că icoanele au fost pictate în chip minunat şi nu de mână omenească.

însă aceste bârfe nu au reuşit să fie crezute. Din nou, însuşi Dumnezeu a intervenit cu noi semne minunate şi a confirmat minunea Sa, slăvindu-l şi pe robul Său, Alipie.

S-a întâmplat deci, ca prin îngăduinţa Domnului, câţiva ani mai târziu, să izbucnească un incendiu puternic în tot oraşul Kiev, care a ars o mare parte dintre clădirile acestuia. Printre acestea a ars şi bisericuţa cu cele şapte icoane nefăcute de mână omenească. Când a fost stins incendiul, în vreme ce bisericuţa arsese întreagă şi nu mai rămăsese nimic în picioare, icoanele au fost găsite întregi, neatinse, ca şi cum ar fi fost nou pictate! Nu erau nici măcar afumate.

Domnitorul Kievului de atunci, Vladimir al II-lea Monomahul, a aflat despre această minune. Ca să creadă însă a vrut să vadă cu proprii săi ochi. Şi într-adevăr, se duse la locul catastrofei, unde le găsi pe toate arse şi dărâmate în cutremurătoare ruine. Numai cele şapte icoane străluceau în soare, fără să fie atinse nici de flăcări nici de fum. Acolo Vladimir a aflat de la mulţimea adunată istoricul acestor icoane, cum că nu sunt făcute de mână omenească. Apăruseră pictate pe lemn în chip minunat prin puterea lui Dumnezeu şi pentru harul nedreptăţitului monah Alipie.

Impresionat, domnitorul a cerut una dintre icoane, cea a Maicii Domnului, şi a trimis-o la Rostov, în biserica de piatră pe care el însuşi o ridicase acolo. Mai târziu şi

189

aici această icoană a rămas nevătămată în chip minunat, în urma unui puternic cutremur ce a dărâmat întreaga biserică. Apoi a fost dusă într-o biserică de lemn. Şi aceasta a ars după câţiva ani, în urma unui puternic incendiu şi din nou această icoană a fost salvată, pentru a treia oară, în chip miraculos, fără nici o stricăciune, după ce stătuse pentru multe ore în focul devastator.

O altă minune impresionantă a avut loc către sfârşitul vieţii cuviosului Alipie.

Unul dintre creştinii evlavioşi a comandat sfântului Alipie o icoană reprezentând Adormirea Maicii Domnului. O promisese Preasfintei pentru hramul de la 15 August, şi de aceea l-a rugat să fie gata la timp.

Peste câteva zile însă bunul părinte Alipie se îmbolnăvi grav. Adormirea sa se apropia. Astfel îi era aproape imposibil să-şi îndeplinească şi această ultimă comandă.

Creştinul cu pricina se întristă foarte tare. A venit la cuvios, care se găsea în patul său în stare gravă şi l-a rugat să găsească o soluţie astfel încât să fie gata icoana sa în ziua de hram.

nu fi trist, copilul meu, a răspuns cu voce stinsă sfântul. Ai încredere în Dumnezeu şi în sfântă voia Sa. Icoana Născătoarei de Dumnezeu se va găsi la locul ei în acea zi.

Mângâiat de aceste cuvinte ale cuviosului creştinul se întoarse bucuros la casa sa.

Cu toate acestea, în ziua ajunului sărbătorii, când se duse să ia icoana, îşi dădu seama că aceasta nu era gata, în vreme ce cuviosul era într-o stare şi mai gravă. Supărat atunci îi spuse:

190

– De ce, părinte Alipie, nu m-aţi anunţat despre starea sănătăţii sfinţiei voastre? Aş fi găsit un alt pictor ca să-mi facă icoana. Am promis că mâine o voi duce la biserică. Ce voi face acum? M-aţi făcut de ruşine! Nu mă aşteptam de la dumneavoastră la aşa ceva!

– Fiul meu, a răspuns cu blândeţe cuviosul, cumva din lenevie nu am îndeplinit promisiunea mea…? Să ştii însă că Domnul poate numai cu un singur cuvânt să picteze icoana Maicii Sale. Eu desigur că acum plec din această lume, după cum mi-a arătat Domnul. Pe tine însă nu te voi lăsa întristat.

în ciuda acestei asigurări primite de la cuvios, creştinul plecă supărat la casa sa.

însă iată! Peste puţin timp intră în chilie un tânăr strălucitor şi frumos. Se aşeză în faţa şevaletului şi începu să picteze icoana Adormirii în tăcere. Cuviosul se uita la el cu atenţie. Mai întâi întinse pe lemn aurul. Apoi pregăti toate culorile cu o mare iuţime şi în trei ore termină deja de pictat întreaga icoană!

Se întoarse atunci către cuvios şi-l întrebă:

– Părinte! îi lipseşte ceva? Am greşit cu ceva?

– Ai făcut-o foarte frumoasă, îngere al lui Dumnezeu, a răspuns acesta. Dumnezeu te-a ajutat să o faci minunată.

îndată după aceasta, «pictorul», cel trimis de Dumnezeu, luă în mâinile sale icoana şi se făcu nevăzut.

între timp creştinul acela care comandase icoana nu a putut toată noaptea să închidă un ochi, din cauza supărării sale. Când s-a făcut dimineaţă, în ziua Adormirii Maicii Domnului, se gândea că vai, hramul se va face fără icoana pe care o promisese!

191

Se sculă din pat cu inima grea şi după ce se pregăti se duse la biserică. încă nu se luminase bine de ziuă. Era primul care ajunsese la biserică. Ar fi putut foarte bine să plângă acolo pentru greşeala sa. Nu l-ar fi văzut nimeni.

îndată însă ce a intrat înăuntru, ce să vadă? Frumoasa icoană strălucitoare era aşezată la locul ei de închinare!

– Doamne miluieşte! A strigat şi a căzut la pământ, crezând că are o vedenie. Cu cât trecea timpul însă, îşi dădea seama că icoana era adevărată. Cu frică şi cu cutremur îşi aminti de asigurarea pe care i-o dăduse cuviosul Alipie, cum că icoana avea să fie gata în ziua hramului.

Plin de teamă se ridică şi se întoarse la casa sa, pentru a-i anunţa pe ai săi despre cele petrecute. Apoi au alergat cu toţii cu mare bucurie la biserică, purtând cu ei lumânări şi tămâie.

Când au ajuns, au văzut că icoana strălucea asemenea soarelui, atât de tare încât nu o puteau privi în faţă. Au căzut la pământ şi i s-au închinat tremurând de emoţie şi tulburare.

După slujba ce a urmat, acel creştin cuvios a venit la mănăstire, la părintele stareţ şi i-a povestit cele petrecute. Au mers apoi împreună la fericitul Alipie.

Stareţul l-a întrebat:

– Părinte Alipie, cum şi de către cine a fost pictată icoana acestui om?

Atunci cuviosul le-a istorisit toate cele întâmplate.

– îngerul lui Dumnezeu a pictat-o, a spus. Acela a dus-o apoi şi în biserică. Şi iată! Acelaşi înger stă acum aici, lângă mine, aşteptând porunca Domnului ca să ia sufletul meu. îl vedeţi? Binecuvântat să fie Dumnezeu!

192

Şi cu aceste cuvinte cuviosul îşi predă sufletul Domnului. Era 17 August.

Fraţii din obşte au îngropat cu cinste sfinţitul său trup în peştera cuviosului Antonie, lângă ceilalţi părinţi adormiţi.

Astfel sfântul şi taumaturgul iconograf Alipie, care împodobise multe biserici cu icoanele sale, împodobea acum atât pământul cât şi cerurile. Pământul prin sfintele sale moaşte iar cerurile prin cuviosul său suflet.

Cuviosul Agapie doctorul cel fără de arginţi

Fericitul Agapie era din oraşul Kiev şi a venit la Lavră în anii de stăreţie ai cuviosului Antonie. Dorinţa sa fierbinte de a deveni monah l-a făcut să-i ceară cu stăruinţă cuviosului să-l primească în cadrul obştei sale.

Iar acesta, după rânduita perioadă de încercare, l-a tuns în monahism.

Văzându-l deci smeritul Agapie pe cuviosul Antonie că-i slujea cu multă dragoste pe cei bolnavi şi că-i vindeca cu diverse rădăcini şi plante, precum şi prin rugăciunile sale, a dorit să devină un următor al acestuia, în această ascultare. Astfel, dacă vreunul dintre fraţi se îmbolnăvea, milostivul Agapie lăsa chilia şi liniştea sa şi alerga lângă cel bolnav. Priveghea lângă acesta, îl ajuta în orice nevoie ar fi avut şi-l îngrijea până la deplina sa însănătoşire. în acelaşi timp se ruga neîncetat către doctorul sufletelor şi al trupurilor, Iisus Hristos, pentru sănătatea fratelui bolnav. Şi chiar dacă boala continua pentru multă vreme, iar bolnavul îşi pierdea răbdarea şi

193

începea să se vaite, cuviosul îl întărea şi-l mângâia cu cuvinte încurajatoare şi cu îndemnuri la răbdare.

Urmând astfel cu smerenie exemplul părintelui său duhovnicesc, al stareţului Antonie, cuviosul Agapie a fost învrednicit de Dumnezeu cu aceeaşi harismă tămăduitoare. Prin puterea lui Hristos tămăduia orice boală, prin rugăciune şi dând bolnavilor să mănânce din rădăcinile cu care şi el se hrănea.

Faima sa nu întârzie să se răspândească în toată regiunea Kievului. De aceea o mare mulţime de bolnavi au început să vină la mănăstire şi să fie vindecaţi de taumaturgul Agapie.

în acea vreme trăia la Kiev un medic armean de neam şi de credinţă20, faimos pentru puterea sa de a diagnostica orice boală şi de a vindeca o mare parte din acestea. Numai după o scurtă consultaţie putea să-şi dea seama de boala de care suferea pacientul şi ştia dacă urma să trăiască sau să moară şi când avea să se întâmple aceasta. Dacă vedea că bolnavul era deja într-o stare critică refuza să se mai ocupe de acesta.

Odată au adus la mănăstirea Peşterilor pe un boier care era grav bolnav, de la curtea domnitorului Vsevolod.

20 în secolul al V-lea armenii s-au rupt de Biserica Ortodoxă, respingând hotărârile celui de-al patrulea Sinod Ecumenic (de la Calcedon, 451) şi îmbrăţişând erezia monofizită.

194

Pag. 165 -original

Doctorul armean îl deznădăjduise, spunându-i că urma să moară peste opt zile.

195

Cuviosul Agapie se rugă deasupra bolnavului şi după aceea îi dădu să mănânce câteva rădăcini din farfuria sa. Bolnavul se vindecă imediat!

După această minune, vestea despre puterea tămăduitoare a lui Agapie ajunse cunoscută peste tot. Armeanul se topea de invidie şi începu să-l acuze pe cuvios de şarlatanie şi înşelătorie. Căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, odată, ajutat de slujitorii săi, care erau la fel de răi ca şi el, trimise la mănăstire un om despre care era sigur că urma să moară, deoarece-i dăduse bolnavului să bea un lichid otrăvitor, spunându-i că este un medicament ce-l va ajuta să se vindece de boala pe care o avea. Astfel era sigur de moartea acestuia, pe care vroia să o pună apoi pe seama lui Agapie.

Toate s-au întâmplat aşa cum prevăzuse ticălosul de armean. îndată ce bău otrava, bolnavul începu să se zbată şi să facă spume la gură. Moartea sa era deja aproape.

Cuviosul, văzându-l în această stare gravă, aduse repede nişte rădăcini tămăduitoare şi le băgă cu greutate în gura celui bolnav. Apoi căzu în faţa sa la pământ şi se dărui unei rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu.

Mai înainte de a trece multă vreme cel muribund îşi reveni, se umplu de viaţă şi de vigoare şi se ridică în picioare!

Când a auzit acestea armeanul a turbat de furie. Le-a poruncit slujitorilor săi să găsească un mijloc prin care să-l otrăvească pe însuşi Agapie. Aceştia s-au dus la mănăstire în chip de închinători evlavioşi şi cu multă viclenie i-au oferit cuviosului băutura otrăvitoare, zicân­du-i că este sirop de fructe, pe care l-au rugat să-l bea şi

196

să-i binecuvinteze. Cuviosul l-a băut şi nu a păţit nimic. Domnul, care a promis robilor Săi că «chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma21», l-a izbăvit şi acum pe fericitul Agapie de otrava cea ucigătoare.

Nu a trecut multă vreme şi s-a îmbolnăvit chiar domnitorul Vladimir Vsevolod Monomahul, care se găsea pe atunci la Cernigov. Medicul armean s-a chinuit prin toate mijloacele pe care le cunoştea ca să-l ajute, însă fără nici un rezultat. Domnitorul ajunsese în pragul morţii. Disperat, anunţă atunci pe stareţul de la lavră, Ioan, rugându-l să-l trimită de urgenţă la Cernigov pe tămăduitorul Agapie, ca să-l facă bine prin harul pe care-l aflase în faţa lui Dumnezeu.

Stareţul Ioan îl chemă pe cuvios şi-i spuse de rugămintea făcută de domnitor. însă fericitul, care niciodată nu ieşise dintre zidurile mănăstirii îi spuse cu smerenie:

cinstite părinte, dacă voi merge la domnitor pentru a-l vindeca, atunci va trebui să merg şi la alţii care vor avea aceeaşi nevoie. Toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu. Cer deci binecuvântarea voastră să nu mă duc spre acest loc unde mă aşteaptă slava omenească, deoarece am promis Domnului să o ocolesc până la ultima mea suflare. Dacă va fi nevoie daţi-mi binecuvântarea să plec într-un loc ascuns, până ce va trece această ispită. Dacă însă doriţi dumneavoastră să mă trimiteţi neapărat la Cernigov, atunci voi face ascultare. Fie deci nu după cum eu voiesc, ci după voia sfinţiei voastre.

Stareţul admiră virtutea şi smerenia ucenicului său şi nu insistă ca acesta să se ducă. Le spuse celor trimişi de

21 MarcuXVI, 18.

197

domnitor că nu poate să-l forţeze pe cuvios să meargă, împotriva voinţei sale. Dacă ei vor putea să-l convingă, nu aveau decât. însă aşa cum era de aşteptat şi rugăminţile celor trimişi au rămas fără nici un rezultat. Cuviosul rămase neînduplecat.

Când au văzut acestea, cei trimişi au cerut să li se dea cel puţin câteva rădăcini tămăduitoare din farfuria cuviosului. Cererea lor a fost întărită şi de porunca stareţului, care i-a cerut lui Agapie să facă ascultare în această privinţă. Acesta a ascultat bucuros.

Domnitorul a mâncat din plantele aduse de la Agapie şi îndată s-a făcut sănătos!

Plin de bucurie pentru izbăvirea sa, domnitorul Vladimir luă cu sine mai multe monede de aur şi porni însoţit de o mare suită către Lavra Peşterilor, vrând să-l răsplătească şi să-l cinstească pe izbăvitorul său. îndată ce Agapie află despre venirea domnitorului alergă şi se ascunse undeva. Şi oricât l-au căutat stareţul şi fraţii din obşte nu au putut să-l găsească.

Oarecum necăjit, domnitorul dădu aurul stareţului, se închină în biserică şi apoi plecă spre palatul său.

Peste câteva zile însă trimise pe un boier de-al său cu multe daruri pentru cuvios. Boierul îl găsi pe Agapie la chilia sa şi-i puse la picioare darurile trimise.

Atunci cuviosul îi spuse:

– Fiul meu, eu niciodată nu primesc răsplată pentru vindecările pe care le fac, deoarece acestea se săvârşesc nu prin puterea mea, ci prin puterea lui Hristos. De aceea nici acum nu pot să accept aceste daruri oferite de domnul tău.

– O ştie, părinte, şi cel care m-a trimis că nu primiţi răsplată pentru binefacerile voastre, răspunse boierul. însă vă rog să nu-l întristaţi pe omul pe care Dumnezeu l-a

198

făcut sănătos prin mijlocirea voastră. Primiţi deci aceste daruri şi folosiţi-le după cum consideraţi de cuviinţă. Dacă doriţi puteţi să le împărţiţi celor săraci.

– Să fie binecuvântate atunci, spuse cuviosul.

Spune însă celui care te-a trimis, că dacă vrea să fie bineplăcut Aceluia care L-a scăpat de la moarte, să împartă săracilor şi din restul averii sale, deoarece altfel nu-l voi mai putea ajuta altădată. îl rog deci din inimă să asculte acest sfat al meu, pentru a nu păţi altele şi mai rele.

Şi spunând acestea cuviosul Agapie luă toate darurile aduse, ieşi din chilie şi le puse afară jos lângă uşă. Apoi el dispăru şi se ascunse într-un loc neştiut.

Boierul ieşi şi el afară, văzu darurile împrăştiate pe jos şi pe cuvios că dispăruse, ca şi cum l-ar fi înghiţit pământul. Adună atunci cele aduse şi le duse stareţului.

Când s-a întors la domnitor i-a povestit lui şi întregii curţi cele întâmplate. Cu toţii au slăvit pe Dumnezeu pentru adevăratul Său rob Agapie, care îşi pusese nădejdea răsplăţilor sale în ceruri, «unde nici molia nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură». Nădăjduia deci în veşnicul tezaur al Domnului, care era pregătit pentru credincioşii iconomi ai harismelor Sale.

De atunci domnitorul Vladimir a început să împartă, după porunca cuviosului, o parte din averea sa săracilor.

Câţiva ani mai târziu, prin îngăduinţa Domnului, se îmbolnăvi şi cuviosul Agapie.

Cu această ocazie veni în vizită la el doctorul armean, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa.

– Ia spune-mi, părinte, cu ce plante se tratează boala voastră?

199

– Cu acelea pe care mi le va arăta Domnul, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, răspunse fără răutate fericitul.

– Hmm! Acesta nu are nici cea mai mică idee despre medicină. Nu ştie absolut nimic, se pronunţă cu îngâmfare medicul, privind cu înţeles pe oamenii care se găseau de faţă.

Apoi îl prinse de mână pe cuvios şi se pronunţă în mod oficial:

– Vă spun cu adevărat că nu aveţi mai mult de trei zile de trăit. Vă dau cuvântul meu că dacă în trei zile nu veţi muri, eu îmi voi schimba viaţa şi mă voi face monah ca şi sfinţia voastră!

Auzind aceste cuvinte cuviosul se înfurie şi spuse:

– Asta este arta ta…?, spuse cu asprime. în loc să salvezi, prevezi moartea…? Dacă eşti capabil fă-mă bine! Dacă nu de ce-mi spui că voi muri în trei zile…? Află deci că Domnul m-a înştiinţat, că mă va lua lângă Dânsul peste trei luni!

însă armeanul insistă:

-Nu-ţi face iluzii deşarte! Nu vezi în ce hal eşti? Se exclude să trăieşti mai mult decât ţi-am prevestit eu.

între timp aduseseră la cuvios un bolnav de la Kiev ca să-l facă bine. Acesta, prin minunata intervenţie a lui Dumnezeu, se ridică din patul suferinţei sale şi se duse la masă ca să ia nişte rădăcini.

– Iată plantele terapiei mele! Priveşte-le şi înţelepţeşte-te!, îi spuse doctorului, care-l privea cu surpriză că se ridicase din pat şi putea să stea drept.

– Acestea nu par a fi plante de pe la noi, spuse cu mirare armeanul. Seamănă cu o plantă care trăieşte în regiunea Alexandriei.

200

A râs cuviosul de neştiinţa doctorului şi i-a dat bolnavului să mănânce din acele plante, în timp ce el îngenunchease pentru rugăciune. Peste puţin timp cel bolnav se vindecă!

După aceasta fericitul Agapie se întoarse către medic şi-i spuse:

– Mănâncă şi tu din aceste plante, te rog.

– Nu pot, părinte, deoarece noi avem în aceste zile post negru, şi astăzi nu pot mânca nimic.

– Dar cărei credinţe aparţii tu?, întrebă cu îndoială cuviosul.

– Dar bine, nu aţi auzit despre mine? sunt armean.

– Armean, strigă cuviosul cu furie sfântă. Şi cum ai îndrăznit trădătorule al Ortodoxiei să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică şi să mă atingi…? Pleacă de aici neruşinatule şi ereticule!

Medicul plecă ruşinat.

Cuviosul Agapie mai trăi, aşa cum îl înştiinţase Domnul, încă trei luni de zile. La 1 iunie adormi în pace şi fu îngropat cu cinste în peştera cuviosului Antonie, alături de ceilalţi fraţi ai obştii.

După o vreme, medicul se înfăţişă cu inima «înfrântă şi smerită» în faţa stareţului de la Lavra Peşterilor:

– Părăsesc de acum erezia armenilor, zise plângând cu pocăinţă. Vreau să îmbrăţişez sfânta Ortodoxie, singura credinţă adevărată, şi doresc să-i slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, purtând sfânta rasă monahală. Mi-a apărut ieri înainte sfântul Agapie şi mi-a spus: «Aipromis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum

201

nu vei respecta această promisiune îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat!» Deja cred acum că Agapie a fost un sfânt!

Şi într-adevăr doctorul trecu la credinţa Ortodoxă, rămase la mănăstire şi deveni monah, dăruindu-şi întreaga sa viaţă vindecării rănilor sufletului său şi rugăciunii neîncetate către marele Doctor Iisus Hristos.

Cuviosul Grigorie taumaturgul

Nu se mândreşte numai Neocezareea cu slăvitul ei ierarh Grigorie taumaturgul22, ci şi sfânta Lavră a Peşterilor cu anonimul ei cuvios taumaturg.

Fericitul Grigorie a venit la cuviosul Teodosie pe vremea când acesta construia mănăstirea Peşterilor. După ce a fost primit în cinul monahal, a învăţat de la sfântul sărăcia, cumpătarea, stăpânirea patimilor, ascultarea şi toate celelalte virtuţi. Iubitorul de Dumnezeu Grigorie dovedi o vocaţie specială pentru virtutea iubirii şi pentru cultivarea rugăciunii.

Astfel, pentru dăruirea sa în viaţa monahală, pentru eforturile şi luptele sale duhovniceşti, foarte devreme a fost împodobit cu harismele Sfântului Duh şi s-a învrednicit să săvârşească diferite minuni în numele lui Hristos, fapt pentru care a şi fost numit mai apoi «taumaturg». Una dintre harismele cu care era împodobit era şi aceea a alungării duhurilor celor viclene, pe care le certa şi le îndepărta din oameni prin rugăciunile speciale

22 Mare ierarh al sec. al III-lea (213-270), episcop al Neocezareei din Pont, înaintemergător al marilor Părinţi Capadocieni. Este pomenit la 17 Noiembrie.

202

de exorcizare. Adesea aduceau la dânsul pe cei demonizaţi ca să-i vindece. Demonii, cunoscând puterea purtătorului de Hristos părinte, strigau de departe:

– Vai nouă, Grigorie! Ne vei alunga prin rugăciunea ta!

Şi într-adevăr, peste puţin timp dispăreau urlând, ca şi cum ar fi fost răniţi greu de săgeţile cele înroşite ale aprinsei rugăciuni ale fericitului.

Vicleanul diavol nu mai putea să îndure atâtea înfrângeri din partea omului lui Dumnezeu. însă nici nu putea să-i facă vreun rău, deoarece era păzit de zidul smereniei şi al harului lui Dumnezeu.

A trimis atunci împotriva sa pe doi răufăcători ca să-l jefuiască de puţinele lucruri pe care le avea. însă ce avea cuviosul în chilia sa? Nimic altceva în afară de cărţile pe care le studia ziua şi noaptea, în pauzele dintre rugăciuni. Hoţii au vrut atunci să fure aceste cărţi care aveau o mare valoare, fiind manuscrise, şi să le vândă. Au venit fără zgomot într-o noapte, crezând că sfântul doarme, şi s-au ascuns în chilia sa într-un colţ întunecos. Aşteptau ca părintele să plece la biserică şi apoi să fure tot ceea ce ar fi avut valoare.

Cuviosul, care era îngenuncheat la rugăciune în întunericul chiliei, şi-a dat seama de prezenţa lor. Nici nu s-a mişcat însă şi nici nu a scos nici un cuvânt. I-a lăsat să se “ascundă” şi apoi, vrând să-i conducă spre un sentiment de pocăinţă, se rugă cu voce tare:

– Doamne al meu, adoarme-i pe fraţii aceştia care au venit degeaba aici, împlinind voia vrăjmaşului diavol.

203

Pag. 171 original

Şi atunci, o minune! Hoţii au căzut într-o clipă într-un somn adânc. Au rămas acolo, într-un colţ al chiliei cuviosului Grigorie, adormiţi vreme de cinci zile!

204

După aceasta cuviosul i-a chemat la chilia sa pe toţi fraţii din obşte şi în faţa lor s-a adresat hoţilor:

– Păi bine măi, până când o să tot pândiţi ca să-mi furaţi lucrurile? Haide, e timpul să mergeţi pe la casele voastre. în numele Domnului meu Iisus Hristos vă poruncesc să vă treziţi şi să plecaţi!

îndată hoţii s-au trezit. Nu puteau însă să se ridice. Nu numai din cauza surprizei şi a fricii, cât mai ales de epuizare, deoarece timp de cinci zile nu mâncaseră nimic.

Cuviosul aranjă să li se dea de mâncare, să fie ajutaţi să-şi revină şi apoi îi lăsă să plece la casele lor.

Aceste fapte au fost curând auzite în tot oraşul Kiev. Când a aflat şi domnitorul a dat ordin să fie căutaţi şi închişi hoţii respectivi. Iubitorul de oameni Grigorie, când auzi că hoţii au fost închişi i-a părut rău pentru dânşii. De aceea s-a dus degrabă la domnitor, căruia i-a dăruit câteva dintre cărţile sale şi l-a rugat să-i elibereze pe cei doi hoţi. Astfel s-a şi petrecut. Apoi sfântul a vândut şi restul cărţilor pe care le avea şi a împărţit banii luaţi pe ele săracilor. Şi-a păstrat pentru sine numai cele strict necesare.

– Dumnezeu se va îngriji de mântuirea mea şi fără aceste cărţi, le spuse fraţilor. Le-am vândut pentru a nu mai duce pe oameni în ispita de a mi le fura. Cum de altfel şi Domnul ne-a spus: «Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi pungi care nu se învechesc, comoară neînpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică»23.

Uimiţi de iubirea cuviosului Grigorie şi de puterea sa de a săvârşi minuni hoţii s-au pocăit şi au rămas pe

23 Luca XII,33.

205

lângă mănăstirea Peşterilor, unde i-au ajutat pe părinţi la muncile câmpului. Astfel îşi obţineau şi o răsplată bănească cu care îşi întreţineau familiile lor.

După un oarecare timp au venit alţi hoţi, care au intrat în mica grădină de zarzavat, unde cuviosul cultiva cele necesare vieţuirii sale, şi şi-au umplut sacii cu roadele muncii lui. Când au vrut însă să plece, nu s-au mai putut mişca din locul unde se aflau. Se lipiseră acolo, încărcaţi cu sacii în spinare, neputând să facă nici un pas timp de două zile şi două nopţi. Atunci au început să se pocăiască, să se jeluiască şi să se roage:

– Părinte Grigorie! Sfinte al lui Dumnezeu! Eliberează-ne, te rugăm! Nu mai putem suporta! Ne pare rău pentru păcatele noastre! Niciodată nu vom mai fura!

Câţiva monahi care lucrau într-o grădină alăturată i-au auzit cum se văitau şi au venit să vadă ce se întâmplase. Cât s-au chinuit însă, pe hoţi nu au putut să-i dezlipească din pământ.

– Cum aţi ajuns aici, i-au întrebat cu mirare monahii?

– De două zile suntem aici, au răspuns aceia.

– Păi noi în fiecare zi venim la grădina din apropiere. Cum de nu v-am văzut până acum?

– Nici noi nu v-am văzut. Dacă v-am fi văzut v-am fi rugat să mijlociţi pe lângă părintele Grigorie să ne ierte şi să ne scape din aceste chinuri. Suntem istoviţi până aproape de moarte.

Atunci văzură că venea încet pe drum şi cuviosul Grigorie. Fără alte ocolişuri le spuse hoţilor:

206

– Pentru că sunteţi leneşi şi trăiţi numai din furturi, acum sunteţi condamnaţi să rămâneţi aici înţepeniţi până la sfârşitul vieţii voastre!

Cu strigăte de jale au răspuns atunci hoţii la ameninţarea spre înţelepţire a cuviosului:

– Nu părinte! Ai milă de noi! îţi promitem că niciodată nu ne vom mai ocupa cu aşa ceva.

– Dacă v-aţi hotărât într-adevăr să trăiţi de acum înainte prin munca braţelor voastre, îl voi ruga pe Domnul să vă elibereze.

– Cu jurământ sfânt în faţa lui Dumnezeu ne jurăm că nu vom mai fura niciodată şi că te vom asculta.

După ce se rugă pentru o vreme cuviosul se întoarse iarăşi către hoţi:

– Binecuvântat să fie Dumnezeu care vă luminează şi vă ajută. De azi înainte puteţi să lucraţi în grădinile mănăstirii şi să primiţi de aici ca răsplată cele necesare pentru voi şi pentru familiile voastre.

îndată după aceasta hoţii au putut să se dezlipească din pământ şi au căzut în faţa cuviosului cerându-şi cu lacrimi iertare şi slăvind numele Atotputernicului Dumnezeu.

Altădată au venit la fericitul Grigorie trei oameni necunoscuţi. Se înţeleseseră între ei să-i spună o minciună şi să-l facă să le dea vreun lucru de valoare. Doi dintre ei îl arătau pe cel de-al treilea şi spuneau cu o ipocrită deznădejde:

părinte, prietenul nostru acesta a fost condamnat la moarte! Daţi-ne ceva de valoare ca să-şi poată răscumpăra această teribilă pedeapsă!

207

Nu era nevoie de o harismă specială ca să-ţi dai seama că acei oameni vicleni minţeau în mod grosolan.

Cuviosul lăcrimă şi spuse încetişor:

– Ce dezastru pentru acest om! A venit ziua nenorocirii sale…

Aceia nu au înţeles sensul acestor cuvinte şi au insistat în continuare:

– Părinte, dacă dumneavoastră îi veţi da ceva de preţ, acesta va scăpa de moarte.

– Chiar dacă am să vă dau, de moarte tot nu va scăpa. Spuneţi-mi însă la ce fel de moarte a fost condamnat?

– îl vor spânzura de un copac.

– Drept aţi grăit, spuse profetic cuviosul. Mâine chiar se va întâmpla aceasta!

Fără să mai spună nimic altceva, coborî în adâncul peşterii sale, acolo unde de obicei se ruga şi citea la lumina lumânărilor. Apoi se întoarse, ţinând în mână câteva cărţi valoroase. Erau ultimele care-i mai rămăseseră.

– Luaţi-le, le spuse. Şi dacă nu vă vor mai fi de folos să mi le aduceţi înapoi.

Le-au luat şi au plecat, râzând pe ascuns.

– Ce spunea călugărul…? Să i le ducem înapoi…? Să aştepte el mult şi bine…! Vom câştiga bani frumoşi când le vom vinde.

Orbiţi de lăcomie cei trei înşelători nu s-au mulţumit numai cu cărţile. Pe când ieşeau afară din peşteră au văzut grădina sfântului plină de roade.

– Să venim la noapte să le furăm, s-au înţeles ei repede, fără să mai stea la discuţie.

208

Şi într-adevăr, când s-a lăsat întunericul, au venit din nou. La acea oră fericitul Grigorie era în adâncul peşterii sale şi se ruga. S-au apropiat fără zgomot şi au blocat uşa acestuia pe din afară, ca să nu mai poată ieşi din peşteră. Apoi, fără să mai fie deranjaţi de nimic, s-au apucat de jefuit grădina. Doi dintre ei adunau roadele ce se găseau pe pământ în vreme ce al treilea cel aşa zis condamnat la moarte s-a urcat într-un copac înalt şi-i scutura roadele.

Deodată însă creanga pe care acesta se sprijinea se rupse. Şi mai înainte de a apuca să se agaţe de alta, începu să cadă cu capul în jos. Zgomotul şi strigătele de durere pe care le scotea, îi făcu pe ceilalţi doi să se sperie şi să o rupă la fugă. Acesta însă vai! îşi află un groaznic sfârşit. în vreme ce cădea, se agăţă cu capul de o creangă bifurcată şi muri spânzurat.

Dimineaţă, fraţii din obşte nu l-au văzut pe cuviosul Grigorie în biserică la slujbă. îngrijoraţi, s-au dus după terminarea Utreniei, să vadă dacă nu cumva era bolnav. Atunci au zărit îngroziţi pe cel spânzurat în copac. Apoi au văzut că peştera cuviosului era blocată pe dinafară. Au deschis-o şi l-au eliberat.

între timp s-au adunat acolo mai mulţi fraţi şi de asemenea mulţi creştini trecători, care întrebau să afle câte ceva despre îngrozitoarea moarte a celui spânzurat. Printre aceştia cuviosul Grigorie îi zări şi pe cei doi prieteni ai celui mort, care se apropiaseră cu teamă, să vadă de departe ce se întâmplase cu tovarăşul lor.

vedeţi cum s-a realizat minciuna voastră nenorocită, le spuse certându-i cuviosul. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Dacă nu m-aţi fi încuiat înăuntru, aş fi alergat să-l ajut şi ar fi scăpat. însă prietenul vostru

209

diavolul, care v-a învăţat înşelăciunea şi minciuna, este pricina morţii trupeşti şi spirituale. Şi din momentul în care v-aţi supus lui, mila lui Dumnezeu v-a părăsit.

