VLADIMIR ZNOSKO VIATA SF. TEOFIL CEL NEBUN PENTRU HRISTOS

VIAŢA CELUI ÎNTRU SFINŢI PĂRINTELUI NOSTRU TEOFIL, NEBUNUL PENTRU HRISTOS

VLADIMIR ZNOSKO

NEVOITORUL ŞI ÎNAINTE-VĂZĂTORUL DIN LAVRA KIEVO-PECERSKA

„Îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale”. (Ps. 90,11)

„Cercat am fost de vijelii din anii primăverii mele,

Ca orişicare pui de vultur căzut din cuib prea timpuriu,

Şi leagănu-mi plutea cândva pe-ntinsul mării siniliu

Ca o măruntă jucărie în voia valurilor grele”.

(O. N. Ciumin)

I

În orăşelul Mahnovo din gubernia şi judeţul Kiev, trăia cândva preotul Andrei Gorenkovski, slujitor al bisericii cu Hramul Naşterii Maicii Domnului. În luna octombrie a anului 1788, soţia lui Eufrosina a născut 2 gemeni. Cel mai mare a primit la Sfântul Botez numele de Toma, iar cel mai mic a fost numit Calinic. Amândoi erau deosebit de frumoşi, puternici şi sănătoşi. Oamenii din acele vremuri erau foarte credincioşi şi temători de Dumnezeu, iar mamele aveau obiceiul puternic înrădăcinat de a-şi hrăni singure, la sân, copiii. Aşa a făcut şi Eufrosina; şi deşi îi venea greu să hrănească 2 gemeni deodată, totuşi fericita mamă nu s-a învoit nici în ruptul capului să-şi încredinţeze copiii unei alte femei. A început alăptarea. Spre nespusa uimire a Eufrosinei, însă, Toma, cel mai mare dintre gemeni, n-a vrut defel să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte prin înfometare, mama uluită a fost nevoită să găsească fel de fel de mijloace pentru a-l hrăni: îi dădea lui Toma să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte fiert, copilul îşi întorcea iarăşi faţa, plângând în hohote, şi pentru nimic în lume nu voia să guste vreun fel de hrană cu lapte.

Această stare de lucruri a făcut ca în inima mamei să se înfiripe încă de la început răceala faţă de micuţul Toma. Pe deasupra au început să vină tot felul de femei superstiţioase, vecine şi preotese cunoscute, care, răstălmăcind după mintea lor aceste lucruri neobişnuite şi urzind poveşti şi păreri neghioabe, au început să-l socoată pe Toma un soi de pui de sălbăticiune; iar Eufrosina în simplitatea şi neştiinţa ei, credea din tot sufletul în aceste idei superstiţioase şi, umplându-se de groază, se înrăia din ce în ce mai tare.

-„E un copil schimbat”, zicea ea. ”N-am vrut să-l botez în aceeaşi zi cu Calinic, şi uite că ielele mi l-au schimbat”.

A trecut mai bine de jumătate de an. Încercând toate mijloacele cu putinţă pentru a-l face pe Toma asemănător cu ceilalţi copii şi băgând de seamă la pruncul ei înclinaţii şi dorinţe de neînţeles pentru femeia simplă care era, Eufrosina s-a hotărât să scape pentru totdeauna de un asemenea „monstru”, cum îl socotea ea. O dată, seara a chemat-o la ea pe slujnică şi a început să ţină sfat cu aceasta, având grijă să păstreze taină faţă de soţul ei.

-„Nu mai am ochi să-l văd pe pricoliciul ăsta… Nu mai pot să-l sufăr în casa mea… Mâine, când s-o crăpa de ziuă ia-l cu tine, du-l la râu şi aruncă-l în apă… Dar să-mi juri că nimeni, afară de noi, n-o să mai ştie… ”

Îndelung a rugat-o slujnica să-l cruţe pe pruncul cel nevinovat. Oricât a rugat-o, însă, oricât s-a tânguit amintindu-i mamei de mânia lui Dumnezeu, Eufrosina cea înrăită era de neînduplecat. Slujnica a trebuit să se supună voinţei ei.

Dis-de-dimineaţă, slujnica mituită l-a luat pe Toma în braţe, a alergat la râu şi pecetluindu-l pe prunc cu semnul crucii, l-a aruncat în apă… Dar ce s-a întâmplat? Păzit de Dumnezeiasca Pronie, pruncul a ieşit deasupra apei şi plutind liniştit pe unde, ca într-un leagăn moale, a ajuns la celălalt mal. Acolo, valurile râului l-au aruncat pe uscat.

Văzând aceasta, slujnica ce săvârşise deja în sufletul ei nelegiuirea şi se temea de mânia stăpânei, s-a hotărât să-şi ducă la capăt cumplita faptă. Ea a trecut râul prin vad şi l-a luat în braţe pe Toma. Copilul dormea netulburat. Atunci, fără să stea pe gînduri, slujnica l-a aruncat iarăşi în apă; iarăşi însă i s-a făcut învederată puterea lui Dumnezeu – valurile l-au purtat pe prunc către un ostrov mic care lua naştere undeva mai în susul apei şi l-au aşezat pe Toma, cu grijă, pe nisipul moale.

Răscolită de o asemenea minune de netăgăduit, slujnica a trecut prin vad şi l-a luat pe prunc. Încredinţându-se că acesta este viu şi nevătămat, slujnica a vărsat lacrimi fierbinţi de pocăinţă, l-a dus pe Toma la mama lui şi, cu glas sugrumat de teamă şi tulburare, i-a povestit cele întâmplate.

-„Puteţi să mă şi omorâţi, dar nu pot să-l înec pe copilul ăsta nevinovat!… Dumnezeu Însuşi i-a scăpat viaţa cu Puterea Sa nevăzută, şi va fi vai de noi pentru această faptă haină!… ”

Tânăra mamă ascultând cu o înverşunare parcă neomenească istorisirea slujnicii îngrozite, nu a crezut defel în vorbele ei şi a început s-o certe pentru mila ei necuvenită, pasămite, faţă de prunc.

-„Să-ţi fie ruşine”, spunea ea, „că-ţi pare rău de pricoliciul ăsta. Dacă o să-l lăsăm în viaţă, mult rău are să facă pe pământ… O, nu! Mai bine îl înec cu mâinile mele, decât să-l mai văd pe neomul ăsta nesuferit”.

Cu aceste cuvinte, Eufrosina cea plină de răutate l-a smuls pe Toma din braţele femeii speriate şi s-a îndreptat cu paşi iuţi spre râu. Nu departe de casa lor se afla o moară de apă, şi împrejur nu era nimeni în acea clipă. Eufrosina s-a apropiat de moară, s-a uitat după un loc îndemânos şi l-a aruncat pe Toma cu toată puterea ei, chiar sub roată. Crezând că pruncul era de-acum mort, a dat să se facă nevăzută, fără nici o mustrare de conştiinţă… Şi deodată o nouă minune: roţile morii s-au oprit, şi din pricina apei care venea cu putere s-a făcut un zgomot neobişnuit.

Morarul, neînţelegând pricina unei atari întâmplări, a fugit în curte ca să vadă ce se întâmplă. Şi ce să vezi: roţile, ţinute în loc de o putere nevăzută, vibrau din pricina apei care venea cu putere, năpustindu-se, spumegând şi fierbând… Privind în jos, a auzit plânsete de copil şi a văzut un prunc plutind chiar în mijlocul scocului. Atunci, morarul s-a coborât cu îndemânare şi, aplecându-se, l-a scos grabnic din apă pe copilul ce îi era cunoscut. De-abia l-a scos morarul pe Toma şi roţile au început îndată să se mişte în chipul lor firesc.

Slujnica ce urmărise din depărtare cu inima sfâşiată, mişcările mamei împietrite, văzând noua minune, s-a apropiat cu tânguire şi cu cutremur de morarul încremenit de uimire şi-i povesti tot ce ştia despre copil şi toate arătările minunate ale puterii Dumnezeieşti, pe care le trăise ea însăşi.

-„Ce să facem acum?… Ce-o să fie?… ”se minuna morarul. „Dacă îl dăm înapoi mamei lui, nu va întârzia să-l piardă… ”

Şi, temându-se de răspunderea pentru soarta pruncului prigonit pe nedrept de propria mamă, cei 2 s-au hotărât să-i povestească cele întâmplate chiar tatălui acestuia.

Totuşi nici cererile, nici rugăminţile, nici chiar ameninţările şi sila nu au avut vreo înrâurire asupra mamei împietrite. În minunile prin care copilul fusese scăpat de la moarte, Eufrosina vedea nişte uneltiri diavoleşti, şi cu cât stăruia mai mult bărbatul, cu atât mai încăpăţânată se arăta femeia.

-„N-o să-l las în viaţă… Ăsta nu-i prunc… Ăsta e schimbat de iele, e o iazmă… Trebuie numaidecât lipsit de viaţă”, spunea superstiţioasa Eufrosina şi s-a repezit iarăşi, de câteva ori, să-l ucidă pe Toma.

Mama care nu-şi iubeşte copiii e lepădată înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Domnul s-o ierte pe Eufrosina cea necugetată. Era o femeie neştiutoare şi întunecată la minte: iar acolo unde este neştiinţă, este şi superstiţie. De altfel aşa era pe atunci: oamenii se încredeau mai mult în vraci şi descântătoare.

Atunci, tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea femeii o doică încercată şi încredinţându-i taina familiei, i-a dat spre creştere pruncul cel nevinovat. Femeia tocmită cu simbrie, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe bunul tată, în cel mai mare secret, despre soarta fiului său…

Au trecut câteva luni. Copilul se dezvolta normal şi chiar a prins puteri. Doica s-a arătat a fi o femeie cu conştiinţă: vedea şi îngrijea de Toma ca de propriul său fiu.

Se spune că îl ducea pe Toma la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sf. Taine; bineînţeles, acolo se întâlnea cu Eufrosina, care-l aducea pe fiul ei iubit, Calinic, pentru a fi împărtăşit. „U-u! De n-ai avea parte de bine”, îl blestema Eufrosina pe Toma cel urât de ea, şi se întorcea cu spatele la locul unde îl ţinea doica plătită… Cât de mult îl adora ea pe Calinic se poate vedea din următoarea întâmplare: atunci când băiatul avea 7 ani, a ieşit la muncile câmpului cu cei mari după obiceiul acelei vremi. Acolo, împiedicându-se pe neaşteptate, a căzut peste o grapă aşezată în picioare şi, lovindu-se de un cui de fier, şi-a scos ochiul drept. Eufrosina a zăcut câteva zile de supărare şi spunea întruna:”Doamne, de ce nu i-ai făcut asta nesuferitului de Toma şi ai îngăduit să fie sluţit fiul meu cel iubit… ”

Curând, însă, a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă a lui Toma, mutându-l din viaţa vremelnică în cea veşnică. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski, îngrijorat de soarta viitoare a fiului său, l-a chemat la sine pe morarul cel bun la suflet şi i-a zis:

-„Tu ai fost martor la scăparea prin minune a fiului meu… În numele lui Dumnezeu, ţi-l încredinţez pe Toma ca să-l iei în casa ta… Să-l creşti, să-l ocroteşti şi să nu-l necăjeşti… ”

Morarul s-a învoit cu bucurie, şi l-a luat pe Toma în casa lui, ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu. Între timp, zvonuri despre cele întâmplate începuseră să se răspândească şi un ţăran înstărit din satul cel mai apropiat de Mahnovo l-a rugat pe morar să-i dea lui copilul ca să-l crească.

-„Eu nu am copii”, spunea el, „şi vreau să-l înfiez pe micuţul acesta; iar după moartea mea, îmi va moşteni întreaga avere… Dă-mi-l mie pe Toma”.

Morarul văzând bunele intenţii ale ţăranului, s-a lăsat înduplecat de rugăminţile lui şi l-a încredinţat pe Toma fără şovăială… Pe micuţ îl aştepta o viaţă uşoară sub acoperământul ospitalierului bogătaş: dragostea acestuia îi pregătea mângâieri calde şi îndestulare. Cu timpul, Toma ar fi putut fi înfiat şi ar fi ajuns bogat. Aşa s-ar fi întâmplat, numai că planurile omeneşti nu se potrivesc întotdeauna cu căile Dumnezeieştii Pronii: Domnul hotărâse altfel. Curând după mutarea lui Toma în casa bogătaşului lipsit de copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului de pripas, s-a stins pe neaşteptate.

Şi copilul, care nu împlinise încă 3 ani, a rămas, iată, din nou orfan.

Soţia răposatului bogătaş deveni stăpânitoare cu drepturi depline a întregii averi a soţului său mort. Dorind să se recăsătorească, ea s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia la sine pe băiat.

-„Îmi leagă mâinile”, se dezvinovăţea văduva, „iar dumneavoastră puteţi mai uşor să-l călăuziţi pe acel drum care este mai potrivit cu starea şi neamul din care se trage”.

Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost. În acest fel el a făcut cunoştinţă din fragedă copilărie cu duhul vieţii de pribeag: şi făcându-se străin în lumea aceasta, foarte devreme a luat crucea Aceluia Care în răstimpul vieţii Sale pământeşti nu a avut loc unde să-şi plece capul…

La noul său binefăcător, Toma a trăit până la vârsta de 7 ani. Vreo atenţie specială nu i s-a dat şi nimeni nu i-a purtat de grijă în mod deosebit; de aceea Toma, lăsat în voia lui, ar fi trebuit vrând-nevrând să se amestece în gloata zgomotoasă a celor de o seamă cu el şi să ia parte la jocurile lor copilăreşti. Spre uimirea tuturor, însă, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către amuzamentele obişnuite vârstei sale; căci în vreme ce copiii de-o seamă cu el făceau gălăgie, alergau, se jucau şi se zbenguiau, Toma se trăgea de o parte şi alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător.

Obişnuindu-se cu viaţa de pribeag, încercând în sufletul său dulceaţa primei rugăciuni de copil şi deprinzându-se devreme cu postul şi cu înfrânarea, micul Toma a început să se întărească şi să se preschimbe duhovniceşte. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea într-un chip atât de desfătător şi de neînţeles chiar pentru el însuşi. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.

Învaţă-mă, Doamne, să te iubesc Cu toată mintea, cu tot cugetul meu, Ca şi sufletul să Ţi-l dăruiesc Şi viaţa întreagă, şi orice bătaie a inimii.

Învaţă-mă ca să păzesc Doar milostiva ta voinţă,

Învaţă-mă să nu cârtesc Nicicând că sunt în suferinţă.

Pe toţi cei pe care ai venit să-i răscumperi Cu sângele Tău Sfânt şi Preacurat, Cu dragoste adâncă şi fără de păcat Învaţă-mă, Doamne, să-i iubesc şi să-i sufăr.

Ceilalţi copii, văzând cu nemulţumire sufletul închis al lui Toma, îl batjocoreau şi râdeau de el, supunându-l unor bătăi crunte şi punând la cale, pe seama lui, glume răutăcioase. Toma fugea atunci în pădure, cu plânsete amare şi lacrimi de deznădejde, fiind acolo aflat, după o zi sau două de către păstori. Aceştia povesteau în legătură cu el lucruri foarte ciudate, care pe mulţi îi umpleau de mirare. „Înaintea lui Dumnezeu lăcrima”atunci”ochiul”lui, căci numai în ceruri era Singurul „Martor” al suferinţelor lui şi „Ocrotitorul” lui „întru cele înalte”(Iov 16, 19-20). Şi înţelegea atunci fragedul pătimitor că nu pentru fericire şi bucurie se nasc oamenii pe pământ, ci „se naşte omul spre pătimire”.