Tremurând de frică cei doi au căzut la pământ şi şi-au cerut cu lacrimi iertare pentru fapta lor odioasă, iar cuviosul i-a sfătuit ca de atunci înainte să-şi câştige pâinea lor zilnică prin muncă cinstită şi sudoare.

Ajungem în cele din urmă la moartea martirică a iubitorului de Dumnezeu şi tămăduitorului Grigorie.

Odată se întâmplă ca sfântul potir al bisericii să fie întinat de un animal necurat. Cuviosul coborî până la râul Nipru, ca să aducă apă curată şi să cureţe sfinţitul vas. Pe malul râului se întâlni cu fraţii domnitori Rostislav şi Vladimir al II-lea Vsevolodovici. Se îndreptau spre mănăstire ca să se închine şi să ceară binecuvântarea părinţilor, deoarece plecau la război împotriva invadatorilor polofţi.

Câţiva dintre oştenii lui Rostislav lipsiţi de ruşine au vrut să se distreze pe seama bătrânului monah. Au început să râdă de dânsul batjocoritor şi să-i arunce tot felul de vorbe murdare şi insulte. Smeritul cuvios nu se tulbură. îi asculta liniştit, fără să spună nimic. Duhul său însă putea să prevadă apropiata moarte a celor care acum îşi băteau joc de dânsul.

Ah, copii mei, spuse cu tristeţe. De ce sunteţi necuviincioşi în faţa lui Dumnezeu şi vă bateţi joc de un biet monah bătrân. Voi aveţi acum nevoie de multă rugăciune. Plângeţi pentru pierderea voastră şi pocăiţi-vă pentru păcatele voastre. Pentru voi va sosi foarte curând ceasul judecăţii Domnului. Cu toţii vă veţi îneca într-un râu, împreună cu principele vostru!

210

Rostislav, în vreme ce multă vreme auzise batjocoririle supuşilor săi fără să intervină, acum se înfurie foarte tare auzind vorbele bătrânului. Le înţelese nu ca pe un avertisment, ci ca pe un blestem.

pe mine mă ameninţi, călugăre prost? Strigă către iubitorul de Hristos Grigorie, roşu de mânie. Ştii că pe mine nu mă întrece nimeni la înot…? Însă-ţi arăt eu ţie…! Tu eşti acela care vei muri de această moarte!

Şi îndată neruşinatul principe ordonă supuşilor săi să-l lege pe cuvios de mâini şi de picioare, să-i atârne o piatră de gât şi să-l arunce în cel mai adânc loc al râului. Ordinul său fu executat fără întârziere. Peste câteva momente apele râului Nipru au înghiţit cinstitul trup al sfântului.

Sălbaticul Rostislav, după uciderea cuviosului, se întoarse din drum şi plecă spre locul luptei fără să se pocăiască, plin de mânie şi fără să mai meargă să se închine la mănăstire. Fratele său însă Vladimir îşi continuă drumul şi ceru binecuvântarea părinţilor pentru lupta ce avea să urmeze împotriva barbarilor polofţi.

Lupta se dădu aproape de Tripoli, pe malurile râului Stugna. Ruşii au fost învinşi de barbari, iar Rostislav s-a înecat împreună cu aproape toţi ostaşii săi. Vladimir însă, datorită binecuvântării primite de la părinţii Lavrei, se salvă.

între timp fraţii din obşte l-au căutat timp de două zile pe cuvios şi nu l-au găsit. A treia zi au intrat în chilia sa şi ce să vadă! Trupul său neînsufleţit se găsea acolo, cu mâinile şi picioarele legate şi cu piatra atârnată de gât! Rasa sa era umedă, în vreme ce faţa sa era luminoasă şi calmă. Trupul său era cald şi moale, ca şi cum ar fi fost viu.

211

Cu toţii au admirat aceste semne ce dovedeau sfinţenia vieţii fratelui lor. Niciodată nu au aflat cum ajunsese trupul acestuia în chilie. Au dat slavă lui Dumnezeu, care minunat este între sfinţii Săi, au ridicat cinstitul trup şi l-au aşezat cu rugăciuni şi psalmodii în peştera cuviosului Antonie. Acolo a rămas până astăzi nestricat şi slăvit, propovăduind în chip tăcut oamenilor despre puterea credinţei şi despre atotputernicia lui Dumnezeu, Cel care face minuni.

Cuviosul Moise Ungarul

Duhul cel necurat, diavolul, orbeşte inimile care sunt înrobite de urâta patimă a curviei. Astfel nu vor reuşi niciodată să-l vadă pe Dumnezeu, de vreme ce numai cei curaţi cu inima se vor învrednici de aceasta, aşa cum însuşi Domnul ne-a asigurat.

Pe acest câmp al războiului duhovnicesc s-a luptat cu înverşunare cu necuratul duşman şi cuviosul părintele nostru Moise, care a învins în cele din urmă în chip glorios, oferindu-se pe sine ca un exemplu viu de cuminţenie şi de puritate.

Cuviosul Moise era ungur de neam şi era unul dintre cei mai îndrăgiţi slujitori ai principelui martir Boris, în slujba acestuia din urmă se afla şi fratele lui Moise Gheorghe. Când sfântul Boris a fost ucis de nelegiuitul Sviatopolk la râul Alta, împreună cu toţi generalii săi, fericitul Moise a fost singurul care a scăpat cu viaţă. S-a refugiat atunci la evlavioasa Predislava, sora lui Iaroslav, care l-a ascuns de Sviatopolk. Fără să poată fugi în alt loc, bravul Moise rămase acolo, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu.

212

între timp evlaviosul principe Iaroslav, supărat de moartea nedreaptă a fratelui său iubit Boris, se ridică împotriva lui Sviatopolk şi-l învinse. Tiranul se refugie în Polonia, se alie cu regele ţării acesteia Bolieslav şi se porni cu multă armată împotriva Kievului. Iaroslav fu învins şi Sviatopolk se urcă pe tronul Rusiei.

După această victorie a lui Sviatopolk, aliatul său regele Bolieslav se întoarse în ţara sa, luând cu sine ca sclavi pe mulţi dintre prizonierii de război. Printre aceştia erau vai! şi cei doi fraţi ai lui Iaroslav, boierii săi, precum şi fericitul Moise, legaţi toţi de mâini şi de picioare cu lanţuri grele.

în Polonia cuviosul rămase în închisoare timp de cinci ani, suferind cu răbdare detenţia prin rugăciune şi prin preaslăvirea lui Dumnezeu.

Odată, o femeie tânără şi frumoasă, foarte bogată şi influentă, care era dintre principesele de la curte, l-a văzut pe frumosul şi puternicul Moise şi a fost foarte atrasă de înfăţişarea lui.

Topindu-se de dorinţa cea trupească, se apropie de dânsul şi-i spuse ademenitor:

– Ah, omule! Suferi degeaba aceste chinuri. îmi pari foarte capabil şi inteligent. De ce să nu te eliberezi deci din aceste chinuri şi tristeţi?

Moise îi răspunse liniştit:

– Pentru că aşa a vrut Dumnezeu.

Femeia insistă:

-Dacă vei asculta de mine, te voi elibera şi te voi face stăpânul meu şi principe peste toată Polonia.

Fericitul înţelese scopurile ei necuviincioase şi-i răspunse:

213

-Care dintre oameni, care a ascultat de femeie şi i-a predat întreaga sa voinţă, a făcut bine? Cel dintâi creat dintre oameni, Adam, a ascultat de Eva şi a fost alungat din paradis. Samson, cel mai puternic dintre oameni şi biruitor asupra vrăjmaşilor, la sfârşit fu predat de o femeie în mâinile filistenilor. Solomon, care ajunsese pe culmile înţelepciunii dumnezeieşti, a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, urmând plăcerilor oferite de femei. Ca să nu mai vorbim de Irod, care deşi a fost încununat cu multe victorii, la sfârşit a devenit robul unei femei şi a tăiat de dragul ei capul Sfântului Ioan Botezătorul. Cum, deci eu, fiinţă liberă, să mă las robit de o femeie, pe care nici nu o cunosc şi nici nu am mai văzut-o vreodată?

-Dar te voi elibera, strigă cu patimă femeia. Te voi face bogat şi slăvit şi conducător al casei mele. Te voi lua de bărbat. Numai împlineşte-mi această dorinţă! Stinge flacăra care îmi arde sufletul! Lasă-mă să mă bucur de frumuseţea ta! Nu mă pot împăca cu gândul că frumuseţea şi puterea ta ar putea să se piardă degeaba! Dacă vei accepta propunerea mea, eu îmi voi împlini dorinţa şi tu vei deveni stăpânul meu, domnul averii şi al puterii mele, conducătorul boierilor. Ce spui, deci?

-Ascultă odată pentru totdeauna, răspunse cu demnitate minunatul Moise. Nici voinţa ta nu o voi urma şi nici bogăţia şi puterea ta nu mi le doresc. Curăţia inimii şi a trupului sunt mai presus de toate acestea. Nu sunt vinovat pentru ceea ce sufăr aici în lanţuri şi chinuri. De aceea sper ca acestea să mă scape de lanţurile şi chinurile cele veşnice.

Când femeia văzu că este în pericol să piardă o asemenea frumuseţe trupească şi sufletească, primi un alt sfat de la diavol.

214

Pag. 179 original

215

Dacă-l voi răscumpăra din închisoare, se gândea, va fi obligat să mă asculte chiar şi împotriva voinţei sale. L-a trimis deci pe omul ei de încredere de la curte la şeful închisorii ca să-i ceară să-l vândă pe Moise, cu orice preţ. Acela a înţeles că era o bună ocazie ca să se îmbogăţească şi-l vându pentru trei mii de monede de aur!

După ce femeia l-a dobândit pe Moise, a dat ordin să fie adus în faţa ei, să i se scoată cătuşele, să fie dezbrăcat de zdrenţele pe care le purta, să fie spălat şi îmbrăcat cu haine bogate. Apoi ordonă să li se aducă mâncăruri gustoase şi-l forţă pe cuvios prin toate mijloacele să le guste şi în acelaşi timp să se lase pradă dorinţelor ei păcătoase.

Dreptul însă, asemenea lui Iosif, fugi din braţele ei, se dezbrăcă de acele haine bogate şi evită păcatul, gândind la nimicnicia lumii şi a plăcerilor ei. Se ascunse undeva în curte şi începu să se roage, să postească şi să privegheze. Preferă să mănânce pâine uscată pentru Dumnezeu, decât mâncăruri bogate şi băuturi alese, cu preţul întinării sufleteşti.

Furioasă, femeia dădu ordin să fie închis şi lăsat să moară de foame. Dumnezeu însă nu-l părăsi pe robul său, care-şi pusese nădejdea doar în El. Unuia dintre slujitorii acelei femei i se făcu milă de Moise şi-l hrănea pe ascuns.

între timp ceilalţi slujitori de la curte încercau prin toate mijloacele să-l convingă pe Moise să asculte de femeie. îi spuneau:

frate Moise, ce te împiedică să te căsătoreşti cu dânsa? Eşti încă tânăr. Iar această femeie este văduvă şi a apucat să trăiască numai un an cu primul ei soţ. Frumuseţea ei este rară, bogăţia nenumărată şi puterea ei foarte mare. Iar dacă ar fi vrut să se căsătorească cu

216

oricare dintre principi, nimeni nu ar fi refuzat-o. Şi tu, care eşti prizonier şi rob al acestei femei, nu vrei să devii domnul ei…? Spui că nu poţi să încalci poruncile lui Hristos…! însă ce ne spune Domnul în Evanghelie: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup»! Şi apostolul nu spune: «…mai bine este să se căsătorească decât să ardă»? Nu le este permis văduvelor să se căsătorească a doua oară? De vreme ce nu eşti călugăr şi nu ai depus voturi monahale de ce te amărăşti cu aceste chinuri amare? Pentru care motiv nu vrei să te căsătoreşti? Dacă mori în această situaţie cine te va lăuda? Care om, de la Adam şi până astăzi a neglijat femeia, în afară de monahi? Ce au făcut Avraam, Isaac, Iacov? încă şi dreptul Iosif, după ce a scăpat de ispita femeii egiptene ce a făcut? S-a căsătorit!

Şi tu, dacă scapi cu viaţă, poate că te vei căsători în viitor, fie şi cu o altă femeie. Şi cine atunci nu te va judeca, pentru prostia de a fi dat cu piciorul unei astfel de ocazii…? Nu este mai de preferat pentru tine, să te predai acestei principese, să te eliberezi de robie şi să devii principe…?

însă binecuvântatul Moise răspunse:

fraţii mei şi bunii mei prieteni, voi mă sfătuiţi în chip foarte priceput. însă eu cred că şoaptele vicleanului şarpe către Eva, nu au fost mai rele decât sfaturile voastre. Mă presaţi să mă predau acestei femei, însă nu voi face sub nici o formă acest lucru. Chiar dacă voi muri în aceste lanţuri, sper cu o şi mai mare siguranţă că voi afla milă în faţa lui Dumnezeu. Dacă aşa ar sta lucrurile, adică să se fi salvat toţi drepţii prin intermediul căsătoriei, aflaţi deci că eu nu sunt drept. Eu sunt păcătos şi de aceea nu mă voi putea salva alături de această femeie. Dacă dreptul Iosif

217

s-ar fi predat femeii lui Putifar, nu ar mai fi devenit apoi al doilea după faraon. Dumnezeu a văzut răbdarea sa şi i-a dăruit această putere. Şi de aceea a fost slăvit în toate veacurile, pentru răbdare şi virtute şi nu pentru că a lăsat în urma sa pe fiii săi. Eu însă nici regatul Egiptului nu mi-l doresc, nici putere lumească nu caut, nici în ţara polonilor nu vreau să trăiesc şi nici în patria mea nu-mi doresc vreo mărire. De toate acestea mă lepăd pentru a câştiga împărăţia cerurilor. Şi dacă voi scăpa cu viaţă din mâinile acestei femei, vreau să mă dedic vieţii monahale. Pentru că Domnul ne spune în Evanghelia Sa: «Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Pe Hristos deci să-l ascult, sau pe voi? Şi apostolul zice desigur că «mai bine să se căsătorească decât să ardă», însă mai înainte de aceasta ce subliniază: «Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească». Şi mai jos spune: «Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii». Pe cine deci să ascult, pe voi sau pe apostol…? Şi pe cine este mai bine să slujească cineva, pe Hristos sau pe femeie…? Apostolul spune din nou: «Robii să asculte de stăpânii lor întru cele bune». Aflaţi deci că frumuseţea acestei femei nu mă atrage deloc. Şi nici nu poate aceasta să mă îndepărteze de Mirele sufletului meu care este Hristos.

Când stăpâna află de toate acestea, puse la cale un alt plan viclean. A dat ordin ca Moise să fie frumos îmbrăcat, urcat pe un cal împodobit şi purtat prin toate

218

oraşele şi satele pe care aceasta le avea sub stăpânire, însoţit de o aleasă cavalerie. Ea călărea lângă dânsul pe un alt cal. După ce-i arătă toate domeniile sale, îi spuse:

– Toate aceste locuri sunt ale tale. Tot poporul care locuieşte pe ele îţi aparţine. Poţi să faci cu toate acestea tot ce vrei.

Apoi se întoarse către supuşii ei şi le spuse:

– Acesta este domnul şi soţul meu! Cu toţii să-l respectaţi şi să-l ascultaţi!

Sfântul însă râse de toată această punere în scenă a pătimaşei femei şi-i spuse:

– Degeaba te chinuieşti. Nu mă poţi atrage cu lucrurile cele trecătoare ale acestei lumi şi nici nu-mi poţi fura bogăţia mea duhovnicească. Hotărăşte-te odată şi nu te mai strădui atâta, degeaba, ca să mă câştigi.

Femeia se înfurie din cale afară.

– Ai uitat că te-am cumpărat…? striga ca o lupoaică sălbatică. Cine te poate scăpa din mâinile mele? Nu vei scăpa viu! Te voi chinui fără milă şi apoi te voi ucide!

– Nu mi-e frică de ameninţările tale, răspunse cu curaj fericitul. Şi dacă va vrea Dumnezeu nu voi întârzia să mă fac monah.

Viziunea cuviosului se împlini foarte curând în chip minunat, prin grija preabunului Dumnezeu, care pe toate le împlineşte după a Sa bunăvoire. S-a întâmplat deci să treacă pe acolo în acele zile un ieromonah de la Sfântul Munte. Prin pronia divină îl întâlni pe fericitul Moise, află despre chinurile la care era supus şi despre dorinţa sa fierbinte de a deveni monah şi-l tunse pe ascuns în monahism. Apoi îl sfătui să-şi păstreze cu orice preţ curăţenia trupească şi sufletească şi să nu se predea celui vrăjmaş. îi dori să scape cât mai curând de acea femeie

219

desfrânată şi apoi plecă. Pe acest ieromonah de la Sfântul Munte l-au căutat apoi peste tot slujitorii de la curte dar nu a mai fost de găsit.

Femeia, după ce şi-a pierdut orice speranţă de a-l câştiga pe Moise de bunăvoie, îl predă din nou în mâinile chinuitorilor. L-au întins pe o bancă de piatră şi l-au bătut fără milă cu nuiele de fier, până când pământul a fost botezat de sângele său. în timp ce-l loveau îi spuneau:

– Ascultă de stăpâna ta şi împlineşte-i voia. Dacă nu vei asculta îţi vom face trupul bucăţi. Nu ai nici o scăpare. îţi vei da sufletul cu amar după nesfârşite chinuri. Ai milă de tinereţile tale. Dezbracă-te de această zdreanţă, poartă veşmântul cel scump şi vei scăpa de chinurile pe care ţi le pregătim în continuare.

însă fericitul le răspunse cu curaj:

– Fraţilor, faceţi aceea ce vi s-a ordonat şi nu mai amânaţi nimic. Niciodată nu-mi voi încălca promisiunile mele monahale şi nu mă voi dezlipi de dragostea pentru Dumnezeu. Nici durerile, nici focul, nici rănile nu mă pot despărţi de Domnul şi de viaţa cea îngerească. Această femeie a întunericului îşi arată fără ruşine desfrânarea ei. Nici de Dumnezeu nu se teme şi nici de oameni nu se ruşinează, forţându-mă cu impertinenţă să cad în desfrânare şi în corupere. Dar nu voi urma niciodată jalnicei ei voinţe.

Era turbată principesa din cauza rezistenţei bravului ostaş al lui Hristos. Trecuseră deja şase ani de când acest rob îi stătea împotrivă şi dorea cu orice preţ să se răzbune pentru această jignire pe care i-o făcuse. Trimise deci o scrisoare regelui Bolieslav în care-i scria: «Ştii bine, regele meu, că soţul meu a murit pe câmpul de bătălie, luptând cu curaj alături de tine. După aceasta tu

220

mi-ai dat libertatea să-mi aleg pe oricine mi-ar place, ca să fie soţul meu. M-am îndrăgostit deci de un prea frumos tânăr, care era printre prizonierii tăi, l-am eliberat, l-am adus la palatul meu, i-am dăruit toată averea mea, l-am făcut domn al pământului meu, al poporului şi al meu însămi. El însă nu a preţuit nimic din toate acestea. De multe ori l-am chinuit cu înfometare şi cu bătăi, dar cu toate acestea nu am reuşit să-l fac bărbatul meu. Au trecut deja şase ani de când îl chinuiesc şi de când mă chinuieşte. Însă această inimă de piatră suferă toate chinurile şi nu se smereşte în faţa mea. De curând chiar, a devenit şi monah prin mâinile unui călugăr necunoscut ce a trecut pe aici. Ce mă sfătuieşti deci să fac?»

Bolieslav a ordonat să se înfăţişeze amândoi înaintea sa. Când au venit, a început să-l sfătuiască insistent pe Moise ca să asculte de stăpâna sa. La sfârşit îi spuse:

– Cine poate fi mai neînţelegător decât tine, care te privezi pe tine însuţi de la atâtea bunuri şi preferi atâtea chinuri amare…? Află deci că de tine depinde acum dacă vei trăi sau vei fi ucis. Fie vei face voia stăpânei tale şi vei afla cinste şi măriri, fie vei muri de o moarte îngrozitoare.

Apoi regele se întoarse către femeie şi-i spuse cu asprime:

– Nu este cu putinţă ca prizonierul pe care l-ai cumpărat să facă de capul lui. Tu eşti stăpâna şi el este robul tău. Dacă nu va asculta trebuie să-i dai o lecţie bună, astfel încât şi ceilalţi robi şi prizonieri să ia aminte şi să nu îndrăznească să se răscoale împotriva domnilor lor.

Atunci binecuvântatul Moise îi spuse regelui:

– Domnul îmi spune: «Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă şi-şi va pierde sufletul său?»

221

Cum deci îmi promiţi slavă şi cinstiri, când tu însuţi şi această femeie veţi muri peste puţină vreme…!

Această profeţie a lui Moise nu întârzie să se împlinească.

Mai întâi însă mai avu de pătimit şi alte chinuri din partea viclenei femei. Având acum şi acordul regelui, îl provoca neîncetat şi fără ruşine ca să păcătuiască cu ea.

degeaba te chinuieşti, îi răspundea cuviosul. Trebuie să mă crezi foarte prost sau incapabil, încercând să mă faci să cad în mrejele tale. Te refuz însă ca pe o neruşinată şi femeie fără frică de Dumnezeu.

Atunci aceea, ajunsă deja la disperare, ordonă să i se dea câte o sută de bice în fiecare zi şi apoi să i se taie mâinile şi picioarele.

Peste câteva zile chinuitul Moise era căzut jos, într-o baltă de sânge, căzut în nesimţire, ca şi cum ar fi murit. Abia dacă mai respira.

între timp regele Bolieslav, vrând să-i dea satisfacţie principesei supărate, ordonă să fie alungaţi toţi călugării din Polonia.

însă Domnul îl răsplăti foarte curând pentru fapta sa rea. într-o noapte regele muri brusc, fără să se ştie din ce cauză. A doua zi izbucni o răscoală a poporului în toată ţara. Majoritatea boierilor au fost ucişi, printre aceştia numărându-se şi principesa care-l chinuia pe robul lui Dumnezeu.

După moartea acesteia bunul Moise fu eliberat şi cu sănătatea zdruncinată de atâtea chinuri porni în căutarea unei mănăstiri în care să se dedice Domnului. Ajunse cu mare greutate la mănăstirea Peşterilor de la Kiev, abia purtându-şi trupul său plin de răni, dar încununat de coroana victoriei, ca un brav ostaş al lui Hristos.

222

Iar Domnul, după toate acestea, îi dărui harisma de a alunga patimile cele trupeşti din cei care veneau să-i ceară ajutorul.

Odată unul dintre monahii de la peşteri, care era greu chinuit de demonul curviei a venit la sfântul Moise. L-a rugat să-l ajute şi i-a spus:

– Tot ceea ce-mi vei spune eu o voi respecta până la moarte.

– Cât vei trăi să nu mai vorbeşti niciodată cu vreo femeie, i-a spus cuviosul.

Apoi îşi ridică bastonul, cu care întotdeauna se ajuta la mers, din cauza rănilor avute în trecut, şi-l atinse pe tânărul monah în piept. îndată ispitele au încetat şi de atunci nu a mai fost luptat de dorinţele trupeşti.

Fericitul Moise a ajuns cu ajutorul harului lui Dumnezeu la adânci bătrâneţi, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, după ce prin viaţa sa ascetică şi prin pătimirile avute, s-a învrednicit şi el să vadă pe Dumnezeu, ca oarecând marele Moise în pustiu, şi să strălucească prin virtutea şi prin minunile sale pe tot cuprinsul pământului rusesc.

Era 26 Iunie când a trecut la Domnul şi s-a odihnit de toate eforturile şi chinurile îndurate. Dumnezeu l-a slăvit pentru răbdarea sa, dăruind şi sfintelor sale moaşte putere împotriva patimilor trupeşti.

Cuviosul Ioan mult nevoitorul

223

Cuviosul Ioan nevoitorul a înfruntat multe ispite şi chinuri pentru a-şi păstra puritatea şi fecioria, împodobindu-şi sufletul asemenea unei mirese în aşteptarea Mirelui cel ceresc. El a trăit în ultimii ani ai vieţii sale zăvorât în peştera în care se nevoise şi cuviosul Antonie.

Acolo venea la dânsul adesea unul dintre fraţii monahi, pe care diavolul îl lupta cu gânduri necurate.

– Părinte, salvaţi-mă! îi spunea disperat cuviosului. Rugaţi-vă la Domnul ca să mă izbăvească de acest război al trupului, pentru că nu mai pot suporta mult.

– Fratele meu, îi răspundea fericitul Ioan cu cuvintele psalmistului, «rabdă întru Domnul; încordează-te şi întăreşte-ţi inima ta, şi rabdă întru Domnul şi păzeşte calea Lui. Căci El te va scoate din mâinile vrăjmaşilor şi va zdrobi dinţii lor».

-Părinte, credeţi-mă! Dacă nu mă veţi ajuta, eu voi pleca unde voi vedea cu ochii. Nu mă pot linişti nicăieri. M-a înnebunit acest război al trupului. Voi fugi şi mă voi duce ca o fiară sălbatică din loc în loc.

– De ce, fiul meu, vrei să te predai tu singur de bunăvoie vrăjmaşului? Iată! Te afli deja la marginea prăpastiei. Duşmanul se pregăteşte să-ţi facă vânt în ea. Iar căderea ta va fi mare şi mortală. Niciodată nu te vei mai putea ridica. Dacă însă vei rămâne aici, la mănăstirea ta, în acest port sigur, nu vei mai fi la marginea prăpastiei şi nici nu va mai exista pericolul ca neobositul diavol să te prăbuşească şi să te ucidă sufleteşte. Dumnezeu te va răsplăti apoi pentru răbdarea ta, te va scoate din şanţul patimilor şi din noroiul necurăţiei. însă ca să te întăresc şi să te mângâi, îţi voi povesti ceva din viaţa mea:

224

Când am venit la mănăstire şi am intrat în familia noastră monahală, am început să fiu chinuit în mod groaznic de duhul curviei. Nu pot să-ţi descriu ce multe am pătimit. Nu mâncam nimic timp de două, trei zile, câteodată chiar şi o săptămână întreagă. Privegheam întreaga noapte. Mă rugam neîncetat. Timp de trei ani a ţinut acest martiriu, fără să-mi găsesc liniştea.

Am plecat şi am venit la peştera sfântului Antonie. Am căzut la mormântul lui, am început să plâng şi să-l rog să mă ajute. Am rămas acolo timp de trei zile şi trei nopţi, fără hrană sau apă. Şi deodată am auzit vocea cuviosului zicând:

ioane…! Ioane…! striga. Trebuie să rămâi aici la peştera mea, să trăieşti zăvorât în linişte şi rugăciune. Iar Domnul te va elibera de acest război al vrăjmaşului.

Am alergat atunci şi l-am găsit pe părintele stareţ. Acela, înştiinţat de Dumnezeu, mi-a dat binecuvântarea să mă zăvorăsc în acest loc umed, strâmt, întunecos şi aspru. Am împlinit deja de atunci treizeci de ani. Şi iată! Abia de puţină vreme mi-am găsit liniştea. în toţi aceşti ani am luptat cu gândurile cele viclene şi cu patimile, chinuindu-mi trupul cu post şi priveghere.

Şi aici însă flacăra patimilor trupeşti mă ardea. Negăsind alt mijloc să-i rezist, am hotărât să-mi scot hainele şi să-mi atârn de mâini şi de picioare nişte fiare grele, supunându-mi trupul la martiriul îngheţului şi membrele mele la suportarea acelei mari greutăţi. Însă şi acest mod de asceză s-a dovedit insuficient.

Am săpat atunci în nisipul umed din peşteră o groapă adâncă, m-am băgat în ea şi m-am acoperit apoi cu nisip, lăsându-mi afară numai capul şi braţele. Era la începutul Postului Mare. Am rămas acolo pe jumătate

225

îngropat şi nemişcat toată perioada postului. în acest timp sufeream mari atacuri de la cel viclean, care încerca prin orice mijloc să mă scoată din groapă.

Mai întâi mă chinui cu o durere îngrozitoare de picioare, care se umflaseră şi se strâmbaseră. încheieturile se dezmembrau. Nervii îmi paralizaseră. O ardere chinuitoare topea membrele mele. Mă durea tot corpul şi sufeream. Se bucura însă şi se răcorea sufletul meu, care fu izbăvit prin această dură asceză de întinăciune şi-şi regăsi puritatea şi frumuseţea cea dumnezeiască. Preferam deci să mor acolo, să mă topesc în acea groapă, dar să-l câştig pe Hristos, decât să ies din ea şi să mă câştige diavolul.

Am ajuns în Săptămâna Mare. în Lunea Mare se înfăţişă deodată în faţa mea un balaur uriaş, sălbatec şi înfricoşător, care scotea flăcări şi fulgere pe nări şi pe gură. Se apropie de mine ameninţător, gata să mă înghită. Nu m-a putut răni însă. îndată ce l-am chemat pe Domnul şi mi-am făcut semnul sfintei cruci a dispărut.

Ameninţările sale au continuat însă toată Săptămâna Patimilor. în noaptea învierii înfricoşătorul balaur veni pentru ultima dată. L-am văzut deodată că s-a repezit la mine. M-a înşfăcat într-o clipită şi în gura sa se găseau capul, mâinile şi trupul ce se găsea în afara gropii. Părul şi barba mea au fost arse de flăcările sale şi aşa mi-au rămas până astăzi, arse, după cum şi poţi vedea.

Prin intervenţia lui Dumnezeu însă balaurul nu mă vătămă mai mult. în timp ce capul meu se afla în gura lui am strigat din adâncul inimii mele:

dumnezeule şi Doamne, salvează-mă! Pentru ce m-ai părăsit! Ai milă de mine, Stăpâne, Unule Iubitorule de oameni. Izbăveşte-mă pe mine păcătosul, Tu ce eşti

226

singur fără de păcat. Curăţă-mă de întinarea mea, ca să nu rămân prins în mrejele celui viclean pentru totdeauna. Scapă-mă de vrăjmaşul care vrea să mă înghită. Vino şi salvează-mă cu puterea Ta. Aruncă un fulger şi arde-l, ca să dispară de pe faţa pământului!

Şi într-adevăr, în acea clipă a fulgerat o lumină cerească şi îngrozitoarea fiară dispăru şi nu am mai văzut-o niciodată de atunci, prin harul lui Dumnezeu.

Am auzit atunci o voce care mi-a spus:

– Ioane! Ioane! Te-am ajutat, precum Mi-ai cerut. Ai grijă de acum de sufletul tău, ca să nu păţeşti altele mai rele în veacul viitor!

– Doamne, am întrebat eu atunci cu mâhnire, de ce m-ai lăsat atât de mult să mă chinuiesc?

– Te-am încercat după puterea răbdării tale.

Trecând astfel prin focul ispitelor, te vei prezenta în faţa Mea curat ca aurul. Niciodată nu permit să fie încercat un om mai presus de puterile sale, ca să nu fie batjocorit şi învins de şarpele cel rău şi viclean. Tu însă, ca să scapi de războiul patimilor celor trupeşti, roagă-te la sfântul Moise Ungarul. Acesta se dovedi mai puternic chiar decât dreptul Iosif în cuminţenie, şi de aceea îi poate ajuta foarte mult pe cei ce sunt luptaţi de patima curviei.

Atunci eu am strigat către Domnul:

– Doamne, pentru rugăciunile cuviosului Moise, miluieşte-mă!

Şi iată! îndată m-a îmbrăţişat o minunată şi dulce lumină, care de atunci şi până acum a rămas şi luminează în peştera mea astfel încât, nu mai am nevoie de lumânări.

227

Pag. 189 original

Şi oricâţi vin aici cu credinţă, smerenie şi inimă curată, văd această dumnezeiască lumină care mă iluminează şi m-a eliberat de săgeţile celui vrăjmaş din acea noapte a Învierii.

228

Terminând istorisirea sa cuviosul Ioan nevoitorul se întoarse către monahul care era luptat de duhul necurat al curviei şi-i spuse:

– Frate, noi înşine ne înfigem în minte adorarea cărnii, de aceea ne şi chinuim. Iar Domnul, prin judecata Sa cea dreaptă ne lasă să fim luptaţi, deoarece nu avem roade de pocăinţă. în sfârşit îţi recomand să ceri şi tu ajutorul fericitului Moise Ungarul, şi poate astfel Dumnezeu îşi va face milă de tine.

După ce s-au rugat împreună pentru o vreme, binecuvântatul Ioan luă o bucăţică din moaştele cuviosului Moise şi spuse:

– Atinge-te cu trupul tău de acestea.

Fratele se atinse şi din acea clipă simţi că focul desfrânării care-l ardea începu să se stingă şi să moară într-însul patima curviei. Din acea zi scăpă de această ispită pentru totdeauna.

Cuviosul Ioan nevoitorul se îndreptă către cele cereşti la puţină vreme după aceasta, pe 18 Iulie. Sfintele sale moaşte se păstrează întregi până astăzi în acea groapă în care el însuşi se îngropase pe sine de viu, pentru dragostea de Hristos, şi dăruiesc un mare ajutor tuturor celor care cer mijlocirea sa către Dumnezeu.