Încercând pe pielea sa întreaga amărăciune a stării de orfan şi a sărăciei şi încredinţându-se că:

„La cei în suferinţi nu ia aminte lumea, Nu caută la lacrimile lor…”.

Toma a cunoscut la o vârstă fragedă plăcerea de a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Lipsindu-se de cele mai trebuincioase lucruri, dădea tot ce putea săracilor. O dată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în nişte zdrenţe în loc de cămaşă; fără să stea pe gânduri, şi-a scos-o pe a sa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi, binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…

Atunci când Toma a împlinit 7 ani, preotul s-a apucat să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit, şi iată că odată cu sfârşitul bunului său povăţuitor, tânărul pribeag s-a trezit iarăşi în nevoie. Cu nemângâiată amărăciune a plâns Toma pentru ocrotitorul său. A plâns nu pentru că ar fi trăit mai bine la el, ci pentru că pierduse în el un povăţuitor înţelept, care abia începuse a aprinde înaintea lui lumina învăţăturii şi înţelepciunea cărţilor. Acesta era singurul lucru pentru care se tânguia şi suferea Toma iar de celelalte nici că-i păsa.

După moartea preotului, copilul a trebuit să-şi caute un alt adăpost. Epitropul bisericii locului, presupunând că după o despărţire de 7 ani ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise preschimbându-se într-un gingaş simţământ de mamă, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Care nu i-a fost groaza şi mirarea însă, atunci când în locul iubirii şi bunăvoinţei a întâlnit la mama copilului doar ura şi scârba de mai înainte faţă de acesta. Atunci când l-a zărit pe fiul cel urât cu atâta înverşunare, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept.

Epitropul l-a luat repede pe micuţul pătimitor însângerat dinaintea mamei răufăcătoare şi pline de venin, i-a legat degrab rana şi l-a dus pe Toma înapoi, la sine acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, în mănăstirea Bratski, trăieşte în rândul obştei un bătrân, preot văduv, care se nimerea să-i fie lui Toma unchi bun. Tocmai la acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus bunul epitrop pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. Acolo, el i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet.

Pe lângă mănăstirea Bratsk se afla, cum se află şi astăzi, Academia Duhovnicească, în cadrul căreia funcţionau pe atunci clase inferioare, aşa-numitele „clase începătoare”. Acolo a fost înscris mult-pătimitorul orfan, începând a-şi însuşi acolo înţelepciunea cărţilor, sub atenta supraveghere a rudei sale.

Folosindu-se de ospitalierul adăpost şi modestul coltuc de pâine „spre fiinţă” pe care i le oferea unchiul, Toma a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Toată vremea pe care nu i-o răpea învăţătura o întrebuinţa citind Dumnezeieştile Scripturi şi rugându-se în singurătate. Descurcându-se bine în Psaltire, îşi culegea din ea psalmii îndrăgiţi şi, învăţându-i pe dinafară, îi repeta în fiecare zi.

-„Doamne!”- aşa striga către Dumnezeu tânărul ostenitor-pătimitor, „auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la Tine să ajungă… Împresuratu-m-au nevoi, cărora nu este număr… Rănită este inima mea şi s-a uscat ca iarba… Toată ziua m-au ocărât vrăjmaşii mei, şi cei ce mă lăudau, împotriva mea se jurau… Cenuşă am mâncat în loc de pâine, şi băutura mea cu plâgere am amestecat-o… ”

Tocmai această rugăciune curată, copilărească şi bine plăcută lui Dumnezeu a înmuiat în cele din urmă, inima împietrită a mamei şi a împăcat pe Eufrosina cu fiul ei pe care-l lepădase de la sine.

Această întâmplare minunată s- apetrecut după cum urmează: lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei nevinovat. Oriunde s-ar fi aflat, nicăieri nu afla odihnă şi uşurare: ziua o chinuia neputinţa, iar noaptea o bântuiau vedenii cumplite şi înfricoşătoare. În ele, ea se vedea pe sine jertfă a dreptei-judecăţi Dumnezeieşti, iar pe blândul Toma plângând şi rugându-se pentru ea. În cele din urmă, inima mamei s-a înmuiat şi Eufrosina, pricepându-şi rătăcirea, a început cu tânguiri şi suspinări să strige către Dumnezeu, rugându-l să-i dea iertare. Şi Domnul s-a milostivit de ea. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.

-„Iartă-mă, fiule”, striga către Toma, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…

Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare, şi-a dat duhul în pace; iar bunul Toma i-a închis ochii cu propriile sale mâini şi a dat trupul mamei sale spre îngropare…

II

„Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţenia”. (1Timotei 4,12)

„Domnul l-a călăuzit din anii săi tineri Către bine, pe cărări ascunse Şi în viforul patimilor aprinse, L-a păzit cu judecăţile-i nepătrunse”.

Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind, însă, chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi Dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca „instituţie de învăţământ superior” biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să vină hotărârea de a împlini acest gând…

Bunul unchi nu a rămas pentru mult timp ocrotitor al nepotului său. Curând, el a murit, lăsându-l pe Toma fără mijloace de trai şi fără adăpost. Despre continuarea studiilor nici nu mai putea fi vorba. Şi iată că, retrăgându-se din Academie, Toma a început să-şi câştige pâinea din munca sa. În anul 1810, el a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab, însă, a fost mutat în acelaşi an ca paraclisier în târguşorul Obuhov.

Totuşi, Toma nu a petrecut mult timp nici aici. Lumea, care nu-l iubise de când era în scutece, îl împovăra cu rânduielile şi legile ei.

„Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu”, spunea Toma, „după curţile Domnului”(Ps. 83,2).

„Dă-mi putere să scutur legăturile pământeşti Împreună cu praful de pe tălpile de pribeag.

Dă-mi putere să sting în mine zarva Luptelor şi gâlcevilor lumeşti… ”

Şi urând „adunarea celor cu gând rău şi necredincioşi”, Toma a intrat ca ascultător în mănăstirea Kievo-Bratski; era anul 1812-în toiul Războiului pentru apărarea patriei (e vorba de războiul cu Franţa napoleoneană).

Cu ce bucurie negrăită s-a bucurat atunci tânărul nevoitor! Căci intra iarăşi în locul cel sfânt al tihnitei mănăstiri, din care ieşise cu 2 ani înainte; de acum însă nu pentru învăţătură, ci pentru rugăciune, răbdare, osteneală şi postire… Lumea era deja ca şi cum n-ar fi fost: el murise pentru lume şi lumea murise pentru el.

În mănăstirea Bratski, Toma a împlinit felurite ascultări: a fost la brutărie, unde frământa aluat şi cocea pâini, apoi l-au mutat ca bucătar; după nu multă vreme l-au numit ajutor de felcer, iar în cele din urmă paraclisier (pe atunci în mănăstirea Bratski nu se coceau prescuri şi Toma mergea după ele în mănăstirea de maici Florovski) şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma. Urcându-se în clopotniţă o dată cu primele raze ale dimineţii, el se cufunda acolo în contemplaţie şi rugăciune tainică. Nimeni nu-l stânjenea acolo: lumea deşartă rămânea undeva , dedesupt, iar înaintea lui rămânea doar frumuseţea cerului albastru în care locuieşte Ziditorul întregii făpturi văzute şi nevăzute…

Aşa s-au scurs câţiva ani… Îndoindu-şi nevoinţele de rugător, Toma era înaintea tuturor un chip al blândeţii, ascultării, smereniei şi înfrânării; şi însetând cu tot sufletul de cinul îngeresc, repeta mereu: „Însetat-am de mântuirea Ta, şi legea Ta cugetarea mea este”(Ps. 118,174). Adevărat este că el nu se grăbea cu împlinirea dorinţei inimii sale, voind a se deprinde mai întâi cu deprinderea desăvârşită a vieţii monahale; totuşi, întâi-stătătorul mănăstirii, băgând de seamă sârguinţa lui către nevoinţele duhovniceşti, în ziua de11 decembrie a anului 1821 l-a învrednicit pe Toma de cinul râvnit. La tundere, Toma a primit numele de Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar iar în ziua de 30 septembrie a anului 1822, pentru osârdia cu care îşi îndeplinea sus-numita ascultare precum şi pentru pilduitoarea sa viaţă călugărească, a fost hirotonit ierodiacon.

Noua îndatorire a dat un şi mai mare avânt nevoinţelor sale. Apropiindu-se, ca ierodiacon, de altarul Împăratului slavei, Teodorit se străduia din toate puterile să se învrednicească de viaţa cea deopotrivă cu îngerii a bineplăcuţilor lui Dumnezeu, care stăteau de acum în toată slava lor, înaintea altarului ceresc al Mielului Neprihănit, Ce ia asupra Sa păcatele întregii lumi. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nici un fel de avut în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte 2-3 zile, îşi dădea tainul de hrană şi de bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.

-„Ce-mi trebuie mie trupul şi sângele atunci când ele sunt supuse stricăciunii”, spunea Teodorit, înăsprindu-şi şi mai mult postirea.

Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor mai mărunţi, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie, în toate ascultările mănăstireşti, ca un rob cumpărat, mergând astfel pe urmele Mântuitorului Însuşi Care a spus: „Nu am venit ca să Mi se slujească ci ca să slujesc”. (Mt. 20, 28 )

În ziua de 6 februarie a anului 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit totodată iconom al mănăstirii Bratski. Acest rang se bucură de cinste în mănăstire şi este foarte dorit de mulţi; fiind însă prin firea sa legat de multe griji şi alergături, nu se potrivea deloc cu năzuinţele duhovniceşti ale ieromonahului Teodorit. Aşadar ca să poată fugi de ciocnirile cu oamenii, şi voind mai degrabă a rămâne în desăvârşită însingurare, a făcut neîntârziat cerere ca să fie eliberat de îndatoririle de iconom şi, renunţând la orice ascultare, a mai cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate încă de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos. Ascunzând sub păruta sa scrânteală înaltul eroism al caracterului său şi continuând a sui în taină, din putere în putere, în ostenicioasa lucrare a desăvârşirii sale duhovniceşti, Teodorit urma în acest fel marelui Apostol care spune: „dacă i se pare cuiva că este înţelept, între voi, în veacul acesta, să se facă nebun ca să fie înţelept ( ICor. 3,18 ).

Totuşi, năzuinţa lui de a ajunge la desăvârşirea duhovnicească se afla acum aproape de ţintă: „Domnul cercetase deja inima lui şi cugetele lui le cunoscuse” ( Ps. 138, 23). Dăruit încă din tinereţe cu smerenie şi curăţie sufletească şi având credinţă nestrămutată în ajutorul lui Dumnezeu Care l-a „ scos din groapa ticăloşiei şi a pus pe piatră paşii” lui „şi a îndreptat paşii lui”, Teodorit putea de acum să strige: „ Câtă este inima mea, Dumnezeule, gata este!… şi având aşadar năzuinţă către cele înalte nevoinţe monahiceşti, Teodorit a primit schima în ziua de 9 decembrie 1834, luând noul nume de Teofil.

Schima este şi pentru un monah obişnuit chip al morţii trupeşti şi înaripare pentru plutirea în veşnicie; iar pentru fericitul Teofil, care era pregătit din primele zile ale vieţii lui spre a sluji lui Dumnezeu, ea s-a făcut semn al desăvârşitei lepădări de cele pământeşti şi al mutării cu duhul la cer. „Moartea, judecata şi împărăţia cerurilor”- iată ce umplea acum cu desăvârşire cugetul lui.

Cu veselie a purces fericitul Teofil pe această cale strâmtă şi mâhnicioasă pentru ca mergând pe ea, să ajungă pe tărâmul cel netulburat al despătimirii trupeşti. De acum, el era un adevărat ostaş al lui Hristos, înarmat cu toate armele lui Dumnezeu împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti şi a tuturor ispitelor diavoleşti. Străin de orice cade sub obşteasca numire de deşertăciune lumească şi dispreţuind toate convenţiile omeneşti, Teofil nu se apropia de nimeni, închizând cu desăvârşire cămara sufletului său faţă de lumea care încă din pruncie nu-l iubise şi numai rugăciunea „deschidea gura lui şi limba lui vestea lauda Celui Ce a Făcut toate”… Cu ochii pururea plecaţi, umbla liniştit şi gânditor pe drumul său obişnuit: de la chilie la biserică, de la biserică la chilie, fără a pierde nici o slujbă. Rămânând fie în pridvor, fie la uşile bisericii, adesea zăvorâte, el stătea neclintit până la sfârşitul slujbei. În apropierea lui se afla totdeauna un coş plin ochi cu de-ale gurii, o găleată, un ulcior sau o strachină pe care fericitul o purta mereu cu sine iar în mâini avea o Psaltire mică. Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, precum făceau mulţi dintre nevoitorii din vechime, ci păstra în el felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, Teofil şi-a cusut culionul de schimnic, în totul de bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte; iar atunci când, în ziua trecerii la cele veşnice a fericitului, au desfăcut acele cârpe, culionul s-a arătat a fi nou nouţ şi bun pentru înmormântare. În fiecare dimineaţă, stareţul se îndrepta spre Nipru unde mergea să-şi ia apă. Uneori se urca în una din bărcile care erau priponite acolo şi trecea de cealaltă parte a Niprului, unde intrând într-un crâng, se cufunda în lucrarea lăuntrică. Om care să-l treacă râul nu căuta ci, punând ochii pe una din bărci, se aşeza în ea şi pornea spre râu. Stăpânii bărcilor cunoşteau obiceiul nevoitorului şi niciodată nu se nelinişteau pentru bărcile lor, nici nu-l împiedicau să facă ceea ce dorea; dimpotrivă, se şi bucurau atunci când îl vedeau aşezându-se într-una din bărcile lor…

Ca purtător plin de osârdie al Harului Dumnezeiesc şi a darurilor Sfântului Duh, fericitul Teofil n- a putut scăpa luării aminte şi evlaviei oamenilor. Norodul îl înconjura plin de curiozitate, se ţinea întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Aşa îi „înalţă Domnul pe cei smeriţi”. Totuşi conducerea Academiei nu îl iubea deloc pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea de el în fiecare zi Mitropolitului, arătând că gloata curioşilor care îl căutau pe Teofil prin mănăstire umplea cu grămezile curtea Academiei şi intra, în neştiinţa ei, chiar şi în clădirile Academiei, tulburând liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor „ jalbe ”, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, fericitul a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl afla mulţimea şi, aşteptându-l pe nevoitor la malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.

Pentru această râvnă, osârdie şi dragoste înflăcărată a lui pentru Cel Răstignit, Dumnezeu l-a luminat pe Teofil cu o asemenea înţelepciune cerească, încât tot ce este tainic şi neurmat în natura fizică şi spirituală era pentru stareţ ceva firesc, accesibil şi lesne de înţeles. Nu doar toate fenomenele lumii văzute ci şi toate tainele din adâncurile sufletului omenesc erau prezise întocmai de către fericitul Teofil. Se povesteşte că încă de la începutul nevoinţelor sale, când fericitul era ascultător-paraclisier, începuse deja să se arate în el Harul lui Dumnezeu.