Cuviosul Prohorie tămăduitorul

Mult Milostivul Dumnezeu de multe ori îngăduie ca să se întâmple oamenilor diverse nenorociri şi întristări,

229

toate acestea având un rol pedagogic, spre îndrumarea şi îndreptarea lor. Nu uită însă niciodată, ca Unul ce este Iubitor de oameni, ca pe lângă ispită să dăruiască şi izbăvirea, aşa cum vom vedea şi din viaţa cuviosului Prohorie tămăduitorul.

Cuviosul Prohorie a strălucit prin viaţa şi lucrarea sa duhovnicească în anii temutului domnitor al Kievului Mihail Sviatopolk Iziaslavici, vestit pentru duritatea şi nedreptăţile săvârşite. Multe necazuri şi persecuţii au îndurat locuitorii Kievului pe toată durata domniei lui. Chinurile au devenit şi mai mari atunci când au început repetatele invazii ale polofţilor şi a altor popoare migratoare ce atacau Kievul. Luptele neîncetate cu duşmanii externi, războaiele civile dintre domnitorii ruşi, persecuţiile, înrobirile, jafurile şi toate celelalte dezastre erau cauzele care provocau sărăcia, nefericirea şi durerea poporului rus.

în acei ani grei şi întunecaţi a venit de la Smolensk la mănăstirea Peşterilor fericitul Prohorie, cerând de la stareţul Ioan ca să-l tundă în monahism şi să-l numere printre fiii săi duhovniceşti. După rânduita perioadă de încercare, ce a revelat în mod clar râvna către Dumnezeu a bunului Prohorie, egumenul l-a introdus în viaţa cea îngerească, aşa după cum dorise.

Cu multă râvnă şi dăruire se lupta cuviosul să împlinească principiile vieţii monahale şi să biruiască duşmanul cel înşelător, urmând întocmai viaţa ascetică pe care i-o rânduise duhovnicul său. Printre aceste nevoinţe se număra şi postul aspru. Nu numai că nu mânca niciodată altceva decât un pic de pâine şi de apă, dar chiar şi această pâine era făcută din rădăcini amare de lobodă. în

230

fiecare vară culegea el însuşi această rădăcină, o măcina şi o avea pregătită pentru pâine pe tot timpul anului.

în toată viaţa sa cuviosul s-a hrănit cu lobodă şi de aceea fraţii îl mai numeau şi Lobodnic. Nici o altă mâncare sau fruct nu a gustat până la adormirea sa. Nici pâine de făină de grâu, în afară de puţina prescură ce se împărţea la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Bunul Dumnezeu, văzând această râvnă şi răbdare a fericitului, transforma amărăciunea rădăcinii aceleia în dulceaţă, şi astfel pâinea pe care o pregătea cuviosul avea un gust dulce şi plăcut. Când şi-a dat seama de această minune a Domnului, cuviosul a simţit o mare bucurie şi cu recunoştinţă faţă de Binefăcătorul cel ceresc a continuat cu şi mai mare râvnă lupta sa ascetică împotriva patimilor.

în viaţa fericitului Prohorie se împlineau cuvintele de îndemn ale Mântuitorului: «Nu vă îngrijiţipentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte».

Asemenea păsărilor cerului şi cuviosul, fără să aibă grijă, dăruit proniei şi iubirii lui Dumnezeu, se hrănea cu o mâncare pentru care nu semăna pământul şi nu se îngrijea de recoltă. Se ducea doar în acele locuri în care semăna în locul său cerescul Semănător, culegea plantele crescute prin grija Acestuia şi se întorcea la mănăstire, slăvindu-L pentru binefacerile Sale.

în acei ani, din cauza neîncetatelor războaie, o puternică foamete izbucni în întreaga Rusie. Umbra morţii îi ameninţa pe locuitorii Kievului. Atunci Domnul, vrând să-i salveze pe oameni de la îngrozitoarea moarte prin înfometare, şi ca să-l slăvească pe robul Său Prohorie, făcu să crească în toată regiunea Kievului lobodă, mai multă ca

231

niciodată. Cuviosul atunci se apucă să adune neobosit loboda în cantităţi foarte mari, să o macine şi să facă din ea pâine întreaga noapte, pe care dimineaţa o împărţea locuitorilor flămânzi.

Câţiva dintre ceilalţi monahi au vrut să facă şi ei acelaşi lucru, să-l imite pe fericit şi să facă şi ei pâine din lobodă. Era însă imposibil să mănânce acea pâine făcută de dânşii, deoarece ieşea foarte amară, ca pelinul şi neagră precum cărbunele. Atunci au înţeles că era vorba de o minune pe care o făcea Atotputernicul Dumnezeu cu fericitul Său rob, şi nu s-au mai încumetat altădată să-l imite. Oricare dintre cuvioşi care avea nevoie de pâine îi cerea acestuia. Iar Prohorie nu lăsa pe nimeni să plece de la dânsul cu mâinile goale. Pâinea pe care le-o dădea, în chip inexplicabil, nu numai că nu era amară, ci era dulce şi mai gustoasă chiar şi decât pâinea de făină de grâu.

Se întâmplă însă şi altceva. Unul dintre fraţi, după ce încercă şi singur să facă pâine de lobodă şi nu reuşi, se gândi să ia pe ascuns câteva dintre pâinile făcute de cuvios. Luă de două, trei ori. De fiecare dată însă, după ce o gustă, văzu că şi aceea era amară. Îi fu ruşine să-i descopere cuviosului păcatul său. în cele din urmă însă, chinuit de foame, se duse şi-i istorisi fapta şi păţania sa stareţului Ioan. La început egumenul nu l-a crezut. Trimise pe un alt frate să ia şi acela câteva pâini pe ascuns de la cuviosul Prohorie. Nici pe aceea însă nu au putut-o gusta din cauza amărăciunii ei. Vrând să afle cu orice preţ misterul acestei situaţii, stareţul se gândi să încerce altceva.

232

Pag. 193 original

du-te la părintele Prohorie, îi spuse fratelui, şi cere-i o pâine pentru mine. În vreme ce vei pleca însă, să iei pe ascuns încă o pâine şi să o aduci aici.

233

Fratele execută întocmai porunca stareţului. Peste puţin timp se înfăţişă cu cele două pâini. însă iată! Pâinea pe care o primise din mâinile şi cu binecuvântarea cuviosului era de culoare aurie şi dulce, în vreme ce cea luată pe ascuns se făcuse neagră şi amară.

După această confirmare minunea se auzi peste tot şi cu toţii, monahi şi mireni au slăvit pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, care şi-a trimis ajutorul Său celor înfometaţi, prin mijlocirea cuviosului Prohorie.

în anii războiului civil dintre Sviatopolk şi domnitorii Vladimir şi Peremislak, nu mai puteau să ajungă până la Kiev mulţi dintre negustorii de produse alimentare. Şi în timp ce existau provizii de multe alte alimente, exista o mare lipsă de sare.

Când fericitul a văzut această lipsă în popor, i-a rugat pe toţi fraţii din obşte să aducă la chilia sa o mare cantitate de cenuşă, care se strângea în fiecare zi la chiliile lor şi la bucătărie. Când chilia se umplu de cenuşă, sfântul căzu într-o fierbinte rugăciune a inimii. Atunci cenuşa nu întârzie să se prefacă în sare albă şi curată!

După aceasta cuviosul i-a anunţat pe toţi cei care aveau nevoie de sare să vină să-şi ia fiecare câtă doreau.

Se află foarte curând că fericitul împărţea sare şi au alergat cu toţii să se aprovizioneze cu căutatul produs. Şi în chip minunat au constatat apoi, că acea sare din chilia sa, nu se termina niciodată. Cu cât cuviosul o împărţea, cu atât aceea se înmulţea. Astfel locuitorii, care în zadar căutaseră prin târguri să găsească sare, sau o găseau la preţuri foarte mari, alergau acum la Lavra Peşterilor ca să-şi ia fiecare câtă avea nevoie, fără să plătească nimic.

234

Câţiva dintre negustorii care încercaseră să profite de pe urma acestei crize şi vindeau sarea din depozitele lor la preţuri exagerat de mari ca să se îmbogăţească peste noapte, au fost foarte nemulţumiţi când au văzut că monahul de la Peşteri le strica socotelile lor viclene. S-au dus deci la domnitor şi i-au spus:

– Stăpâne, i-au spus, monahul Prohorie de la Lavra Peşterilor ne-a făcut o mare pagubă. Nu mai vine nimeni să cumpere sare de la noi şi toţi aleargă la dânsul ca să o primească pe gratis. Iar noi, care plătim atâtea impozite, nu mai putem vinde sarea pe care am ţinut-o ascunsă în depozitele noastre. Din cauza lui o să dăm faliment.

Vicleanul şi iubitorul de arginţi Sviatopolk se gândi să exploateze această situaţie şi să iasă el în câştig dublu: şi pe comercianţi să-i mulţumească şi în acelaşi timp să câştige şi el mulţi bani. Trimise deci pe slujitorii săi să confişte sarea cuviosului Prohorie şi să o aducă la palat. Fixă un preţ foarte ridicat de vânzare, în timp ce în acelaşi timp anunţă pe toţi locuitorii că din acea zi sarea se va vinde numai de la palat.

– De dragul vostru îl voi jefui pe monah, le spusese comercianţilor.

Zis şi făcut. Numai că în timp ce sarea era transportată la palatul lui Sviatopolk, au văzut cu toţii că aceasta se transforma din nou în cenuşă!

Când o văzu, domnitorul le spuse slugilor să o guste.

Cenuşă este! Cenuşă, îi spuseră slujitorii.

Nimeni nu putea să explice ce se întâmplase. Uimit Sviatopolk dădu ordin ca cenuşa să fie păzită timp de trei zile, poate că între timp s-ar fi putut explica acel fenomen ciudat. Cele trei zile au trecut, însă nimic nu se schimbă.

235

Atunci domnitorul dădu ordin să fie aruncată acea cenuşă în spatele palatului, un pic mai departe de poarta slujitorilor.

între timp locuitorii au continuat să vină la cuviosul Prohorie şi să ceară sare. Când au aflat despre jaful ce se petrecuse, au plecat întristaţi cu mâinile goale, blestemând pe acela care o confiscase. Cuviosul îi mângâie însă spunându-le:

când domnitorul va arunca sarea, să mergeţi să o adunaţi. O veţi găsi împrăştiată lângă poarta din spate a palatului.

Şi într-adevăr, oamenii s-au dus acolo după cele trei zile şi în loc de cenuşă au găsit sare. Când s-a dus vestea că există sare în afara palatului domnesc, au alergat cu toţii să o adune. Când domnitorul fu informat despre cele întâmplate îi veni să înnebunească de răutate şi de ciudă. Ceru atunci de la supuşii săi să afle mai multe informaţii despre viaţa monahului Prohorie. I-au istorisit atunci despre viaţa sa ascetică şi despre minunile pe care le săvârşise şi în trecut, nu numai despre transformarea cenuşii în sare, dar şi despre pâinea făcută din rădăcini amare de lobodă.

Atunci Sviatopolk se ruşină pentru fapta sa, se duse cu pocăinţă la mănăstirea Peşterilor şi căzu în faţa cuviosului, cerându-i cu lacrimi iertare pentru fapta sa josnică şi promiţându-i că niciodată nu va mai nedreptăţi pe cineva. Mai mult, prin intermediul cuviosului, se împăcă şi cu stareţul Ioan, cu care era certat, din cauza poziţiei critice a acestuia faţă de nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de dânsul pe parcursul anilor de domnie.

236

De atunci şi până la sfârşitul vieţii sale domnitorul avu un mare respect pentru cuviosul Prohorie şi a ascultat cu smerenie sfaturile acestuia.

într-o zi chiar, domnitorul îi făcu cunoscută una dintre dorinţele sale spunându-i:

dacă va fi voia lui Dumnezeu, părinte, să plec din această lume mai înaintea sfinţiei voastre, am să vă rog să fiţi dumneavoastră acela care să mă aşeze în mormânt, cu chiar mâinile voastre. Iar dacă va fi să plecaţi dumneavoastră primul, vă rog să mă lăsaţi, sfinte al lui Dumnezeu, să duc trupul vostru cu mâinile mele la peştera sfântului Antonie. Şi poate că astfel Domnul să aibă milă de mine şi să-mi ierte păcatele grele pe care le-am săvârşit împotriva voastră şi a tuturor.

Au trecut de atunci mai mulţi ani. S-a întâmplat ca sfântul să se îmbolnăvească şi să înţeleagă că sfârşitul vieţii sale pământeşti se apropia. îi trimise deci un mesaj domnitorului Sviatopolk, care se afla plecat la război cu polofţii: «Principe, s-a apropiat ora plecării mele din lume. Dacă vrei să-ţi îndeplineşti dorinţa ta şi să afli milă de la Dumnezeu, vino ca să primeşti iertarea cea de pe urmă şi să mă aşezi cu chiar mâinile tale în mormânt. Aştept venirea ta. Dacă însă vei întârzia şi voi pleca fără să ne vedem, nu va fi vina mea pentru ceea ce va urma.

Deoarece campania ta nu va mai avea acelaşi rezultat, pe care l-ar avea dacă ai ajunge la timp şi m-ai prinde în viaţă».

îndată ce primi acest mesaj Sviatopolk, lăsă oştirea sa pe câmpul de luptă şi alergă într-un suflet la mănăstirea Peşterilor. îl prinse pe cuvios în viaţă, aşezat pe patul suferinţei sale.

237

în ultima discuţie pe care au avut-o, cuviosul i-a vorbit foarte mult despre virtutea iubirii, despre milostenie, despre îndatoririle sale faţă de poporul pe care îl conducea, despre judecata de apoi, despre viaţa de dincolo, despre bunătăţile ce le vor moşteni cei drepţi şi despre chinurile veşnice destinate celor păcătoşi. Apoi îi dădu iertarea pentru toate nedreptăţile pe care i le făcuse, îl binecuvântă şi-şi luă cu căldură la revedere de la dânsul. La sfârşit, îşi înălţă cinstitele sale mâini către cer şi-şi predă în pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Sviatopolk ridică plângând trupul sfântului. însoţit apoi de toţi fraţii din obşte îl transportă la peştera cuviosului Antonie şi-l aşeză în mormântul pregătit. Fraţii slujiră slujba înmormântării cu mare cinste, după care domnitorul se întoarse de grabă la oştirea sa.

Campania de luptă continuă cu mari victorii. Sviatopolk înaintă neînvins şi-i zdrobi pe polofţi chiar în regiunile stăpânite de aceştia, supunându-i şi luând un mare număr de prizonieri barbari. A fost o victorie dăruită de Dumnezeu neamului rus, prin rugăciunile fericitului Prohorie.

De atunci domnitorul, întotdeauna când pleca la luptă sau la vânătoare, trecea pe la mănăstirea Peşterilor ca să se închine la icoana Maicii Domnului, ca să primească binecuvântarea părinţilor şi ca să se închine la mormintele cuvioşilor Antonie, Teodosie şi Prohorie.

Sfântul Prohorie chiar şi după adormirea sa a continuat să poarte de grijă poporului rus. Făcu şi continuă să facă multe minuni, scăpând pe cei credincioşi de necazuri, de foamete, de invazii, de epidemii, rugându-se pentru ei neîncetat, către preabunul şi preaputernicul Dumnezeu.

238

Cuvioşii Marcu şi Teofil ai peşterilor

Fericitul Marcu a trăit la mănăstirea Peşterilor în anii de stăreţie ai egumenului Ioan, pe vremea când a avut loc şi aşezarea, în biserica mare, a sfintelor moaşte ale cuviosului Teodosie. Din clipa când a intrat în viaţa cea îngerească, nu a dat somn ochilor săi şi dormitare genelor sale, ci în cele mai multe ore ale nopţii se ruga şi priveghea. Acorda foarte puţin timp odihnei fizice. în timpul zilei, atunci când nu se ocupa cu rugăciunea, afundat în adâncul peşterii sale, avea ascultarea să sape mormintele pentru călugării care treceau la Domnul.

Cuviosul Marcu era foarte modest şi cumpătat. Orice bun de prisos ar fi ajuns în mâinile sale avea grijă să-l dăruiască îndată săracilor. Şi nu numai mâncarea, dar şi apa o bea cu foarte multă cumpătare, bând întotdeauna mai puţină decât ar fi avut nevoie ca să-i treacă de sete. Şi pentru un şi mai mare efort ascetic, îşi înfăşură trupul, pe dedesubtul rasei sale monahale sărăcăcioase, cu bucăţi grele de fier. Acestea îi presau trupul, îl îngreunau, îl răneau, îl împiedicau să lucreze sau să se odihnească noaptea. Cu toate acestea niciodată nu le-a scos de pe trupul său, atâta timp cât a trăit.

Prin această aspră viaţă ascetică, prin prelungitele rugăciuni de noapte, prin posturile aspre, ucigătoare de patimi, prin muncă fizică şi prin votul tăcerii, bravul monah Marcu îşi mortifica trupul şi dorinţele cărnii. Şi nu-şi dorea nimic altceva decât să plece cât mai repede către lumea cerească, ca să se întâlnească acolo cu Domnul şi Mirele său.

239

Nu numai că nu-l speria moartea, ci dimpotrivă îl umplea de bucurie şi de sfântă aşteptare. De aceea a primit de la Dumnezeu harisma de a vorbi cu cei morţi. în chip foarte simplu şi natural, aşa cum el însuşi trăia realitatea morţii şi a vieţii de apoi, comunica cu cei adormiţi ca şi cum ar fi fost vii. Le vorbea, le dădea diverse însărcinări, le trimitea mesaje şi rugăminţi. Iar aceia, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ascultau toate aceste cereri ale cuviosului. Sfinţenia şi simplitatea sfântului sfărâmau toate aceste legături ale morţii.

Odată cuviosul a săpat un mormânt pentru unul dintre fraţii care adormiseră întru Domnul. Fiind epuizat de oboseală, deoarece nu se odihnise deloc toată noaptea şi stătuse numai în picioare, nu a reuşit să facă groapa atât de mare cât trebuia. Când au adus trupul celui mort şi au încercat să-l pună în mormânt, şi-au dat seama că numai cu forţa abia încăpea înăuntru. Atunci fraţii au început să se plângă şi să-i reproşeze cuviosului Marcu:

– Frate, i-au spus, ce fel de mormânt este acesta pe care l-ai săpat? Nici pe cel mort nu-l putem îngropa cum se cuvine, nici să-l ungem cum trebuie, după obicei, cu ulei. De ce l-ai făcut aşa de strâmt?

Cuviosul făcu cu smerenie metanie şi spuse:

– Iertaţi-mă, fraţilor, fiindcă din cauza slăbiciunii trupeşti nu mi-am făcut cum trebuia datoria.

Aceia însă nu se linişteau, ci şi mai mult îi făceau reproşuri.

Atunci cuviosul se întoarse către cel mort şi-i spuse cu simplitate:

– Pentru că este strâmt mormântul tău, frate, te rog să te aşezi singur, cum poţi mai bine înăuntru. Na, ia şi uleiul şi toarnă apoi deasupra ta cât trebuie.

240

Pag. 201 original

241

Fără să mai fie nevoie de un al doilea îndemn, cel mort începu să se mişte şi se aşeză singur, cât putu mai bine, în groapa săpată. Apoi întinse mâna, luă vasul cu ulei şi-şi turnă pe faţă şi pe piept în chipul crucii. îl dădu apoi din nou cuviosului, se aşeză liniştit în cea mai bună poziţie şi rămase nemişcat.

Frica şi groaza se citea pe faţa tuturor fraţilor prezenţi, în faţa acestei minuni. Şi nu peste mult timp aveau să fie martorii unui alt eveniment de acest fel.

Se întâmplă deci, să moară un alt frate, după ani lungi de boală şi de suferinţă. Stareţul îi dădu ascultarea unuia dintre monahi, ca să-l pregătească pe cel adormit pentru îngropare. Şi într-adevăr, după ce acela şterse trupul neînsufleţit cu un burete, aşa cum se obişnuia, se duse la peşteri ca să vadă dacă era gata mormântul. îl găsi pe cuviosul Marcu şi-l întrebă:

– Unde îl vom pune, părinte Marcule, pe fratele nostru care a adormit? Nu văd să ai nici un loc pregătit.

– Du-te şi spune-i fratelui să aştepte până mâine dimineaţă, pentru că nu am săpat încă groapa. Să mă lase în noaptea asta ca să-i pregătesc mormântul şi după aceea poate să plece către cele cereşti!

– Dar…,părinte Marcule, spuse cu uimire fratele, se pare că nu m-ai înţeles…Fratele nostru este deja mort. Chiar eu i-am şters trupul cu buretele şi l-am pregătit de îngropare. Către cine, deci, să mai adresez rugămintea ta…?

– Bine, dar nu vezi, fratele meu, spuse cu simplitate părintele Marcu, nu este încă gata groapa. Du-te, cum îţi spun şi spune-i mortului: «Marcu păcătosul te roagă să mai rămâi în această lume pentru încă o zi. Până mâine dimineaţă. Şi după aceea vei putea pleca să te întâlneşti cu

242

Hristos, cu Cel pe care-l iubeşti. între timp acesta îţi va pregăti mormântul şi te va anunţa când e gata».

Monahul nu mai răspunse nimic. Plin de îndoială şi de uimire faţă de cele auzite, se gândi totuşi să facă ascultare. Se întoarse la mănăstire la ceasul în care ceilalţi părinţi începuseră deja slujba înmormântării pentru cel adormit. Se apropie de catafalc şi-i şopti la ureche mortului:

– Frate, părintele Marcu m-a trimis să-ţi spun că mormântul tău nu este gata. De aceea te roagă să mai aştepţi cel puţin până mâine dimineaţă, când te va anunţa.

îndată cel adormit deschise ochii! Cu mare surpriză părinţii au văzut că sufletul acestuia se întorsese în trup şi că acesta începuse să respire şi să trăiască! Nu se mişcă însă deloc din poziţia în care era aşezat şi nici nu spuse nimănui nimic.

Rămase acolo nemişcat şi tăcut, însă în viaţă, până a doua zi de dimineaţă. Atunci acelaşi frate se duse la peşteri şi-l întrebă pe părintele Marcu:

– Este gata mormântul?

– Gata este. Du-te acum şi spune-i aceluia care aşteaptă: «Marcu păcătosul te roagă să laşi această lume deşartă şi să pleci către veşnicie. Predă deci sufletul tău în mâinile lui Dumnezeu şi lasă trupul tău să fie aşezat în peştera cuviosului Antonie, împreună cu a celorlalţi sfinţi părinţi îngropaţi acolo. Locul tău este pregătit lângă dânşii».

Rugămintea cuviosului fu îndată transmisă fratelui care întârziase plecarea sa din lume. Iar acela, îndată ce o auzi, închise ochii săi şi se stinse definitiv.

Această minune nemaiauzită i-a umplut de uimire sfântă pe părinţii Lavrei şi pe toţi locuitorii Kievului, care

243

nu au întârziat să afle despre cele petrecute. Cu toţii L-au slăvit pe Dumnezeu pentru aceste lucruri minunate, petrecute prin credinţa şi sfinţenia robilor Săi aleşi.

O altă minune foarte impresionantă, ce a fost săvârşită în scop pedagogic de cuviosul Marcu spre îndreptarea unuia dintre fraţi, ne descoperă cât de mare este valoarea pocăinţei.

Trăiau pe atunci la mănăstirea Peşterilor doi monahi, care se numeau Teofil şi Ioan. Aceştia erau foarte buni prieteni încă din copilărie. Avuseseră grijă unul de altul şi se înţeleseseră întotdeauna perfect, având aceleaşi preocupări şi concepţie de viaţă. împreună au venit şi la mănăstire, dăruindu-le şi celorlalţi fraţi din obşte un exemplu de iubire frăţească şi de înţelegere.

Spre bătrâneţe, aceşti doi fraţi l-au rugat pe cuviosul Marcu să facă un mormânt cu două gropi alăturate, care să le fie destinat lor, astfel încât şi după moarte să fie mereu împreună, din clipa în care Domnul ar întrerupe viaţa lor pământească.

Odată, unul dintre aceşti doi fraţi, Teofil, care era mai mare de vârstă decât celălalt, a fost nevoit să plece de la mănăstire pentru anumite probleme care trebuiau rezolvate într-o localitate mai îndepărtată. în timpul lipsei sale Ioan, fratele mai mic, se îmbolnăvi deodată grav şi plecă pe neaşteptate spre viaţa veşnică. Când Teofil se întoarse la mănăstire, Ioan era deja îngropat la locul stabilit. A plâns cu amar după fratele său iubit, consolându-se numai cu gândul că se odihnea de acum în locaşurile Domnului.

Prima sa dorinţă după întoarcere a fost să viziteze mormântul fratelui său. Se duse la peşteră, însoţit şi de alţi fraţi din obşte şi-l găsi pe Ioan aşezat în mormântul cel

244

dublu, comandat de ei, dar observă că era aşezat în primul loc, care de fapt i s-ar fi cuvenit lui.

înşelat atunci de cel viclean se înfurie şi începu să strige:

– Părinte Marcu, zise cu voce tare, de ce l-ai pus în acest loc? Eu sunt mai mare de vârstă şi trebuie să fiu aşezat în primul rând. Ce înseamnă asta? Nu ştiai că fericitul Ioan era mai mic de vârstă ca mine…?

Smeritul Marcu făcu metanie în faţa sa şi spuse cu simplitate:

– Iertaţi-mă, părinte, am păcătuit.

Apoi se întoarse către locul în care era aşezat cel mort şi-i porunci:

– Ridică-te, frate, şi eliberează locul acesta pentru cel care este mai mare decât tine şi aşează-te în rândul al doilea.

Cu groază au văzut atunci părinţii că cel mort s-a sculat şi şi-a schimbat locul, după poruncă!

îndată fericitul Teofil îşi veni în fire, îşi dădu seama de păcatul pe care tocmai îl săvârşise şi căzu la picioarele cuviosului Marcu plângând şi zicând:

– Am păcătuit, părinte! Iartă-mă! Nu trebuia să cer mutarea fratelui meu. Te implor, spune-i să se întoarcă la locul cel dintâi!

însă cuviosul răspunse:

– Nu sunt eu acela care l-a mutat, ci însuşi Domnul. A vrut să alunge furia pe care o aveai împotriva mea şi să te înveţe ce este smerenia. Iar fericitul Ioan îţi arătă în acest mod şi după moarte cât de mult te iubeşte, eliberând în chip smerit primul loc pentru tine, care eşti mai mare de vârstă. Ridicarea morţilor este lucrarea lui Dumnezeu. Nu pot deci eu, fără porunca şi voinţa Sa, să-l mut din nou pe

245

Pag. 205 -original

246

cel mort. Spuneţi-i sfinţia voastră, dacă doriţi, să revină în locul cel dintâi. Poate că va asculta. Trebuie însă să ştiţi şi următorul lucru: va trebui să nu mai ieşiţi de aici, ci să vă întindeţi îndată în acest mormânt şi să moşteniţi întâietatea ierarhică, care cu atâta îndrăzneală aţi cerut să fie respectată! Dar pentru că nu sunteţi încă pregătit pentru ieşirea din această lume, mergeţi mai bine şi îngrijiţi-vă de mântuirea sufletului vostru. Nu va trece mult timp şi vă vor aduce aici definitiv!

Cu groază auzi aceste cuvinte cuviosul Teofil. I se făcu teamă că nici la mănăstire nu va mai apuca să ajungă, ci va cădea jos mort, pedepsit cu asprime, dar şi pe bună dreptate, pentru aroganţa sa faţă de cuviosul Marcu şi faţă de fratele adormit.

Cu mare greutate ajunse la chilia sa. împărţi îndată celorlalţi părinţi puţinele lucruri pe care le avea cărţi, haine, obiecte de mobilă păstrând numai mantia de înmormântare a trupului său. în aceeaşi zi se închise în chilie şi începu să plângă şi să se pocăiască zi şi noapte, aşteptând cu fiecare clipă momentul morţii sale.

Nimeni nu a reuşit să-l oprească sau să-l mai tempereze de această stare de jale şi pocăinţă. Nici stareţul, nici vreunul dintre fraţi. încercările lor de a-l mângâia şi de a-l încuraja năşteau şi mai multe lacrimi de pocăinţă, o şi mai mare zdrobire a inimii şi o grea durere sufletească cuviosului monah.

Mâncare gătită refuză să mai mănânce. Un pic de pâine uscată doar lua, şi aceasta din porunca aspră a stareţului. Lacrimile sale erau pâinea sa cea de toate zilele, în fiecare zi striga cu jale asemenea psalmistului: «făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea»,

247

deoarece nu cunosc câte ore de viaţă mai am încă. Oare voi trăi până în seară?

În fiecare seară îşi stingea flacăra ce-i ardea sufletul cu alte lacrimi de implorare zicând: «Doamne nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi… Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu îl voi uda», deoarece nu ştiu dacă voi mai trăi până la răsăritul soarelui.

În această stare de zdrobire trăi cuviosul Teofil pentru mulţi ani. Din epuizarea provocată de post şi de priveghere trupul său slăbise atât de mult, încât se puteau distinge foarte uşor toate oasele de sub piele.

în cele din urmă, din cauza plânsului neîntrerupt îşi pierdu vederea şi orbi definitiv.

Odată cuviosul Marcu fu înştiinţat de către Domnul că se apropia ceasul plecării sale din această lume. îl chemă atunci pe binecuvântatul Teofil şi-i spuse:

– Iartă-mă, frate, că te-am întristat şi te-am făcut să plângi atâţia ani. Roagă-te pentru mine, deoarece plec din această lume. Şi dacă voi afla har înaintea lui Dumnezeu, nu voi uita să-L rog pentru tine, să te învrednicească să moşteneşti şi tu viaţa cea veşnică şi slava Sa şi să vezi în veşnicie împreună cu cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie, frumuseţea nespusă a chipului Său.

Neîncetatele lacrimi ale fericitului Teofil, deveniră acum un râu învolburat.

– De ce, părinte, mă părăseşti aici?, se plânse Teofil. Fie ia-mă cu sfinţia ta, fie dăruieşte-mi din nou lumina ochilor. Este adevărat că am păcătuit foarte greu atunci la peşteră. Ar fi trebuit să fi murit atunci acolo, în faţa picioarelor tale, când de dragul meu ai mutat din loc

248

moaştele fratelui meu Ioan. însă Domnul a avut milă de mine şi mi-a dăruit timp de pocăinţă. Acum însă când pleci, ajută-mă. Roagă-L pe Domnul fie să-mi dea din nou vederea, fie să mă învrednicească să plec împreună cu tine către cealaltă viaţă.

frate, răspunse cuviosul Marcu, nu fi trist pentru faptul că ai orbit. Dumnezeu a îngăduit să orbească ochii tăi cei trupeşti ca să se deschidă cei sufleteşti. Nici eu şi nici Dumnezeu nu suntem aceia care ţi-am răpit lumina ochilor. Aceasta s-a petrecut din cauza imensei tale pocăinţe. Astfel însă te-ai smerit şi ai câştigat veşnicia, deoarece «inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi». Astfel ţi-ai răscumpărat paradisul şi ţi-ai salvat sufletul. Nu mai este deci nevoie să vezi lumina lumească cea trecătoare. Domnul te va învrednici să vezi lumina cea veşnică şi netrecătoare a slavei Sale dumnezeieşti. Şi nu-ţi dori moartea. Va veni clipa care trebuie, chiar şi dacă nu ţio doreşti. Află însă încă de pe acum că Domnul te va anunţa despre clipa plecării tale din această lume prin acest semn: cu trei zile mai înainte de adormirea ta îţi vei recăpăta vederea. După aceea vei pleca de aici şi te vei întâlni cu Lumina lumii!

Acestea au fost ultimele cuvinte ale cuviosului Marcu către binecuvântatul Teofil. După aceea îşi înclină capul şi-şi predă sufletul, trecând din moarte la viaţă.

Sfintele sale moaşte au fost aşezate în peşteră, în mormântul pe care el însuşi şi-l săpase, şi au devenit îndată un izvor nesecat de minuni şi vindecări sufleteşti şi trupeşti. Tot acolo au fost îngropate şi fiarele grele pe care le purtase de-a lungul întregii sale vieţi, precum şi crucea sa mare de bronz făcătoare de minuni, pe care o purtase la gât.

249

După adormirea fericitului Marcu, cuviosul Teofil îşi înteţi şi mai mult viaţa sa ascetică în pocăinţă şi post, aşteptând cu bucurie şi nerăbdare împlinirea profeţiei cuviosului. îşi puse înainte un vas mare de lut, în care se strângeau lacrimile sale de pocăinţă.

Când după mai multă vreme acel vas se umplu, cuviosul îşi recăpătă vederea! înţelese atunci că se apropia sfârşitul vieţii sale. îşi ridică mâinile către cer şi se rugă:

– Stăpâne Doamne, Iubitorule de oameni, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu! Tu care nu voi eşti moartea păcătosului, ci aştepţi cu răbdare întoarcerea sa; Tu, care pe toate le cunoşti, încă şi cele mai ascunse gânduri ale noastre, trimite-mi, Te rog, în ceasul de acum mila Ta!

Vezi lacrimile mele amare, Mângâietorule Bun şi binevoieşte ca harul Tău să mă acopere, pentru rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie şi ale tuturor sfinţilor, ca să nu mă răpească vămile cele cereşti şi să mă câştige stăpânul întunericului.

Şi iată! Deodată apăru în faţa cuviosului ce se ruga un înger al Domnului, în chipul unui tânăr îmbrăcat în haine albe strălucitoare, şi-i spuse:

– Ca un adevărat iubitor de Dumnezeu24 te rogi Teofile! spuse cu o voce răsunătoare, cerească. Află deci că nu sunt numărate numai lacrimile pe care le-ai adunat în vasul tău. Mai sunt şi lacrimile pe care le-am adunat eu, care am fost întotdeauna lângă tine, atunci când te-ai rugat; lacrimile pe care ţi le-ai şters cu palma sau cu mâneca sau cu marginea rasei. Toate aceste lacrimi se găsesc aici, în acest vas pe care eu îl ţin în mână.

24 în limba greacă numele Teofil înseamnă Iubitor de Dumnezeu.

250

Dumnezeu m-a trimis acum să-ţi aduc vestea cea bună: Vei pleca la Domnul! Vei merge la Acela care ne-a asigurat: «Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia! Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde!» «Bine slugă bună şi credincioasă, Teofile! Intră deci, întru bucuria Domnului tău!»

Zicând acestea, îngerul lăsă în faţa sfântului acel vas mare pe care-l ţinea şi care era plin de lacrimi ce miroseau a mir curat, şi se făcu nevăzut.

Uimit de această vedenie fericitul Teofil îl chemă pe stareţ la dânsul şi-i istorisi cele petrecute, arătându-i cele două vase umplute cu lacrimi. Apoi îi spuse:

vă rog, cinstite părinte, să daţi binecuvântarea, ca după plecarea sufletului meu către cer, trupul meu să fie uns de către fraţi cu conţinutul vasului adus de înger.

Stareţul acceptă cu mare emoţie această rugăminte şi-l îmbrăţişă cu căldură şi cu bucurie duhovnicească.

Peste puţin timp fericitul suflet al cuviosului Teofil porni către sânul lui Avraam, către corturile cele cereşti ale drepţilor. Era a treia zi de la recăpătarea vederii sale.

Trupul său fu aşezat în peşteră, lângă cel al iubitului său prieten Ioan şi aproape de moaştele sfântului Marcu. Când l-au uns cu conţinutul vasului îngeresc peştera s-a umplut de o minunată mireasmă cerească, de nedescris. Apoi au turnat asupra sa şi conţinutul vasului său, lacrimile cu care îşi udase ogorul sufletului, ca să secere spicele fericirii veşnice, de pe ogorul împărăţiei lui Dumnezeu.

251

Cuvioşii Teodor şi Vasilie de la Peşteri

Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, ne spune sfântul apostol Pavel, «şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri25».

Aceste cuvinte inspirate de Dumnezeu ale înţeleptului apostol s-au împlinit şi s-au adeverit şi în cazul cuviosului Teodor, care a fost rănit şi chinuit îngrozitor de demonul iubirii de arginţi.

Fericitul Teodor fusese în lume boier şi avusese o mare avere. Cândva însă citise în Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului: «Aşadar oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu26». îndată împărţi toate averile sale săracilor, părăsi lumea şi cele ale ei şi veni la mănăstirea Peşterilor unde, după rânduita perioadă de încercare, deveni monah.

Prin porunca stareţului se instală apoi într-una dintre peşterile Varangilor. Aici se dărui cu râvnă şi frică de Dumnezeu vieţii ascetice pentru mulţi ani.

Odată însă, spre bătrâneţe, vrăjmaşul diavol încercă prin toate mijloacele să-l ispitească şi să-l rătăcească. Ce făcu, deci? Cultivă în mintea cuviosului tot felul de gânduri neliniştitoare în legătură cu viitorul bătrâneţilor sale. «Ce vei face când vei îmbătrâni…?», îi şoptea în chip

25 I Timotei VI, 10.

26 Luca XIV, 33.

252

viclean. «Trupul tău va fi neputincios. Puterile te vor părăsi. Bătrâneţea ta va fi grea şi chinuitoare. Cine te va îngriji…? Nu vezi cât de sărăcăcioasă şi neîndestulătoare este hrana aici la mănăstire…? Nu vei întârzia să cazi la pat. De ce, deci, naivule, te-ai grăbit să împarţi săracilor averea ta…? Ce vei face acum, în anii grei ai vieţii tale…? Cum vei înfrunta bolile…?»

Pe nefericitul Teodor începu să-l chinuie disperarea din cauza acestor gânduri. Nu şi-a dat seama că era o ispită. Nu se gândi la cuvintele Domnului: «Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca sau ce veţi bea…. Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte». Uită de eterna pronie a lui Dumnezeu şi căzu într-o adâncă tristeţe. Această tristeţe o mărturisea şi altor fraţi monahi, care în zadar încercau să-l încurajeze şi să-l mângâie, spunându-i că trebuie să fie fericit că a schimbat bogăţiile lumeşti pentru cele cereşti. Cuviosul Teodor rămânea neconsolat.

Cel mai mult dintre toţi încerca să-l liniştească şi să-l povăţuiască monahul Vasilie.

frate Teodore, îi spuse într-o zi, este păcat să pierzi atâtea străduinţe pe care le-ai depus până acum în viaţa monahală şi să pierzi răsplata cea cerească. Revino-ţi în fire. Îţi pare rău cu adevărat că ai împărţit averea ta săracilor…? Uite ce este. Eu voi găsi un mijloc prin care să-ţi redau toate acelea pe care le-ai pierdut! Dar mai întâi vei depune legământ în faţa lui Dumnezeu că te lepezi de răsplata milosteniei pe care ai făcut-o atunci şi că mi-o dăruieşti mie. Apoi tu îţi vei lua înapoi averea şi te vei linişti. Eşti de acord? însă fii atent! Eşti sigur că Domnul va îngădui o faptă ca aceasta…? Pentru că eu am auzit că

253

odată, s-a întâmplat la Constantinopol ceva foarte asemănător cu ceea ce vrem noi să facem. Un om bogat, ca şi tine, îşi dărui toată averea sa săracilor şi apoi, după o oarecare vreme, începu să-i pară rău după cele pierdute. A găsit în cele din urmă pe un alt om bogat, care era dispus să-i dea toată valoarea averii sale înapoi, cu condiţia să meargă la biserică şi să-i dăruiască în faţa Domnului răsplata cea cerească pentru fapta sa de odinioară. Zis şi făcut. S-au dus la biserică şi în faţa icoanei Mântuitorului cel căruia îi părea rău după averea sa spuse: «Doamne nu eu am făcut fapta de milostenie, ci acesta, care stă lângă mine. Acestuia să i-o consideri». Nu apucă să termine de spus acestea că îndată căzu jos şi muri, acolo în mijlocul bisericii! Astfel pierdu dintr-odată şi averea sa şi viaţa sa şi sufletul său!

Cu mare groază ascultă cuviosul Teodor istorisirea fericitului Vasile. Izbucni apoi în plâns şi-i mulţumi fratelui său monah, că-l făcuse prin aceasta să-şi dea seama de grozăvia faptei sale şi să se pocăiască. Astfel scăpă de această ispită şi ieşi din acea criză duhovnicească în care se aflase atâta vreme.

pentru oameni ca tine, frate, a spus Domnul profetului Ieremia: «Iată am pus cuvintele Mele în gura ta!». Tu ai devenit de dragul meu gura şi vocea lui Dumnezeu. Acum văd foarte clar greşeala şi păcatul meu. Roagă-L deci pe Domnul să mă ierte.

De atunci între cuvioşii Teodor şi Vasilie se legă şi se întări o adâncă prietenie şi iubire duhovnicească.

Teodor, după ce depăşi această ispită, se dărui din nou cu răbdare şi râvnă străduinţelor sale ascetice.

254

Diavolul fu greu învins de această dată, prin revenirea în sine şi prin pocăinţa cuviosului. Nu întârzie însă să pună la cale noi vicleşuguri.

Se întâmplă deci să lipsească odată de la mănăstire cuviosul Vasilie, fiind plecat timp de trei luni, pentru a rezolva nişte probleme importante în interesul obştii. Ce făcu atunci cel viclean? Profită de această ocazie şi se înfăţişă înaintea cuviosului luând, chipul cuviosului Vasilie! Ii spuse că chipurile se întorsese şi că venise să discute din nou cu dânsul pe diverse teme duhovniceşti.

– Cum îţi mai merge deci, frate Teodore? spuse cu prietenie diavolul. Dau roade străduinţele tale? A încetat diavolul iubirii de arginţi să te mai lupte sau te mai chinuie încă?

Nefericitul Teodor, fără să-şi dea seama că în faţa lui se afla chiar stăpânul întunericului, îi răspunse:

– Prin rugăciunile şi prin sfaturile tale, părinte Vasilie, am fost izbăvit de războiul celui viclean. îţi sunt veşnic recunoscător pentru această binefacere şi cinstesc înţelepciunea ta. Şi-ţi promit că şi pe viitor voi aplica întocmai sfaturile tale mântuitoare.

Vicleanul diavol se încurajă auzind cuvintele cuviosului, în special deoarece acesta nu invocase deloc numele Domnului Iisus Hristos, ceea ce l-ar fi rănit de moarte.

– Ei, atunci am să-ţi dau un alt sfat, fratele meu. Acum când ai dobândit indiferenţa faţă de bogăţie şi nu mai este în pericol sufletul tău de la aceasta, poţi fără frică să ceri de la Domnul mult aur, ca să-l împarţi săracilor şi să primeşti pentru această faptă de milostenie o bogată răsplată în viaţa de apoi. începând chiar de azi roagă-te şi spune-I lui Dumnezeu ca să-ţi dăruiască bogăţii

255

nenumărate, pentru alinarea nefericirii apropiaţilor noştri. Şi îndată ce le vei obţine, ascunde-le în adâncul peşterii tale şi nu lăsa pe nimeni să mai intre aici ca să ţi le vadă. Nici tu să nu mai ieşi din peşteră până când nu-ţi voi spune eu.

Pag. 211 original

256

Fără să bănuiască nimic despre înşelăciunea ucigătorului de suflete satana, fericitul Teodor promise că va împlini tot ceea ce aşa zisul frate Vasilie l-a sfătuit. Foarte bucuros cel viclean pentru această primă victorie, îşi luă la revedere de la cuvios şi se prefăcu că pleacă. în realitate însă se ascunse în chip nevăzut într-un colţ al peşterii şi cultiva de acolo tot felul de gânduri în mintea cuviosului despre cum să câştige noi bogăţii, îndemnându-l să se roage neîncetat numai pentru acest lucru. Iar înşelatul de acum Teodor îşi goli rugăciunile sale de orice alt conţinut şi imploră ziua şi noaptea pe Dumnezeu ca să-i dăruiască mult aur pe care să-l împartă apoi celor săraci.

într-una dintre clipele în care cuviosul adormi, diavolul se înfăţişă în visele sale sub forma unui înger de lumină şi-i arătă un loc din adâncul peşterii zicându-i:

sapă în acest loc şi vei găsi o comoară foarte mare!

Cuviosul nu răspunse îndată acestei cereri. De aceea vicleanul continuă să i se arate de mai multe ori în vis, până când îl convinse să sape în acel loc pe care i-l arătase. Şi într-adevăr, la o mică adâncime, cuviosul găsi un cufăr plin de monede de aur, de argint şi de pietre preţioase. Monahul le primi ca pe un dar de la Dumnezeu şi ca pe o binefacere a Acestuia!

însă vicleanul vrăjmaş era hotărât să-l înnebunească definitiv pe omul lui Dumnezeu. Luă din nou înfăţişarea cuviosului Vasilie şi veni chipurile, să-l viziteze.

257

– Unde este frate comoara pe care ţi-a trimis-o Dumnezeu? Am fost înştiinţat şi eu despre găsirea acesteia de către un înger al Domnului. Cred că este acelaşi înger care te vizitează şi pe tine. De dragul rugăciunilor tale, mia spus, ai dobândit un dar dumnezeiesc.

Teodor însă nu voi să-i arate comoara. Era oarecum foarte dezorientat. Atunci diavolul bucuros începu din nou să-şi întindă cursele zicând:

– Frate Teodore, nu ţi-am spus eu că foarte curând vei dobândi de la Dumnezeu răsplata pentru averea pe care tu ai împărţit-o săracilor. Ce a spus Domnul…? «Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică». Iată deci!

Acum ai în mâinile tale aceste bogăţii. Fă ce vrei cu ele!

Tresări în mod ciudat inima cuviosului Teodor când auzi această interpretare a vicleanului. De aceea şi reacţionă într-un oarecare mod.

– Eu am cerut de la Dumnezeu ca să mi le dea spre a le împărţi săracilor. Şi cred deci că numai pentru aceasta mi le-a trimis.

– Ai grijă însă, frate Teodore, nu cumva să te arunce din nou vicleanul în întristare şi disperare, aşa cum ţi s-a întâmplat mai demult. îţi mai aduci aminte? Eu te sfătuiesc să iei comoara şi să fugi în altă ţară. Ce numai aici te poţi mântui? Acolo vei cumpăra pământ, vei dobândi multe bogăţii şi vei scăpa şi de ispitele diavoleşti ce te chinuie neîncetat în această peşteră. Iar când vei îmbătrâni şi se va apropia ora plecării tale din această lume, vei putea dărui toată averea ta oricui vei dori şi se va pomeni astfel veşnic numele tău.

258

– Dar nu e ruşinos, răspunse Teodor, eu care am părăsit lumea şi am promis să trăiesc viaţa monahală, în rugăciune şi în pocăinţă, în această peşteră, să devin acum călcător al jurământului făcut, fugar şi să mă întorc în lume aşa cum «câinele se întoarce la borâtura lui…?» Ce să-ţi spun… Ceea ce îmi spui voi face. Nu-mi cere însă să fug de la mănăstire.

Diavolul turbă de răutate când auzi răspunsul îndoit al cuviosului. Continuă însă să se prefacă şi să încerce să-l convingă:

– Bine, dar aici nu vei putea să-ţi ascunzi comoara ta. O vor afla şi ceilalţi şi vor veni să ţi-o ia. Ascultă-mă pe mine şi nu mai pierde timpul. Fiindcă dacă nu ar fi fost voia lui Dumnezeu să-ţi trimită această bogăţie, nu ai fi primit-o. Şi nici la mine nu L-ar fi trimis pe îngerul Său, ca să confirme în acest fel bunăvoinţa Sa către tine. Nu-ţi ajung toate aceste revelaţii divine ca să te convingă?

Zicând încă multe îndemnuri de acest fel, diavolul reuşi încet să topească voinţa şi discernământul cuviosului, care credea tot timpul că-l are în faţa sa pe înţeleptul frate Vasilie. începu, deci, să se pregătească pe ascuns pentru plecare.

însă Iubitorul de oameni Domnul, Care nu doreşte pierderea robilor Săi, îl salvă în ultima clipă pe fericitul Teodor din ghearele ucigătorului de suflete, diavolul.

Ce se întâmplă, deci?

Exact în acea zi în care cuviosul se hotărâse să fugă de la mănăstire, se întoarse la Lavră fericitul Vasilie. Fără să întârzie se duse direct la peştera iubitului său frate duhovnicesc.

– Frate Teodore, spuse intrând, bucură-te întru Domnul! Ce mai faci…? A trecut atâta vreme de când nu

259

ne-am mai văzut! Mult i-a mai fost dor sufletului meu pentru frăţia ta!

– Ce spui, frate Vasilie, răspunse cu îndoială Teodor? De cât timp nu ne-am mai văzut? Doar ieri am fost împreună! Şi alaltăieri din nou, când mi-ai dat atâtea sfaturi! Şi acum nu plec de aici, aşa cum m-ai învăţat…?

– Ce tot spui, frate…? întrebă cu surpriză Vasilie. Când «ieri» am fost cu tine? Şi când «alaltăieri»? Şi ce te-am învăţat…?Şi în sfârşit, unde ai de gând să pleci…? Pentru că eu de abia azi m-am întors din călătoria mea şi nu ştiu absolut nimic! Nu cumva ţi s-a întâmplat vreun rău, din cauza vreunei lucrări a diavolului…? Spune-mi, spune-mi, te rog, şi să nu-mi ascunzi nimic, pentru numele lui Dumnezeu!

– Părinte Vasilie, de ce mă chinuieşti…? spuse atunci supărat Teodor. Şi de ce mă enervezi, zicându-mi când una când alta…? Nici nu mai ştiu ce să mai cred. Ia pleacă, te rog, în plata Domnului şi lasă-mă în pace!

Astfel, cu amărăciune, îl alungă de la sine pe fericitul Vasilie. Acesta se întoarse supărat la mănăstire, plin de îndoieli şi de nelinişti.

Diavolul nu scăpă atunci ocazia. Se arătă imediat prefăcut în chipul fratelui Vasilie şi-i spuse lui Teodor:

– Frate, iartă-mă. Sunt vrednic de plâns. Nici eu nu ştiu ce m-a apucat. Te-am zăpăcit şi te-am supărat fără nici un motiv. Se pare că s-a întunecat mintea mea pentru o clipă. Fă-te că nu s-a întâmplat nimic. îţi repet deci: Fugi departe! Acum chiar pleacă şi ia cu tine şi tezaurul! Fugi mai înainte de a fi prea târziu!

După ce spuse şi acestea se făcu nevăzut.

260

între timp fericitul Vasilie chemă de la mănăstire pe câţiva părinţi duhovniceşti şi veni din nou, împreună cu aceştia, la peştera lui Teodor.

iată frate, îi spuse, martorii care te vor asigura că eu lipsesc de la mănăstire de trei luni şi că abia astăzi m-am întors. Am fost trimis de stareţ într-o localitate îndepărtată în interesul problemelor mănăstirii. Tu însă ai susţinut că am fost aici împreună cu tine şi mai mult, că te-am povăţuit şi te-am învăţat. Eu bănuiesc că asupra ta s-a abătut lucrarea diavolului, luând înfăţişarea mea. Dacă vrei să afli exact ceea ce s-a întâmplat fă următorul lucru: oricine ar mai veni la tine, nu-l lăsa să-ţi spună nimic, până când nu va spune mai întâi rugăciunea lui Iisus, «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!» Dacă va refuza să facă aceasta, atunci este clar că este vorba despre un demon.

Cuviosul Teodor acceptă această propunere. Apoi unul dintre bătrânii preoţi îi citi rugăciunile de alungare a duhurilor necurate şi ceru ajutorul şi sprijinul cuvioşilor Antonie şi Teodosie, pentru desfacerea legăturilor celui viclean.

Din acea clipă diavolul nu mai îndrăzni să se arate din nou!

De nedescris au fost uimirea şi groaza lui Teodor, când şi-a dat seama că era să cadă din nou în plasa urâciosului diavol. De atunci nu mai vorbea cu nimeni, dacă mai întâi nu spunea cu voce tare şi cu claritate rugăciunea lui Iisus.

Izbăvit din nou de prăpastia unei adevărate catastrofe duhovniceşti, cuviosul Teodor se hotărî să se răzbune cu asprime, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, pe

261

«şarpele cel mare şi de demult»., «pe înşelătorul a toată lumea».

Mai întâi alese un loc izolat unde săpă o groapă adâncă. Acolo aruncă întreaga comoară pe care o dobândise de la diavol şi o îngropă. Apoi se rugă cu căldură lui Dumnezeu să şteargă din mintea sa nu numai întregul tezaur, ci şi locul în care-l îngropase. Şi într-adevăr, Domnul ascultă rugăciunea robului Său. De atunci cuviosul nu se mai gândi niciodată la comoară şi uită cu desăvârşire locul în care îngropase acel dar de la satana.

Şi ca să prevină orice altă ispită din partea acestuia, se dărui unor şi mai mari străduinţe ascetice. îşi aduse în peşteră o râşniţă manuală cu care măcina făină pentru obşte. Se ducea singur la mănăstire şi aducea sacii cu grâu, pe care-i măcina apoi cu mâinile sale. Muncea din greu, până la epuizare. Muncea şi se ruga în acelaşi timp ziua şi noaptea, dormind foarte puţin. îndată ce se lumina de ziuă, ducea făina la mănăstire şi lua alţi saci cu grâu pentru a-i măcina în peşteră.

Au trecut astfel mulţi ani. Odată economul de la lavră, văzându-l pe cuvios că munceşte atât de mult şi că suferă trupeşte, i se făcu milă de dânsul şi dori să-l scutească cel puţin de efortul de a căra rodul muncii sale între peşteră şi mănăstire. îndată ce au fost aduse seminţele de la câmp, trimise cinci saci cu o căruţă la peştera cuviosului. Fericitul le mulţumi cu emoţie fraţilor pentru ajutorul acordat şi pentru dragostea lor şi se dărui din nou muncii la mica sa moară, spunând în acelaşi timp pe din afară Psaltirea.

După câteva ore simţi că puterile îl părăseau. Se opri şi se sprijini un pic de un scăunel ca să se odihnească.

262

însă deodată, ce auzi! Un tunet asurzitor ce venea de sus, şi care făcea să se cutremure pământul. Şi îndată moara începu să se învârtească singură!

Fericitul Teodor nu se lăsă însă înşelat de această dată. înţelese imediat că era vorba de o nouă viclenie a diavolilor, care doreau să-l înşele şi să-l facă să creadă că o putere dumnezeiască face ca moara să se învârtă.

Cuviosul strigă:

– Vicleanule diavol! Domnul să te certe!

Diavolul însă nu se opri să învârte moara.

Atunci fericitul spuse din nou cu şi mai multă asprime:

– în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a Preasfântului Dumnezeu celui în Treime, care te-a aruncat din cer pentru mândria ta şi te-a predat robilor Săi ca să te calce în picioare şi să te umilească, îţi poruncesc eu, păcătosul, să nu te opreşti din lucru până când nu vei termina de măcinat întreaga recoltă aflată aici. Astfel îi vei sluji, chiar şi împotriva voinţei tale, pe fraţii mei monahi.

Acestea le spuse cuviosul şi se afundă în rugăciune. Diavolul, legat prin puterea Numelui lui Dumnezeu, măcină ascultător în acea noapte tot grâul din peşteră!

Dimineaţă cuviosul anunţă pe fraţii de la mănăstire să vină să ia făina. Economul se minună şi rămase uimit. Cum fusese posibil să se macine atâta grâu într-o singură noapte? Iar ceea ce-l făcu şi mai mult să rămână surprins a fost următorul fapt minunat: dintr-o căruţă de grâu ieşiseră cinci căruţe de făină!

Astfel, încă odată se adevereau cuvintele Domnului: «Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic

263

nu vă va vătăma», precum şi ale sfinţilor apostoli care spuneau oarecând cu bucurie: «Doamne şi demonii ni se supun în numele Tău!»

Prin această păţanie a lor demonii au fost zdrobiţi şi au fost nevoiţi să fugă ruşinaţi şi urlând:

– Vai de noi! Nu mai cade deja în cursele noastre blestematul de Teodor! Să fugim! Niciodată nu vom mai călca în acest loc!

După o vreme cuviosul Teodor, bătrân şi neputincios deja, părăsi peştera umedă şi întunecată şi se instală la mănăstire. La peşteră rămase în continuare cuviosul Vasilie, care dorea să se nevoiască în singurătate.

Mănăstirea suferise de curând un incendiu devastator şi de aceea părinţii strânseseră la malurile râului Nipru mult lemn, în vederea reconstruirii ei.

Fericitul Teodor, cu toate că era bătrân, începu să ajute şi el la transportarea lemnului către vârful muntelui şi dorea să-şi construiască singur chilia sa.

însă viclenii demoni, orbiţi de ură şi de răutate, au uitat se pare ceea ce păţiseră din cauza cuviosului şi au dorit din nou să-l ispitească. Uitaseră se pare şi jurămintele pe care le făcuseră că nu vor mai călca prin acele locuri. Nefiind în stare însă să-i producă răni sufleteşti, se hotărâră să se răzbune în alt mod: Toate lemnele pe care cuviosul le căra ziua sus pe munte, noaptea le aruncau cu ură jos, la malurile râului.

Cuviosul înţelese repede că diavolii sunt aceia care-i produceau această pagubă. De aceea într-o noapte stătu la pândă şi când auzi primele zgomote de lemne trântite, se întoarse către munte şi spuse:

– în numele Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, vă poruncesc eu, păcătosul robul Său, să urcaţi sus

264

pe munte toate lemnele care se găsesc pe malul râului, ca să-i scutiţi şi pe fraţi de cheltuiala pentru muncitorii tocmiţi să le care. Astfel se va ridica în acest loc un sfânt locaş de rugăciune în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, şi voi veţi înţelege în chip dureros că aici locuieşte Domnul şi că nu există loc pentru voi!

îndată demonii au început să care în grabă lemnele. Până în zori le căraseră pe toate şi ajungeau acum să se ridice nu doar o singură chilie, ci chiar întreaga mănăstire.

A doua zi de dimineaţă, câţiva dintre muncitorii tocmiţi să le care, trimişi de la mănăstire, au venit la râu. Nu au întârziat să vadă că nu mai era nici un lemn de cărat şi că toate se găseau deja pe vârful muntelui. Mai mult, au văzut că erau atât de bine aranjate, fiecare pe categorii, în funcţie de destinaţia lor: cele pentru construcţie într-o parte, cele pentru acoperişuri în alta, cele pentru podele în alt loc şi aşa mai departe. Toţi au rămas uimiţi. Era evident că întreaga muncă fusese făcută de o putere supranaturală.

Pentru încă o dată duhurile cele viclene fuseseră umilite şi învinse de către robul Domnului Teodor. Acesta însă nici nu se mândri şi nici nu se bucură pentru aceasta, îşi amintea mereu cuvintele Mântuitorului Hristos: «Nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri».

însă ce umilinţă şi ce zdrobire este în stare să biruiască răutatea demonilor? Aceştia, mai turbaţi ca niciodată împotriva fericitului Teodor, blestemau şi ameninţau în timp ce fugeau:

ah răule şi duşmanule de moarte, Teodore! Nu vom înceta să ne luptăm cu tine, orice ne vei face! O să te chinuim până la ultima ta suflare! Nu ne vom linişti până

265

când nu te vom preda unei morţi amare! Ne-ai ars şi de aceea te vom arde şi noi!

Prima lor treabă a fost acum să-i facă pe muncitorii angajaţi, care pierduseră câştigul lor, să se revolte împotriva cuviosului.

Şi într-adevăr, aceştia au venit la dânsul furioşi şi l-au ameninţat, zicându-i:

– Călugăre, noi ne-am tocmit cu mănăstirea ca să transportăm lemnele. Nu ştim prin ce viclenii tu şi prietenul tău acela Vasilie, le-aţi urcat pe munte. Ceea ce ştim este că noi vrem să ne luăm banii care ni s-au promis. Tu eşti cauza pentru care am pierdut această slujbă. Ori ne vei plăti, ori vei avea de suferit nişte lucruri urâte!

Cuviosul desigur că nu avea bani ca să le plătească.

Lucrătorii, văzând că nu câştigau cu ameninţările nimic, l-au dat în judecată la tribunalul locului. Au avut însă grijă, ca mai întâi să-l mituiască pe judecător, ca să ţină cu dânşii.

Astfel hotărârea judecătorului a fost de a-l condamna pe cuvios. Cum avea să creadă şi să accepte justificarea că… diavolii fuseseră aceia care căraseră lemnele! Râse batjocoritor şi spuse:

– Să te ajute şi acum demonii ca să-i plăteşti pe aceşti muncitori, la fel cum te-au ajutat şi la căratul lemnelor!

Fără să se mai justifice şi cu smerenie fericitul se angajă să muncească şi să-i plătească pe muncitori. începu chiar din acea zi să lucreze din greu şi încet, încet îşi achită toate datoriile faţă de aceia, prin osteneala braţelor sale.

îndată ce văzu cel viclean că nu reuşise să-i facă un rău prea mare cuviosului, concepu un alt mod de

266

răzbunare, pe care-l mai încercase şi în trecut. Luă, deci, înfăţişarea cuviosului Vasilie, care se nevoia zăvorât în peşteră, şi se înfăţişă în faţa unuia dintre boierii domnitorului de atunci Motislav Sviatopolici. Boierul acesta îl cunoştea bine pe cuviosul Vasilie de la peşteri, însă, bineînţeles, nu pricepu că acum în faţa sa se găsea chiar vicleanul diavol transformat.

– Trebuie să-ţi spun ceva foarte important, îi spuse cel rău. Acel monah Teodor, care a trăit mai înainte de mine în peşteră, a găsit acolo un mare tezaur, îngropat de Varangi. Ce aur! Ce argint! Ce pietre preţioase! Vrea să le ia pe toate şi să fugă din ţară. Eu însă am reuşit să-l mai temperez pentru moment. Acum însă face pe nebunul. A făcut şi o înţelegere cu demonii ca să lucreze pentru el. Când îi macină făina, când îi cară lemne şi tot aşa. I-a înşelat pe ceilalţi. Tezaurul îl are îngropat undeva şi aşteaptă cea mai bună ocazie ca să fugă. în acest fel însă domnitorul nostru nu va lua nimic din toate aceste bogăţii. Ce e de făcut…?

Când auzi aceste cuvinte boierul, îl luă pe demon pe presupusul monah Vasilie şi-l conduse la domnitorul Motislav. Acolo cel viclean repetă «acuzaţia» sa, adăugând şi următoarele:

– Dacă vreţi să-l prindeţi, mai înainte de a fi prea târziu, trimiteţi cât mai curând pe oamenii voştri ca să confişte tezaurul lui Teodor. Şi dacă nu va vrea să vi-l dea de voie bună, folosiţi forţa! Şi dacă nici aşa nu se va supune, daţi-l pe mâna chinuitorilor. Poate că prin torturi o să-i înmuiaţi rezistenţa.

Acestea le spuse diavolul şi se făcu nevăzut.

Chiar a doua zi de dimineaţă domnitorul porni către mănăstire, însoţit de o mare trupă de soldaţi, ca şi

267

cum s-ar fi dus să înfrunte un duşman foarte puternic. îl arestă fără nici o greutate pe fericitul Teodor şi-l aduse încătuşat la palat.

La început îi vorbi cu prefăcută blândeţe.

– Ia spune-ne părinte, este adevărat că ai descoperit un tezaur? Noi aşa am auzit.

– Da, este adevărat. însă acum este îngropat undeva în peşteri.

– Şi cine l-a ascuns acolo? Ştii…?

– Pe vremea când încă mai trăia acolo părintele Antonie, circula zvonul că peşterile au fost folosite cândva de Varangi pentru a-şi ascunde în ele bogăţiile lor. De aceea se cheamă şi până astăzi «Peşterile Varangilor». Aur şi argint am văzut în cantităţi uriaşe, precum şi pietre preţioase ascunse într-un cufăr de aur.

– Şi de ce, părinte, spuse atunci domnitorul, nu-mi dai mie acest tezaur, la care am dreptul să fiu părtaş, de vreme ce sunt stăpânul locului…? Eu voi păstra cea mai mare parte şi voi avea grij ă îţi promit să primeşti şi sfinţia ta partea care ţi se cuvine.

– Stăpânul meu, răspunse liniştit cuviosul, eu nu-mi doresc nimic din acel tezaur. îmi este total nefolositor. Dacă mi-ar fi stat în putinţă, ţi l-aş fi dăruit în întregime.

Tu lucrezi pentru Mamona, iar eu lucrez pentru Hristos şi sunt eliberat de cele materiale. Din păcate însă, nu te pot ajuta, deoarece Dumnezeu, în urma rugăminţii mele personale, a şters din memoria mea locul în care este ascunsă această comoară.

Atunci domnitorul se schimbă la faţă de furie. Se întoarse către slujitorii săi şi le spuse cu asprime:

– Călugărul acesta nu a înţeles bunătatea mea. Luaţi-l deci, legaţi-l de mâini şi de picioare şi închideţi-l

268

vreme de trei zile fără să-i daţi nimic de mâncare! Poate că între timp se răzgândeşte!

Porunca sa a fost imediat executată.

Motislav îl întrebă apoi cu răutate şi ironie:

– Cumva ţi-ai adus între timp aminte, călugăre, unde este tezaurul?

– Ţi-am spus că nu ştiu, spuse cuviosul, privindu-l drept în ochi.

– Chinuiţi-l! urlă furios din cale afară domnitorul.

Peste puţin timp rasa cuviosului se umplu de sânge din cauza loviturilor cu vergile de fier. Suportă însă toate loviturile fără să spună nici un cuvânt, fără să se vaite, rugându-se neîncetat cu ochii închişi.

După mai multe ore de bătaie şi torturi, ce au făcut să strălucească răbdarea şi nevinovăţia sa, Motislav dădu ordin să fie agăţat de mâini şi ridicat de la pământ, iar la picioarele sale să se aprindă un foc puternic.

Au rămas atunci cu toţii uimiţi de intervenţia minunată lui Dumnezeu, care nu-l lăsă pe robul Său să fie încercat mai mult decât duceau puterile. Astfel flăcările nemiloase se transformară într-o boare răcoritoare, ce înviorau şi alinau trupul rănit al cuviosului, atâta timp cât fu spânzurat deasupra focului. După mai mult timp, nu numai că trupul cuviosului nu era ars deloc, dar şi rasa sa nu era deloc afumată.