Printre surorile mănăstirii Florovski era înstăpânit în acea vreme obiceiul de a merge în fiecare zi la Nipru după apă, întrucât apa acestui râu, conţinând o anumită cantitate de fier, era mai sănătoasă şi mai curată decât cea de la fântână. Calea cea mai scurtă către râu trecea prin mănăstirea Bratski. Acesta era singurul divertisment pe care şi-l îngăduiau surorile în monotona lor viaţă de zi cu zi. Pentru a nu fi încălcate pravilele tipicului mănăstiresc, egumena poruncise ca nici una dintre ascultătoare să nu iasă după apă fără binecuvântarea stareţei sale. De aceea, oricine se ducea la râu după apă era îndatorată să o vestească mai întâi pe povăţuitoarea sa. Odată însă s-a întâmplat ca, în ciuda acestei rânduieli, una dintre tinerele ascultătoare, folosindu-se de lipsa din chilie a stareţei sale, a plecat la Nipru după apă fără binecuvântarea acesteia. Ajungând la râu, ea a dat să scoată apă; poticnindu-se însă a căzut şi a scăpat în apă cheia de chilie pe care o ţinea în mână. Sărmana fată a izbucnit în plâns, frângându-şi mâinile cu deznădejde. „Cum o să mă arăt acum înaintea stareţei? ”, îşi zicea ea stând pe mal. „Cu ce o să deschid acum uşa chiliei?”… Deodată, ca din pământ, apare peticitul Teofil.

-De ce plângi?

Fata i-a povestit necazul ei.

-Aşa-ţi trebuie, proasto, ca să nu mai mergi altă dată după apă fără binecuvântare… Totuşi, dă-mi cofa; o să te ajut.

Ascultătoarea i-a dat cofa. Fericitul s-a aplecat spre apă şi, însemnând vasul cu semnul crucii, a scos cofa plină.

-Na, ţine, şi pleacă acasă… Ai aici apa, tot aici ai şi cheia pierdută…

Ascultătoarea a privit în cofă şi pe fundul ei a văzut… cheia pierdută. Plângând de bucurie, a dat să se arunce la picioarele lui Teofil: acesta însă de acum se făcuse nevăzut.

Minunându-i pe toţi într-acest fel cu înălţimea duhului şi a vieţii sale, fericitul Teofil dădea mărturie prin pilda sa vie despre puterea minunată pe care o arată firea omenească, ce însuşiri sunt ascunse în sufletul şi în trupul omului-numai dacă se lasă pătruns pe de-a-ntregul de puterea şi stăpânirea Harului lui Hristos.

Un ţăran naiv, fiind curios să afle cum poate fericitul să prezică viitorul şi să pătrundă în tainele sufletului omenesc, s-a apropiat de el şi l-a întrebat:

-Părinte!Cum de ştiţi toate şi puteţi să ghiciţi viaţa oamenilor?

-Da’ ce-i de mirare în asta? a răspuns fericitul. Nu-i nici o greutate în asta.

-Cum nu-i? Oare-i chiar aşa de uşor, părinte?

-Tare uşor… Vrei şi tu să fii ca mine?

-Grozav aş vrea, părinte… Învaţă-mă…

-Dacă-i pe aşa, atunci smulge-ţi o geană şi fă-i două noduri… Cum ai să faci asta, ai să ajungi la fel de mintos ca mine…

-Şi Sfinţia Voastră aţi făcut la fel?

-Chiar aşa… ,a răspuns fericitul Teofil.

Ţăranul cel naiv a încercat îndată să înfăptuiască sfatul primit, însă, oricât s-a străduit să facă pe geană măcar un nod, bineînţeles că n-a avut nici o izbândă.

-Iaca, şi eu cu mare trudă am ajuns ce sunt acum… , a zis fericitul şi a plecat, lăsându-l pe ţăran cu gura căscată.

Mulţi dintre elevii Academiei, dorind să-l ispitească pe fericit, se străduiau să-l afle în chilie şi încercau să discute cu el despre lucruri duhovniceşti; izbiţi însă de răspunsurile lui simple şi înţelepte, se minunau din cale-afară că un schimnic atât de posac la vedere şi „neîngrijit”le dădea în vileag cugetele cu vorbele sale pătrunzătoare. Iar când cei mai obraznici schimbau vorba, începând să facă zeflemele, fericitul, ca să nu dea naştere vorbirii în deşert şi ca să nu lungească vizitele nefolositoare, le curma tăios vorba:”Căraţi-vă de la mine… A fost o vreme când am învăţat, dar acum la minte m-am întunecat… Dacă lungesc vorba cu voi, nu văd ce bine o să iasă, şi o să mă abateţi şi pe mine de la calea cea adevărată… Mergeţi, mergeţi! Căci se spune în Scriptură:”Fugi de întrebările cele nebune şi neînvăţate”(2 Tim. 2, 23)”.

Nu se poate spune însă că toţi îl luau în râs pe fericit. Erau şi cazuri în care pilda marelui nevoitor îşi găsea câte un următor. Chiar la începutul nevoinţelor sale întru nebunia cea pentru Hristos, învăţa în Academie studentul Piotr Gavrilovici Krîjanovski. Teofil era încă ascultător în vremea când s-a legat între ei o prietenie frăţească. Tinerii petreceau ceasuri întregi în convorbiri mântuitoare de suflet, cugetând la soarta omenească, la deşertăciunea pământească şi la viaţa cea de dincolo de mormânt. Fericitul Teofil, văzând bunele năzuinţe şi inima ascultătoare a prietenului său, se străduia cu orice preţ să întărească şi să facă să rodească în sufletul lui aceste seminţe bune ale cuvântului Dumnezeiesc.

„Împacă-te cu Dumnezeu”, astfel îi grăia Teofil prietenului său, „împacă-te cu El şi vei afla odihnă… Prin aceasta va veni la tine binele… Primeşte lege din gura Lui şi pune cuvintele Lui în inima ta. Şi dacă vei plini făgăduinţele tale, peste căile tale va răsări lumină”(Iov, 22,21-22;27-28).

Aceste dese convorbiri au avut o înrâurire binefăcătoare asupra tânărului Petru. Impresionabil din fire, Petru a început să cadă pe gânduri şi să stea cu ochii pe prietenul său, fără de care nu mai putea trăi deja nici un minut. Odată ei s-au întâlnit pe malul Niprului şi, aşezându-se alături pe iarbă, stăteau de vorbă.

-Frate!Ajută-mă să-mi mântuiesc sufletul, a grăit rugător Petru către Teofil.

-Poţi să faci asta şi singur, a răspuns fericitul. Numai să ai dorinţă şi osârdie…

-Cum pot să fac asta?… Învaţă-mă…

-Leapădă-te de lume şi de toate cele din lume, închide-ţi pentru toţi cămara sufletului tău, răstigneşte-ţi trupul cu patimile şi poftele şi, aflându-te în rugăciune neîncetată, alege calea cea strâmtă care duce la viaţa veşnică.

„Pe calea dreaptă vrei să-naintezi?

Smereşte-te… Spre mântuire altă cale nu-i

În numele Domnului fapte bune să lucrezi

Şi atunci pe trepte de aur la cer ai să sui. ”

– Martor mi-e Dumnezeu, a răspuns Petru, sunt gata să fac precum îmi porunceşti. Pentru lipsa de cercare şi simplitatea mea, îmi va fi greu să ajung la reuşita dorită.

-Mergi după mine atunci, urmează nevoinţelor mele şi te vei mântui…

Începând de atunci, tânărul Petru a devenit de nerecunoscut. S-a făcut tăcut şi gânditor, a încetat să mai râdă şi să mai glumească şi şi-a schimbat mult felul de viaţă. Mai înainte vreme, petrecea câte o zi întreagă înaintea cărţilor, îndeletnicindu-se cu ştiinţele, iar acum stătea tot timpul în biserică şi postea cu osârdie. Conducătorii Academiei, văzând această schimbare la elevul lor, au început să-l supravegheze, făcându-i mustrări aspre. Nimic însă nu ajuta. Trecând cu vederea regulile şi obiceiurile acestei vieţi, Petru îşi bătea parcă joc de lume; şi, băgând de seamă până la urmă că e supravegheat de conducere, şi-a ales ca loc al nevoinţelor sale pustniceşti mănăstirea de femei Florovski. Acolo petrecea ore întregi şi însingurându-se într-un loc pustiu se cufunda cu totul în rugăciune. Odată s-a întâmplat ca, întârziind dincolo de orele la care porţile mănăstirii se închideau şi rămânând astfel înăuntru, Petru, ca să-şi ascundă greşeala, a pătruns în pivniţa mănăstirii, a aprins o lumânare şi s-a apucat să citească Sfânta Evanghelie. Surorile venite după provizii, văzând o asemenea arătare neobişnuită, s-au speriat şi au început să ţipe… Au dat fuga toate maicile, a venit şi egumena Serafima: totul s-a lămurit, însă s-a terminat cu alungarea lui Petru din mănăstire.

-De ce te porţi aşa?-l-a întrebat în ziua următoare preotul mănăstirii Florovski, părintele Andrei Stefanovski, ce se nimerea să-i fie unchi bun. S-ar fi cuvenit să stai în mănăstirea Bratski, să înveţi, iar tu îmi strici numele şi te vatămi pe tine însuţi.

Petru,însă tăcea şi nu răspundea nimic; şi doar atunci când cădea cu duhul şi deznădejdea punea stăpânire pe sufletul lui, alerga după sfat la învăţătorul lui şi cădea tânguindu-se, la pieptul lui Teofil.

-Fii tare, fii tare… -îl îmbărbăta fericitul pe prietenul său căzut în puţinătatea de suflet. Rabdă patimile ca un bun ostaş al lui Hristos ( 2 Tim. 2, 3). „Diavolul umblă răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5,8 ). Tu însă nu te înfricoşa de nevoinţa ta şi du-o până la capăt. Ostenicioasă este, dar prin ea vei reuşi să scapi de gheena focului. Dacă mâinile îţi cad de oboseală, tu doar întinde-le, rugându-te, către Dumnezeu iar picioarele tale să stea la rugăciune. „Dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In 12,24 ). Aşadar, dacă vrei să aduci roadă, mori, mori cu adevărat, încât şi în inima ta să simţi că ai murit deja…

-Dar crede-mă că îmi e greu… Puterile mi-au pierit de tot… Rudele nu mă înţeleg şi îmi sfâşie inima cu plânsul lor, îmi tulbură mintea.

-Tu nu-i asculta şi ca un mort care nu simte nimic din cele ce-l înconjoară, aşa să fii şi tu: te laudă – taci, te ceartă – taci, suferi pagubă – taci, primeşti câştig – taci, eşti sătul – taci, eşti flămând – taci. Şi nu te teme că nu va fi nici o roadă de vei muri cu totul: va fi! Nu vei muri cu totul şi-ţi vor veni puteri: şi încă ce puteri!

Şi Petru, luând aminte la poveţele îndrumătorului său duhovnicesc, se întărea cu duhul şi-şi îndoia nevoinţele. În curând, acest nevoitor de bunăvoie a fost dat afară de la Academie, iar rudele lui, necunoscând tainele inimii sale îmbunătăţite l-au internat pe Petru în azilul pentru alienaţi mintali Kirillovsk. El a petrecut aici vreo 8 ani, fără a părăsi nevoinţa nebuniei pentru Hristos, şi a atins o înaltă desăvârşire duhovnicească aşa încât şi-a cunoscut dinainte vremea trecerii la cele veşnice. Nu cu mult timp înainte de moartea sa, Petru a scăpat din locul unde a fost închis şi a fugit doar în halat fără scufia de bolnav la mănăstirea Florovski.

-Iertaţi-mă! ( în rusă, aceasta este o formulă de rămas bun pentru o perioadă lungă de vreme sau pentru totdeauna ), le grăia el surorilor întâlnite în cale, întâmpinându-le cu căldură. Iertaţi-mă, mirese ale lui Hristos… De mâine… nu ne-om mai vedea!…

Petru a fost însă înhăţat de gardienii azilului de nebuni şi dus înapoi la Kirilovsk. În ziua următoare el a răposat într-adevăr rămânând astfel o enigmă nedezlegată pentru toţi cei care îl cunoscuseră îndeaproape.

În ziua morţii lui, fericitul Teofil nu mai era în mănăstirea Bratski. El se afla atunci în pustia Kitaiev, şi trimiţând pe una din surorile mănăstirii Florovski spre a împlini în numele lui ultima datorie către prietenul adormit în Domnul, a zis:

– Mergi de te uită şi închină-te celui răbdător şi tare cu duhul… aşa se mântuiesc toţi cei care cred cu adevărat şi Îl iubesc pe El… căci nemincinos este cuvântul Domnului Care glăsuieşte: „Dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El, dacă vom răbda împreună cu El vom şi împărăţi” ( 2 Tim. 2,11-12 ).

„Dar dacă cineva cerescul nu iubeşte Şi în mocirla grijilor deşarte şi în rău Se va-neca aici: vai! El pentru vecie Va pierde viaţa sufletului său. ”

vom adăuga şi noi în încheiere…

Fiindcă viaţa plină de zarvă a mănăstirii Bratski nu înceta să-l obosească, Teofil a început să cugete la aflarea unui loc mai potrivit pentru nevoinţele sale pustniceşti. Pentru acest ţel, şi-a ales o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa, unde înfloreşte acum mănăstirea de maici Pokrovski. Stăpânul acestei livezi, Iosif Nikiforovici Dikovski, îl cinstea nespus pe stareţ şi niciodată nu întreprindea nimic fără sfaturile şi îndrumările acestuia. Aflându-se sub înrâurirea fericitului, felul de viaţă al lui Dikovski era cu adevărat de nevoitor: dormea puţin, postea, nu întrebuinţa carne în mâncare, se ruga mereu şi se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.

„Se întâmpla să vină fericitul Teofil în livada noastră” , îmi povestea fiul lui Iosif Dikovski, Nazar, acum bătrân de 90 ani, paralizat, „ şi se grăbea îndată la albinele lui… Nu avea multe, vreo 3-4 stupi, dar cu ce dragoste părintească îngrijea de ele… Şi ce zdravene erau! Nici o boală nu se lipea de ele… Pe mine fericitul mă iubea mult. Mă vedea în livadă şi striga: „Nazar, Nazar, vino încoa’”. Eu mă apropiam: „Blagosloviţi, batiuşca!”… ” Domnul… Tot mai prinzi peşte? Prinde-mi şi mie – o să facem împreună borş… ” Trebuie să vă spun că la noi în livadă aveam iaz; acolo erau nişte caraşi mari. Ei bine, îi aduceam stareţului peştii, iar el îi punea cruzi în coşuleţul lui… Şi de câte ori venea, mă tot mustra: „ Tu de ce nu te însori, Nazar?”. „ Sunt prea tânăr, batiuşca”. Şi aveam atunci mai mult de 27 de ani. „Uită-te la mine, Nazar: însoară-te că la bătrâneţe n-o să aibă cine te duce de mână. „Da’ cu cine să mă-nsor, batiuşca? Nu iubesc pe nimeni, nu cunosc pe nimeni. ” „Cu chiflăreasa, cu chiflăreasa, Nazar; cu bucurie o să se ducă după tine”. Eu am râs, bineînţeles: „ Cu care chiflăreasă, când eu n-am văzut nici o brutăriţă de când mă ştiu? „ Ei şi, din nefericire, tata a tras cu urechea când vorbeam noi şi a început şi el să mă bată la cap cu însurătoarea. N-am avut ce face – a trebuit să mă cunun. Şi de cine credeţi că mi-am legat soarta?