Intră în panică domnitorul când văzu această minune şi-i spuse cuviosului Teodor:

– De ce, călugăre, nu-mi dai tezaurul, care îmi aparţine? Spune-mi unde este ascuns şi te voi elibera imediat.

– îţi spun adevărul, stăpâne, răspunse cuviosul. Nu ştiu unde se află îngropat tezaurul. Atunci când l-am găsit,

269

mi l-a arătat diavolul unde era îngropat. Atunci fratele Vasilie m-a salvat din catastrofa sufletească ce putea să mi se întâmple prin intervenţia şi prin rugăciunile sale. După toate acestea am săpat undeva o groapă şi l-am ascuns acolo, rugându-L apoi pe Dumnezeu să mă facă să uit acel loc. Aşa s-a şi întâmplat, cum vă spun. Acesta este adevărul.

Motislav dădu ordin atunci să fie coborât şi să fie îngrijite rănile sale. Apoi trimise pe slujitorii săi la peşteri ca să-l aducă pe monahul Vasile zăvorâtul. Acela refuză să părăsească locul său de asceză, însă soldaţii îl arestară şi-l aduseră cu forţa la palat.

Când îl văzu Motislav, îi spuse tulburat:

– Toate câte m-ai sfătuit să-i fac acestui călugăr leam făcut. Fără nici un rezultat însă. De aceea te-am adus pe tine ca să fii martor.

Auzind aceste cuvinte, luminatul Vasilie îşi dădu imediat seama că are de a face cu o nouă lucrare a diavolului. De aceea întrebă:

– Şi ce anume ţi-am spus exact să faci, stăpâne?

– Nu mi-ai descoperit tu secretul tezaurului îngropat, pe care l-a descoperit acest călugăr de aici? El refuză acum să-mi arate locul în care l-a ascuns, de aceea l-am chinuit, aşa cum m-ai povăţuit.

înţeleptul Vasilie înţelese atunci pe deplin despre ce era vorba.

– Vicleanul diavol a întins cursa sa, spuse, şi binecuvântatului Teodor, şi ţie, stăpâne. Află, deci, că pe mine nu m-ai văzut niciodată. Şi cum aveai să mă vezi de vreme ce eu de cincisprezece ani nu am mai ieşit din peştera mea!

270

– Dar te-am văzut şi noi când ai vorbit cu Domnul nostru, au spus atunci servitorii domnitorului.

– A fost diavolul, care a luat înfăţişarea mea şi v-a înşelat pe toţi. Eu nici pe voi şi nici pe domnul vostru nu l-am văzut. însă cum să creadă necioplitul domnitor această explicaţie ciudată a cuviosului…? Se aprinse din nou de furie şi dădu ordin să fie chinuit fără milă şi cuviosul Vasilie, despre care credea că-şi bătea joc de dânsul fără ruşine. Era atât de nervos, încât luă arcul şi-l săgetă pe cuvios.

Fericitul Vasilie îşi scoase liniştit săgeata din trup, o aruncă la picioarele domnitorului şi spuse fără teamă:

– Foarte curând vei fi şi tu străpuns de o săgeată!

După aceasta amândoi cuvioşii au fost predaţi pe mâna chinuitorilor şi torturaţi fără milă. I-au bătut, i-au înţepat cu fiarele, au rupt carnea de pe ei, până când i-au lăsat aproape morţi. Apoi sălbaticul Motislav ordonă să fie închişi într-o celulă subterană, până a doua zi de dimineaţă.

– Dacă vor mai trăi până mâine, continuaţi torturile fără milă, le porunci chinuitorilor.

însă mult milostivul Dumnezeu primi sângele lor martiric asemenea unei jertfe bineprimite şi nu îngădui să fie încercaţi mai mult. în acea noapte îi chemă la Dânsul, eliberând din închisoare sufletele lor.

Când domnitorul a aflat despre adormirea lor, a dat ordin să fie aruncate din închisoare trupurile lor. Le-au cules deci cu evlavie fraţii de la mănăstire şi le-au îngropat în peştera unde se nevoiseră întreaga viaţă. Mai târziu sfintele lor moaşte au fost aduse în peştera sfântului Antonie, alături de cele ale tuturor cuvioşilor adormiţi şi se odihnesc acolo până astăzi nestricate şi preaslăvite. Ele

271

sunt încă îmbrăcate cu rasele lor pline de sânge, care s-au păstrat şi acestea neatinse până în zilele noastre.

Nu a trecut mult timp de la fericita lor adormire şi s-a împlinit şi profeţia cuviosului Vasilie în legătură cu moartea domnitorului. Într-unul dintre războaiele civile în care Motislav lupta alături de Vladimir împotriva principelui David Igorevici, o săgeată l-a străpuns mortal în piept. în clipele în care îşi dădea sufletul, pe braţele soldaţilor săi, îşi aduse aminte de profeţia cuviosului şi spuse:

sunt pedepsit acum pentru răul pe care l-am făcut cuvioşilor Vasilie şi Teodor!

Astfel sălbaticul şi necuviinciosul monarh, ca un rău între cei răi a pierit, în vreme ce fericiţii şi iubitorii de Hristos, cuvioşii Teodor şi Vasilie au primit cununa cea neveştejită a slavei celei cereşti de la mult milostivul Domnul nostru Iisus Hristos.

Cuviosul Pimen cel bolnav

În viaţa cuviosului Pimen vom găsi acel exemplu demn de urmat al ridicării fără reproş a crucii suferinţelor provocate de boli. Vom fi învăţaţi să înfruntăm cu răbdare şi recunoştinţă orice suferinţă trupească, deoarece numai astfel devenim şi mai puternici în lupta noastră duhovnicească. «Căciputerea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune27». Vom fi învăţaţi de asemenea că trebuie să-i ajutăm cu răbdare pe fraţii noştri aflaţi în suferinţe trupeşti, ca şi cum L-am sluji pe însuşi Domnul.

27 II Corinteni XII, 9.

272

Cuviosul Pimen a fost de mic copil foarte bolnăvicios. S-a născut bolnav şi bolnav a crescut. însă suferinţa trupului său a fost aceea care nu a permis şi îmbolnăvirea sufletului. Curat din pântecele maicii sale de orice întinare sufletească, nu a cunoscut faţa dezgustătoare a păcatului.

Adeseori fericitul îi ruga pe părinţii săi să-l ducă la mănăstire şi să-l lase acolo să devină monah. Aceia însă nici nu doreau să audă despre aşa ceva. Cu toate că băiatul lor era atât de slăbuţ şi bolnăvicios, îl iubeau foarte mult şi nu puteau pentru nici un motiv să se despartă de dânsul.

Odată însă tânărul se îmbolnăvi foarte grav, mai grav decât în alte dăţi. Dintr-o pricină necunoscută trupul său se umplu de răni iar doctorii nu reuşeau să-l vindece cu nici un leac. Erau deznădăjduiţi pentru situaţia sa şi aşteptau de acum să moară.

Atunci întristaţii părinţi se gândiră să ceară ajutorul Domnului şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. L-au luat pe fiul lor bolnav şi l-au adus la mănăstirea Peşterilor. Au căzut la picioarele părinţilor şi i-au implorat plângând să se roage pentru salvarea fiului lor.

Şi într-adevăr, părinţii au făcut îndelungi rugăciuni pentru vindecarea tânărului. Iată însă că rugăciunea tânărului fu mai puternică decât rugăciunea celorlalţi împreună. Deoarece fericitul nu se ruga pentru însănătoşirea sa. Dimpotrivă, îl ruga fierbinte pe Dumnezeu ca să prelungească boala sa! Ştia că, îndată ce s-ar fi făcut bine, părinţii lui l-ar fi luat de la mănăstire şi l-ar fi împiedicat să-şi îndeplinească dorinţa sa cea mai fierbinte şi anume aceea de a deveni monah.

Tatăl şi mama sa se găseau tot timpul lângă dânsul, în camera în care fuseseră găzduiţi. De aceea nu reuşea să

273

intre în legătură cu părintele stareţ sau cu vreunul dintre părinţi şi să le descopere dorinţa sa ascunsă.

Au trecut câteva zile, situaţia sănătăţii lui a rămas în continuare foarte critică.

într-o noapte priveghea, rugându-se pe ascuns, întins pe patul suferinţei sale. Mai încolo, în aceeaşi cameră, dormeau părinţii săi şi un pic mai departe nişte angajaţi ai mănăstirii.

Deodată, ce vede! îngeri luminoşi, sub înfăţişarea unor tineri strălucitori, au intrat înăuntru şi au venit lângă patul său. în spatele lor veneau şi alţii, care semănau cu stareţul şi monahii mănăstirii, ţinând în mâini toate cele necesare pentru tunderea în monahism: foarfecă, cruce, lumânări, Sfânta Evanghelie, rasa monahală, mantia, camilafca şi celelalte…

– Vrei să te tundem în monahism?, i-au spus cu blândeţe tânărului ce rămăsese uimit.

– Sigur că vreau!, răspunse acesta bucuros. Dumnezeu este cel care v-a trimis! Vă rog să îndepliniţi acest dor inimii mele.

Au început îndată slujba tunderii, pe care au săvârşit-o exact după rânduiala stabilită de tipic. I-au pus numele Pimen.

Părul pe care i l-au tăiat, l-au pus într-o eşarfă neagră.

Peste puţin timp noul monah stătea pe patul său îmbrăcat cu veşmintele monahale şi având primită şi schima cea mare. în mână ţinea lumânarea dăruită de îngeri.

– Această lumânare va arde timp de patruzeci de zile, frate Pimen, l-au asigurat îngerii. întreaga ta viaţă va fi un continuu martiriu din cauza bolii tale. Dumnezeu

274

îngăduie să suferi astfel, deoarece cunoaşte răbdarea şi virtutea ta. Prin acestea vei câştiga împărăţia cerurilor şi vei deveni şi o flacără strălucitoare, care va lumina, va întări şi-i va învăţa pe oameni. Aşadar fii răbdător şi să ne întâlnim cu bine în ceruri! Să ţii minte că mai înainte de adormirea ta întru Domnul te vei face complet sănătos.

Pag. 225 original

275

Acesta va fi semnul care te va face să înţelegi că a venit ceasul plecării tale din această lume.

îndată ce şi-au terminat această misiune sfântă, îngerii l-au îmbrăţişat pe cuvios şi au plecat. Au trecut apoi pe la biserică şi au lăsat eşarfa cu părul cuviosului deasupra raclei cuviosului Teodosie.

între timp fraţii care locuiau în chiliile apropiate au auzit psalmodiile de la arhondaric. Şi-au închipuit însă că stareţul, împreună cu alţi părinţi îl tundeau pe cel bolnav în monahism sau că acesta deja adormise şi-i făceau slujba stâlpilor.

Au venit la arhondaric însă nu au văzut pe nimeni. Părinţii săi dormeau. La fel şi muncitorii. însă în aer plutea o aromă de nedescris.

L-au văzut pe tânărul bolnav că era treaz şi îmbrăcat în haine monahale, plin de bucurie şi recunoştinţă.

– Ce s-a întâmplat, frate? Cine te-a tuns în monahism? Ce psalmodii erau acelea pe care le-am auzit noi, în vreme ce părinţii tăi care dorm aici înăuntru, nu leau auzit şi continuă să doarmă?

întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului.

– Eu cred că a fost stareţul, împreună cu câţiva dintre părinţi şi cu câţiva tineri strălucitori. Au venit cu toţii împreună, m-au tuns în monahism şi mi-au pus numele Pimen. Aceia au psalmodiat. Mi-au dat şi această

276

lumânare. Mi-au spus că va arde timp de patruzeci de zile continuu. Părul meu l-au pus într-o eşarfă neagră pe care au lăsat-o în biserică.

Uimiţi şi emoţionaţi fraţii au alergat la biserică. Au găsit-o însă încuiată. L-au trezit pe eclesiarh şi l-au întrebat:

– A mai intrat cineva în biserică după Miezonoptică?

– Nu, nimeni. Când am încuiat-o era goală. Şi nimeni nu a mai deschis-o apoi.

– Şi cheile unde sunt?

– Sunt la părintele tipicar. Nu le dă niciodată nimănui.

L-au trezit pe tipicar. I-au istorisit cele întâmplate şi i-au cerut să descuie biserica.

Când au intrat înăuntru, au văzut într-adevăr pe mormântul cuviosului Teodosie eşarfa cu părul fericitului Pimen.

Atunci l-au chemat pe părintele stareţ. Când a auzit şi acesta cele întâmplate, rămase uimit şi începu să cerceteze, nu cumva vreunii dintre fraţi îndrăzniseră să-l tundă pe ascuns pe cel bolnav. Cercetările au rămas însă fără nici un rezultat. De altfel, atât eşarfa cu părul cuviosului, cât şi lumânarea care ardea fără să i se topească ceara, erau dovezi evidente ale minunii şi ale intervenţiei divine. Astfel, chiar dacă la început îşi pusese serios problema valabilităţii slujbei de tundere, mai târziu aceste semne minunate au alungat îndoielile sale şi l-au umplut de bucurie duhovnicească.

Când fu deja sigur de această minune stareţul se duse la fratele Pimen, îl îmbrăţişă şi-i spuse:

277

– Frate Pimen, este evident că de la însuşi Dumnezeu, prin mâinile îngerilor Săi, ai primit marea şi îngereasca schimă. Spune-ne însă, cum arătau aceia care te-au tuns? Ai putea să-i descrii? Iată, aici în carte am rânduiala acestei slujbe. Atunci când au săvârşit-o, au spus acestea ce sunt scrise aici sau altceva…?

– Cinstite părinte, ce sunt aceste întrebări? Nu aţi venit chiar dumneavoastră împreună cu alţi părinţi şi aţi slujit toate după cum sunt scrise în această carte pe care o ţineţi în mână…? Şi nu m-aţi asigurat că pentru tot restul vieţii mele voi rămâne bolnav şi abia cu puţin mai înainte de a adormi mă voi face bine…? Iar acum, vă rog, rugaţi-vă pentru mine, sfinte părinte, ca să-mi dăruiască răbdare pentru jugul ascultării şi pentru crucea bolii mele.

Astfel fericitul Pimen rămase de atunci definitiv la mănăstirea Peşterilor. Stareţul şi ceilalţi fraţi din obşte nu au mai avut nici un motiv să se îndoiască de arătarea cea îngerească. De asemenea şi părinţii cuviosului, uimiţi de această minune, nu au îndrăznit să se opună voii lui Dumnezeu şi a fiului lor.

Cuviosul Pimen înfruntă de atunci cu curaj martiriul bolii sale, care se înrăutăţise în asemenea grad, încât cei care slujeau la spitalul mănăstirii erau dezgustaţi profund de rănile sale pline de puroi şi cu greu se puteau apropia de dânsul, din cauza mirosului urât pe care acestea îl răspândeau. De aceea, de multe ori îl neglijau şi-l lăsau câte două trei zile fără să-l îngrijească, flămând şi însetat, fără să-l ajute nici în cele mai elementare nevoi ale sale. Cuviosul însă le suporta pe toate fără să se supere. Niciodată nu le reproşă fraţilor pentru acest tratament şi niciodată nu se plânse la stareţ pentru comportamentul lor lipsit de iubire frăţească. Dimpotrivă, slăvea şi mulţumea

278

lui Dumnezeu pentru toate pătimirile vremii de acum, pe care le considera ca fiind nevrednice de mărirea care avea să i se descopere28.

într-o zi au adus la spitalul Lavrei pe unul dintre monahi care era grav bolnav şi l-au aşezat lângă Pimen. Astfel cei care slujeau, aveau să fie uşuraţi de faptul că, puteau să-i îngrijească pe amândoi în acelaşi timp. însă din nou, de multe ori, evitau să vină la patul celor doi grav bolnavi, lăsându-i singuri şi neajutoraţi. Cel mai mult aceştia sufereau de sete.

Când fericitul Pimen văzu că celălalt monah era foarte întristat din cauza acestei situaţii, îi spuse:

– Frate, dat fiind că cei ce trebuie să ne îngrijească ne neglijează, dacă ţi-ar dărui din nou Dumnezeu sănătatea, ai vrea să preiei şi tu ascultarea de a fi în slujba celor bolnavi?

– Cu mare bucurie, răspunse acela. Dacă m-aş face bine, i-aş îngriji până la moarte pe ceilalţi bolnavi cu jertfă şi dăruire de sine.

– Iată atunci! Domnul te face bine! Vei fi din nou sănătos! însă să-ţi îndeplineşti promisiunea ta, slujindu-mă nu doar pe mine, ci şi pe toţi ceilalţi fraţi bolnavi. Aceia care nu şi-au îndeplinit cum se cuvine ascultarea lor, vor fi pedepsiţi de Domnul cu o boală foarte grea şi dureroasă, ca să-şi dea seama de păcatul lor, să se pocăiască şi să-şi salveze sufletele.29

Monahul care era bolnav se ridică îndată complet sănătos şi începu să-l slujească pe cuviosul Pimen. în

28 Romani VIII, 18.

29 Idem.

279

aceeaşi zi ceilalţi slujitori s-au îmbolnăvit greu, după spusele cuviosului, şi au căzut la pat, unde au rămas în stare critică pentru multă vreme. Cel care fusese vindecat îi slujea cu mare dăruire pe toţi.

Din păcate însă, foarte curând, se dezgustă şi el de rănile cuviosului Pimen şi începu să-l neglijeze. într-o zi îl lăsă chiar fără nici un ajutor, flămând şi însetat. Când se duse însă să se odihnească într-una dintre chiliile mai izolate ale Lavrei, fu îndată cuprins de o mare febră şi de paralizie. Ardea şi se chinuia în dureri îngrozitoare. Nu mai putea nici să vorbească ca să strige pe careva în ajutor.

Rămase acolo timp de trei zile, până când ajunse în ultimul hal. Atunci Dumnezeu, care dorise în acest fel să-l îndrepte, îi dărui din nou puterea de a vorbi.

– Salvaţi-mă, fraţilor, pentru numele lui Dumnezeu! Mor! strigă din toate puterile.

Câţiva fraţi din obşte au auzit strigătele lui şi au alergat să-l ajute.

– Spuneţi-i părintelui Pimen că mor! Să aibă milă de mine şi să mă salveze din nou! spuse epuizat, înţelegând motivul pătimirii sale.

L-au anunţat îndată pe cuvios despre cele petrecute.

– Fratele care te îngrijea este pe moarte!

– «Ceea ce seamănă omul, aceea va şi secera», spuse acesta. Domnul L-a răsplătit astfel, deoarece m-a lăsat fără hrană şi apă, încălcându-şi promisiunile făcute, însă pentru că Domnul, prin gura apostolului Său, ne-a învăţat să facem bine tuturor oamenilor, «şi să nu

280

răsplătim răul cu rău30», mergeţi şi spuneţi-i: «Pimen te cheamă. Ridică-te şi du-te».

îndată ce i-au spus aceste cuvinte celui bolnav, acesta şi-a revenit, s-a ridicat şi a alergat fără nici o greutate la spitalul mănăstirii. Cuviosul l-a povăţuit atunci cu cuvintele Domnului:

– «Iată te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău». Şi să ştii că aceeaşi răsplată pe care o va primi în ceruri acela care suferă crucea bolii sale fără să se plângă, o va primi şi acela care-l îngrijeşte cu iubire frăţească. Eu pentru răsplata cea cerească sufăr, fratele meu, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu. Acesta te-a vindecat de boala ta. El mă poate vindeca şi pe mine, dacă I-aş cere-o. Eu însă nu mi-o doresc, deoarece consider răbdarea mai preţioasă decât sănătatea. Şi chiar dacă trupul meu ar putrezi cu totul aici, la a doua venire a Domnului el va învia nestricăcios. Să îndurăm aici mirosul putreziciunii, ca să ne bucurăm dincolo de cereasca mireasmă. Ne întăreşte, frate, în răbdare Mântuitorul Iisus Hristos zicând: «Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre». Iar apostolul ne mângâie scriind: «Răbdaţi spre înţelepţire; Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi31».

Fu adânc impresionat şi se pocăi din adâncul inimii fratele, luminat de poveţele cuviosului, cât şi de încercarea prin

30 Romani XII, 17.

31 Evrei XII, 7-8.

281

care trecuse. De atunci, şi până la adormirea sa, luă în primire şi îngrijirea pe timpul nopţii a fraţilor bolnavi. Bravul imitator al dreptului Iov, cuviosul Pimen, trăi pe patul suferinţei sale timp de douăzeci de ani de la tunderea sa în monahism, slăvind şi lăudând neîncetat pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Când veni vremea plecării sale din această lume, Dumnezeu trimise un semn revelator: în noaptea precedentă, deasupra trapezei mănăstirii au apărut trei stâlpi de foc luminoşi, care se întindeau către biserică. Fraţii care i-au văzut au rămas uimiţi. Numai Dumnezeu ştia însă atunci înţelesul acestei minuni. Mai târziu aveau să o înţeleagă şi fraţii: Domnul vieţii şi al morţii trimisese pe îngerii săi în întâmpinarea sufletului fericitului Pimen. Când se lumină de ziuă, cuviosul îşi dădu seama că se făcuse bine. într-adevăr, orice semn al bolii sale dispăruse de pe trupul său, în timp ce el însuşi, simţindu-se în putere şi întreg la trup, se ridică în picioare. înţelese atunci că sosise ora ieşirii sale din lume.

Bucuros trecu pe la toţi fraţii din obşte, făcu în faţa lor adâncă metanie şi-şi ceru de la toţi iertare cu smerenie.

– Eu voi părăsi această lume şi de aceea am venit să-mi iau rămas bun de la toţi, le spuse monahilor, care nuşi puteau crede ochilor, când îl văzură sănătos.

Apoi se întoarse din nou la spital şi le spuse celor bolnavi:

– Fraţii mei, ridicaţi-vă şi urmaţi-mi, în numele Domnului!

La acest cuvânt al cuviosului toţi bolnavii s-au vindecat îndată! S-au ridicat din paturile suferinţelor lor şi i-au urmat binefăcătorului lor, slăvind pe Dumnezeu!

282

Minunatul Pimen trecu pe la biserică, unde ceru să primească pentru ultima dată Sfânta împărtăşanie. Apoi ridică pe umerii săi catafalcul şi se îndreptă direct spre peştera unde urma să fie înmormântat, cu toate că niciodată în viaţa sa nu fusese acolo şi nimeni nu-i arătase vreodată drumul spre ea!

îndată ce intră în peşteră făcu o metanie mare în faţa mormântului cuviosului Antonie şi le arătă fraţilor, care-l urmaseră, locul în care urma să fie îngropat.

La sfârşit cuviosul tăcu pentru o vreme şi aşteptă. Era o tăcere sugestivă, o tăcere de moarte, ce a fost în cele din urmă întreruptă de strigătul său de bucurie:

au venit, fraţilor! Au venit aceia care m-au tuns în monahism şi mă vor lua cu dânşii!

După aceste cuvinte pline de bucurie sfântă, se întinse pe catafalc, închise liniştit ochii şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.

Cu cinste şi cu evlavie, părinţii i-au îngropat sfinţitul trup în locul pe care-l arătase, ridicând imnuri către Dumnezeu.

Cuvioşii Spiridon şi Nicodim prescurarii

Plină de harul lui Dumnezeu este fiecare inimă smerită şi curată. Templu al Duhului Sfânt este fiecare om ce e lipsit de viclenie, de răutate şi de ipocrizie.

Din această categorie a aleşilor Domnului a făcut parte şi cuviosul părintele nostru Spiridon prescurarul, cel smerit şi bun, cel lipsit de viclenie asemenea unui copil mic.

Fericitul Spiridon se trăgea dintr-o familie săracă şi simplă. Era complet neştiutor de carte şi fără o educaţie

283

aleasă însă foarte spontan şi natural. Era un «iăran» pentru cei aristocraţi, un «neciopht» pentru cei crescuţi în marile saloane, şi un «sărac cu duhul» pentru înţelepţii lumii acesteia.

Şi cu toate acestea cuviosul îi depăşi în vrednicie şi pe cei înţelepţi şi pe cei puternici, şi pe cei nobili, prin înaintata sa viaţă duhovnicească, prin dobândirea virtuţilor, prin râvna ascetică şi prin frica de Dumnezeu, care este începutul şi izvorul adevăratei înţelepciuni.

Cuviosul Spiridon a venit la mănăstirea Peşterilor şi şi-a început aspra sa viaţă ascetică în anul 1139. Era deja ajuns la o vârstă matură şi nu ştia încă să citească. De aceea nu putea studia nici sfintele cărţi, lucru care-l umplea de tristeţe. Se rugă din toată inima lui Dumnezeu ca să-l lumineze şi să-i dea puterea de a învăţa să citească. Şi într-adevăr, depunând foarte multă râvnă în acest sens, la puţin timp învăţă să citească. Bucuria sa era de nedescris, când văzu că putea de acum să citească sfintele învăţături ale Domnului şi minunatele opere ale Sfinţilor Părinţi. în scurtă vreme învăţă pe de rost întreaga Psaltire, pe care o spunea cu evlavie şi cu dăruire sufletească în fiecare zi, în timp ce lucra cu răbdare şi cu sârguinţă la ascultările la care era trimis.

Pe vremea aceea era stareţ marele postitor şi ascet, fericitul Pimen. Văzând curăţia, bunătatea, respectul şi vrednicia ucenicului său Spiridon, îi încredinţă ascultarea de prescurar. Cuviosul era deci acela care pregătea prescurile necesare marii Taine a Sfintei Euharistii, lucru pentru care era plin de bucurie şi de adâncă emoţie.

Spunând neîncetat psalmi, imnuri şi cântări duhovniceşti şi având permanent în minte rugăciunea lui Iisus, cuviosul Spiridon îşi îndeplinea plăcuta sa ascultare.

284

Tăia lemne, aprindea cuptorul, măcina făina, frământa aluatul şi aşa mai departe.

Într-o zi, în timp ce-şi îndeplinea lucrarea sa obişnuită, cuviosul aprinse cuptorul pentru a coace prescurile pe care tocmai le pregătise. Deodată însă o scânteie sări cu putere dintre flăcări şi ajunse până la tavanul făcut din stuf, care luă îndată foc. În grabă robul lui Dumnezeu îşi scoase mantia cu care înfundă repede gura cuptorului. Apoi îşi scoase şi cămaşa de lână, îi legă

Pag.234 original

285

mânecile între ele, alergă la cel mai apropiat izvor şi o umplu de apă! Pe când se întorcea începu să strige:

săriţi, fraţilor! Ajutor! Foc! Foc! Alergaţi în grabă!

Au alergat fraţii cu găleţile, însă ce să vadă!

Mantia, cu care cuviosul închisese gura cuptorului aprins, era absolut intactă, fără să se fi ars deloc, iar cămaşa legată era plină de apă, asemenea unui vas ce nu lăsa să curgă pe jos nici măcar o picătură de apă! Cu acea apă reuşise cuviosul să stingă deja focul aprins, fără să mai fi fost nevoie de ajutorul fraţilor. Văzând toate aceste lucruri minunate, ei au dat slavă lui Dumnezeu, care prin harul Său, în mod evident, umbrise şi ajutase pe duhovnicescul lor frate.

Ajutor al cuviosului Spiridon la cuptorul de prescuri era şi monahul Nicodim. Şi acesta era plin de evlavie şi de ascultare şi reuşise să se debaraseze de toate cele lumeşti şi să-şi învingă toate pornirile pătimaşe ale trupului. Cu râvnă şi cu mare îngrijire încerca să-l urmeze în virtute pe binecuvântatul Spiridon atât în lucrarea ascultării cât şi în cele duhovniceşti, în rugăciunea neîncetată şi în viaţa virtuoasă. Aşa a ajuns şi el la mari înălţimi ale desăvârşirii şi sfinţeniei.

286

Aceşti doi cuvioşi, după ce au slujit împreună în această ascultare a pregătirii prescurilor timp de treizeci de ani, au adormit în pace întru Domnul, la adânci bătrâneţi, şi s-au dus să-L întâlnească pe mult doritul Iisus, Pâinea Vieţii, «Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte».

287

PARTEA A TREIA

Cuviosul Evstratie postitorul şi martirul

Aşa după cum o sugerează însuşi numele său, (în limba greacă numele Evstratie înseamnă «ostaş bun»), fericitul Evstratie s-a înrolat în oastea cea aleasă, plină de credinţă şi conştiinţă bună, lucru ce se adeveri prin viaţa sa iubitoare de Dumnezeu şi prin sfârşitul său martiric. Următor şi brav ostaş al Mântuitorului Hristos, fericitul Evstratie suferi patimi asemănătoare cu chiar Patimile Domnului.

Se trăgea dintr-o familie ce locuia în oraşul Kiev. Simţind o puternică dorinţă de a se îmbrăca cu armura lui Dumnezeu, cu sfânta schimă monahală, întrerupse orice legătură cu cele lumeşti şi cu grijile de zi cu zi. împărţi averea sa săracilor, rămânând el însuşi mai sărac decât toţi, şi se duse la mănăstirea Peşterilor ca să se nevoiască asemenea unui bun ostaş al lui Hristos.

îndată ce fu primit în viaţa cea îngerească, începu să se lupte împotriva patimilor trupeşti şi a diavolului cu armele luminii, cu privegherea, cu rugăciunea şi mai ales

288

cu postul aspru. Prin această luptă şi printr-o susţinută cumpătare reuşi să-i învingă pe demoni şi să anihileze atacurile lor. întotdeauna îşi amintea că Domnul său, Iisus Hristos, prin postul Său timp de patruzeci de zile şi prin rugăciune îl învinsese pe cel viclean. îşi aducea aminte şi că, dimpotrivă, cel întâi creat, Adam, prin lipsa sa de cumpătare, căzu şi fu alungat din rai. Astfel bravul Evstratie reuşi să-şi topească cu adevărat trupul său prin intermediul postului aspru şi împreună cu acesta să-şi topească şi patimile, alungând în acelaşi timp cursele diavolului. De aceea a mai fost numit şi postitorul.

în acei ani, «ce au văzut judecata Domnului», sălbaticul han Boniak, conducătorul polofţilor, invadă pământul Rusiei, îl jefui cu hoardele sale şi luă în robie mulţi ruşi. Printre aceştia se afla şi fericitul Evstratie, împreună cu alţi monahi de la Lavră şi creştini din regiunea Kievului.

Polofţii i-au vândut apoi pe prizonieri, ca robi, în alte ţări. Pe cuviosul Evstratie l-au vândut împreună cu alţi creştini unui evreu bogat, care locuia în ţinutul situat în Nordul Mării Negre, în oraşul port numit azi Sevastopol, aflat în acea vreme sub stăpânirea Imperiului Bizantin şi fiind prin urmare locuit şi de mulţi greci. Cincizeci de prizonieri a cumpărat evreul, treizeci de la mănăstire şi douăzeci dintre locuitorii Kievului.

încă din primele zile evreul începu să facă diverse presiuni asupra lor ca să se lepede de Hristos şi de credinţa creştină. Când a văzut că numai prin sfaturi şi porunci nu reuşea nimic, se mânie foarte tare şi le spuse că cel care nu va asculta, va muri de foame şi de sete închis în temniţele conacului său.

289

Când prizonierii au rămas singuri, cuviosul Evstratie luă cuvântul şi le spuse:

fraţilor! «că toţii sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat32». în numele Domnului deci vă rog: nici unul dintre voi să nu se lepede de Hristos! Nici unul dintre voi să nu încalce promisiunile sfinte pe care le-a făcut în momentul sfântului botez! Să-l urmăm cu toţii, fraţii mei, pe acela care a spus: «Căcipentru mine a vieţui este Hristos şi moartea un câştig!»

După aceste poveţe inspirate de Dumnezeu ale fericitului Evstratie, toţi prizonierii s-au hotărât cu tărie să fie gata să-şi jertfească viaţa lor pentru Domnul Iisus Hristos. Iar Acesta, ca un iubitor de oameni, avu grijă să primească cât mai curând sufletele celor mai slabi în credinţă, spre a nu fi ispitiţi şi spre a nu pune în pericol mântuirea sufletelor lor. Pentru că sălbaticul şi urâtorul de Hristos evreu, puse în practică ameninţarea sa diabolică şi-i închisese pe toţi, lăsându-i să moară de foame şi de sete. Mai mult, mâniat de atitudinea generală de rezistenţă împotriva lepădării de credinţă, îi dădu pe mâinile chinuitorilor, care i-au supus la groaznice torturi şi sălbatice bătăi.

După trei zile deja muriseră câţiva dintre creştini. Alţii au murit în următoarele zile. Cei mai rezistenţi au suferit până în ziua a zecea a torturilor. Patruzeci şi nouă din cincizeci au murit ca nişte bravi martiri, luptându-se cu curaj şi fiind încununaţi de către Domnul.

32 Galateni 1 11,26-27.

290

Doar unul mai rămăsese încă în viaţă: Evstratie. învăţat din tinereţe cu asceza aspră şi cu postul, rezistă timp de paisprezece zile

Evreul era ca turbat din cauza urii sale otrăvitoare pentru Hristos şi pentru creştini şi căuta acum să se răzbune şi mai cumplit pe cuvios. Aflase că acesta îi îndemnase cel mai mult pe ceilalţi să reziste şi-i era ciudă că astfel pierduse şi toţi banii cheltuiţi pentru cumpărarea prizonierilor. Ce făcu atunci?

Tocmai în acele zile se apropiase Paştele. Când au ajuns deci în slăvita zi a învierii, el şi cu prietenii săi au început să-l chinuiască pe cuvios exact în acelaşi mod în care strămoşii săi îl chinuiseră pe Domnul: l-au biciuit, l-au pălmuit şi l-au batjocorit mai multe ore, iar la sfârşit vai de soarta lor! l-au răstignit pe o cruce de lemn!

Era a cincisprezecea zi a martiriului său şi încă continua să reziste.

Evreii au ridicat crucea în curte şi au început să-i spună cuviosului răstignit asemenea Domnului:

– Fă-te, prostule, evreu, şi-ţi vom dărui viaţa. Altfel nu numai că vei muri, dar va cădea pe capul tău şi blestemul profetului Moise, care scrie în Deuteronom: «Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn»

– Mare este harul lui Dumnezeu, răspunse cuviosul de pe cruce, că m-a învrednicit să sufăr în numele Său preasfânt, în acelaşi mod în care a suferit şi El pentru păcatele mele. Sper să-mi spună şi mie aşa cum a spus acelui tâlhar: «Astăzi vei fi cu mine în rai». Eu, evreu nu mă fac şi de blestemele legii celei vechi nu mă tem. Pentru că spune sfântul apostol: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, Făcându-Se pentru noi blestem; pentru că

291

scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn», ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam»33. Acesta este Viaţa tuturor, aşa cum în chip profetic a spus şi Moise: «şi va fi viaţa ta spânzurată în faţa ochilor tăi». Şi în vreme ce despre sărbătoarea Paştelui profetul David a spus: «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea», tu şi cei asemenea ţie, care m-aţi răstignit pentru sfânta mea credinţă, veţi plânge şi vă veţi tângui. Şi vă spune Dumnezeu prin gura profetului Isaia: «Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!… Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge». A sosit ceasul vostru! Se apropie ora morţii voastre şi a protectorului vostru, a stăpânului nelegiuirii!

Se aprinse de furie evreul, când auzi cuvintele ameninţătoare ale cuviosului Evstratie şi când văzu rezistenţa sa eroică. Apucă turbat o suliţă şi o înfipse cu putere în inima cuviosului răstignit. Astfel credinciosul ostaş al lui Hristos îşi află sfârşitul asemenea celor mai curajoşi dintre luptători.

Şi iată! îndată ce fericitul îşi dădu sufletul, apăru un car de foc pe cer, care-l luă şi-l urcă către ceruri. în aceeaşi clipă se auzi o voce dumnezeiască zicând:

iată-l pe bunul locuitor al cetăţii celei cereşti!

Sălbaticii chinuitori coborâră trupul martirului de pe cruce şi-l aruncară în mare.

33 Galateni III, 13.

292

Oricât de mult l-au căutat însă mai târziu creştinii, nu au reuşit să-l găsească. Neştiuta iconomie a lui Dumnezeu se îngriji ca cinstitul trup să ajungă, în chip minunat, la Peşterile de la lavră. Acolo l-au găsit cu uimire fraţii monahi, care se salvaseră şi se întorseseră la mănăstire după trecerea invadatorilor, şi l-au îngropat cu cinste şi doxologii. în acel loc a rămas până astăzi, nestricat şi slăvit, săvârşind nenumărate minuni pentru cei credincioşi.

Profeţia slăvitului martir despre pedepsirea nelegiuiţilor evrei nu întârzie să se împlinească.

La puţină vreme de la sfârşitul său martiric, fu dată o poruncă de către împăratul bizantin, să fie alungaţi din imperiu toţi evreii, să fie confiscate averile lor şi să fie ucişi conducătorii lor, ca unii ce erau responsabili pentru moartea martirică a multor creştini.

în acord cu ultimele cuvinte profetice ale cuviosului Evstratie, guvernatorul provinciei, protectorul tainic al evreilor, fu ucis, fiind acuzat de instigare şi punere la cale a faptelor criminale evreieşti.

Acest guvernator era evreu de origine şi de credinţă, om foarte bogat şi renumit. Cândva, se prefăcuse că crede în Hristos şi ceruse să fie botezat. După botezul său împăratul îl cinsti şi-i acordă onoarea de a guverna această regiune a Hersonisului. însă nemernicul, în vreme ce se prefăcea că este creştin, rămăsese în taină în vechea sa credinţă evreiască şi-i îndemna în taină pe cei de acelaşi neam cu el să-i cumpere pe robii creştini şi să-i forţeze să se lepede de Hristos, iar pentru cei care refuzau să se supună recomanda să fie torturaţi până la moarte.

Dumnezeu însă, în dreptatea Sa, nu întârzie să descopere această activitate întunecată şi satanică a

293

guvernatorului. Şi astfel, prin porunca împăratului, fu declarată prigoana împotriva evreilor, în timp ce conducătorii lor, aşa cum am mai spus, au fost condamnaţi la moarte. Printre cei executaţi s-a aflat şi ucigaşul cuviosului Evstratie, care a fost spânzurat de un copac de către soldaţii împăratului.

Astfel, asemenea Domnului nostru Iisus Hristos a fost sfârşitul slăvit al cuviosului martir Evstratie şi asemenea lui Iuda a fost sfârşitul ruşinos al antihristului evreu. Şi în vreme ce acesta din urmă fu trimis în iadul cel veşnic, viteazul ostaş al lui Hristos, fericitul Evstratie se învrednici să intre în împărăţia cerurilor şi să psalmodieze acolo împreună cu cetele cele îngereşti cântarea de biruinţă, slăvind neîncetat pe învingătorul morţii, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Cuviosul Nikon Suhoi34

„Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi voi sunteţi în trup ”, îi îndemna pe creştinii proveniţi dintre evrei, cel încătuşat pentru Hristos, apostolul Pavel. Iar acest îndemn al său ne aduce în memorie lanţurile şi chinurile pe care le-a suferit şi fericitul Nikon.

Iubitorul de Hristos Nikon se trăgea dintr-o familie bogată, boierească, din oraşul Kiev. îi erau indiferente însă bogăţia şi slava, preferând «batjocorireapentru Hristos35».

34 Suhoi înseamnă uscat, foarte slab.

35 Evrei XI,26.

294

A venit la mănăstirea Peşterilor şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai râvnitori monahi. îşi eliberă mintea de orice preocupare lumească şi se dedică numai „robiei» salvatoare a ascultării.

Atunci când pământul rus a fost invadat de polofţi, a fost dus în robie, pe lângă cuviosul Evstratie, şi fericitul Nikon. Legat cu fiare l-au condus către ţara lor şi l-au închis împreună cu mulţi alţi creştini.

Când războiul s-a terminat şi s-a stabilit armistiţiu, unul dintre iubitorii de Hristos de la Kiev, care era foarte bogat, veni cu mult aur, cerând de la polofţi să-i răscumpere pe prizonieri. Pe cuviosul Nikon îl ceru printre primii, în semn de respect pentru faptul că era monah. Acesta însă refuză oferta filantropică a creştinului zicându-i:

– îţi mulţumesc, frate. Domnul să te binecuvânteze pentru iubirea ta. însă eu nu am nevoie de răscumpărarea frăţiei tale. Eliberează-i mai întâi cu banii tăi pe ceilalţi creştini.

Acel creştin inimos se gândi atunci că monahul aştepta poate să fie răscumpărat de rudele sale bogate şi de aceea nu insistă mai mult. Plăti cât putu pentru alţi creştini, îi eliberă şi se întoarse cu ei la Kiev. Aici se întâlni într-o zi cu rudele cuviosului şi-i informă despre situaţia sa şi despre locul unde se găsea prizonier.

Fără nici o întârziere aceştia sosiră în ţara polofţilor cu foarte mult aur, ca să ceară eliberarea sa. îndată ce-i văzu însă, prizonierul le spuse:

– Nu vă cheltuiţi degeaba averea voastră. Dacă Domnul ar fi vrut să fi fost liber, nu m-ar fi predat în mâinile barbarilor. El este cel care ne dăruieşte şi binefacerile, şi tot El îngăduie şi încercările. «Dacă am

295

primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?»36

Degeaba au tot încercat rudele să-l facă să se răzgândească. Degeaba s-au rugat şi au plâns. Robul lui Dumnezeu rămânea statornic în convingerea sa. La sfârşit, înfuriaţi de “încăpăţânarea sa”, l-au certat cu asprime şi s-au întors la Kiev.

Atunci polofţii, văzând că din cauza refuzului monahului pierduseră o mare sumă de bani, s-au înfuriat ca nişte fiare sălbatice. Ca să se răzbune pe el au început să-l tortureze fără milă.

Pag. 247 original

36 Iov II, 10.

296

Timp de trei ani l-au biciuit, l-au pus să calce pe cărbuni aprinşi, l-au bătut cu nuiele de fier şi i-au tăiat carnea cu cuţite încinse. Când ajungea în pragul morţii, îl lăsau un pic să-şi revină şi apoi reîncepeau chinurile. Mâncare şi apă îi dădeau o dată la două, trei zile, când îşi aduceau aminte. Atunci când nu-l chinuiau, îl ţineau legat de mâini şi de picioare cu lanţuri grele de fier. Vara îl lăsau să se usuce sub arşiţa îngrozitoare a soarelui. Iarna îl lăsau în zăpadă, până când i se învineţea tot trupul de frig.

Şi cu toate aceste chinuri îngrozitoare, bravul ostaş al lui Hristos avea forţa şi curajul să-i întărească moral şi să-i susţină duhovniceşte pe ceilalţi prizonieri, care erau închişi împreună cu dânsul. Prin harul lui Dumnezeu săvârşi şi nenumărate minuni, spre uşurarea situaţiei lor. Amintim aici două dintre cele mai grăitoare.

Odată s-au îmbolnăvit şi au căzut la pământ aproape toţi prizonierii, din pricina foametei şi a chinurilor îndurate. Cei mai mulţi ajunseseră deja la un pas de

297

moarte. Când au cerut hrană de la gardienii păgâni, aceştia le-au adus să mănânce din jertfele lor idolatre ca să-i întineze. Atunci cuviosul, cu cuvinte înflăcărate le dădu curaj, rugându-i să nu se atingă de jertfele lor. Apoi căzu într-o fierbinte rugăciune. Peste puţin timp minunea se întâmplă! Cu toţii s-au ridicat sănătoşi în picioare, simţindu-se întregi şi bine, sătui şi puternici, cu toate că nu mâncaseră şi nu băuseră de atâta vreme nimic. Iar peste câteva zile Dumnezeu îngădui să fie cu toţii răscumpăraţi şi eliberaţi.

Altădată se întâmplă să se îmbolnăvească foarte grav căpetenia gardienilor închisorii. înţelegând că i se apropia sfârşitul, chemă la sine pe soţia şi pe copii săi şi le porunci ca după moartea sa, să fie răstignit deasupra mormântului său monahul Nikon. Sălbaticul idolatru credea că prin această îngrozitoare jertfă omenească, avea să îmblânzească furia demonilor pe care-i adora, numindu-i zei.

Cuviosul află despre acest plan. Şi prevăzând viitoarea pocăinţă a barbarului, aşa cum vom vedea în paginile următoare, se rugă cu căldură la Dumnezeu ca să-l vindece. Şi într-adevăr, în aceeaşi clipă comandantul se vindecă şi se ridică sănătos din patul său de suferinţă. Afundat însă în întunericul idolatriei, dădu slavă demonilor, crezând că aceştia îl vindecaseră!

Apoi continuă să-l ameninţe şi să-l tortureze pe cuvios, zicându-i:

– Cheamă-ţi, ticălosule, rudele să vină să te răscumpere cu aur mult şi să te scape din mâinile noastre. Altfel vei avea parte de o moarte amară şi chinuitoare!

– Domnul mă va scăpa fără recompensă din mâinile voastre nelegiuite, îi răspunse liniştit cuviosul. Fratele meu

298

Evstratie, pe care l-aţi vândut evreilor şi pe care aceia l-au răstignit, a venit şi m-a înştiinţat că în curând voi fi eliberat. «Prin rugăciunile cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie», mi-a spus, «peste trei zile te vei afla la mănăstirea Peşterilor».

Polofţii nu au înţeles sensul cuvintelor cuviosului. Comandantul crezu că acesta pusese la cale un plan de evadare. Ca să împiedice aceasta, trase sabia din teacă şi începu să-l rănească greu pe cuvios la picioare. Un râu de sânge curgea din venele tăiate ale bravului Nikon, care îndură şi acest martiriu fără nici cel mai mic strigăt de durere. înainte de a pleca, sălbaticul barbar puse o gardă puternică să-l păzească în continuare. Aşa era sigur că nu va putea să evadeze.

Au trecut cele trei zile. Iubitorul de oameni Dumnezeu oprise curgerea sângelui din picioarele fericitului, însă rănile erau îngrozitoare şi orice încercare de a se mişca era imposibilă.

Deodată, cam pe la amiază, soldaţii înarmaţi l-au pierdut pe cuvios din faţa ochilor lor. Se făcuse nevăzut! Au auzit numai câteva momente că psalmodia:

toată suflarea să laude pe Domnul!…Lăudaţi pe Domnul din ceruri!…

Peste puţină vreme însă nu au mai auzit nici vocea. Cuviosul plecase deja departe! Fusese într-o clipă dus, în chip nevăzut şi minunat, în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lavra Peşterilor!

în timpul acela părinţii tocmai săvârşeau slujba Sfintei Liturghii. Când l-au văzut deodată pe cuvios în faţa lor, s-au pierdut cu totul! Au întrerupt cântarea şi l-au înconjurat uimiţi. Cu surpriză şi frică l-au întrebat:

299

– Frate, cum ai ajuns aici…? Noi te credeam deja pierdut! Cum ai venit…? Ce s-a întâmplat cu tine…?

întrebările cădeau ca o ploaie asupra cuviosului. Acesta la început tăcu, fără să răspundă nimic. Nu vroia, din smerenie, să le destăinuie minunea. Cum să o ascundă însă, când fraţii îl vedeau legat cu cătuşele de fier la mâini şi la picioare, cu trupul slăbit şi chinuit de foame şi de torturi şi cu tăieturile cumplite de la picioare…?

Cu toţii au continuat să-l roage:

– Te implorăm, frate, spune-ne tot adevărul. Nu ne ascunde nimic, ca să slăvim pe Dumnezeu şi să cinstim minunatele Sale lucrări!

Atunci cuviosul le povesti tot ceea ce i se întâmplase de-a lungul anilor de robie. îi rugă apoi pe fraţi să nu-i scoată lanţurile, ci să-l lase să-şi termine aşa viaţa sa pământească. însă stareţul interveni şi spuse:

– Frate, dacă Domnul ar fi vrut să te vadă înlănţuit în continuare, nu te-ar fi eliberat în chip minunat din robie. Fă, deci, ascultare şi scoate-le!

Cuviosul făcu ascultare şi-i lăsă să i le scoată. Fiarele martiriului său au rămas în biserică. Mai târziu au fost topite şi au fost transformate în vase de fier, necesare în biserică.

A trecut multă vreme apoi. Cu polofţii se stabilise pacea. Mulţi dintre aceştia s-au convertit şi s-au botezat, crezând în Hristos. Printre aceştia s-a aflat şi familia acelui conducător de închisoare, care-i făcuse cuviosului rănile la picioare.

Când după mai mulţi ani veni la mănăstirea Peşterilor ca să se închine, îl văzu pe bătrânul cuvios şi-l recunoscu.

300

Se duse imediat la stareţ. Cu lacrimi de pocăinţă şi de zdrobire îi povesti cu toate amănuntele comportarea sa sălbatică faţă de sfântul lui Dumnezeu. îşi ceru apoi iertare pentru toate acele păcate, pe care le săvârşise pe vremea când încă nu cunoscuse credinţa cea adevărată. Stareţul dădu slavă lui Dumnezeu, îl consolă pe străin şi-l povăţui pe calea cea dreaptă, spunându-i că se poate întoarce în ţara sa.

Acesta însă nu mai voia să plece de la mănăstire! Căzu la picioarele stareţului şi-l rugă cu lacrimi să-l primească şi pe el în rândul monahilor. Impresionat stareţul îl acceptă, îl trecu printr-o lungă perioadă de încercare şi după ce-l socoti vrednic, îl tunse în monahism.

Polofţul îşi termină în pocăinţă viaţa sa pământească, slujindu-l cu mare dăruire pe fostul său prizonier, pe cuviosul Nikon, şi ascultând cu smerenie de toţi fraţii din obşte.

în memoria părinţilor de la Lavră fericitul Nikon a rămas şi cu numele de suhoi, adică uscatul, deoarece din cauza foamei, a setei, a chinurilor şi a rănilor îndurate era exagerat de slab, aproape uscat. Era după cuvântul profetului Ieremia: «S-a uscat pielea sa pe oasele sale, făcându-se precum lemnul».

Astfel aproape imaterial şi fără de trup, cuviosul trăia o viaţă îngerească pe pământ, arzând pentru iubirea de Dumnezeu şi strălucind ca soarele pe tot cuprinsul pământului rus.

După fericita sa adormire, sfinţitul său trup a rămas nestricăcios şi neschimbat, preamărit de slava cea cerească. El se păstrează aşa până în zilele noastre la Lavra Peşterilor şi mărturiseşte prin vindecări şi minuni,

301

despre fericirea pe care o împărtăşeşte în ceruri sufletul cuviosului Nikon, aflat lângă Domnul Iisus Hristos.

Cuvioşii Kuksa ieromartirul şi Pimen postitorul

Despre cuvioşii părinţi Kuksa şi Pimen nu se ştiu foarte multe lucruri. Sfinţenia vieţii lor este mărturisită însă cu prisosinţă de puţinele fapte din viaţa lor, pe care le cunoaştem.

Ieromartirul Kuksa a fost unul dintre părinţii mănăstirii Peşterilor pe care Dumnezeu L-a dăruit cu harul preoţiei. A fost renumit mai ales pentru faptul că a predicat Evanghelia şi credinţa în Hristos către triburile păgâne care locuiau în preajma râului Oka, în Nord-Estul Rusiei. Predica sa înflăcărată, plămădită din adâncul credinţei şi al dăruirii sale pentru Domnul, transforma întunericul ignoranţei în lumină, prin cunoaşterea de către miile de idolatri a adevăratului Dumnezeu. Aceştia se botezau apoi şi deveneau membri ai sfintei Biserici Ortodoxe.

împreună cu predica sa inspirată de Dumnezeu, se învrednicea de multe ori să-i lumineze pe noii săi păstoriţi şi cu diverse minuni şi semne dumnezeieşti. Prin rugăciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu alunga duhurile cele necurate din cei demonizaţi. Odată a adus prin rugăciunile sale ploaia, după o lungă perioadă de secetă dezastruoasă pentru populaţie. Altădată făcu prin rugăciune ca un lac foarte întins să sece şi să se redea acea porţiune de teren cultivării produselor agricole.

Ca o răsplată a străduinţelor sale, fericitul Kuksa se învrednici să primească şi cununa martiriului: câţiva idolatri fanatici l-au prins şi l-au decapitat, împreună cu

302

unul dintre ucenicii săi, după ce-i supuseseră pe amândoi la groaznice torturi.

În aceeaşi perioadă s-a nevoit la Lavra Peşterilor şi minunatul Pimen postitorul. Pentru marea sa cumpătare şi pentru străduinţele ascetice a fost răsplătit de Dumnezeu cu marile harisme ale vindecării bolilor, ale vederii înainte cu duhul şi ale citirii gândurilor oamenilor. I-a vindecat pe foarte mulţi bolnavi, chiar şi pe aceia care se găseau deja în pragul morţii, aşa cum mărturisesc scrierile părinţilor din acea vreme. De asemenea avu multe previziuni despre alţii şi despre sine însuşi. Le spusese părinţilor, de exemplu, cu doi ani înainte data morţii sale şi modul în care se va săvârşi.

Fericitul Pimen se afla în biserică la slujbă, împreună cu ceilalţi părinţi, în ceasul în care, undeva, departe cuviosul Kuksa şi ucenicul său erau martirizaţi. în clipa în care bravul Kuksa şi ucenicul său, la mii de kilometri distanţă, îşi predau sufletele în mâna Domnului, luminatul Pimen stătu în mijlocul bisericii şi le spuse cu voce tare:

fratele nostru Kuksa şi ucenicul său au fost martirizaţi în acest ceas!

Numai atâta apucă să spună şi îndată închise şi el ochii pentru totdeauna. îşi dădu sufletul în pace în aceeaşi zi, 27 August, acolo în mijlocul bisericii.

Astfel toţi cei trei cuvioşi au intrat împreună în bucuria Domnului, unde acum se bucură de «cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, şi pe care Domnul le-a gătit celor ce-L iubesc pe El»37.

37 1 Corinteni 11,9.

303

Cuviosul Atanasie zăvorâtul

Zis-a Domnul: «Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac38“». Acestea sunt cuvintele Domnului către sfânta Marta, mai înainte de a-l învia pe fratele ei, dreptul Lazăr. Şi ne revin în memorie acum când scriem despre cuviosul părintele nostru Atanasie zăvorâtul.

38 Ioan XI, 25.

304

Pag. 255 original

Cuviosul Atanasie a fost unul dintre cei mai mari asceţi ai Lavrei Peşterilor şi a trăit în aceasta mulţi ani de viaţă ascetică. După multe străduinţe şi reuşite duhovniceşti, cunoscute cele mai multe dintre ele doar de Dumnezeu, a adormit în pace. Trupul său a fost pregătit de către părinţi pentru înmormântare. Câteva evenimente neprevăzute, au cauzat însă întârzierea îngropării sale timp de două zile.

în a doua noapte stareţul Lavrei văzu în somn un înger al Domnului care-i spuse:

omul lui Dumnezeu Atanasie este deja de două zile neîngropat, şi tu ai neglijat acest lucru!

Stareţul se trezi îngrozit a doua zi de dimineaţă şi alergă împreună cu fraţii ca să-l îngroape pe cel mort. însă ce să vadă!

Cuviosul era viu! Şedea pe catafalc şi plângea cu amar! Groază şi cutremur îi cuprinse pe fraţi. Au stat

305

pentru multă vreme fără să poată spune nimic, tulburaţi de această incredibilă întâmplare. Apoi au început să-l întrebe pe Atanasie:

– Frate, cum te-ai reîntors la viaţă…? Unde a fost sufletul tău în aceste două zile…? Unde ai fost…? Ce ai văzut şi ce ai auzit…? Spune-ne, te implorăm…!

Acesta însă nu răspundea nimic. Repeta numai printre suspine:

– Salvaţi-vă, fraţilor, salvaţi-vă!

– Spune-ne, frate, ca să ne folosim duhovniceşte, au insistat părinţii.

– Şi, dacă am să vă spun, oare veţi urma sfaturile mele…?

Cu jurăminte au promis fraţii, că vor păzi toate câte le va spune.

– Ascultaţi atunci, le spuse înviatul Atanasie. Trei lucruri trebuie să le păziţi ca să vă mântuiţi. Mai întâi, să faceţi ascultare necondiţionată de stareţul vostru. în al doilea rând, să vă pocăiţi în fiecare clipă pentru păcatele voastre. Şi ultimul, să vă rugaţi neîncetat la Domnul nostru şi la Maica Sa ca să vă dăruiască un sfârşit paşnic, şi mai ales acesta să vă găsească aici, în mănăstirea voastră, şi nicăieri în altă parte. Acestor trei sfaturi, dacă le veţi urma, care sunt mai presus decât toate celelalte virtuţi, veţi fi fericiţi. Despre celelalte nu mă întrebaţi nimic. Şi vă rog frumos să mă iertaţi.

în aceeaşi zi cuviosul Atanasie se zăvorî în peştera cuviosului Antonie. Trăi acolo încă doisprezece ani! Niciodată nu mai ieşi din acea grotă întunecoasă.

Niciodată nu mai văzu soarele. Şi nimănui nu mai spuse nici măcar un cuvânt. Plângea şi se ruga neîncetat ziua şi

306

noaptea, în toţi aceşti ani, mâncând numai un pic de pâine uscată şi un pic de apă, o dată la două zile.

Când simţi că i se apropie sfârşitul, cuviosul îi chemă din nou pe toţi fraţii din obşte şi le repetă cele trei sfaturi ale sale. Apoi îi îmbrăţişă pe fiecare şi adormi în pace.

Sfinţitul său trup fu aşezat în peştera în care se nevoise în toţi aceşti ani. A săvârşit de multe ori minuni şi vindecări.

Unul dintre fraţi, spre exemplu, pe care-l chema Vavilas, suferea de mulţi ani de o boală foarte grea şi chinuitoare, care-l ţinea numai la pat. în timp ce suferea şi gemea de durere, văzu deodată că în camera sa intră un monah care semăna leit cu cuviosul Atanasie şi care-i spuse:

să vii la mine şi te voi vindeca.

Cel bolnav voi să spună ceva, dar nu mai apucă. Monahul se făcuse nevăzut. Atunci îi strigă pe ceilalţi părinţi care-l îngrijeau şi-i rugă să-l ducă la moaştele cuviosului. Odată ajuns le îmbrăţişă şi se rugă cu lacrimi la zăvorâtul lui Dumnezeu, ca prin rugăciunile sale, să primească de la Domnul vindecarea. îndată se ridică vindecat!

După această primă minune, cu toţii au crezut că fericitul Atanasie era plăcut înaintea Domnului şi că era intrat în ceata sfinţilor.

Cuviosul Nicolae Sviatoşa, principele de Cernigov

«Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! nu merge cu noi bogăţia, nu ne

307

însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier».

Acest adânc adevăr l-a înţeles pe deplin evlaviosul principe Nicolae Sviatoşa. De aceea a hotărât să lase bogăţia şi slava princiară şi şi-a «alespartea cea bună» a vieţii monahale.

Principele Nicolae a fost fiul domnitorului David Sviatoslavici de Cernigov şi nepot al marelui domnitor de Kiev Sviatoslav Iaroslavici, în ai cărui ani de domnie s-a pus temelia bisericii celei mari de la Lavra Peşterilor.

înflăcărat de dragostea pentru Dumnezeu şi aprins de dorul împărăţiei cerurilor, înţeleptul Nicolae a venit la mănăstire, s-a dezbrăcat de bogatele haine princiare şi s-a înveşmântat cu bucurie cu smerita haină monahală.

Nu deveni însă monah numai prin cele exterioare, aşa după cum din păcate! devin unii dintre monahi.

încă de la început se distinse prin virtutea ascultării. Cu toate că era fiu de domnitor, niciodată nu a dat dovadă de nesupunere sau aroganţă. Niciodată nu a urmat voii sale sau să răspundă cuiva cu cuvinte urâte. Făcea ascultare la bucătăria mănăstirii, ajutându-i pe bucătari cu vrednicie, întotdeauna neobosit şi îndeplinind cele mai grele sarcini. Tăia în fiecare zi lemnele necesare şi le căra cu spatele de la malurile râului până la mănăstire.

Când fraţii săi de sânge, principii Iziaslav şi Vladimir, au auzit despre munca grea pe care acesta o depunea la mănăstire, au venit la părintele stareţ şi l-au rugat să-i dea o ascultare mai uşoară. Binecuvântatul Nicolae însă nici nu vru să audă de aşa ceva. Mai întâi îi certă cu asprime pe fraţii săi, pentru amestecul lor nepotrivit în treburile mănăstirii şi ale sale. Apoi căzu la picioarele stareţului şi-l rugă cu lacrimi să-l mai lase

308

măcar un an în această ascultare grea a ajutorului de bucătar.

Şi într-adevăr, l-a lăsat, şi nu doar un an, ci trei ani în această ascultare, unde lucră tot mereu cu smerenie, atenţie şi vrednicie. Apoi i-au dat ascultarea de portar, în care a lucrat pentru alţi trei ani, fără să se depărteze niciodată de poarta mănăstirii, în afară de timpul în care mergea la biserică. De aici a fost apoi trimis să slujească la trapeză (sala de mese).

După mai mulţi ani de exersare a ascultării, stareţul l-a sfătuit să se izoleze deja în chilia sa şi să se lupte acolo în linişte pentru mântuire. Ca un adevărat fiu al ascultării fericitul Nicolae s-a zăvorât în chilia sa, unde şi-a petrecut timpul în rugăciune, neîncetând de asemenea să lucreze şi cu mâinile la împletirea metaniilor de lână. Nu rămânea niciodată fără să lucreze. Cu mâinile împletea şi cu buzele, mintea şi inima se ruga cu smerenie zicând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!»

în afară de mâncarea modestă de la trapeza mănăstirii cuviosul nu mânca nimic altceva toată ziua. Iar dacă cineva îi dăruia ceva material fie mâncare, fie bani, fie vreun lucru se îngrijea repede să-l dăruiască săracilor, spre a scăpa de greutatea acestei responsabilităţi. Cu binecuvântarea stareţului, împărţea şi din cele lucrate de dânsul, celor care aveau nevoie. Săracii care veneau la mănăstire vedeau în persoana sa un prieten, un binefăcător şi un frate adevărat.

împreună cu iubitorul de Hristos Nicolae a venit la mănăstire şi un bun prieten de-al său, care era în acelaşi timp şi un foarte bun medic. Se chema Petru şi era sirian

309

de neam. O adâncă iubire frăţească îi unea încă din copilărie pe cei doi. De aceea, aşa cum erau de nedespărţit în lume, aşa ar fi dorit să fie şi în cadrul luptei duhovniceşti de la mănăstire.

Din nefericire Petru se descurajă din cauza greutăţilor oferite de viaţa monahală şi nu rămase pentru mult timp ca frate în cadrul mănăstirii. Văzând munca grea pe care o depunea prietenul şi altădată stăpânul său Nicolae, văzându-l pe acest copil de principe, care trăise până atunci fără de grijă în bogatele palate princiare, că se lupta acum pentru dobândirea virtuţii ascultării şi a sărăciei necondiţionate, plecă întristat şi tulburat. Se duse la Kiev şi-şi practică acolo meseria sa de doctor.

Cu toate acestea, venea adeseori la Lavră ca să se întâlnească cu vechiul său prieten, stătea multe ore de vorbă cu dânsul şi-i spunea:

310

Pag. 257 original

fratele şi domnul meu! De ce nu te îngrijeşti de sănătatea ta…? De ce îţi chinui atât de mult trupul cu atâta muncă şi posturi aspre…? în acest mod nu vei putea să ridici până la sfârşit jugul lui Hristos…! Dumnezeu nu ne cere o abţinere exagerată şi străduinţe prea grele, ci doar să avem inimă curată şi smerită. Tu însă lucrezi aici pentru aceşti călugări asemenea unui rob cumpărat. Nici nu eşti învăţat cu un astfel de mod de viaţă şi nici nu este demn pentru un principe ca tine, ca să se ocupe cu nişte munci atât de umilitoare. Fraţii tăi, Iziaslav şi Vladimir, sunt nemângâiaţi de situaţia în care ai ajuns. Ai fost bogat şi slăvit şi ai ajuns sărac lipit, smerit şi neînsemnat. Boierii, care până mai ieri îţi erau ascultători, locuiesc în palate şi au toate bunătăţile, în timp ce tu, domnul lor, trăieşti într-o chilie întunecată, lipsit de orice bun. Care dintre principii Rusiei s-a mai umilit vreodată aşa…? Oare tatăl tău David

311

sau bunicul tău Sviatoslav ar fi făcut aşa ceva…? Domnul meu, ascultă-mă şi micşorează greutatea străduinţelor tale. Altfel vei muri înainte de vreme!

fratele meu, răspunse la sfaturile lui Petru cuviosul. Tot ceea ce tu îmi spui acum, eu le-am cugetat foarte bine mai înainte. Află, deci, că nu trebuie să aibă cineva milă de trupul său. De aici provin patimile şi distrugerea sufletului. Spui că Dumnezeu nu ne cere atâta abţinere şi străduinţe ascetice, ci mai ales inimă curată şi smerită. Aceasta este adevărat. însă cum să se cureţe şi să se smerească inima fără asceză, fără post şi fără străduinţe…? Acesta este singurul drum către curăţie şi către mântuire. Şi toţi cei care nu l-au urmat, «părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit39», după cum ne spune apostolul. Lasă să muncească trupul. Să slăbească. Să se îmbolnăvească. «… căci puterea mea se desăvârşeşte în slăbiciune40», spune iarăşi apostolul. Şi de altfel «… pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi41». Fără post şi fără suferinţe, fratele meu, nu vom avea parte de slava viitoare a sfinţilor. Postul este mama purităţii şi a curăţiei. Iar truda este tatăl smereniei. «Smeritu-s-a întru greutăţi inima lor», spune psalmistul. De aceea şi eu îl slăvesc pe Dumnezeu că m-a eliberat de legăturile cele lumeşti şi m-a făcut robul robilor Săi, adică al acestor fericiţi monahi. Ce am fost…? Principe…? Şi acum ce fac…? îl slujesc pe cerescul

39 1 Petru 11,15.