– De o chiflăreasă?

– liman aşa. Eufrosinia Kagarliţkaia o chema. Mama ei, târgoveaţă săracă, cocea covrigi şi chifle şi le vindea în iarmaroc. Şi, credeţi-mă, până la cununie nici nu am dat ochii cu nevastă-mea. Numai înainte de cununie am aflat totul. „Cu ce vă îndeletniceaţi, tu cu mama ta?”, o întreb eu pe soţie. „Coceam covrigi”, zice. „Şi din asta vă hrăneaţi?” „Da, şi cu rugăciunile părintelui Teofil aveam vânzare bună. ” „Vă cunoşteaţi?” „Cum nu! În fiecare zi trimitea la mama mea Ustina pe ucenicul lui de chilie din mănăstirea Bratski: Spune-i văduvei, îi zicea, să-mi trimită covrigi, iar dacă nu-s,atunci să-mi dea aluat crud. Dumnezeu ştie pentru ce-i trebuia aluatul. Pare-se că îl împărţea pe la cei care îl cercetau, făcându-le totodată felurite proorocii… şi ce mai dever ( vânzare ) aveam în ziua aceea! Mama vindea toţi covrigii până la unul. ”

-Demult sunteţi bolnav de paralizie?

-De 13 ani mă chinui. Nu pot să merg, nici să mă îmbrac singur. Nevasta îngrijeşte de mine ca de un copil mic. Şi doar acum mi-au venit în minte cuvintele fericitului Teofil: „ Însoară-te, Nazar, că la bătrâneţe n-o să aibă cine te duce de mână”…

– Cu ce ajungea la voi fericitul? Cu birja, poate?

– Care birjă… Venea cu calul său. Era pe atunci un negustor în Podol, Ivan Katkov îl chema. Îl cinstea grozav pe fericit şi se temea de el. Şi ce credeţi că i-a trecut prin cap: să-i dăruiască fericitului căluţul lui. Fericitul nu putea să-i poarte de grijă în mănăstire, aşa încât Katkov i-l trimitea gata hrănit şi adăpat când avea trebuinţă de el. Se întâmpla ca fericitul să şadă în şaretă şi să citească la Psaltirea lui iubită. Calul mergea şi singur. La drept vorbind, băieţii de pe stradă tare îl mai necăjeau pe drum. Câteodată, alerga câte o ceată întreagă după fericit şi strigau în urma lui: „Teofil, Teofil, ia-ne şi pe noi!” Şi câte unul mai lua din nefericire o piatră şi zvrrr… după fericit. Iar fericitul arunca doar o privire către îndrăzneţ, îl ameninţa aspru cu degetul, şi pe urmă iar cu ochii în Psaltire…”.

Nu numai Iosif Dikovski se bucura însă de dragostea fericitului Teofil. Fericitul nutrea aceleaşi simţăminte şi către întreaga lui familie. Fiica cea mai mare a lui Dikovski, Evghenia Osipovna, era măritată cu un negustor de vite, Ivan Grigorievici Rudkin. Având mare evlavie la fericitul, Rudkin nu întreprindea nimic fără sfatul şi blagoslovenia acestuia. Chiar şi când mergea la iarmaroc, trecea mai întâi pe la Kitaev şi numai după ce lua blagoslovenie de la fericit cuteza să purceadă mai departe… Odată Evghenia Osipovna a venit la părintele Teofil cu oarecari treburi iar fericitul a întrebat-o:

-De ce nu-ţi măriţi copilele, roaba lui Dumnezeu?

-Nu găsesc miri, batiuşca.

-Nu găseşti miri? Auzi tu, greu o să-i vină sufleţelului tău când o să treacă prin râul de foc.

-O să-mi întindeţi toiegelul, batiuşca, şi o să trec, a glumit Rudkina.

Fericitul i-a adus din chilie o bucată de pâine albă unsă cu icre negre şi i-a dat-o.

-Uite, din partea mea… Ia, nu te teme… Cum ajungi acasă, dă-i fiicei tale… Curând se va mărita cu un om de seamă.

După nu multă vreme, fiica Rudkinilor a fost într-adevăr peţită şi s-a măritat curând cu profesorul Konstantin Skvorţov…

Altă dată, Rudkina a venit iarăşi la fericit cu treburi. La plecare, dând să-şi ia rămas bun, i-a spus acestuia :

-Batiuşca, de ce l-aţi uitat pe tata? Veniţi să-l cercetaţi… Să vedeţi ce frumoasă s-a făcut livada noastră…

-Viu, viu, a răspuns cu dragoste fericitul.

Şi nu după multă vreme, fericitul a venit într-adevăr la ei, la Glubociţa. Întâlnirea fericitului cu bătrânul Dikovski a fost cum nu se poate mai mişcătoare. Iosif Nikiforovici nu-l mai văzuse pe fericit de câţiva ani şi bucurându-se ca un copil mic, s-a apucat să-i arate feluritele înbunătăţiri pe care le făcuse gospodăriei sale… ”Minunat, minunat”, încuviinţa fericitul. „Gospodăria ta a înflorit precum crinul!”

După aceea, plimbându-se împreună cu Dikovski prin livadă, s-a oprit sub un stejar mare, şi, ridicându-şi ochii spre cer, a grăit cu însufleţire:

-Roagă-te, robul lui Dumnezeu, Iosif… Locul pe care stăm e sfânt…

-Halal sfânt, i-a întors vorba Dikovski. Aici în zilele de sărbătoare, tineretul oraşului vine să facă dezmăţuri. Şi mai numiţi sfânt locul ăsta…

-Nu,nu, a spus cu încredinţare fericitul înainte-văzător. Adevăr zic ţie: aici va răsări Harul lui Dumnezeu şi pe locul în care stăm noi acum se va înălţa o biserică. Iar stejarul acesta va fi tăiat şi va sluji ca loc pentru altarul bisericii, iar livada ta se va preface toată în mănăstire de fecioare, şi o femeie de neam împărătesc o va ctitori şi cârmui… ”

Prezicerea fericitului s-a împlinit întocmai. În anul 1888, soţia cneazului Nikolai Nikolaevici, marea cneaghină Alexandra Petrovna, care trăia pe atunci într-o suburbie a Kievului numită Lipski, şi avea în apropierea sa un schituleţ întreţinut pe banii săi, a început să caute în împrejurimile Kievului un loc potrivit pentru înălţarea unei mănăstiri. Auzind de hotărârea ei, una din fiicele lui Dikovski, Teodosia Ponârkina, i-a propus marii cneaghine să cumpere în acest scop pământul din Glubociţa care aparţinea familiei Dikovski. Înalta doamnă a trimis neîntârziat la familia Dikovski pe soţia diaconului său, poruncindu-i să cerceteze livada şi să aducă de la proprietari planul locului oferit spre vânzare. Planul i-a plăcut nespus prinţesei. Livada a fost cumpărată şi în curând a fost înălţată acolo, cu osârdia şi cu banii marii cneaghine, mănăstirea de maici Pokrovski.

Amintindu-şi prezicerea fericitului Teofil, Teodosia Ponârkina i-a povestit despre aceasta marii cneaghine iar monahia de neam împărătesc s-a minunat nespus:

-Dumnezeule!… Chiar aşa?!… a strigat ea. De ce nu mi-aţi spus mai devreme?

-Uitasem cu totul, Înălţimea voastră, a răspuns Ponârkina.

Şi ca să răscumpere vina Ponârkinei, marea cneaghină a trimis îndată la Kitaiev o monahie de încredere cu rugămintea de a se sluji o panihidă pe mormântul fericitului Teofil; şi de atunci a cinstit mereu cu evlavie pomenirea fericitului, fapt pentru care a comandat chiar un portret al lui…

III

“Iată m-am îndepărtat fugind, şi m-am sălăşluit în pustie…” (Ps. 54, 8)

Pe data de 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, “din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii”, a cerut să fie mutat din mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în mănăstirea Bolnicinâi. Înalt-Preasfinţitul Filaret l-a mutat în schimb în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă ”acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie… În acelaşi an a fost înaintată Consistoriului Duhovnicesc cererea de a fi trimisă în Lavră matricola lui; în anul următor cererea a fost repetată dar matricola n-a fost trimisă de către Consistoriu în ciuda acestor cereri. Ca atare, ieroschimonahul Teofil a rămas până la moarte netransferat scriptic din mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska.

A trecut iarna, a venit primăvara şi apoi vara. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult,atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. “ Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” ( Mt. 5, 14 ), a spus Mântuitorul! Floareabine înmiresmată nu poate să se ascundă nici în mijlocul buruienilor sălbatice: ea este aflată după mireasmă. Nici fericitul Teofil nu a putut să se ascundă în însingurarea lui. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de către toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Aşadar oricine venea la Kiev să se închine sfintelor odoare de acolo, se ostenea să ajungă şi în pustia Goloseev, ca să-l vadă pe stareţul Teofil şi să stea de vorbă cu el. Fericitul însă, pentru a scăpa de slava lumească şi de necontenita petrecere printre oameni, se adâncea şi mai mult în nevoinţa nebuniei pentru Hristos. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil în Lavră, a dat puţină atenţie “ciudăţeniilor”lui. Caracterizarea făcută în anul 1845 de întâi-stătătorul pustiei Goloseev, egumenul Grigorie, îl înfăţişează astfel: “la ascultare înzestrat şi sârguitor, în purtare cu bună rânduială, blând şi smerit”. În anul 1846: “puţin înzestrat,fără rânduială, plin de părere de sine şi nesupus”. În anul 1847, ieroschimonahul Moise făcea următoarea caracterizare: “puţin înzestrat, merge la biserică, are un fel de viaţă liniştit. Iar în anul 1848, când asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată, este caracterizat astfel: “nu e înzestrat pentru aproape nimic, nu are nici o ascultare, e încăpăţînat şi nesupus; vârsta sa e de 59 de ani”…

Pentru a verifica aceste caracterizări ale întâi-stătătorilor de la Goloseev, mitropolitul Filaret a poruncit personal ieroschimonahului Filaret, întâi-stătătorul din acea vreme, “să verifice aptitudinile lui Teofil”; ca urmare a fost înaintat un raport datat 20 octombrie 1848, în care se spunea că ieroschimonahul Teofil “a fost de rând o săptămână la slujire şi s-a arătat că nu e în stare nicidecum să săvârşească bine şi cuviincios sfintele slujbe”; iar mitropolitul l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, “pentru mântuirea sufletului”.

Nu este prooroc slăvit în patria lui!…

După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa numita “livadă Novopasecinâi”. Fericitul se simţea foarte bine, atâta că biserica era din cale-afară de departe. Neluând seama la această piedică, el nu pierdea nici o slujbă şi având încă din fragedă copilărie deosebită râvnă pentru dumnezeieştile slujbe, apărea în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.

-Iubit-am, Doamne, podoaba casei Tale şi locul lăcaşului slavei Tale. Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta: ca să locuiesc în casa Domnului, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez biserica cea sfântă a Lui…”

Intrând în biserică, obişnuia să bată în mijlocul ei trei mătănii mari. După aceea, închinându-se la icoana de pe analog, se oprea pentru scurt timp în strană ori alerga la uşile de miazăzi: iar dacă aici îl înconjurau femeile, mergea la uşile de apus, însemnând văzduhul cu semnul crucii, ca şi cum ar fi izgonit pe cineva cu puterea ei.

-De unde v-aţi adunat atâţia necuraţilor?!… Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui…, rostea fericitul tare, cu voce mânioasă.

Apoi, chiar înainte de începutul celor şase psalmi, se suia în strană şi se apuca să citească psalmii. Citeţul, văzându-l pe ajutorul cel nedorit, încerca să-l împiedice; primind însă bani “de-o chiflă”, îi dădea fericitului cartea… Fericitul citea cu mare însufleţire, dar cu o voce din cale-afară de joasă; iar cei din strană îi făceau observaţie, supăraţi:

-Citeşte, părinte, mai tare…Nu se aude nimic.

Stareţul însă, dimpotrivă, cobora şi mai tare glasul şi citea încă şi mai încet. Apoi, după ce citea psalmul trei, închidea în grabă cartea şi pleca din strană în mijlocul bisericii, lăsându-l pe citeţ dimpreună cu toţi ceilalţi cu gura căscată.

Câteodată fericitul dădea fuga în biserică în timpul “slavosloviei mari”, sau la sfârşitul slujbei, adică în timpul cântării “Sub milostivirea Ta…”; iar dacă se slujea Sfânta Liturghie, făcea aceasta în timpul Heruvicului; şi, împingând oamenii în stânga şi în dreapta, îşi croia drum până în faţă, unde cădea în genunchi, îşi ridica mâinile şi, aţintindu-şi privirea la cer, rostea cu glas tare cuvintele rugăciunii; după care ieşea din biserică atrăgând după sine o mulţime numeroasă de închinători.

Puterea rugăciunii fericitului pentru cei suferinzi şi îngreunaţi cu neputinţele trupeşti era, pe cât se povesteşte, neobişnuită. În urma lucrării ei, bolnavii se înzdrăveneau şi luau tămăduire cei infirmi din copilărie. Maria Grigorievna N., văduvă de funcţionar, suferea de îndrăcire. Venind la fericitul după ajutor, acesta a citit Sfânta Evanghelie asupra ei şi lovind-o în cap cu atâta putere că a făcut-o să se îndoaie de durere, a rostit cu putere:

-În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îţi poruncesc: IEŞI!

Şi bolnava s-a simţit îndată uşurată.

-Dacă vrei să fii sănătoasă, a spus fericitul, trebuie să locuieşti în pustia Kitaiev şi să nu pleci de acolo nicăieri…

Într-adevăr, Maria Grigorievna a trăit până la moarte în apropiere de Kitaiev şi venea zilnic la biserică pentru sfintele slujbe.

N. K. -lov, cântăreţ al mitropolitului, era bântuit de patima trupească. Gândurile de desfrânare nu-i dădeau pace, tulburându-l zi şi noapte. Într-o primăvară, pe când se plimba prin pădure, s-a întâlnit cu fericitul Teofil; pentru ca nu cumva, stând de vorbă cu el, să sufere mustrare, a încercat să-l ocolească.

-Ei, Nikolai, aşteaptă, a ţipat deodată fericitul,încotro? Vino încoace, la mine. O să ne îndulcim împreună cu gânduri de desfrânare…

K-lov, simţindu-se dat în vileag, a început să-şi ceară iertare cu lacrimi înaintea fericitului…

-Lasă, nu-i nimic… Domnul e milostiv…, l-a mângâiat fericitul. Hai să ne rugăm Lui…

Şi, lăsându-se în genunchi, a început să facă rugăciune… După o jumătate de ceas s-a sculat şi, întorcându-se către cel pătimaş cu o faţă plină de iubire, a rostit:

-Ei, mergi de-acuma…Gândurile de desfrânare n-or să te mai tulbure…

Tânărul s-a tămăduit îndată de neputinţa sa; şi măcar că patima îi mai dădea târcoale uneori, însă numai ce începea să se lase înrâurit de dracul curviei, şi trupul său era cuprins de nişte frisoane atât de puternice, că orice gând necurat pierea pe loc din capul lui şi tânărul trup sleit de suferinţă nu mai ardea în văpaia patimii desfrânării…

Fericitul Teofil a trăit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii pe care o dăduse cu gura lui Înalt-Preasfinţitul, în pustia Kitaiev, aflată în apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849.

Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos ci dimpotrivă; şi măcar că a dat peste noua cruce alcătuită din felurite încercări şi prigoane din partea conducerii, a primit totuşi şi mângâierea însingurării. Aceasta mulţumită locului singuratic în care se afla pustia Kitaiev, înconjurată de coline înalte acoperite cu păduri dese. Fericitul lui Dumnezeu avea putinţa să se însingureze, revărsându-şi sufletul în rugăciuni către Acela “ai Cărui ochi de zece mii de ori sunt mai luminoşi decât soarele şi caută la toate căile oamenilor şi pătrund în locurile cele ascunse” ( Sirah 23, 27-28 ).

Plimbându-se adesea prin pădure, mergea la o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchiat pe ea, suspinând neîncetat dinpricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase care nu ştie ce face. ( Nu se mai ştie dacă această buturugă mai există şi dacă da, unde se află acest martor tăcut al marilor nevoinţe ale minunatului fericit. Oricât i-am întrebat pe bătrânii din Kitaiev, n-am primit nici un răspuns lămuritor. Se cunoaşte totuşi că, în anii ’70 ai veacului trecut, această buturugă era arătată tuturor pelerinilor curioşi. – n. a. ) Îndeletnicindu-se neîncetat doar cu rugăciunea şi cugetarea la Dumnezeu,fericitul Teofil nu se îngrijea câtuşi de puţin de felul cum arăta. Purtând grija frumuseţii sufletului, nu-i păsa defel de curăţenia trupului. Haina lui era veche, cu o grămadă de petice cusute cu aţă albă şi pătată de sus până jos cu aluat şi ulei. Chiar şi atunci când mergea la biserică, fericitul îşi punea mantia de-a dreptul peste cămaşă şi, desfăcând clapele de la comănac, mergea pe uliţă cu pieptul descoperit.

În picioare avea nişte pantofi scâlciaţi; ori avea într-un picior o cizmă ferfeniţă, iar în celălalt un pâslar sau o opincă. La cap era legat cu o cârpă murdară şi pătată.

Mulţi zeflemişti, văzând legătura murdară de pe capul fericitului, îl întrebau hohotind de râs:

-Părinte Teofil! Ce boală aveţi astăzi?

-Da’ ce, tu eşti doctor? răspundea cu asprime fericitul şi trecea pe lângă ei.

Altădată dimpotrivă, vrând să se arate din cale-afară de sănătos şi mustrând prin aceasta pe oamenii sătui, robiţi pântecului, îşi punea pe burtă o pernă pufoasă şi astfel umbla, plin de importanţă prin curte. După aceea, ieşind în pădure pe porţile mănăstirii şi, întâlnindu-se acolo cu ascultătorii care pierdeau vremea vorbind în deşert, clătina mustrător capul înspre ei.

-Pentru ce i-au osândit pe vameş şi pe fariseu?

Tinerii veseli însă, văzând burta falsă a nebunului pentru Hristos, îi răspundeau printr-un hohot de râs nestăvilit.

Chiar şi această neorânduială, care sărea în ochi neîncetat şi era osândită de către toţi, avea la Teofil o însemnătate aparte. Au fost oameni care au băgat de seamă următorul fapt: cu cât era îmbrăcat mai alandala, cu atât era mai puternică rugăciunea lui de foc, cu atât era mai gânditoare fruntea lui bătrână.

Fericitul se ruga totdeauna în taină. Purcezând la săvârşirea pravilei de chilie, se înveşmânta în mantie, iar când citea Evanghelia şi Acatistele, îşi punea felonul şi epitrahilul şi aprindea trei candele. Trupul său era încins cu un brâu de fier, ce avea în el o icoană a Botezului Domnului ( spre pomenirea întreitei sale izbăviri de la înec – n. a. ), de care fericitul nu se despărţea niciodată… Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Pentru aceasta, fie se sprijinea cu spatele de perete, fie se întindea pe o laviţă, punând un semn de-a curmezişul ei, fie se aşeza pe o băncuţă mică şi îngustă din cale-afară, pe care o aşeza în mijlocul odăii în aşa fel că, dacă aţipea cât de puţin, cădea, sculându-se apoi fără zăbavă la rugăciune.

Totuşi întâi-stătătorul pustiei, ieroschimonahul Iov, care îl ura mult pe fericit din pricina nevoinţei acestuia întru nebunia pentru Hristos şi îi supraveghea neîncetat viaţa şi purtările, nu l-a putut niciodată găsi îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi alte ocupaţii mântuitoare. Ori de câte ori îl cerceta la chilie, fericitul înainte-văzător ,cunoscând totdeauna dinainte venirea întâi-stătătorului, se dezbrăca şi, întinzându-se pe băncuţă, se prefăcea că doarme. În acest chip, el făcea după cuvântul Domnului Însuşi, Care spunea: “Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns , şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” ( Mt. 6, 6 ). Căci prin ostenelile şi nevoinţele pe care le purta rugându-se în taină, îşi pregătea fericirea viitoare şi îşi înălţa în ceruri casă veşnică, trimiţând într-acolo merinde pentru toţi vecii…

Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea purta grijă mâna unui stăpân; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:

-Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.

Unii dintre bătrânii Lavrei, care mai trăiesc şi astăzi şi au fost ei înşişi oarecând în chilia acestui om al lui Dumnezeu, spun că aceasta era plină de felurite oale şi hârburi, aşezate rânduri-rânduri, în care se aflau merinde pregătite dinainte pentru vizitatori. Ce nu găseai acolo! Păsat, ceai, ulei, făină, zahăr, chifle, plăcinte, miere, icre, fructe, peşti săraţi, peşti proaspeţi, struguri, lumânări şi altele.

E de la sine înţeles că acest “depozit” de felurite provizii stârnea adesea pizma tineretului mănăstiresc, care şi atenta în taină la merindele de acolo. Ei făceau aceasta însă cu viclenie, urmând un plan gândit mai dinainte. Văzând de pildă că întâi-stătătorul îl urăşte pe Teofil, l-au stârnit pe favoritul acestuia, paraclisierul Policarp, ca să mijlocească înaintea lui Iov mutarea fericitului în altă chilie. Policarp a făcut asta cu bucurie ca pe fericit mai puţin decât mai-marele său. Cu ce-l supăra însă părintele Teofil? Iată cu ce. Aduna într-un cearşaf câte o grămadă întreagă de viermi, gândaci şi cărăbuşi, îi aducea în biserică şi răsturna pe podea toată această armată mişcătoare. Vietăţile se împrăştiau prin toate ungherele, iar de paraclisier – vai şi amar: trebuia să le strângă şi să le arunce în curte. Ce faci? Se scula atunci Policarp asupra fericitului, şi dă-i, şi bate-l… Iar fericitul stătea înaintea lui cu braţele încrucişate pe piept şi tăcea.

Aşa a făcut şi paraclisierul Policarp. Clevetindu-l pe fericit înaintea întâi-stătătorului şi primind de la acesta porunca de a-l muta pe fericit în altă chilie, Policarp s-a arătat neîntârziat înaintea lui Teofil, zâmbind veninos.

-Părinte Teofil! Mai-marele a poruncit să vă mutaţi în altă chilie.

-Paşii mei îndreaptă-i după cuvântul tău, a răspuns cu smerenie fericitul; şi, luându-şi sub braţ mantia, în mâini icoana, ori psaltirea s-a mutat în chilia care i-a fost arătată. Ascultătorii atâta aşteptau. Sub pretextul mutării “mobilei”, au început să radă proviziile. Iar fericitul Teofil, neîmpiedicându-i defel a se lăsa în voia lăcomiei, întru nerăutatea inimii sale îngereşti, striga:

-Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!

IV.

„De vrei să fii ascultarea mea, Să-ţi dau povaţă mă-nvoiesc;

Dar trebuie de-acum să lepezi Visările deşarte şi gândul cel lumesc”.

(Gr. A. Tolstoi, „Sf. Ioan Damaschin”)

Totuşi, ca pe viitor să nu se mai întâmple asemenea lucruri şi să înăbuşe răul din rădăcină, fericitul a început să-şi ia pe lângă sine ucenici de chilie. Aceştia nu făceau parte din obşte, nefiind îngăduit acest lucru, ci erau aleşi de-a dreptul dintre mireni. Atunci când îşi alegea ucenicul, fericitul nu se uita defel că cel ales avea poate purtări stricate, ci voia din partea acestuia doar o inimă simţitoare şi un suflet sincer şi să lase a se întrevedea nădejdi de îndreptare.

O dată în pustia Kitaev, a venit un vagabond zdrenţăros. Numele său era Ivan. Acesta era un dezertor care părăsise de câţiva ani serviciul militar şi săvârşise în tot acest timp o mulţime de nelegiuiri. Fericitul l-a întâlnit în bucătăria mănăstirii şi dându-i în vileag păcatele tăinuite, a plecat spre pocăinţă inima vagabondului. Văzând înaintea sa un monah atât de neobişnuit, Ivan s-a minunat nespus şi rămânând lângă fericitul, a început să povestească plângând fărădelegile sale.

-„Da, aşa a fost… Mult rău am făcut pe pământ… ”, a încheiat Ivan, suspinând adânc.

Fericitul Teofil l-a mustrat cu privirea, a clătinat compătimitor din cap şi a suspinat la rândul său adânc.

-„Pilda cu talanţii o ştii?”, a întrebat el pe neaşteptate.

-„Nimic nu ştiu, batiuşca… Tont m-am născut, tont o să mor”, a răspuns îndurerat Ivan.

Fericitul i-a povestit pilda evanghelică despre talanţi, i-a tâlcuit-o şi apoi i-a zis:

-„Uite-aşa şi viaţa noastră e vreme de negoţ. Trebuie să ne grăbim s-o folosim, ca să târguim ce se poate. Dacă cineva aduce la bazar chiar şi opinci sau coajă de tei, nu stă cu mâinile încrucişate, ci se străduieşte să atragă cumpărătorii, pentru ca, văzând toată marfa, să-şi poată cumpăra apoi cele trebuincioase”.

-„Batiuşca iubit! De unde să iau asemenea talanţi? Eu sunt neînvăţat, prost, om de rând… Eu n-am aşa ceva… ”

-„Minţi, minţi… Oricine a primit viaţă a căpătat în dar ceva de la Domnul. Înseamnă că ai cu ce face negoţ şi să scoţi câştig… ”

-„Dar unde, unde sunt darurile mele?”

-„Da’ uită-te la tine frumuşel şi ai să vezi îndată că sunt în tine şi că poţi să strângi agonisită cu ceea ce ai… La Înfricoşătoarea Judecată o să întrebe despre toate: mâini ai avut? Ce-ai dobândit cu ele?… Cap şi limbă ai avut?… Ce ai agonisit cu ele?… Şi răsplată nu vei primi că ai agonisit îndeobşte ceva, ci pentru ce anume ai agonisit în viaţă…”

După această convorbire Ivan a stat deoparte o zi întreagă, privindu-l pe fericit de la depărtare şi minunându-se de simplitatea, smerenia şi înţelepciunea lui. În cele din urmă, spre seară, aprinzându-se de dorinţa de atrăi sub duhovniceasca lui ocârmuire, s-a apropiat de fericit şi a căzut la picioarele lui plângând:

-„Batiuşca!… Ia-mă la tine!… Nu lăsa sufletul meu să piară în păcate şi stricăciune!”

-„Bine, bine”, a răspuns fericitul. „Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară”. Văd că sufletul tău vrea fără făţărnicie să „lucreze Domnului”. Mântuieşte-te şi locuieşte la mine… Dar ţine minte: întrucât eu nu am nici un avut, şi pe tine te aşteaptă aici foamete, sete, întristare şi neajunsuri… Aşadar să nu te plângi de soartă când vei avea de suferit toate acestea…

-„Părinte scump! De-ar fi să-mi pun şi viaţa pentru tine, în numele Mântuitorului, am s-o fac fără şovăire… ”

Din clipa aceea Ivan a început să-i slujească batiuşcăi, fiind, cum ar veni, primul lui ucenic de chilie. Fericitul Teofil era sever şi urmărea cu luare aminte sporirea şi desăvârşirea lui duhovnicească, tăind din rădăcină orice mugure al răului. O dată, fericitul a primit o bucată mare de balâk, o specialitate de peşte afumat. Ispitindu-se, Ivan şi-a însuşit balâkul şi l-a mâncat; îndată însă a simţit în burtă o durere atât de grozavă, că a început să strige în gura mare, cerând ajutor.

-„Rabdă, rabdă, frate… E peştişorul care se mistuie în stomac”, i-a răspuns în zeflemea fericitul. Iar apoi a adăugat: „De ce l-ai ascultat pe vrăjmaş? De ce te-ai lăsat amăgit ca să guşti din mâncarea de care nici să te atingi nu ţi se cuvenea fără blagoslovenie?… ”

Văzând însă pocăinţa neprefăcută a vinovatului, s-a milostivit de el, a făcut rugăciune şi durerea a trecut de îndată.

Încercându-şi astfel ucenicul cu felurite osteneli şi porunci netoate la arătare, însă având în ele mare folos pentru sporirea curăţeniei sufleteşti ale acestuia, fericitul a reuşit foarte curând să cureţe sufletul lui Ivan de toată întinarea, necurăţia şi sminteala, iar ucenicul recunoscător, recunoscându-şi nimicnicia în faţa fericitului şi văzând statornica bunătate şi purtare de grijă a acestuia, îi răsplătea fericitului prin cel mai gingaş devotament şi printr-o ascultare cu adevărat fiiască.

-„Ivane!”, i-a zis odată fericitul. ”Hai să culegem hribi. Ia mai iute coşul”.

Au luat cele de trebuinţă şi au plecat. Au intrat în adâncul pădurii. Văzduhul era încărcat de zăduf. Fericitul culegea hribi şi ofta într-una:

-„Ah, ce furtună vine… Ce mai furtună… ”

Ivan a privit în sus. Cerul era limpede, albastru, senin.

-„N-are să fie furtună, batiuşca. Nu se vede nici un nor”.

-„Of, are să fie… Degrabă are să fie… Vine deja spre noi… Uite!”

Între timp din tufişuri au ţâşnit 3 tineri zdravăn înarmaţi şi s-au apropiat de fericit plini de răutate.

-„Aha, a picat un monah!… Scoate banii!”

Fericitul şi-a făcut semnul crucii, a scotocit liniştit în coş şi le-a dat cel mai mare hrib.

-„Mâncaţi şi să vă fie de bine… ”

-„Ce?!”, au strigat tâlharii. ”Îţi mai baţi şi joc de noi?… ”

Şi s-au apucat să-l bată pe fericit, lovind unde nimereau.

-„Ivane… ”, a şoptit însângerat fericitul, „pleacă… ”

-„Nu”, a răspuns sluga credincioasă. „Unde este stăpânul acolo este şi robul lui”. Şi văzându-l pe fericit plin de sânge, s-a aruncat cu înverşunare asupra tâlharilor. Aceştia erau însă mai puternici: l-au legat pe ucenic şi l-au bătut şi pe el. Bătându-şi joc de victimele lipsite de apărare, jefuitorii s-au ascuns.