40 II Corinteni XII,9.

41 Romani VIII, 18.

312

«împărat al împăraţilor». Care dintre acestea două este mai presus…? Cât despre fraţii mei, nu le-am lăsat puterea şi averea mea? Să se ocupe cu acestea, de vreme ce-i atrag atât de mult. Şi să-şi vadă de treaba lor. Eu «pe toate le socotesc că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc42». Iar tu, de ce dezaprobi postul şi cumpătarea mea? Tu, doctor fiind, nu recomanzi de multe ori diferiţilor bolnavi să se abţină de la anumite mâncăruri, ca să se vindece de suferinţele lor trupeşti? Acelaşi lucru îl fac şi eu ca să-mi vindec bolile cele sufleteşti. Iar dacă trupul meu se va îmbolnăvi şi va pieri de dragul lui Hristos, câştigul va fi al meu. Şi de ce mă consideri mai prejos decât boierii care se bucură de slava cea lumească şi trecătoare, de vreme ce eu, dacă Dumnezeu mă va izbăvi prin mila Sa, voi împărăţi împreună cu El în veacul cel ceresc…? Cât despre ceilalţi domnitori ruşi, nu mă interesează că nici unul dintre ei nu a urmat drumul pe care eu l-am ales. Măcar să o fi făcut şi ei… însă am vorbit destul. Ai minte şi poţi să le judeci şi singur pe celelalte. Aceste lucruri să le spui şi acelora care te-au sfătuit să vii aici şi să mă ispiteşti.

Din cauza muncii îndelungate şi a posturilor aspre, se întâmpla câteodată ca fericitul Nicolae să se îmbolnăvească. Când Petru afla aceasta, îi trimitea diferite plante terapeutice. însă cuviosul nu le folosea niciodată, întotdeauna se făcea bine prin ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care venea întotdeauna, după ce se ruga fierbinte.

42 Filipeni 11,8.

313

S-a întâmplat însă ca odată, să se îmbolnăvească şi doctorul. Cuviosul află şi-i trimise următorul mesaj: «Nu lua nici un medicament. Cere vindecarea de la Domnul şi foarte curând te vei face bine. Dacă nu mă vei asculta, vei suferi mult».

Petru promise că va asculta. Pe ascuns însă-şi preparase, puţin credinciosul, şi un sirop farmaceutic pe care-l bea din când în când. însă degeaba aştepta vindecarea. Dimpotrivă, situaţia sa se înrăutăţi în aşa hal, încât era gata să moară. Numai intensele rugăciuni ale cuviosului l-au salvat. Astfel primi o bună lecţie.

Când mai târziu se îmbolnăvi din nou, îl anunţă din nou pe cuvios. Acesta îi spuse pentru încă odată: «Nu lua nici un medicament. Numai roagă-te. în cea de a treia zi, te vei face bine».

De această dată Petru nu mai îndrăzni să nu asculte. Şi într-adevăr, în acord cu cele spuse de cuvios, a treia zi se vindecă. Atunci cuviosul îl chemă la mănăstire.

– Petre, i-a spus, te-am chemat ca să-mi iau la revedere de la tine. Peste trei zile voi pleca din această lume!

Lui Petru nu-i venea să-şi creadă urechilor. Căzu la pământ şi începu să plângă cu amar.

– Vai mie, frate şi doamne al meu! Nu mă lăsa singur! Cine-i va mângâia pe fraţii tăi…? Cine va mai fi sprijinitorul săracilor, al orfanilor şi al văduvelor…? Nu pleca, principele meu, pentru că prin tine mulţi s-ar putea salva! De unde ai primit această ştire…? De la Domnul? Roagă-L să mă lase pe mine să mor în locul tău!…

Fericitul Nicolae îl ridică cu blândeţe de jos şi-i spuse:

314

– Petre, să nu-ţi pară rău… Domnul ştie cum să aibă grijă şi cum să-şi ajute întreaga sa creaţie, pe care a făcut-o din nimic. El poate să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i miluiască pe cei săraci şi să-i vindece pe cei bolnavi.

El te va apăra şi pe tine. Iar fraţii mei să nu plângă pentru mine. Să plângă pentru ei înşişi şi pentru păcatele lor. Doar aşa îşi vor găsi iertarea şi liniştea în cealaltă viaţă. Eu nu cer de la Domnul să-mi prelungească viaţa. De multă vreme eu am murit deja faţă de cele lumeşti şi trecătoare.

Zicând acestea, cuviosul Nicolae se duse la peşteră ca să-şi pregătească locul îngropării sale. Doctorul îl urmă abătut.

– Care dintre noi doi iubeşte mai mult aceste locuri…?

Pe Petru îl podidiră din nou lacrimile.

– Ştiu foarte bine, răspunse, că dacă tu ai vrea, Domnul ţi-ar prelungi viaţa. Roagă-L deci pentru asta, şi bagă-mă pe mine în acest mormânt.

Cuviosul nu-i refuză această rugăminte lui Petru.

Se cufundă pentru o vreme într-o fierbinte rugăciune.

– Facă-se voia ta, dacă Domnul o va îngădui, spuse apoi cu bunăvoinţă. Mai întâi însă te sfătuiesc să îmbrăţişezi şi tu îngereasca schimă monahală.

Conform dorinţei sale, Petru fu în curând tuns în monahism. Imediat apoi se zăvorî în peşteră, unde timp de trei zile şi trei nopţi a plâns şi s-a rugat pentru mântuirea sa.

în prima zi cuviosul Nicolae veni la dânsul şi-l întrebă:

– Frate Petru, vrei cumva să te iau cu mine?

– Nu, răspunse acesta. Vreau dacă este voia lui Dumnezeu şi după cum este şi dorinţa mea să-mi dai

315

voie să adorm eu întru Domnul în locul tău. Tu să rămâi aici şi să te rogi pentru sufletul meu către Mântuitorul.

– Atunci să priveghezi şi să fii gata, frate, deoarece se apropie ceasul. «Iată Mirele vine!» Peste trei zile vei pleca din această lume, după cum îţi este sfinţita ta dorinţă.

După trei zile de rugăciune neîncetată, fericitul Petru se împărtăşi cu Sfintele şi de viaţă făcătoarele Taine, se întinse singur pe catafalc şi-şi predă sufletul în mâinile Domnului.

După adormirea acestuia, fericitul Nicolae a mai trăit încă treizeci de ani de viaţă ascetică, fără să părăsească nici măcar o singură zi mănăstirea. După ce ajunse la înălţimile sfinţeniei, iubitorul de Dumnezeu principe se mută şi el în corturile drepţilor.

Când s-a aflat despre fericita sa adormire, toţi locuitorii oraşului Kiev s-au adunat la lavră, ca să-şi ia rămas bun de la dânsul şi ca să se bucure de binecuvântarea sfinţitului său trup. Fraţii săi Iziaslav şi Vladimir plângeau nemângâiaţi. Cel dintâi îl rugă pe stareţul mănăstirii să-i dăruiască ca binecuvântare şi mângâiere crucea, fesul monahal şi preşul pe care-l folosise cuviosul ca să-şi facă metaniile. Stareţul i le dădu zicând:

– După credinţa ta, să le ai pe acestea ca ajutor şi binecuvântare în viaţa ta.

Iziaslav le luă şi trimise apoi mănăstirii multe daruri.

Se întâmplă ca după câteva luni principele să se îmbolnăvească. Era atât de grav, încât se afla deja în pragul morţii. Soţia sa, copiii şi toţi boierii stăteau lângă dânsul şi aşteptau să-şi dea duhul.

316

Iziaslav era întins pe patul suferinţei sale, în stare de inconştienţă. în vreme ce aşteptau astfel, bolnavul deschise deodată ochii, se ridică un pic şi şopti:

– Aduceţi-mi un pic de apă de la izvorul mănăstirii Peşterilor!

Apoi căzu din nou în starea de comă.

Câţiva dintre boieri au alergat îndată la mănăstire şi au cerut apă de la acel izvor. Stareţul le dădu cu bunăvoinţă din acea apă, cu care mai întâi stropi şi mormântul cuviosului Teodosie.

– Luaţi apă care are binecuvântarea cuviosului părintelui nostru Teodosie. însă iată! Luaţi şi cămaşa de lână care a fost a fericitului Nicolae Sviatoşa şi îmbrăcaţi-l cu ea pe fratele său bolnav. Rugăciunile acestor cuvioşi să-l facă bine!

încă nu intraseră bine boierii în Kiev şi principele Iziaslav îşi reveni din nou în simţiri şi spuse:

– Mergeţi repede la intrarea oraşului şi întâmpinaţi-i pe cuvioşii părinţii noştri Teodosie şi Nicolae. Vin la noi!

Iar în ceasul în care boierii au intrat în palat, domnitorul a strigat:

– Nicolae…! Nicolae Sviatoşa…!

I-au dat să bea din apa adusă şi l-au îmbrăcat cu cămaşa. Şi o minune! îndată se făcu sănătos şi se ridică din pat!

Cu toţii L-au slăvit atunci pe Dumnezeu şi pe cuvioşii sfinţii Săi, care dăruiesc atâtea binefaceri oamenilor.

De atunci Iziaslav, de fiecare dată când se îmbolnăvea, se îmbrăca cu acea cămaşă şi se făcea bine. O purta de asemenea şi în timpul campaniilor sale militare,

317

ca pe o armură de netrecut pentru orice lovitură a duşmanului.

Se spune însă că odată principele păcătui greu Şi de frică şi ruşine, nu mai îndrăznea să poarte cămaşa cuviosului. Plecă la război şi în prima luptă fu ucis!…

Fie ca prin rugăciunile cuviosului principe Nicolae Sviatoşa să aflăm şi noi vindecarea pentru toate bolile sufleteşti sau trupeşti, prin harul şi iubirea Domnului nostru Iisus Hristos.

Cuviosul Erasmus

Buna chivernisire a bogăţiei este o poruncă divină. Deoarece bogăţia «este un dar de la Dumnezeu». Însă nu toţi oamenii, din păcate, nu chivernisesc cum se cuvine darurile lui Dumnezeu. Mulţi au fost distruşi din cauza bogăţiilor: «S-au dăruit morţii trupului de dragul aurului».

Două sunt principalele căi prin care se pot investi banii în scopul câştigului sufletesc: fie făcând milostenie, fie contribuind la ridicarea unei biserici sau a unor aşezăminte de binefacere.

318

Cuviosul Erasmus a ales cel de-al doilea mod. în timp ce era bogat şi slăvit în lume, când auzi pe sfântul Ioan Gură de Aur că se ruga prin Sfânta Liturghie «pentru cei ce iubesc podoaba casei» Domnului, dărui întreaga sa avere pentru ridicarea şi împodobirea bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Lavra Peşterilor. Apoi deveni el însuşi monah acolo şi începu să se împodobească şi pe sine cu virtuţi, ca pe o «biserică a Duhului Sfânt» şi ca pe un chip viu al lui Dumnezeu.

Diavolul însă, acest ucigător de suflete, nu întârzie să-i întindă o capcană distrugătoare robului lui Dumnezeu. Când tot aurul fusese deja cheltuit pentru împodobirea bisericii Născătoarei de Dumnezeu, fericitul Erasmus începu să se gândească la faptul că chipurile, degeaba se cheltuiseră toţi acei bani. «Vai de minei», se gândea, «nu voi primi nici o răsplată pentru aceasta. Banii mei s-au pierdut degeaba. Trebuia mai bine să-i fi împărţit săracilor».

Cuviosul nu-şi dădu seama că aceste gânduri erau de fapt ispite ale vicleanului. Căzu în mâhnire şi în disperare. Nici mângâierile stareţului nici sfaturile celorlalţi fraţi nu reuşeau să-l ajute şi să-l facă să-şi schimbe părerea. începu să trăiască fără să mai respecte rânduielile vieţii sale monahale. Pierdea timpul în zadar, fără să se mai lupte duhovniceşte, fără rugăciune, fără ascultare, cufundat în cea mai distrugătoare nepăsare şi neglijenţă.

Când părinţii au văzut că sfaturile lor nu numai că nu-l ajutau, ci-l mai şi înfuriau pe deasupra, au încetat să-i mai vorbească şi s-au concentrat mai mult la a se ruga pentru dânsul.

319

Iubitorul de oameni Dumnezeu nu lăsă să se piardă însă râvna sa de la începutul vieţii monahale şi virtuţile pentru care se luptase robul Său până atunci. îngădui ca acesta să se îmbolnăvească grav. Cuviosul ajunse curând în pragul morţii. Timp de şapte zile rămase inconştient, fără să mai poată mânca sau vorbi cu cineva.

în a opta zi stareţul chemă întreaga obşte lângă patul suferinţei acestuia. Văzând părinţii că sufletul celui bolnav refuza să iasă, oftau şi spuneau:

– Mare nenorocire pe capul fratelui nostru! Şi-a petrecut viaţa în neglijenţă şi trândăvie. Iar acum sufletul său este chinuit şi nu poate ieşi din trup.

în acea clipă însă o, minunate sunt lucrurile Tale Doamne! muribundul Erasmus îşi reveni în simţiri, se ridică şi şezu pe pat.

– Fraţilor şi părinţilor! Spuse cu voce tare, ca şi cum nici nu ar fi fost bolnav. Adevărat aţi spus! Sunt păcătos şi am trăit în trândăvie. Moartea m-a găsit nepocăit. Dar în timp ce diavolul aştepta cu bucurie sfârşitul meu, mi-au apărut în faţă cuvioşii părinţii noştri Antonie şi Teodosie şi mi-au spus: «Frate, ne-am rugat pentru tine Domnului. Iar Acesta, ca un multmilostiv, ţi-a mai dat vreme de pocăinţă». Apoi am văzut-o pe Maica Domnului care mi-a spus: «Erasmus! Pentru că ai împodobit biserica mea şi ai înfrumuseţat-o cu minunate icoane şi vase preţioase, am mijlocit pentru tine către Fiul meu. Te voi răsplăti pentru fapta ta. Pentru că pe săraci întotdeauna îi veţi avea în preajma voastră şi întotdeauna îi veţi ajuta. Biserica mea însă, o singură dată se zideşte şi se împodobeşte. Ridică-te acum, pocăieşte-te din adâncul sufletului pentru păcatele tale şi primeşte schimă

320

monahală cea mare. Peste trei zile te voi lua lângă mine, pentru că ai iubit podoaba casei mele».

După ce termină de povestit această viziune a sa fericitul Erasmus începu cu suspine şi zdrobire de inimă să-şi mărturisească păcatele fără ruşine în faţa tuturor fraţilor din obşte. Apoi se ridică şi merse în biserică. Acolo stareţul îi dărui schima monahală cea mare. Apoi cuviosul se izolă şi se dărui rugăciunii neîncetate.

în cea de a treia zi, după cuvântul Maicii Domnului, plecă liniştit către cele cereşti.

Cuviosul Aretas

Vrednic şi drept este să mulţumim lui Dumnezeu nu numai pentru binefacerile Sale, dar şi pentru încercările la care adeseori ne supune. Pentru că încercările care se suportă cu răbdare, îl umplu pe cel drept de bucurie, aşa cum oarecând s-a întâmplat cu dreptul Iov, iar pe cel păcătos îl curăţesc şi-l sfinţesc.

O astfel de încercare de la Dumnezeu l-a făcut să-şi revină în sine şi pe cuviosul Aretas, care se trăgea de la Poloţk şi era monah al Lavrei Peşterilor. El suferea de patima iubirii de arginţi, rădăcina tuturor relelor, după cum ne spune apostolul Pavel. Aduna pe ascuns în chilia sa bani şi obiecte preţioase. Din câştigul lucrului manual cu care se îndeletnicea nu dădea nimic la mănăstire sau la săraci. însă nici pentru sine nu cheltuia nici un bănuţ. Numai aduna continuu…

Cuvântul lui Dumnezeu nu-l sensibiliza. Sfaturile şi observaţiile stareţului nu dădeau nici un rezultat. Poveţele celorlalţi fraţi nu-l mişcau.

321

într-o noapte, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, nişte hoţi au intrat în chilia sa şi i-au furat tot ce avea, dispărând în noapte.

Când Aretas îşi dădu seama că fusese jefuit, parcă fu lovit de un fulger. Dezamăgirea sa a fost atât de mare, încât numai intervenţia iubitorului de oameni Dumnezeu, l-a scăpat de la a-şi pune capăt zilelor. Se sălbătici însă din cauza furiei şi a supărării. Din acea zi începu să-i deranjeze pe ceilalţi fraţi, să-i ocărască şi să le ceară bani. îi considera pe toţi vinovaţi pentru paguba sa. Deveni un adevărat tiran pentru întreaga obşte.

Părinţii îl asigurau că ei nu au absolut nici o vină şi-l sfătuiau să-şi pună încrederea în Dumnezeu.

frate, îi spuneau, «lasă-I lui Dumnezeu toată grija ta, căci El va avea grijă de tine 43».

Acesta însă refuza categoric să-i asculte. Nu numai că nu dădea nici o atenţie sfaturilor lor, ci-i mai şi repezea, folosind tot felul de jigniri şi expresii necuviincioase. Vicleanul diavol îl stăpânea pe deplin.

Peste puţin timp însă Aretas se îmbolnăvi grav, ajungând în pragul morţii. Cu toate acestea nici pe patul suferinţei sale nu înceta să se plângă şi să-i jignească pe fraţi. în cele din urmă căzu în stare de comă şi rămase pentru mult timp ca şi mort. Abia ce mai respira. Fraţii erau foarte întristaţi şi aşteptau să-i vină sfârşitul.

însă iubitorul de oameni Dumnezeu, care nu doreşte moartea păcătoşilor, ci să se întoarcă şi să fie viu, îşi trimise mila Sa către robul Său cel chinuit.

Cum stătea aşa nemişcat, deodată începu să strige:

43 I Petru V,7.

322

– Doamne, miluieşte-mă! Doamne salvează-mă! Doamne am păcătuit! Ai tăi sunt şi nu-mi pare rău că i-am pierdut!

îndată îşi reveni în simţiri, se ridică şi începu să le istorisească înfricoşat fraţilor care se strânseseră lângă dânsul, tot ceea ce i se întâmplase.

– Am văzut, spuse, cum au venit lângă mine îngerii şi demonii. Au început să se certe între ei pe tema pierderii averii mele. Demonii susţineau cu insistenţă că nu numai că nu L-am mulţumit pe Dumnezeu, dar am şi blasfemiat prin iubirea mea de arginţi şi prin comportamentul meu. «De aceea eşti al nostru Aretas», îmi spuneau, în vreme ce eu îi priveam îngrozit. «Eşti al nostru şi nouă ne vei fi predat!» Atunci îngerii m-au privit cu tristeţe şi mi-au spus: «O omule nenorocit! O monahule nevrednic, care timp de atâţia ani ai fost robul patimii iubirii de arginţi! Nu te-a trezit nici măcar furtul banilor tăi! Dacă ai fi mulţumit şi L-ai fi slăvit pe Dumnezeu pentru că a îngăduit să-i pierzi, I s-ar fi făcut milă de tine şi te-ar fi iertat. Pentru că ţi-ar fi socotit pierderea banilor ca pe un act de milostenie, aşa cum a făcut pentru dreptul Iov. Oricine face milostenie prin voia sa, săvârşeşte o mare faptă bună în faţa lui Dumnezeu. Însă şi cine pierde fără să vrea bogăţia sa, dar vede această pierdere cu înţelegere şi dă slavă lui Dumnezeu, este răsplătit de acesta ca şi cum ar fi făcut milostenie. Diavolul îi trimite pe hoţi ca să fure averile oamenilor şi ca să-i facă pe cei care le pierd să se mânie şi să spună blasfemii către Dumnezeu»

Când am auzit aceste cuvinte ale îngerilor am strigat ceea ce aţi auzit: «Doamne, miluieşte-mă! Doamne salvează-mă! Doamne am păcătuit! Ai tăi sunt şi nu-mi pare rău că i-am pierdut!» îndată ce am strigat aceste

323

cuvinte diavolii au dispărut, în timp ce îngerii s-au bucurat şi apoi au plecat şi ei.

Când au auzit cele istorisite fraţii au dat slavă pentru marea înţelepciune şi iubire de oameni a lui Dumnezeu, care găseşte întotdeauna mijloacele cele mai potrivite ca să-i aducă pe cei păcătoşi la pocăinţă.

Din acea zi viaţa lui Aretas se schimbă definitiv. Şi în timp ce mai înainte nu ştia cum să se mai certe şi să-i mai jignească pe fraţi, acum cu toţii admirau blândeţea şi bunătatea sa.

Fericitul Aretas îşi petrecu tot restul vieţii sale cu adâncă pocăinţă, cu iubire faţă de toţi, cu desăvârşită ascultare, cu rugăciuni însoţite de lacrimi fierbinţi şi cu multă cumpătare. Şi atât de mult se făcu plăcut înaintea lui Dumnezeu prin smerenia şi prin asceza sa, încât, după cuvioasa sa adormire, se învrednici ca sfintele sale moaşte să rămână întregi şi de mir izvorâtoare, ca un semn al milei Domnului şi ca o recunoaştere a vieţii sale sfinte.

Cuviosul Titus preotul

Aşa cum ne spune sfântul apostol Pavel «mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea şi peste toată nedreptatea oamenilor care ţin nedreptatea ca adevăr44». Tot aşa însă şi «pacea lui

44 Romani 1,18.

324

Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea45», se descoperă către aceia care doresc să devină «fii ai lui Dumnezeu». Aceasta ne-o descoperă foarte clar Domnul şi în cazul cuviosului Titus al Peşterilor.

Fericitul Titus era monah al Lavrei şi se învrednicise să primească slujirea de preot. Trăirea sa duhovnicească era foarte intensă, îngerească, în vreme ce dragostea sa către ceilalţi fraţi ai obştii era la fel de mare şi de sinceră pentru toţi.

În vremea aceea trăia la Lavră şi un diacon ce se chema Evagrie. Vicleanul diavol, care întotdeauna «seamănă neghină printre grâu şi fuge 46», semănă duşmănie între preotul Titus şi diaconul Evagrie. Şi în timp ce la început nutriseră unul pentru celălalt o adâncă iubire şi prietenie, ajunseseră acum să nici nu vrea să se mai vadă în ochi. Atât de mult îi orbiseră furia şi ura, încât, când unul dintre ei tămâia prin biserică, celălalt se ridica şi pleca. Iar dacă nu pleca, primul trecea pe lângă dânsul fără ca să-l tămâieze!

Cu toate că erau afundaţi într-un astfel de întuneric al urii, cei doi fraţi îndrăzneau să slujească Sfânta Liturghie, să ofere cinstitele Daruri şi să se împărtăşească, uitând se pare porunca Domnului care spune: «dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo,

45 Filipeni IV,7.

46 Matei XIII,25.

325

înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind adu darul tău 47».

Ceilalţi fraţi de sute de ori încercaseră ca să-i împace, însă aceştia nici nu vroiau să audă.

Se întâmplă ca într-o zi să se îmbolnăvească foarte grav preotul Titus. Ajunsese în pragul morţii şi deodată a început să plângă cu amar şi să se jelească pentru păcatul său.

– Pentru numele lui Hristos, fraţilor! striga. Fiţi buni şi mergeţi la fratele Evagrie, Spuneţi-i să mă ierte, în numele Domnului!

Fraţii au alergat îndată la diaconul Evagrie. Acesta însă nu acceptă nici acum să-l ierte pe fratele său ce se afla în pragul morţii, ci mai mult, începu să-l blesteme şi să-l ocărască de departe cu cuvinte pline de ură şi răutate.

Atunci fraţii l-au luat cu forţa şi l-au adus lângă patul celui suferind ca să se împace. îndată ce-l văzu, preotul se sculă cu greutate, se întoarse către dânsul şi-l imploră plângând:

– Iartă-mă, părinte! Iartă-mă şi binecuvântează-mă! Eu plec din această lume!

însă nici acum nu era mişcat nemilosul Evagrie. îi întoarse spatele şi declară în faţa tuturor:

– Niciodată nu mă voi împăca cu tine! Nici în viaţa de acum şi nici în cea viitoare!

Nu apucă însă să termine aceste cuvinte că îndată căzu jos ca şi fulgerat!

Părinţii alergară să-l ridice, însă şi-au dat seama că era deja mort. Trupul său devenise îndată rigid şi se răcise

47 Matei V,23-24.

326

ca gheaţa. Nici membrele trupului nu reuşeau să i le mai întindă, nici pleoapele ochilor şi nici gura să le închidă.

În aceeaşi clipă preotul Titus se ridică complet sănătos, ca şi cum nu s-ar fi îmbolnăvit niciodată!

Cu groază şi cutremur au privit cu toţii la moartea fără cinste a răutăciosului Evagrie şi la minunata vindecare a preotului Titus. Au început îndată să-i ceară acestuia anumite explicaţii. Iar acesta le istorisi revelaţia pe care o avusese.

mă găseam, aşa cum aţi văzut, pe patul de moarte, fără să mă fi împăcat cu Evagrie. Şi deodată, ce să văd! îngerii se apropiaseră de mine, însă au plecat îndată, plângând pentru pierderea sufletului meu. în acelaşi timp demonii s-au apropiat şi aşteptau lângă mine, bucuroşi că aveau să-mi câştige sufletul din cauza urii şi a răutăţii. Atunci am strigat cu putere şi v-am rugat să mergeţi şi să-l aduceţi lângă mine pe fratele Evagrie ca să ne împăcăm. Când eu m-am întors către dânsul şi mi-am cerut iertare, iar el şi-a întors faţa de la mine, am zărit deodată lângă mine un înger mare şi puternic, ce te înspăimânta cu privirea. în mâinile sale ţinea o suliţă de foc. Cu aceea l-a străpuns fără milă pe Evagrie şi acesta căzu mort pe loc. Acelaşi înger îşi întinse măna şi mă ridică din pat şi iată, sunt sănătos!

îngroziţi, fraţii au început să plângă cu amar pentru îngrozitoarea moarte a lui Evagrie. Au ridicat şi au îngropat în grabă trupul acestuia, care oferea o privelişte îngrozitoare, aşa cum era cu ochii deschişi, cu gura căscată mare şi cu membrele trupului strâmbate şi înlemnite.

De atunci toţi fraţii, primind această dureroasă lecţie de la sfârşitul lui Evagrie, «s-au îmbrăcat cu

327

milostivirile îndurării48». Nu au uitat niciodată asigurarea dată de cuviosul Efrem Sirul: «Dacă cineva se întâmplă să moară în timp ce este în duşmănie cu aproapele său, judecata sa va fi fără milă».

Preotul Titus, mai mult decât toţi, după această zguduitoare experienţă, îndepărtă pentru totdeauna din viaţa sa nu numai mânia, ci şi orice gând rău faţă de orice frate. După multe străduinţe ascetice se învrednici în cele din urmă să adoarmă în pace şi să-şi predea sufletul în mâinile Domnului.

Sfintele sale moaşte mărturisesc peste veacuri, despre slava de care se bucură în corturile cele cereşti.

Cuviosul Nifon, episcop de Novgorod

Dacă râvna casei lui Dumnezeu îl «mistuia» pe psalmistul David, pe fericitul Nifon îl mistuia zelul pentru păstrarea credinţei ortodoxe şi a ordinii canonice pe tot cuprinsul Bisericii Ruse.

Iubitorul de Hristos Nifon a intrat în obştea de la Lavra Peşterilor în anii de domnie ai lui Timotei. Singura sa grijă era să-şi împodobească sufletul cu virtuţi şi de aceea se îndeletnicea cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea şi cu o aspră asceză.

Faima virtuţilor sale nu întârzie să depăşească zidurile mănăstirii. De aceea, când în 1130 episcopul de Novgorod, sfântul Ioan, după o slujire de douăzeci de ani, se retrase ca să se liniştească la mănăstire, cuviosul Nifon a fost ales în locul său.

48 Coloseni 11,12.

328

îndată ce primi harul arhieriei de la mitropolitul Kievului Mihail II (1130) în prezenţa a mai multor episcopi ai Rusiei, se dărui cu aprindere lucrării de a întări credinţa Ortodoxă în eparhia sa.

Mai întâi avu grijă să se ridice cât mai multe biserici, spre a se putea slăvi în ele numele Domnului şi spre a primi poporul hrana cea duhovnicească.

în centrul Novgorodului avu grijă să se zidească biserica de piatră cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi împodobi biserica mitropolitană a Sfintei Sofia cu o minunată pictură.

Pentru oile cele cuvântătoare ierarhul Nifon se dovedi a fi «păstorul cel bun». învăţa şi zidea duhovniceşte pe păstoriţii săi cu predici înţelepte, cu cateheze şi cu exemplul vieţii sale sfinte. îşi amintea întotdeauna de îndemnul sfântului apostol Pavel către sfântul Timotei: «ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, Făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă49».

De multe ori fericitul intervenea ca să aducă pacea între domnitorii şi locuitorii provinciilor ruseşti, care se aflau pe atunci în neîncetate certuri şi războaie civile. Cu cuvântul său luminat şi cu sfaturile sale înţelepte, mijlocise cu timp şi fără timp, pentru aducerea păcii între cei aflaţi în conflicte, după cuvântul apostolului care spune: «…să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul50».

49 I Timotei IV, 16.

50 Romani XIV, 19.

329

în anii păstoriei sale locuitorii Novgorodului s-au revoltat şi l-au alungat pe domnitorul Vsevolod Vostislavici. în locul acestuia l-au chemat pe Sviatoslav Olegovici. Acesta din urmă, îndată ce a preluat domnia, a dorit să încheie o căsătorie necanonică. Arhiereul Nifon nu numai că refuză să săvârşească această slujbă, dar le interzise şi tuturor preoţilor din mitropolia sa să binecuvânteze această fărădelege.

Domnitorul însă nu dădu înapoi. îi forţă pe câţiva preoţi, pe care-i adusese cu sine atunci când venise la Novgorod, să slujească Taina Cununiei pentru dânsul. însă şi după aceasta bravul ierarh nu încetă să condamne cu curaj fărădelegea comisă, asemănându-se astfel cu profetul David care spunea oarecând: «Spune-voi mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu mă voi linişti».

Vrednică de menţionat este şi grija binecuvântatului ierarh ca să întreţină relaţia canonică dintre Biserica Rusă şi Patriarhia de Constantinopol.

Când a trecut la Domnul mitropolitul Kievului Mihail51, domnitorul Iziaslav Motislavici52 a convocat sinodul tuturor episcopilor ruşi şi le-a recomandat să-l

51 Alte izvoare menţionează că mitropolitul Mihail nu murise, ci plecase la Constantinopol din motive necunoscute.

52 Fiu al marelui domnitor Mostislav Vladimirovici, a cucerit cu forţa tronul Kievului în 1146. A fost alungat de pe tron de două ori şi domnia lui a fost foarte agitată. Din vremea sa începe o perioadă de decădere a principatelor ruse, până la supunerea lor de către mongoli. A murit la Kiev în 1154.

330

aleagă în scaunul mitropolitan pe monahul Clement Filosoful, fără ca să ceară mai întâi acordul şi binecuvântarea patriarhului de Constantinopol.

S-au supus voinţei domnitorului cei mai mulţi membri ai sinodului: episcopul Onufrie de Cernigov, Eftimie de Pereghiaslav, Daniel de Gheorghiev, Teodor de Belgorod, Teodor de Vladimir şi Ioachim de Turov.

Sfântul Nifon nu era de acord însă sub nici o formă. Nu-l speria nici puterea domnitorului şi nici hotărârea majorităţii episcopilor nu o socotea corectă. Se ridică şi spuse «cuvintele adevărului».

cum vom îndrăzni să hirotonim mitropolit de Kiev fără binecuvântarea patriarhului de Constantinopol? Cum să trecem peste ordinea canonică şi peste rânduiala tradiţiei? Botezul şi harul le-am primit de acolo. Tronul ecumenic de Constantinopol ne-a adus lumina adevărului, lumina lui Hristos pe pământul rusesc. Tronul ecumenic ne-a făcut din robi ai întunericului fii ai Luminii, ai lui Dumnezeu şi ai Răsăritului. De acolo a venit şi primul nostru mitropolit Mihail53. De atunci am dat promisiune scrisă să nu hirotonim mitropolit de Kiev fără binecuvântarea patriarhului ecumenic. Cum, deci, acum să

53 A fost primul mitropolit al Rusiei (989-991) şi se pare că era de neam sirian. El a însoţit-o pe Ana Porfirogeneta, fiind conducătorul misionarilor bizantini în Rusia. L-a botezat pe sfântul Vladimir şi a oficiat căsătoria acestuia cu Ana. Apoi a organizat o intensă activitate de convertire şi botezare a ruşilor din provinciile Suzdal, Novgorod şi Rostov. La Rostov a şi adormit întru Domnul cam pe la anul 991.

331

încălcăm acel jurământ, pe care l-am făcut atunci în faţa lui Dumnezeu?

Cu creştinească bărbăţie, ca un adevărat episcop al Bisericii lui Hristos, fericitul Nifon se opuse dorinţei nelegitime a domnitorului. Credea că această abatere canonică ar fi însemnat ruperea Bisericii Ruse de Ortodoxia Răsăriteană.

Doi dintre episcopi, Manuel de Smolensk şi Cosma de Poloţk, au fost de acord cu poziţia cuviosului Nifon. Ceilalţi însă, din cauza fricii faţă de domnitor, au considerat canonică alegerea mitropolitului, fără aprobarea prealabilă a patriarhului ecumenic. Astfel Clement a fost hirotonit şi instalat în scaunul mitropolitan de Kiev la 27 Iulie 1147.