Abia atunci a priceput ucenicul Ivan ce furtună venea asupra lor.

Cel de al doilea ucenic de chilie al fericitului a fost un anume Cornelie, soldat lăsat la vatră. Acesta era din fire nărăvaş şi împotrivitor, iar pe deasupra şi bâlbâit. Vizitatorii fericitului aveau de suferit din partea lui Cornelie felurite necazuri şi se plângeau adesea părintelui Teofil de grosolănia ucenicului.

-„Nu eşti bun de pustnic”, i-a spus odată cu asprime fericitul. „O să te trimit la Lavră. Acolo o să te îmblânzească ei degrab, ursule. ”

Şi l-a trimis la casa de oaspeţi a Lavrei, la mai marele acesteia. Mai apoi, când mai-marele casei de oaspeţi a fost numit igumenul Agapit, acesta l-a luatpe Cornelie pe lângă sine ca ucenic de chilie. Agapit era un mare părinte şi numele lui este pomenit până în ziua de azi de către săracii care s-au bucurat de binefacerile lui. Cumpărând baloţi întregi de stofă, pânză şi alte materiale, cosea haine şi lenjerie bărbătească şi femeiască şi le împărţea închinătorilor nevoiaşi. Îngrijitorii bolniţei pentru oaspeţi nu mai pridideau cosând lenjerie şi haine pentru săraci. În afară de faptul că împărţea mereu bani, haine şi pâine, părintele Agapit mai avea „pensionari” în oraş, cărora le dădea un tain lunar- aceştia erau oameni cu adevărat sărmani şi cu familie numeroasă; pe unii îi primea în căminul de pe lângă casa de oaspeţi a Lavrei, îi hrănea, îi îmbrăca, îi doftoricea şi îi petrecea în calea spre veşnicie… Tocmai la acest părinte minunat a nimerit Cornelie. E drept că îi făcea părintelui Agapit viaţa grea: totuşi acesta l-a tuns, în cele din urmă, în mantie, dându-i numele de Nestor, apoi l-a înmormântat şi îl pomenea cu dragoste. Totuşi Cornelie avea şi părţile lui bune. Pentru tainicele binefaceri ale părintelui Agapit, era de neînlocuit, ştia să-i păstreze tainele şi îndeobşte, îi era devotat cu tot sufletul. Părintele Agapit nu se mulţumea să facă fapte de milostenie în casa de oaspeţi a Lavrei, ci avea plăcere să meargă şi în oraş, prin puşcării, prin casele unde domnea cea mai de pe urmă sărăcie şi pe la toţi oamenii cu adevărat nevoiaşi. Tocmai în aceste „escapade” îl întovărăşea Cornelie. Încărcau în birjă legături cu haine, luau coşuri cu pâine albă şi bani şi mergeau în oraş, pasămite după cumpărături, săvârşind însă „neguţătoria cea duhovniceasc㔺i cercetând pe cei nevoiaşi: pe unul îl îmbrăcau, altuia îi dădeau pâine şi bani. După aceea, umblând de ochii lumii, cu nişte mărfuri oarecare în coşurile golite, plecau acasă veseli şi mulţumiţi… Din toate acestea putem observa că după plecarea lui Cornelie din Lavră, acesta a devenit cu adevărat dintr-un „urs” neştiutor, un vrednic ucenic al părintelui povăţuitor… Se spune că fericitul Teofil a prezis mutarea lui Cornelie sub acoperişul părintelui Agapit încă de la prima vizită pe care acesta din urmă(în lume Timotei Milovanov) i-a făcut-o în pustia Kitaev, cu mult timp înainte de a fi numit mai-mare al casei de oaspeţi a Lavrei.

-„Atunci când vei fi în Lavră mai mare al casei de oaspeţi, aiuritul ăsta de Cornelie o să-ţi slujească”, i-a spus fericitul părintelui Agapit. „Cu toţi se ceartă şi se sfădeşte- cu tine are să se împace… ”Această prezicere s-a împlinit.

Cel de al treilea ucenic de chilie al fericitului Teofil a fost un oarecare Pantelimon. După moartea binefăcătorului acesta a trăit până la adânci bătrâneţi ca ascultător în casa de oaspeţi a Lavrei şi le-a povestit multor părinţi care trăiesc şi azi feluritele minuni ale fericitului şi despre minunata lui înainte-vedere, al căror martor fusese de atâtea ori.

O dată, Pantelimon, la porunca fericitului, a adus prânzul de la trapeză, dar lângă prag s-a poticnit, a căzut şi a scăpat mâncarea. Ca să scape de mustrare, ucenicul speriat s-a apucat să cureţe pe jos, nădăjduind să se întoarcă şi să umple iar vasele; fericitul înainte-văzător i-a ieşit în întâmpinare şi a zis:

-„Nu poţi Pantelimoane să împlineşti ascultarea – până la moarte n-ai să fii monah”.

Şi într-adevăr, trăind până la adânci bătrâneţi, Pantelimon a fost socotit tot timpul un ascultător şi numai înainte de moarte a fost tuns rasofor cu numele Teodosie. Dar şi acest lucru i-a fost prezis de către fericit, care i-a spus: te vor tunde atunci când ai să mori!

Despre ascultarea pe care o avea Pantelimon faţă de fericitul său, mărturiseşte următorul fapt:

Apropiindu-se prăznuirea a 20 de ani de la descoperirea moaştelor Sf. Mitrofan, episcopul Voronejului, fericitul Teofil a simţit dorinţa de a merge să se închine nou-arătatului făcător de minuni. Cerând blagoslovenie de la întâi stătătorul pustiei, l-a luat cu sine pe ascultătorul Pantelimon şi a plecat la drum. În primii ani de la descoperirea moaştelor Sf. Mitrofan, închinătorii veneau la Voronej în număr neobişnuit de mare, iar călătorii noştri, ajungând ţinta călătoriei lor şi neaflând loc de cazare, şi-au petrecut vremea şederii la Voronej astfel: ziua în biserică, iar noaptea în curte, lângă clopotniţă. Încheindu-şi nevoinţa evlavioasei închinări la Sf. Ierarh, au plecat înapoi. După o cale lungă, au ajuns în cele din urmă la Kiev.

-„Ar fi bine să mai facem un ultim popas”, a zis fericitul Teofil şi s-a aşezat pe câmp pentru a se odihni în aer liber.

După ce a gustat ceva şi a mai prins puteri, fericitul a vrut să-şi potolească setea şi a vârât mâna în traistă ca să ia de acolo plosca, făcută dintr-un soi aparte de dovleac, care creşte în Rusia de miazăzi. Plosca însă nu era acolo.

-„Pantelimoane, unde-i plosca noastră?”- a exclamat fericitul dezamăgit.

Ucenicul a căzut pe gânduri la început, dar ulterior şi-a amintit.

-„E în Voronej, batiuşca; a rămas acolo unde am înnoptat aseară… Acolo la clopotniţă, pe stâlpi… ”

-„Ce mai prostănac eşti! Mergi înapoi ca să nu se prăpădească pe acolo. ”

Şi Pantelimon, fără să stea o clipă pe gânduri, a făcut cale întoarsă, neîngăduindu-şi nici măcar să înnopteze în mănăstirea sa, care se afla la o jumătate de verstă de la locul unde se despărţise de fericit, de parcă plosca ar fi fost ceva rar şi preţios, sau de parcă n-ar fi fost 100 de verste de la Kiev la Voronej, ci numai câţiva paşi… Ajungând cu bine la Voronej, el a aflat plosca spre bucuria sa în acelaşi loc unde o lăsase. Întorcându-se la mănăstire, la stareţul său, Pantelimon cel simplu nu a dat nevoinţei sale nici cea mai mică însemnătate, nu a arătat nici o urmă de trufie şi nu a cârtit defel împotriva fericitului. El ştia că părinţii asceţi ai Răsăritului porunceau ucenicilor chiar să înfigă nuiele în pământ şi să le ude în fiecare zi, numai ca tinerii nevoitori să nu petreacă în trândăvie.

O dată, în Postul Mare, când fericitul nu punea nimic în gură cu zilele şi se ruga în taină la Dumnezeu, acesta l-a trimis pe Pantelimon la bazar, poruncindu-i să cumpere mai mulţi carâmbi vechi. După ce ascultarea a fost împlinită şi carâmbii au fost aduşi, fericitul i-a întins unul lângă altul pe laviţă şi i-a poruncit lui Pantelimon să coase din ele câteva piei. După aceea a adus din curte un borcan cu dohot pentru roţile de căruţă şi a început să le ungă cu râvnă.

-„De ce faceţi aşa, batiuşca?”, a întrebat curios Pantelimon.

-„Dumnezeu porunceşte… Dumnezeu porunceşte… ”, a răspuns în grabă fericitul.

-„Da’ ce înseamnă asta?”

-„Asta înseamnă, prietene, că cei vicleni înseamnă pe ele faptele oamenilor păcătoşi. Iar acum totul e acoperit de unsoare şi păcatele deja nu mai sunt… ”

-„Prin aceasta fericitul voia să arate că păcatele fiilor săi duhovniceşti apropiaţi, pentru care el se ruga cu atâta căldură şi râvnă în acele zile, erau deja iertate de Dumnezeu, iar conştiinţa lor era curăţită în faţa judecăţii dumnezeieşti”- lămurea ucenicul Pantelimon.

„Odată vara, fericitul m-a chemat la sine şi mi-a zis: culege mâine din livadă mere proaspete şi îmi spunea câte anume să culeg. Iar dimineaţa în zori mergi în pădure, la drumul mare. Acolo ai să întâlneşti o ceată de închinători; să le împarţi merele, câte 2 de fiecare. Ca să nu mă arăt neascultător faţă de fericit, făceam întocmai. Mergeam a doua zi în pădure să-i caut pe închinători – când mă uit, chiar mergeau pe drum. Şi să vezi minune: le-am împărţit câte 2 mere la fiecare şi au ajuns numai bine la toată lumea. Câte mere poruncise fericitul să culeg, atâtea erau de trebuinţă pentru închinători… şi fericitul îmi dădea adesea asemenea porunci, iar eu mă minunam de înainte-vederea lui… ”

Cel de al 4-lea ucenic de chilie al fericitului a fost un oarecare Cosma. Acesta era un slujitor din cale afară de evlavios şi de citit, încât fericitul Teofil însuşi îl numea în glumă „teologul”. Cosma se îndeletnicea zile întregi numai cu citirea Sfintei Scripturi şi a cărţilor Sfinţilor Părinţi. Făcând aceasta uita nu numai de mâncare şi de băutură, ci chiar şi de îndatoririle nemijlocite ale ascultării sale. Împrăştierea lui mergea până acolo încât o dată, când a trebuit să semneze o hârtie pentru a primi un oarecare document, Cosma nu numai că şi-a uitat numele de familie, ci chiar şi numele de botez, încât cei din jur au fost nevoiţi să-i amintească propriul nume… Dintre toate lucrurile neînsufleţite ale lumii acesteia văzute, Cosma adora doar cărţile, şi mai întâi de toate bătrâna sa Biblie jerpelită pe care şi-o punea noaptea sub cap în loc de pernă. Pentru stareţul său, Cosma nutrea o cinstire de rob şi era gata să sară în foc şi în apă la un cuvânt al fericitului. Cele mai detestate fiinţe pentru Cosma erau însă… femeile. Dacă i se întâmpla, Doamne fereşte, să întâlnească una în cale, dimineaţa, când mergea la Nipru după apă, Cosma se socotea pângărit pentru toată ziua şi întorcându-se acasă se stropea neapărat cu aghiasmă… Toate gândurile, dorinţele şi planurile lui erau îndreptate doar spre un singur lucru: în amurgul vieţii, să se însingureze undeva, într-un cadru, să-şi sape acolo o peşteră mică şi, sălăşluindu-se acolo, să înceapă a se nevoi pentru mântuirea sufletului. Şi iată odată, pe când cugeta el la acea fericire neajunsă şi clădea în minte castele de nisip, fericitul Teofil s-a apropiat de el pe la spate şi l-a întrebat pe neaşteptate:

-„Cosma!… Unde ai să trăieşti după ce am să trec eu pe ceea lume?”

-„Unde va porunci Dumnezeu”, a răspuns cu mirare Cosma. „O să mă aciuiez pe undeva în mănăstire şi o să trăiesc acolo… ”

-„Nu, n-ai să fii om de mănăstire: ai să trăieşti cu muierile în locul tău de baştină”.

Cosma s-a cutremurat, luat pe neaşteptate. Această prezicere nu era cu nimic deosebită faţă de pedeapsa cu moartea, şi i-a pricinuit o puternică tulburare şi nelinişte.

-„Să vieţuiesc în afară de mănăstire, ba încă şi cu muierile… Nu! Izbăvească-mă Dumnezeu de asemenea năpastă”, gândea despre sine Cosma. Curând însă, prooroceştile cuvinte ale fericitului s-au împlinit.

După un an de la convorbirea amintită, fericitul Teofil a răposat, iar ucenicul său Cosma s-a îndreptat spre târgul său de baştină – Bogoduhov, unde s-a şi stabilit într-o mahala, unde avea o căsuţă cu grădină. Acolo el ducea o viaţă de-a dreptul ascetică, şi se bucura în împrejmuiri de faima unui „batiuşca” încercat şi povăţuitor duhovnicesc. În curând totuşi s-a întâmplat ca prin râvna unei boieroaice şi pe cheltuiala iubitorilor de Dumnezeu cu dare de mână, în vecinătatea nemijlocită a lui Cosma a fost înălţat un azil social, care avea să slujească apoi ca început pentru construirea unei mănăstiri de maici. Cosma n-a mai apucat să prindă înflorirea acestei mănăstiri, întrucât la scurtă vreme după încuviinţarea acesteia, s-a îmbolnăvit de hidropizie şi a murit: petrecând însă multă vreme în vecinătatea unora dintre surorile stabilite de la bun început în azil, a trăit astfel, cum ar fi, „cu muierile”. După moartea lui Cosma, tot pământul care-i aparţinea a fost încredinţat mănăstirii nou-înfiinţate, iar pomenirea acestui stareţ minunat se cinsteşte până în ziua de azi.

La fericitul Teofil au petrecut sub ascultare şi alţi ucenici de chilie; din pricina lipsei de spaţiu, însă, am socotit de prisos să vorbesc despre ei în această carte.

V.

„… Da! El era bogat în iubire, În buna nădejde înavuţit,

Prin credinţa lui vie – plin de putere,

Iar lumii părea aiurit”

„Fericit este cel care miluieşte şi dobitoacele”.

Soba fericitului Teofil ardea şi vara şi iarna; sau mai bine zis, nu ardea, ci fumega: punând în ea lemne groase, nesparte, o aprindea el însuşi de câteva ori. Se înţelege de la sine că folosind în acest fel soba, în chilie nu putea să fie cald, mai ales iarna, căci adesea îngheţa apa în sobă. Stareţul Teofil nu dădea importanţă acestui fapt. Punându-şi cojocul şi pâslarii, se adâncea în rugăciune înălţându-se cu duhul deasupra nevoilor şi trebuinţelor trupului pe care îl istovea în toate felurile.

Într-o vară, atunci când fericitul se afla în pustia Kitaev şi locuia în corpul de chilii din lemn, întâi-stătătorul a trimis la el nişte sobari să-i repare soba veche din chilie. Teofil însă, mituindu-i în taină pe sobari, nu le-a îngăduit să repare soba cu pricina, fapt care l-a nemulţumit pe întâi-stătătorul pustiei, ieroschimonahul Iov, care luând cu mâna lui închizătoarele de la sobă, l-a mutat pe acesta, pentru a-l supraveghea mai uşor, la parterul corpului de chilii din piatră. Atunci fericitul, continuându-şi nevoinţa nebuniei pentru Hristos, a chemat neîntârziat la sine nişte muncitori şi le-a cerut să spargă soba cu totul, pentru a o reface după cheful său, însă a fost oprit la timp. Şi iată că în luna septembrie a aceluiaşi an, pe la sfârşitul vecerniei, fericitul s-a gândit să facă focul în sobă şi a pus pe ea oalele, apoi el a plecat în pădure. În lipsa sa totul a căzut pe podeaua de lemn, care a luat foc, scoţând mult fum. Obştea a dat fuga şi prin strădania tuturor focul a fost înăbuşit. Iar vinovatul, descoperit nu după multă vreme, a început să-i consoleze pe toţi:

-„Dacă Dumnezeu nu îngăduie, porcul nu termină de mâncat”, spunea el. „Nu vă necăjiţi pentru ceea ce s-a întâmplat, ci mai degrabă daţi slavă Domnului pentru mila Sa, căci lucruri minunate face El pentru fiii oamenilor… ”

Primind mâncare de la trapeza obştii, fericitul o amesteca de obicei într-un singur vas, neluând seama că acolo era amestecat şi amar şi dulce, şi borş şi păsat, şi ridichi şi hrean şi cvas.

-„Doar aşa e şi-n viaţă”, răspundea el oricui se minuna de ciudăţenia lui, „şi amar şi acru şi sărat amestecat cu dulce şi trebuie mistuit totul laolaltă”.

Mâncarea pe care fericitul o dădea pelerinilor şi săracilor rămânea aşa cum venea ea de la trapeză; iar pentru sine , fericitul îşi pregătea câteodată găluşti sau terci de griş, sau tăiţei. Toate acestea însă erau fără sare sau untdelemn, şi de aceea aveau un gust foarte respingător.

Îndeobşte Teofil întrebuinţa foarte puţină hrană, iar miercurea şi vinerea nu gusta niciodată nimic, afară de o jumătate de ceaşcă mică de miere îndoită cu apă rece şi gheaţă. Tot aceasta era hrana lui în sâmbăta şi duminica primei săptămâni din Postul Mare, precum şi în Sâmbăta Mare; iar în celelalte zile din Săptămâna Mare nu punea în gură nici măcar apă. Ceai negru fericitul nu bea, dar îşi fierbea în schimb ceai de mentă din care nu bea mai mult de 2 ceşti după apusul soarelui; iar jumătate din tot ceaiul pe care îl pregătea turna în căni şi ospăta pe pelerini. Pâine neagră fericitul nu mânca ci numai pâine albă sau din făină cernută, iar din aceasta numai miezul, din care gusta cât putea lua cu vârful degetelor…

În afară de toate aceste apucături şi ciudăţenii, fericitul mai avea încă o trăsătură originală- dragostea şi compătimirea faţă de jivine şi păsări. Din ograda pustiei Kitaiev şi până la malul iazului mănăstiresc se întindea un loc viran. Văzându-l neîntrebuinţat, Teofil a chemat un ţăran şi dându-i bani, i-a zis:

-„Mâine să aduci plugul, să ari aici pământul şi să semeni cânepă”

-„La ce vă trebuie cânepă, batiuşca?”

-„Păsările cerului au să zboare şi au să se hrănească”.

Ţăranul a făcut întocmai, cânepa a crescut şi păsările zburau în cârduri mari într-acolo, hrănindu-se şi înmulţindu-se…

Atunci când feluritele provizii şi merinde aflate în chilia fericitului au atras năvala şoarecilor, Teofil, scos din răbdare de prădăciunile făcute noaptea pe ascuns, s-a gândit să-i pună la locul lor.

-„Prinde-mi… pe şeful”- i-a zis el unui tânăr cântăreţ de strană. „Prinde-mi-l… o să-ţi dau de-o chiflă”.

-„Da’ cum să-l prinzi când stă întruna în chilie… Încearcă numai să te apropii şi te croieşte cu ciomagul de nu uiţi până la moarte… ”, a răspuns zâmbind tânărul, care presupunea că Teofil vorbeşte despre întâi-stătătorul Iov, având pricini să nu-l îndrăgească.

-„Da’ nu pe şeful ăla, prostănacule… ”

-„Da’ pe care, batiuşca?”

„Pe ăla care prinde şoareci… Dar să-l alegi pe cel mai nenorocit vagabond, ca să împlinească ascultarea cu vrednicie; altfel o să facă pe grozavul şi o să stea pe sobă”.

În curând cotoiul a fost adus şi şoarecii s-au smerit; însă abia se liniştise banda şoricească, şi gândacii au început să-i facă fericitului zile negre. Atunci l-a chemat pe ucenicul de chilie şi i-a zis:

-„Na, ţine bani, cumpără-mi o găină”.

Ucenicul a plecat în sat şi a cumpărat în loc de găină un cocoş tânăr. Cocoşul s-a plimbat prin chilie, a clătinat din creasta roşie, a ciugulit gândacii prin unghere, iar spre dimineaţă, când fericitul a aţipit ostenit de îndelungatele rugăciuni de noapte, glasul înaripatului a trâmbiţat deodată: „Cucurigu-u!… ”

-„O, asta nu-i viaţă de mănăstire”, şi a băgat de seamă fericitul şi a început să-şi zorească ucenicul de chilie: „Du-l de aici… Du-l!… Să nu mai fie nici suflare de cocoş pe aici!… ”

-„Da’ unde să-l duc?”, a răspuns somnoros ucenicul.

-„Du-l la ascultătorul Nichifor; dă-i-l din partea mea. ”

Ucenicul s-a supus fără cârtire şi a dus cocoşul la Nichifor. Ascultătorul Nichifor, înainte de a intra în mănăstire era iobag şi slujea ca lacheu la stăpânul său. Având înclinare spre viaţa monahală, l-a rugat pe moşier să-l elibereze şi, ajungând la Kiev, a intrat în obştea pustiei Kitaiev. Acolo a trăit 3 ani, însă gândurile necurate îl îmboldeau să plece din mănăstire. Primind de la ucenicul fericitului cocoşul, Nichifor a stat pe gânduri: „pentru ce mi-a trimis stareţul cocoşul?… Doar nu mănânc carne, aşa că n-avea pentru ce să mă dea în vileag”. Din smerenie însă, a primit cocoşul în chilie.

Cocoşul fiind îndepărtat aşadar, locul său a fost luat de o găină. După o lună, ascultătorul Nichifor a venit la fericit după sfat. Fericitul, fără să scoată o vorbă, i-a dat şi găina.

-„Fie-vă milă!… pentru ce asta, batiuşca?… Eu nici cu cocoşul nu ştiu cum s-o scot la capăt… ”

-„Ia, ia, îţi zic… S-o ai de pereche… ”

Au trecut câteva zile. Nichifor a făcut întâmplător cunoştinţă cu o fată atrăgătoare şi, atras fiind de patima trupească, a plecat pe ascuns din mănăstire şi în curând s-a căsătorit… De-abia atunci a priceput el ce însemna cocoşul şi pentru ce i-a fost dată şi găina „ca pereche”…

Neavând putinţa din pricina marii depărtări să meargă ades la Lavră şi să facă drumuri în oraş, fericitul şi-a făcut rost de un tăuraş negru pe care-l călătorea în sfântul lăcaş şi dădea, trecând prin oraş, pe la mănăstirea Bratski. Mai înainte însă de a vă vorbi despre tăuraş, trebuie să vă povestesc de unde a apărut el.

Atunci când pe fericitul a venit să-l viziteze Ivan Katkov (acelaşi negustor de vite din Podol care îi dăduse şi calul în vremea petrecerii sale în mănăstirea Bratski), acesta, după ce s-a spovedit şi i-a povestit fericitului despre treburile sale, a pomenit şi de un tăuraş tânăr pe care îl căpătase, foarte nărăvaş din fire.

-„Am cumpărat, batiuşca, un tăuraş. M-am gândit să-l opresc pentru mine, dar nu ştiu ce să fac cu el: a înnebunit vita cu totul, se repede la toţi cu coarnele. Vreau să-l tai, dar mi-e milă”.

-„Dă-mi-l mie…

-„Dumneavoastră?… Doamne miluieşte, dar nici nu te poţi apropia de el! Câţi oameni nu a schilodit deja… ”

-„Nu-i nimic… îl deprindem noi cu smerenia… ”

-„Dar cum aşa… ”

-„Foarte simplu… Apropie-te de el şi spune-i: Ei, tăuraşule! De acum nu mai eşti al meu, ci al părintelui Teofil. Pregăteşte-te să mergi la el în ospeţie… ”

S-a făcut întocmai. După întoarcerea acasă, s-a apropiat de tăuraş, a repetat cuvintele pe care i le spusese fericitul iar tăuraşul, care până atunci pufnea şi se purta ca o fiară, s-a făcut blând ca un miel: a început să se gudure cu supuşenie şi să lingă mâna stăpânului. Atunci un lucrător i-a petrecut o frânghie în jurul coarnelor şi către seară, tăuraşul a fost încartiruit în Kitaiev, la părintele Teofil.

Primind tăuraşul, fericitul şi-a meşteşugit o teleagă mică şi la îndemână în spatele căreia şi-a aranjat o gheretă acoperită din pânză, şi a început să călătorească prin oraş în „echipaj cu boi”. Fericitul nu se aşeza niciodată cum trebuie, ci de-a-ndărătelea, cu spatele la bourean, şi fixând de teleagă un analog mic, se lăsa pe genunchi şi citea iubita lui Psaltire. Iată însă ce era uimitor: tăuraşul nu avea nici un fel de hăţuri, nici vizitiu, ci numai jugul, şi ghicind parcă voia stăpânului său, fără nici un fel de strigăte şi îndemnuri, îl ducea pe fericit acolo unde avea trebuinţă: fie în Podol, în mănăstirea Bratski, fie în Sfânta Lavră. Şi atâta era de isteţ, se spune, că nu o lua peste pietre, ci îndată ce vedea un muşuroi, vreo groapă sau vreun şanţ, ocolea neîntârziat, pentru a nu-l zdruncina pe bineplăcutul lui Dumnezeu…

De ce să ne minunăm că făptura necuvântătoare i se supunea fericitului fără să fie nevoie de bici, iar dobitocul cel sălbatic s-a făcut blând şi ascultător ca un miel înaintea lui? Pentru ce animalele sălbatice sunt aşa cumplite pe pământ? Din pricina cruzimii obiceiurilor omeneşti. Aduceţi-vă aminte de viaţa pe care o aveau în Rai protopărinţii noştri. Toată făptura însufleţită vedea în faţa lor chipul luminos al Dumnezeirii, şi fiarele cele mai cumplite, simţind minunata bună mireasmă a acelui chip, îşi plecau cu smerenie capul înaintea lui Adam. A păcătuit omul neascultând porunca lui Dumnezeu – îndată s-a întunecat în el şi chipul Dumnezeirii, iar făpturile necuvântătoare au încetat să-l mai cunoască şi să i se supună. Buna mireasmă a chipului a fost înlocuită de putoarea patimilor, şi omul însuşi s-a asemănat cu dobitoacele lipsite de înţelegere. Neascultarea sa faţă de Dumnezeu a fost pedepsită prin neascultarea făpturilor pământului faţă de el, iar omul însuşi a ajuns să se teamă de fiarele care cândva i se plecau la picioarele lui… Sfinţii însă, prin ascultarea lor faţă de poruncile Dumnezeieşti, au înnoit în ei chipul Dumnezeirii şi au reprimit darurile harului Domnului, au strălucit cu lumina şi curăţia de la început. De aceea şi fiarele cele mai cumplite, simţind iarăşi în om buna-mireasmă a curăţiei celei dintâi, au devenit ascultătoare faţă de el ca nişte miei blânzi. Acest fapt care este dovedit prin multe întâmplări din vieţile sfinţilor, poate fi întărit şi prin pilda pomenită mai sus; căci ce nu fac iubirea şi virtutea?… Să ne întoarcem însă la povestirea noastră.

În oraş toată lumea îl cunoştea pe fericitul părinte. De-abia se arăta pe una din străzile principale, că negustorii dădeau fuga de prin prăvălii: trece Teofil!… Teofil!… Şi fiecare zorea să arunce câte ceva în teleguţa lui: care o bucată de stambă, care o chiflă, care o batistă; căci se băgase de seamă că cel care se străduia să-i facă parte fericitului din marfa sa avea întotdeauna vânzare bună de-a lungul întregii zile. Stareţul nu oprea nimic pentru el, ci împărţea tot ce găsea în teleagă nevoiaşilor întâlniţi în cale. Iar aceştia nu erau puţini: alergau câte o ceată întreagă în urma fericitului…

Se povestesc o mulţime de întâmplări curioase care însoţeau câteodată aceste călătorii. De pildă, cunoscând răceala mitropolitului Filaret faţă de el, pricinuită de feluritele pâri şi clevetiri, Teofil se străduia să-l necăjească şi mai mult cu poznele sale pe venerabilul arhipăstor. Într-o vară, pe când vlădica îşi petrecea vremea în Goloseev, la vilă, Teofil a venit cu tăuraşul lui şi, fără a se opri s-a strecurat pe nebăgate de seamă, cu teleaga, în grădină. Grădinarul, care se afla acolo, a încremenit de mirare:

-„Dumnezeu cu dumneavoastră, părinte Teofil!… Încotro?!”

Fericitul fără a băga de seamă câtuşi de puţin această întrebare, în loc să se întoarcă, a cotit spre dreapta tăuraşul şi a luat-o pe cărăruia care trecea chiar pe sub ferestrele vilei mitropolitane şi era străjuită de o parte şi de alta de viţă de vie. Această cărare era atât de îngustă că abia se putea trece pe jos, darămite cu o teleagă.

Grădinarul a fost cuprins de o groază negrăită: îl ameninţa concedierea. De ce ţi-e frică nu scapi: însuşi vlădica a dat cu ochii de Teofil şi mâniat de fapta lui, a ieşit în cerdac:

-„Ce e necuviinţa asta? Cine a îndrăznit să-i dea drumul în grădină lui Teofil? De ce a venit aici? Scoteţi-l afară numaidecât… Îmi strică viţa de vie… ”

Fericitul care ajunsese în capătul aleii şi era de acum faţă în faţă cu vlădica, văzând mânia lui, a întors tăuraşul cu sânge rece.