îndată noul mitropolit a început să facă presiuni asupra sfântului Nifon ca să-l recunoască şi să slujească împreună cu dânsul. însă râvnitorul ierarh şi apărătorul rânduielilor canonice-i răspunse cu asprime:

– «V-aţi îndepărtat de Hristos…, aţi căzut din har54 «Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar» De vreme ce nu te-ai urcat pe tron după rânduiala canonică a Bisericii noastre, nu eşti cu adevărat păstor, ci eşti lup! Hoţ şi tâlhar! De aceea nu accept nici să liturghisim împreună, nici să te pomenesc în diptice ca pe un mitropolit canonic al Kievului, de vreme ce nici tu nu-l pomeneşti pe patriarhul ecumenic al Constantinopolului.

înfuriat de această poziţie a sfântului, Clement îi recomandă domnitorului să-l închidă în închisoare.

Iziaslav îi interzise fericitului Nifon să se mai întoarcă la

54 Galateni V,4.

332

episcopia sa şi-i ordonă să rămână între zidurile mănăstirii Peşterilor. Acolo cuviosul Nifon îşi aduse aminte de «zilele cele de demult», de zilele de asceză, de post, de rugăciune şi de linişte petrecute cândva aici. Se ruga cu recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că «îl învrednicise, pentru numele Lui, să sufere ocară55», şi pentru că, apărând rânduiala canonică a Bisericii, fusese lipsit de tronul său, la fel ca şi Părinţii mărturisitori din trecut.

Cu toate acestea, în anul următor domnitorul de Suzdal, Gheorghe Monomahul,56 a cucerit Kievul şi l-a alungat pe Iziaslav, eliberându-l totodată şi pe sfântul Nifon. Cu mare cinste dreptul ierarh s-a întors la Novgorod. Locuitorii oraşului, care până atunci fuseseră «necăjiţi şi rătăciţi, ca nişte oi care nu avuseseră păstor57», i-au ieşit în întâmpinare cu lacrimi de bucurie şi de emoţie, cerând binecuvântarea vrednicului şi iubitului lor părinte duhovnicesc.

La scurtă vreme după aceasta şi patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care aflase despre poziţia

55 Fapte V,41.

56 Cunoscut şi sub numele de Ghiuri Dolgkoruki (1090- 1157) a fost domnitor de Rostov-Suzdal între anii 1149- 1154 şi de Kiev între 1155-1157. A fost şi cel care a întemeiat Moscova.

57 Matei IX,36.

333

sa dârză şi corectă faţă de dreptul canonic bisericesc, îi trimise o scrisoare de mulţumire şi de susţinere morală. îl asemăna în aceasta cu Sfinţii Părinţi din vechime, care şi-au dat viaţa, atunci când a fost nevoie, pentru Biserica Ortodoxă.

Câţiva ani mai târziu, patriarhia ecumenică a trimis pentru mitropolia de Kiev pe episcopul Constantin. Sfântul Nifon, plin de bucurie, a venit la Kiev ca să se întâlnească cu acesta şi ca să liturghisească împreună. în timpul şederii sale la Kiev fu găzduit la mănăstirea Peşterilor.

La câteva zile însă se întâmplă să se îmbolnăvească deodată foarte grav. Venise deja vremea plecării sale către cămările cele cereşti. Cu trei zile înaintea adormirii sale, le descoperi părinţilor de la Lavră o revelaţie pe care o avusese în acele zile ale suferinţei sale:

într-o dimineaţă, am venit la chilia mea ca să mă odihnesc după slujba Utreniei. Mă luă somnul şi iată ce am visat. Se făcea că eram în biserica mănăstirii, în strana unde obişnuia să stea fericitul întru adormire Nicolae Sviatoşa. Am început atunci să mă rog cu lacrimi la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să mă învrednicească să-l văd pe ctitorul sfânt al locaşului, pe sfântul Teodosie. în biserică erau strânşi foarte mulţi părinţi. Unul dintre dânşii se apropie de mine şi mă întrebă: «Cumva tu eşti acela care vrea să-l vadă pe părintele nostru Teodosie?» «Da eu sunt! Dacă este cu putinţă, arătaţi-mi-l!» Mă luă de mână şi mă conduse în sfântul altar. Acolo mi-l arătă pe cuvios, care era în viaţă! Atunci eu am căzut emoţionat la picioarele sale şi am făcut o metanie mare în faţa sa. El însă mă ridică, mă binecuvântă şi-mi spuse: «Bine ai venit, frate Nifon! De acum înainte vom fi împreună pentru totdeauna!» în

334

mâinile sale ţinea un pergament pe care scria: «Iată-măpe mine şi pe copii pe care Dumnezeu mi i-a dat!» Atunci m-am trezit şi mi-am dat seama că am avut o revelaţie de la Dumnezeu, care mă anunţa despre apropiata mea plecare. Binecuvântat să fie în veci numele Domnului vieţii şi al morţii!

La treisprezece zile de la această viziune, pe 8 Aprilie, în Sâmbăta Luminată, fericitul Nifon adormi în pace şi plecă să se alăture în ceruri turmei celei triumfătoare a cuviosului Teodosie.

Trupul său fu îngropat în peşteră, lângă sfintele moaşte ale altor părinţi, în vreme ce cuviosul său suflet s-a urcat spre tronul lui Dumnezeu, unde mijloceşte pentru noi către Marele Arhiereu Hristos.

PARTEA A PATRA

Cuviosul Nestor cronicarul

Cuviosul Nestor a trăit la mănăstirea Peşterilor pe vremea fericiţilor părinţi Antonie şi Teodosie, şi a consemnat cu multă înţelepciune condiţiile în care s-a întemeiat viaţa monahală în Rusia, având ca model monahismul de la Sfântul Munte Athos.

Născut la Kiev în 1050, a venit de la şaptesprezece ani la Pecerska, dorindu-şi să urmeze vieţii ascetice. Pe vremea aceea cuviosul Antonie se retrăsese la peştera sa

335

izolată, în vreme ce cuviosul Teodosie era ocupat cu zidirea mănăstirii.

înainte de a deveni monah, luminatul de Dumnezeu Nestor fu învăţat în cadrul obştii cuvioşilor să se împodobească cu virtuţile monahale. îi vedea că în toate se trudeau cei dintâi cuvioşii Antonie şi Teodosie, dând un viu exemplu tuturor celorlalţi fraţi ai obştei. De la aceşti doi sfinţi stâlpi ai mănăstirii, evlaviosul tânăr, cu smerenie şi râvnă, primea toate sfaturile, punându-le în practică. Se hrănea neîncetat cu hrana duhovnicească, ce curgea îmbelşugat din aceste două luminoase izvoare ale Cuvântului.

După fericita adormire a cuvioşilor Antonie şi Teodosie tânărul Nestor, care prin viaţa şi lucrarea sa de până atunci dovedise că era deja împodobit cu multe virtuţi, se învrednici să primească din mâinile stareţului Ştefan tunderea în monahism. Mai târziu fu cinstit să urce şi pe prima treaptă a preoţiei, fiind hirotonit diacon.

în 1080, cuviosul scrise cronica sa despre pătimirea primilor cuvioşi martiri Boris şi Gleb, precum şi despre viaţa cuviosului Teodosie.

Când în anul 1091 obştea de la Lavră hotărî să dezgroape sfintele moaşte ale cuviosului Teodosie, fericitului Nestor îi reveni, aşa cum am văzut, cinstea de a le găsi, după o noapte întreagă de săpături obositoare. El a fost martor ocular şi al marilor minuni care s-au petrecut atunci.

în anul 1113 scrise cea mai celebră Cronică a sa, care descrie istoria Rusiei de la anul 850 până la 1110.

Cuviosul nu a încetat niciodată să scrie, până la adormirea sa în pace, petrecută la anul 1114. Domnul îl

336

slăvi şi pe el prin faptul că sfintele sale moaşte au rămas nestricăcioase până în zilele noastre.

Cuviosul Simon, episcopul de Vladimir şi Suzdal

Cuviosul Simon, episcopul de Vladimir şi de Suzdal, prin viaţa sa sfântă şi prin lucrarea sa păstorească a fost printre aceia care au întărit credinţa ortodoxă în rândul ruşilor.

Fericitul Simon, mai înainte de a deveni episcop, se învrednici să primească schima monahală în cadrul mănăstirii Peşterilor şi să urmeze în luptele ascetice şi în dobândirea virtuţilor pe marii trăitori ce s-au nevoit aici.

Ca şi arhiereu s-a dovedit a fi într-adevăr păstorul cel bun, strălucind prin viaţa sa sfântă, luminând poporul cu învăţătura creştină şi dând dovadă cel dintâi de o adâncă iubire a aproapelui. în acelaşi timp nu uită să continue şi lupta sa ascetică interioară, ca unul ce era mai întâi de toate monah, dăruit cu schima cea mare. Continua să se nevoiască în locuinţa sa episcopală la fel de mult ca pe vremea când se afla în chilia subterană de la peşteri.

Odată, pe când se ruga, se învrednici să aibă o minunată revelaţie: Maica Domnului i se arătă pe cer, înveşmântată în haine aurite mai strălucitoare decât soarele. Era însoţită de o mulţime mare de sfinţi ai lui Dumnezeu. De-a dreapta şi de-a stânga sa şedeau cuvioşii Antonie şi Teodosie. Cuviosul se minună de această viziune şi o consemnă în cronicile sale.

Fericitul Simon, vrând să le ofere păstoriţilor săi exemple vii de viaţă sfântă, se apucă să scrie o cronică

337

despre vieţile cuvioşilor părinţi de la peşteri, urmând astfel în lucrarea cronicărească pe sfântul Nestor.

Păstori ca episcop de Vladimir timp de doisprezece ani. Apoi adormi în pace şi se urcă cu sufletul la ceruri spre a se întâlni cu Arhireul şi Mântuitorul Hristos.

Cinstitul său trup fu îngropat cu mare cinste în peştera de la lavră, după cum rânduise în testamentul său. Acolo se găseşte până în zilele noastre slăvit şi nestricat.

Cuviosul Policarp arhimandritul de la Peşteri

După cum îi era şi numele (Policarp înseamnă în limba greacă multe roade), aşa îi era şi viaţa duhovnicească plină de roadele virtuţilor.

Cuviosul, după ce se lepădă de toate cele materiale şi de ispitele vieţii lumeşti, veni la mănăstirea Peşterilor şi intră în cinul monahal. Aici se luptă cu râvnă pentru dobândirea virtuţilor şi pentru înaintarea în viaţa duhovnicească.

338

Sămânţa virtuţilor fusese semănată în inima sa de către cuviosul Simon, viitorul episcop de Vladimir şi Suzdal, care-i era rudă de sânge. Aceste seminţe căzuseră pe pământul cel bun şi rodiră însutit.

Când cuviosul Simon deveni episcop, îl hirotoni şi-l luă cu sine la Vladimir pe fericitul Policarp. Aici cuviosul lucră cu râvnă pentru luminarea poporului lui Dumnezeu şi ca să le arate oamenilor cărările Domnului cele drepte. Se apucă şi scrise şi el despre vieţile cuvioşilor părinţi de la lavră, aşa cum le auzise povestite de către episcopul său, pentru sporul duhovnicesc al credincioşilor. O copie a acestora o trimise şi stareţului de atunci Achindin. Astfel vieţile acestea au putut fi cuprinse în partea a doua a acestui Pateric.

Mai târziu, spre bătrâneţe, cu binecuvântarea episcopului său Simon, cuviosul Policarp părăsi oraşul cu viaţa sa zgomotoasă şi se întoarse la Pecerska, pentru a petrece aici în linişte şi asceză ultimii ani ai vieţii sale. Legătura duhovnicească dintre cei doi cuvioşi nu se întrerupse însă. Au avut între dânşii o susţinută corespondenţă pe teme duhovniceşti.

Când stareţul Achindin trecu la cele veşnice, întreaga obşte fu de acord să fie ales în locul său cuviosul Policarp, ca unul ce era printre cei mai experimentaţi duhovniceşte şi capabili să-i conducă în continuare pe drumul mântuirii. Alegerea sa ca stareţ se petrecu pe vremea în care mitropolit de Kiev era Ioan al IV-lea, iar domnitor Rostislav Motislavici58.

58 A fost domnitor al Kievului începând cu anul 1154 şi până la moartea sa petrecută la anul 1167, dar cu multe întreruperi din cauza luptelor cu ceilalţi pretendenţi la tron.

339

Ca stareţ, iubitorul de Hristos Policarp a fost foarte riguros în ceea ce priveşte respectarea canoanelor monahale şi păstrarea tipicului impus de cuvioşii Antonie şi Teodosie. în persoana sa fraţii din obşte nu găseau numai un părinte iubitor, ci şi un înţelept îndrumător duhovnicesc.

încă şi mulţi dintre oamenii oraşului şi dintre conducători veneau la mănăstire ca să se bucure de frumuseţea predicilor sale, cât şi de sfaturile înţelepte la vreme de restrişte. Mulţi dintre ei în urma acestor bogate experienţe duhovniceşti părăseau bogăţiile trecătoare şi lumea, intrând cu smerenie în obştea de la lavră.

Chiar şi domnitorul Rostislav a fost atât de marcat de întâlnirile cu stareţul încât, s-a spovedit şi s-a pocăit de toate păcatele sale anterioare. Deveni îngăduitor şi milostiv cu cei sărmani, făcându-le multe binefaceri şi iertându-i de multe datorii. De asemenea se îngrijea de nevoile mănăstirii şi ale monahilor ei. Cândva ceru de la stareţul Policarp să-l primească şi pe dânsul în obştea sa. Acesta însă-i spuse:

– Binecuvântate stăpâne, pe tine te-a ales Domnul ca să săvârşeşti toată judecata şi să împarţi dreptatea poporului tău. Această slujbă să o săvârşeşti cu frică de Dumnezeu până la sfârşit şi nu-ţi vei pierde răsplata ta.

– Cinstite părinte, insistă Rostislav, slujirea domnească în lume este în mod inevitabil legată şi de multe păcate. Deja mă simt slăbit şi epuizat de grijile tronului. Aş dori să-mi petrec ultimii ani de viaţă, câţi mi­au mai rămas, dăruit exclusiv Domnului. Aş vrea să-i imit şi eu pe acei împăraţi şi domni care au ales calea cea strâmtă şi cu chinuri, schimbând împărăţia cea lumească

340

cu cea cerească. Am auzit că Marele Constantin, împăratul Bizanţului, s-a arătat unui călugăr bătrân şi sfânt şi i-a spus: «Dacă aş fi ştiut de ce mare cinste se bucură în ceruri cei care intră în viaţa monahală, aş fi aruncat de pe mine hainele împărăteşti de porfiră şi m-aş fi Făcut monah!»

– Dacă-ţi doreşti acest lucru din toată inima, atunci să se împlinească voia Domnului, îi răspunse stareţul.

Cu toate acestea evlaviosul domn nu apucă să-şi împlinească dorinţa sa, deşi era sincer în inima sa.

Câteva zile mai târziu fu nevoit să plece într-o călătorie şi se îmbolnăvi foarte grav în timp ce trecea prin oraşul Smolensk. înţelese că i se apropia sfârşitul şi dădu ordin să fie transportat de urgenţă la Kiev.

Sora sa, Rogneda, văzând starea sa gravă, îl rugă să nu se încumete la o călătorie atât de lungă, ca să nu se înrăutăţească şi mai mult boala sa.

– Nu, nu! insistă Rostislav. Duceţi-mă la Kiev. Şi dacă va fi să mă ia Domnul pe drum, să duceţi trupul meu în biserica de la Lavra Peşterilor. Iar dacă Dumnezeu mă va mai lăsa să trăiesc, voi rămâne pentru totdeauna la Lavră şi mă voi călugări.

Cu toate acestea peste puţină vreme starea sa deveni şi mai gravă. în câteva ore îşi predă sufletul în mâinile Domnului. Nu apucă astfel să-şi îndeplinească dorinţa sa sfântă. îşi termină totuşi viaţa în pocăinţă, ca un credincios rob al lui Dumnezeu.

Fericitul Policarp a continuat să-i întărească şi să-i îndrume duhovniceşte pe monahii obştii sale pentru încă mulţi ani. Ajunse astfel la adânci bătrâneţi şi adormi în pace la 24 Iulie 1182.

341

După sfârşitul său sfânta mănăstire a Peşterilor rămase fără conducător şi trecu printr-o grea încercare, deoarece nici unul dintre cuvioşi nu accepta să-şi asume responsabilitatea stăreţiei. Pe de o parte din smerenie, iar pe de altă parte din dorinţa puternică pe care fiecare o avea pentru linişte şi lipsa oricărei activităţi ce ar fi putut să le tulbure programul personal de rugăciune.

O mare tristeţe domnea cu toate acestea în întreaga obşte. Pentru multe zile fiecare dintre ei nu ştiau ce să facă. S-au hotărât în cele din urmă să se adune cu toţii în biserică şi să se roage Domnului şi Maicii Sale, precum şi sfinţilor Antonie şi Teodosie spre a-i lumina. Aveau speranţa că le va veni din cer un semn, care le va arăta pe acela ce era cel mai potrivit pentru a prelua stăreţia.

Şi într-adevăr. în ceasul în care se rugau cu lacrimi, se întâmplă ceva minunat.

Ca şi cum toţi ar fi primit deodată acelaşi gând tainic în inimile lor strigară în cor:

– Preotul Vasile din Stekoviţa! Acela să fie stareţul nostru!

Fără să mai întârzie s-au dus la Stekoviţa şi au făcut metanie în faţa binecuvântatului preot al lui Dumnezeu, Vasile.

– Domnul ne-a vestit, i-au spus, să te alegem stareţ şi părinte duhovnicesc al întregii noastre obşti.

Fericitul Vasile căzu la pământ, făcu şi el metanie în faţa cuvioşilor şi începu să-i implore:

– Părinţilor sfinţi, nu insistaţi, vă rog. Nu sunt eu vrednic de o asemenea cinste. Cum, cu adevărat, m-aţi descoperit aici, unde nu vine mai nimeni…? Cum de m-aţi găsit pe mine, care nu am nici o virtute…?

342

ţi-am spus, cinstite părinte, că Dumnezeu ne-a înştiinţat în chip minunat. Şi nu te opune să asculţi de voia Sa. Nu vom pleca de aici, până când nu vei veni cu noi.

Insistenţa şi hotărârea cuvioşilor îl făcură pe fericitul Vasile să-i urmeze la mănăstirea Peşterilor.

Tunderea sa în schima cea mare şi întronarea sa oficială avu loc câteva zile mai târziu, fiind oficiată de mitropolitul Kievului Nichifor, împreună cu episcopii Lavrentie de Turov şi Nicolae de Poloţk.

Iubitorul de Hristos Vasile se dovedi vrednic urmaş al înaintaşilor săi, înţelept, statornic şi bun cârmaci al corăbiei Lavrei, rob credincios şi drept al Domnului nostru Iisus Hristos.

Istorisire despre descoperirea cinstitelor moaşte ale sfintei Iuliana fecioara

Pe vremea fericitului arhimandrit al Lavrei Peşterilor Elisei Pleteneţki (sec. XVII), părinţii mănăstirii săpau să facă un mormânt lângă paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul şi au descoperit pe neaşteptate cinstitele moaşte ale sfintei Iuliana fecioara. Trupul ei era nestricat, întreg şi mirosea a mir. Sfânta stătea în mormânt ca şi cum ar fi fost o fată vie, ce adormise de curând. Era îmbrăcată într-un veşmânt preţios de mătase şi fir de aur. La gât avea un colier din monede de aur şi mărgăritare. Pe cap purta o coroniţă de diamante, pe degete inele de aur iar în urechi cercei cu pietre preţioase.

Trupul ei feciorelnic fusese îngropat la baza zidului paraclisului, cu capul spre sud. Deasupra sicriului era o piatră, care avea sculptată pe ea emblema principilor Olsanski. Pe o plăcuţă de argint, prinsă pe capacul sicriului

343

scria: «Prinţesa Iuliana Olsanski, fiica principelui Grigorie Olsanski. A adormit fecioară în al şaisprezecelea an al vieţii sale».

Părinţii au luat cinstitul trup şi l-au dus în biserică. L-au lăsat însă acolo, fără să se ocupe în mod special de acesta.

A trecut ceva vreme. Mitropolit al Kievului era pe vremea aceea Petru Movilă59. Acestuia îi apăru într-o minunată revelaţie prinţesa Iuliana care-i spuse cu asprime: «de ce, preasfinţite, îngădui să se poarte cu atâta lipsă de evlavie, monahii de la lavră, faţă de feciorelnicul meu trup…? Domnul l-a slăvit cu nestricăciunea! Însă iată! Aceştia, din puţina lor credinţă, l-au părăsit într-un colţ al bisericii şi nu-i acordă cinstirea ce i se cuvine, ca şi celorlalte sfinte moaşte.

Până când vei îngădui aceasta…?»

Tulburat de această viziune, arhiereul se porni îndată spre Lavra. Se închină cu evlavie la sfintele moaşte ale fecioarei şi dădu poruncă să fie cinstite după rânduiala şi tradiţia bisericească. în acelaşi timp dădu comandă să fie făcută o nouă raclă, împodobită cu cele mai de preţ materiale, şi să fie aşezate în ea sfintele moaşte.

59 Cunoscut nouă românilor, Petru Movilă se trăgea din aleasa familie moldoveană a Movileştilor. S-a născut în Polonia în 1595 şi a adormit la Kiev în 1647. Monah al Lavrei din 1625 şi stareţ al acesteia din 1627, a făcut din mănăstire cel mai puternic centru de rezistenţă împotriva propagandei latine ce promova uniaţia. în 1633 a fost ales mitropolit de Kiev şi este cunoscut pentru alcătuirea celebrei sale «Mărturisiri Ortodoxe».

344

Peste puţine zile avură loc slujbele solemne de recunoaştere oficială a sfinţeniei prinţesei Iuliana, la care au participat împreună cu mitropolitul Petru Movilă şi toţi episcopii ruşi ai sinodului. Sfintele moaşte au fost aşezate la loc de cinste şi au devenit de atunci un izvor de sfinţire, pentru credincioşii care au venit cu evlavie să li se închine.

Tradiţia păstrează în legătură cu moaştele sfintei Iuliana şi următoarea istorisire.

Odată a venit la mănăstire un străin, care a cerut să se închine la sfintele moaşte ale părinţilor de la Peşteri.

Era serios şi tăcut. în persoana şi în comportamentul său putea să vadă cineva o adâncă credinţă şi evlavie. Însă aşa cum s-a demonstrat mai târziu, evlavia sa era falsă şi ascundea intenţii nelegiuite.

După ce se închină la moaştele mai multor cuvioşi, îl rugă pe diaconul Liberius, care era pe atunci eclesiarh, să-i deschidă şi racla sfintei Iuliana. Fără să bănuiască nimic, înşelat de evlavia ipocrită a închinătorului”, părintele Liberius îi deschise racla şi se îndepărtă pentru puţină vreme. Atunci vicleanul vizitator profită de ocazie şi fură unul dintre inelele preţioase de pe degetele prinţesei. Apoi, văzându-l pe eclesiarh că se apropia, mai făcu o ultimă metanie mare, mulţumi şi ieşi din biserică.

Nu apucă să facă însă câţiva paşi că începu să fie luptat de demoni! Căzu jos şi începu să se lovească de pereţi şi să urle ca un lup sălbatic. Peste câteva minute muri în chinuri groaznice!

Eclesiarhul alergă îngrozit să-i spună cele întâmplate stareţului, arhimandritului Elisei. Peste puţin timp se adunară acolo toţi fraţii din obşte, mirându-se de această îngrozitoare şi neaşteptată moarte a închinătorului.

345

Stareţul dădu poruncă să fie căutat cu atenţie cel decedat, poate aşa ar găsi o explicaţie a întâmplării. Nu au întârziat să găsească în buzunarul acestuia inelul furat.

– Oare de unde să fi furat acest inel…?, îl întrebă stareţul pe eclesiarh.

Acela îl luă şi se uită cu atenţie la el dar nu reuşi să-şi amintească de unde era. Se uită pe la toate icoanele şi nu văzu să lipsească ceva. Atunci se gândi să deschidă şi racla sfintei Iuliana şi nu întârzie să-şi dea seama că inelul fusese luat de la mâna ei cea dreaptă.

Tot în acea zi se întâmplă să vină la mănăstire unul dintre evlavioşii locuitori ai Kievului, cunoscut al părinţilor din obşte, ce se chema Vartolomeu. Se uită şi el la trupul neînsufleţit al hoţului şi-l recunoscu zicând:

– Aaaa! Cum de se află acesta aici…? Cum a murit…? Îl cunosc! Este un hoţ şi un eretic. îl cheamă Vasile!

După această întâmplare înfricoşătoare stareţul dădu poruncă să fie agăţat acel inel la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, printre celelalte daruri sfinţite, iar pe profanator să-l îngroape undeva în afara mănăstirii.

Se istoriseşte de asemenea că stareţul Teodosie Safonovici, de la mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail din Kiev, nu se închinase niciodată la cinstitele moaşte ale sfintei Iuliana. într-o zi însă veni în mare grabă la mănăstire şi-l rugă pe eclesiarh să-l conducă repede la racla sfintei.

– Nu te mira de aceasta, îi spuse, că mă vezi aşa de tulburat. Astăzi de dimineaţă, după slujba Utreniei, m-am retras ca de obicei la chilia mea. Acolo am adormit un pic. Mi se arătă atunci în vis un mare grup de cuvioase fecioare, ce stăteau în mijlocul luminii slavei

346

dumnezeieşti. Una dintre ele se desprinse de celelalte, veni către mine şi-mi spuse: «Sunt prinţesa Iuliana fecioara. Trupul meu nestricat se odihneşte în biserica de la Lavra Peşterilor. Tu însă nu ai evlavie şi mă desconsideri, neacordându-mi cinstea cuvenită. Pentru aceasta Domnul m-a trimis să-ţi spun că şi eu mă număr printre sfintele fecioare ce se află în slava Sa!»

M-am trezit îndată şi am alergat într-un suflet aici, ca să mă închin la sfintele sale moaşte şi să-mi cer iertare pentru lipsa mea de evlavie. Mă rog de asemenea să mijlocească şi pentru sufletul meu în faţa Domnului, care a aşezat-o în slavă.

Fie ca prin rugăciunile sfintei fecioare Iuliana să ne numărăm şi noi în ceata sfinţilor lui Dumnezeu.

Istorisire despre o minune ce s-a petrecut la mănăstirea Peşterilor odată de Sfintele Paşti

În 1463 arhimandrit al mănăstirii Peşterilor era fericitul Nicolae.

în ziua de Paşti a acelui an, ziua în care toţi creştinii sărbătoreau învingerea morţii şi slobozirea din iad, unul dintre părinţii mănăstirii, cuviosul şi virtuosul ieromonah Dionisie Stepa, a intrat în peştera cuviosului Antonie ca să tămâieze cinstitele moaşte ale sfinţilor părinţilor adormiţi. îl urmau şi câţiva fraţi cu lumânări aprinse. Când ajunse în locul unde fusese vechea trapeză a

Pag. 296 original

347

monahilor de la peşteri, fericitul Dionisie tămâie sfintele moaşte şi spuse cu voce tare:

sfinţi părinţi şi fraţi! Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm într-însa! Hristos a înviat!

348

în aceeaşi clipă o minune! toate moaştele şi-au ridicat încet capetele şi au răspuns cu o voce puternică, cerească:

adevărat a înviat!

Cu uimire şi sfântă teamă au alergat cu toţii şi -au istorisit părintelui stareţ Nicolae şi celorlalţi fraţi cele petrecute. Cu toţi au slăvit pe Hristos cel înviat şi pe aleşii robii Săi.

Epilog

într-o noapte oarecând, Dumnezeu i-a poruncit patriarhului Avraam să iasă afară din cortul său şi i-a spus: «Priveşte la cer şi numără stelele, de le poţi număra!»

Şi noi acum îi spunem cititorului iubitor de Hristos: «Mergi la Peşteri şi numără-ipe cuvioşii de acolo, de vei putea să-i numeri». Să nu crezi că ei sunt numai atâţia, câţi sunt menţionaţi în cartea pe care acum o ţii în mână. Sunt cu mult mai mulţi. Nenumărate sunt sfintele moaşte care se odihnesc în peşterile de la Lavra!

Şi dintre acestea puţine sunt acelea care aparţin părinţilor cunoscuţi şi vestiţi. Nu numai viaţa, dar nici numele celor mai mulţi părinţi care au trăit aici, nu sunt cunoscute până astăzi. Deoarece nenumăratele războaie, invaziile şi distrugerile pe care le-au cunoscut pământul rus au făcut să dispară orice dovadă istorică: cărţi, inscripţii, cataloage de nume etc….

Numai atotştiutorul Dumnezeu cunoşte numărul sfinţilor asceţi ce s-au nevoit la Lavra Peşterilor (Pecerska), de la Kiev, iar numele lor sunt scrise în cartea vieţii.

349

în paginile pe care le-aţi citit, am adunat toate informaţiile pe care ni le oferă cronicarii ruşi spre folosul sufletesc al creştinilor ortodocşi de pretutindeni şi spre cinstirea şi memoria cuvioşilor părinţi de la peşteri.

Aceluia care ne-a luminat să începem şi ne-a învrednicit să terminăm această lucrare, Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, începutul şi Sfârşitul tuturor, I se cuvin slava, cinstea şi neîncetata mulţumire, împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfântului, bunului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Patericul Peşterilor de la Kiev, Kiev 1806 (slavonă).

2. Patericul Peşterilor de la Kiev, Odesa 1903 (rusă).

350

3. Victor Matei, Marele Sinaxar al Bisericii Ortodoxe, vol. 7, Atena 1950, p. 183-209.

4. Metropolitan Filaret of Kiev and Galicia, The Early History of the Kiev-Pechery Lavra, The Journal of the Moscow Patriarchate (JMP), 9/1989 p. 16-1910 1989 p. 16-19.

5. Cuviosul Nestor cronicarul, Cuviosul Teodosie de la Kiev, traducere din slavonă în greacă de către Arhim. Timotei, ediţia a treia, Sfânta Mănăstire Mângâietorul, Oropos, Atica, 1985.

6. Preot Ilia Tsiviki, întemeierea primei mănăstiri în Rusia de către sfântul Antonie — Pecerska — şi relaţiile acesteia cu monahismul bizantin., în revista Teologia, nr. 43 (1972), p. 230-242.

7. Arhim. Haralamb Vasilopulos, Monahismul şi mănăstirile ruseşti, Atena 1980.

8. Feidas, Compendiu de istorie bisericească a Rusiei de la începuturi şi până astăzi, Atena 1967.

9. I.N. Sabatin, Pecerska Lavra, 0.H.E. vol. 10, p.383- 385.

10. E. Behr-Sigel, Cuviosul Antonie de la Pecerska, 0.H.E. vol. 2, p. 986-988.

CUPRINS

Prolog 5

Lavra Peşterilor de la Kiev9

351

PARTEA ÎNTÂI

Cuviosul Antonie, ctitorul Lavrei Peşterilor 15

Cuviosul Teodosie, stareţ al Lavrei Peşterilor 29

Istorisiri despre biserica Adormirii Maicii Domnului de la Lavra Peşterilor 99

Cuviosul Ştefan, episcopul de Vladimir 123

Cuviosul Nikon, stareţul Lavrei Peşterilor 126

Cuviosul Varlaam, stareţul Lavrei Peşterilor 133

Cuviosul Efrem, episcopul de Pereghiaslav 140

Cuviosul Isaia taumaturgul, episcop de Rostov 144

Cuviosul Damian, ieromonahul taumaturg 147

Cuviosul Ieremia cel văzător cu duhul 151

Cuviosul Matei cel văzător cu duhul 154

Cuviosul Isaachie zăvorâtul 157

PARTEA A DOUA

Cuviosul Nichita zăvorâtul, episcopul de Novgorod 169

Cuviosul Lavrentie zăvorâtul 176

Cuviosul Alipie iconograful 181

Cuviosul Agapie doctorul cel fără de arginţi 194

Cuviosul Grigorie taumaturgul 203

Cuvi osul Moi se Ungarul 213

Cuviosul Ioan mult nevoitorul 225

Cuviosul Prohorie tămăduitorul 231

Cuvioşii Marcu şi Teofil ai peşterilor 240

Cuvioşii Teodor şi Vasilie de la Peşteri 253

Cuviosul Pimen cel bolnav 273

Cuvioşii Spiridon şi Nicodim prescurarii 284

352

PARTEA A TREIA

Cuviosul Evstratie postitorul şi martirul 289

Cuviosul Nikon Suhoi 295

Cuvioşii Kuska ieromartirul şi Pimen postitorul 302

Cuviosul Atanasie zăvorâtul 304

Cuviosul Nicolae Sviatoşa, principele de Cernigov 308

Cuviosul Erasmus 319

Cuviosul Aretas 321

Cuviosul Titus preotul 325

Cuviosul Nifon, episcop de Novgorod 328

PARTEA A PATRA

Cuviosul Nestor cronicarul 335

Cuviosul Simon, episcopul de Vladimir şi Suzdal 336

Cuviosul Policarp arhimandritul de la Peşteri 338

Istorisire despre descoperirea cinstitelor moaşte alesfintei Iuliana fecioara 342

Istorisire despre o minune ce s-a petrecut la mănăstirea Peşterilor odată de Sfintele Paşti 346

Epilog 348

Bibliografie selectivă 350

353

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s