-„Dacă nu vă place, atunci nu trebuie… ”

Dar în loc să iasă din grădină pe un drum mai larg, a întors tăuraşul şi a luat-o iarăşi prin vie, pe aceeaşi cărăruie pe care trecuse mai devreme…

-„Nu-i de mirare”, povestea după aceea grădinarul speriat, „că stareţul a trecut prin butucii de viţă, ci faptul că a reuşit să întoarcă teleaga pe un loc atât de îngust… Minune!… De-a dreptul minune!… ”

De atunci Teofil a căzut în disgraţie. Tăuraşul i-a fost luat şi dus la iconomie pentru a fi trecut în rândul vitelor Lavrei, iar fericitului i s-a interzis să mai apară în pustia Goloseev, şi totodată să nu mai „vagabondeze”. Din ziua în care tăuraşul a fost trecut între vitele mănăstirii, a început un asemenea prăpăd între dobitoace, că iconomul Lavrei şi-a pierdut orice stăpânire de sine şi nu mai ştia ce să facă. Au chemat veterinarii presupunând că cireada fusese atinsă de vreo molimă; doctorii au cercetat dobitoacele şi nu au găsit nimic deosebit. Între timp vitele continuau să cadă şi să moară. Au hotărât să-i dea de ştire mitropolitului Filaret. Acesta l-a chemat pe iconom şi s-a interesat de ziua din care începuse necazul. Iconomul a răspuns că din ziua în care tăuraşul fusese luat de la Teofil şi trecut în rândul cirezii. „Aşa deci!”a exclamat vlădica şi a poruncit ca tăuraşul să fie scos numaidecât din stănoagă. Spre uimirea tuturor, vitele au încetat să mai moară. Tăuraşul a fost dus la Kitaiev şi înapoiat stăpânului său. Primindu-şi tăuraşul, fericitul i-a poleit coarnele în aceeaşi zi, şi cu o linişte de netulburat a început să-şi facă în continuare zilnicele călătorii…

Da, într-adevăr:”Cunoscut-a boul pe stăpânul său”(Is. 1,3)

O dată mitropolitul Filaret se grăbea cu treburi spre pustia Kitaiev. Alături de el în trăsură, şedea întâi-stătătorul Lavrei, arhimandritul Lavrentie. Pe drumul care duce din Goloseev la Kitaiev, chiar acolo unde începe codrul Kitaievului iar drumul urcă o colină abruptă, se întinde cale de un sfert de verstă o trecătoare îngustă prin care trebuia să treacă orice trecător. Şi iată că tocmai când echipajul vlădicăi ajunsese aproape de mijlocul drumului, din cealaltă parte a apărut, de după o cotitură a trecătorii, părintele Teofil, purtat de tăuraşul său. Vizitiul mitropolitului, presupunând că e vorba de vreun ţăran oarecare, a strigat ameninţător:

-„Ei, tu… Întoarce îndărăt!… Îndărăt, îţi zic, întoarce… ”

Mitropolitul auzind strigătele groaznice ale vizitiului, a scos capul din caretă şi a întrebat:

-„Ce se întâmplă acolo?”

Văzându-l însă pe părintele Teofil care se apropia şi-a dat seama despre ce e vorba.

-„Ivane, opreşte… ”

Vizitiul a oprit caii iar vlădica împreună cu părintele arhimandrit s-au dat jos din caretă. Teofil şedea în teleagă şi sprijinindu-se cu coatele de marginea acesteia, se prefăcea că doarme.

-„Teofil, scoală-te!… S-a întâmplat o nenorocire!”a rostit cu glas puternic mitropolitul Filaret.

-„Ce-i asta!… A!… Dumneavoastră sunteţi, Sfinte Stăpâne?… ”

-„Eu, eu… Ce moţăi, poznaşule? Ia uită-te în ce necaz ne-ai băgat…”.

Necazul era cu adevărat mare: întâlnirea avusese loc unde era cel mai îngust astfel încât nu era loc de întors nici tăuraşul, nici careta.

-„Ei… Ce-o să ne facem acum?”

-„Ceva tot o să facem”, a răspuns liniştit Teofil.

A trebuit să fie dejugat tăuraşul: l-au dejugat. Vlădica l-a gonit în sus, pe coastă, iar părintele arhimandrit dimpreună cu părintele Teofil au tras în urma lui teleaga. Vizitiul nu a luat parte la această „nevoinţă”: el ţinea în frâu caii înfierbântaţi de alergare. După câteva forţări calea a rămas slobodă iar arhipăstorul a putut să-şi continue liber călătoria. Aşezându-se în caretă, vlădica era bine dispus şi la despărţire a râs:

-„Uită-te, poznaşule, câtă sudoare trupească ai stors din noi, păstorii”, a grăit el, ştergându-şi picurii de grea sudoare.

Curând după această întâmplare atât de neînsemnată drumul a fost lărgit. L-au lărgit însă pe o întindere atât de neînsemnată că în curând au început să se ivească necazuri asemănătoare. Astfel de pildă, atunci când fericitul s-a întâlnit iarăşi cu vlădica în acelaşi loc, deşi putea acum să întoarcă, totuşi s-a împotrivit, punându-se parcă într-adins în calea înaltului călător. A început cearta cu vizitiul. Părintele Teofil a început să arate cum că el are un singur tăuraş iar vlădica are 4 cai şi că pentru el ar fi greu să recâştige timpul pierdut, iar vizitiul o ţinea pe a sa, cerându-i fericitului să facă loc.

-„Teofil are dreptate”, a spus vlădica, privind la cei doi. S-ar cuveni să-i facem loc… Dar întrucât noi nu ne putem întoarce aici cu cei 4 cai ai noştri, întoarce-te tu, Teofil, cu tăuraşul tău…

Fericitul însă s-a încăpăţânat şi nu voia să îndeplinească porunca. Arhipăstorul a început să se tulbure şi să-l dojenească:

-„Ei, ce-i cu tine? Nu încetezi să mă scoţi din răbdări?”

-„Nu, nu încetez… Fiindcă dumneavoastră trebuie să vă întoarceţi, nu eu”.

-„Cum aşa?”

-„Iac-aşa… ”

Chiar în acea clipă a sosit un călăreţ aducând vlădicăi vestea că de pe schelele clopotniţei catedralei Sf. Sofia, care pe atunci era în renovare, căzuse un salahor, zdrobindu-se de moarte.

„A atârnat multă vreme în văzduh ţinându-se cu mâinile de margine, dar n-a rezistat şi s-a prăvălit la pământ de la înălţime”, astfel şi-a încheiat trimisul trista lui poveste şi a început să roage pe vlădica, în numele ocârmuirii Lavrei, să ia o hotărâre neîntârziată.

Tulburat, arhipăstorul nu a răspuns nici un cuvânt, ci doar s-a închinat şi a dat vizitiului porunca de a coti pe coastă pentru ca , întorcând caii, să ia calea întoarsă către Lavră. Teofil nu mai era la faţa locului. La primele cuvinte ale călăreţului, el plecase pe nesimţite, socotindu-şi misiunea îndeplinită.

A treia oară, pe când fericitul se întorcea din oraş în Kitaiev, l-a ajuns din urmă echipajul mitropolitului pe podeţul Demievsk. Vlădica a grăit:

-„Teofil! De unde vii şi încotro te duci?”

-„Încotro m-o purta Dumnezeu şi nevoia… Numai că am păţit un necaz – tăuraşul a încetat să mă mai asculte; vreau să-l pun sub epitimie şi am comandat un cnut lung”.

-„Şi de ce-ţi place să călătoreşti pe el cu mersul ăsta de ţestoasă?”

-„Cu cât mergi mai domol, cu atât mai departe ajungi în Împărăţia Cerurilor”.

-„Ia loc în echipajul meu… Am să te duc mai iute decât zborul şoimului”

-„Mântuieşte, Doamne(formulă de mulţumire încetăţenită printre credincioşi)… Nu vreau… Oricum o să ajung înaintea voastră”.

Precum a prezis aşa s-a şi întâmplat. Din pricina goanei a sărit o roată de la trăsura vlădicăi, iar până ce vizitiul a reuşit să o pună la loc, a trecut un ceas întreg. Teofil era de acum în Kitaiev şi l-a întâmpinat pe vlădica lângă porţi, făcându-i o plecăciune adâncă şi grăind:

-„Sănătate vă doresc, Sfinte Stăpâne… De mult vă aştept aici. ”

-„Ai avut dreptate, Teofil”, a răspuns mitropolitul Filaret. „Tăuraşul încornorat a întrecut caii mei sătui. Va trebui ca pe viitor să folosesc şi eu acelaşi mijloc de călătorie”.

Mulţi îşi amintesc de acest tăuraş care nu stătea de obicei legat, ci se plimba prin curtea fericitului. Se spune că avea un instinct aproape suprafiresc şi putea simţi fără greş caracterul celor care veneau la părinte pentru binecuvântare: pe unii îi întâmpina neprietenos şi războinic, iar cu alţii se purta prietenos lăsându-i să treacă spre chilia fericitului.

În afară de iubirea şi compătimirea faţă de dobitoace şi păsări, părintele Teofil mai avea însă şi alte obiceiuri şi apucături. În primul rând nu-i suferea deloc pe fumători şi nici fumul de tutun.

-„Vezi, ai duhănit buruiana dracului – îi mustra el cu asprime pe fumătorii care îl vizitau. Aţi venit aici la mănăstire să răspândiţi molima fumatului… La ce vă foloseşte că mâine vă apropiaţi de Sfintele Taine ale lui Hristos cu mahorca pe limbă? Căraţi-vă de la mine! Nu aveţi blagoslovirea mea”.

O dată, Teofil mergea pe o alee din curtea mănăstirii împreună cu unul dintre târgoveţii iubitori de Dumnezeu care îi era devotat şi avea cu sine într-o strachină, ridiche rasă cu cvas. S-au întâlnit în drum cu redactorul-editor al jurnalului „Convorbirea casnică”, Viktor Ignatievici Askocenski. Acesta pufăia din ţigară şi trăgând fumul în piept l-a suflat tocmai în mâncarea lui Teofil. Fericitul nu a zis nimic ci întingând degetul în strachină l-a stropit. Întorcându-se acasă, Askocenski s-a aşezat ca să prânzească dar mâncarea care i-a fost pusă înainte era pătrunsă de un miros de ridichi. Fără a bănui nimic neobişnuit, Askocenski a vărsat conţinutul strachinii şi a cerut să i se aducă altă porţie. A venit a doua porţie – acelaşi miros. Tulburat, Askocenski s-a năpustit asupra bucătăresei şi a casnicelor, însă nimeni nu a putut să-i lămurească de unde vine mirosul. I s-a dat altă porţie – s-a întâmplat acelaşi lucru. I s-a dat încă una – iarăşi ciudatul miros de ridichi. Scos din fire, Askocenski a mers la nişte cunoscuţi; aceştia însă întâmpinându-l, i-au atras atenţia că răspândeşte un puternic miros de ridichi. I-a rugat să-i dea ceva de mâncare, plângându-se că acasă nu i-au pregătit masa cu băgare de seamă; ce mare i-a fost uimirea când s-a arătat că şi hrana aceasta duhnea a ridichi. A mers atunci la brutărie, a cumpărat o prăjitură, s-a întors acasă şi a început să bea ceai. Atât ceaiul cât şi prăjitura cumpărată duhneau la rândul lor a ridiche rasă. A trecut o zi, două, trei – Askocenski a ajuns la disperare întrucât toţi cunoscuţii cu care se întâlnea îi atrăgeau atenţia asupra mirosului neplăcut de ridiche pe care îl răspândea. A căutat îndelung să afle pricinile acestui fenomen ciudat. În cele din urmă şi-a amintit de întâlnirea cu părintele Teofil. Dându-şi seama de necuviinţa faptei sale de atunci, s-a îndreptat spre Kitaiev şi i-a cerut iertare; de atunci mirosul de ridiche a dispărut cu desăvârşire…

-„A venit o dată din Moscova un negustor bogat împreună cu familia sa şi a tras la noi, în mănăstirea Florovski”, povestea monahia acestei mănăstiri, stareţa Magdalena. „Auzind povestirile noastre despre părintele Teofil, negustorul s-a aprins de dorinţa de a merge neîntârziat la acesta şi a început să stăruie pe lângă mine să-l însoţesc întrucât nu cunoştea drumul spre pustia Kitaiev. M-am învoit şi am pornit cu toţii la drum. Trecând prin pădurea Goloseev, negustorului i-a venit poftă să fumeze. S-a scotocit prin buzunare – n-avea chibrituri. Ce să facă? A văzut spre bucuria lui, că nu departe de drum şedeau nişte oameni şi fierbeau păsat în ceaun. S-a apropiat de ei ca să-şi aprindă ţigara. De-abia s-a atins de foc că ceaunul s-a răsturnat: fiertura s-a răsturnat şi focul s-a stins. Ce vrea să însemne asta? s-a gândit negustorul. Nici cu un deget nu m-am atins şi am vărsat fiertura… Am mers mai departe… Negustorul a văzut din nou nişte oameni necunoscuţi care fierbeau păsat în ceaun. A dat fuga şi la aceştia ca să facă rost de foc. Numai ce s-a apropiat ca să-şi aprindă ţigara că ceaunul s-a răsturnat şi de această dată. Negustorul vine fuga, râzând: Uite, zice, ce mai întâmplare!… O fi vreo vrăjitorie? Nu – îi zic eu – asta v-a pus-o la cale părintele Teofil… grozav nu-i are la inimă pe fumători… Am ajuns în cele din urmă la Kitaiev şi am apărut în faţa părintelui. Acesta întâmpinându-ne îi zice negustorului: ce-i puişor, ţi s-a făcut de fumat?… pentru pofta ta i-ai lăsat pe oameni fără păsat… şi i-a adus din chilie o căpăţână mare de ceapă:

-„Na, mănâncă ceapă că altfel ai să spurci cu duhoarea de tutun toată mănăstirea!”

În afară însă de aceste reguli ale părintelui care le-am amintit, este vrednic de luat aminte şi un alt fapt: Teofil nu scuipa niciodată pe pământ şi nu-i sfătuia nici pe alţii să facă acest lucru. Mai cu seamă era el pornit împotriva celor care scuipau pe podeaua bisericii.

-„De ce scuipi în biserică?”, îi întreba el pe cei care făceau aceasta. ”Aici petrece Dumnezeu în chip nevăzut iar oamenii îngenunchează înaintea Lui pentru rugăciune… De ce scuipi pe pământ? Doar tu însuţi eşti pământ şi cenuşă: cum îndrăzneşti să scuipi pe mama ta? Oare nu ea o să te primească în sânurile ei după moarte? Oare nu ea o să-ţi păstreze trupul până la învierea cea de obşte?… ”

Totuşi, în pofida asprimii care o arăta părintele faţă de orice scuipătură, s-a întâmplat o dată ca şi fericitul să se folosească de acest obicei omenesc vrednic de mustrare.

În vremea aceea întâi-stătător la Peşterile cele de departe era egumenul Inochentie. Întâlnindu-se adesea cu părintele Teofil, de fiecare dată se străduia să intre în vorbă cu el, însă fericitul nu-i îngăduia să se apropie şi trecând pe lângă Inochentie, scuipa mereu asupra lui. Stareţul făcea aşa nu numai când se întâlnea cu Inochentie , ci apărea adesea înaintea chiliei lui şi o acoperea de scuipaţi. Curând, enigma a fost dezlegată. Inochentie a fost supus unei grele încercări şi multă vreme a fost privit cu multă bănuială de către conducerea mănăstirească, suferind din partea unor persoane, felurite învinuiri şi strâmtorări.

VI.

Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura (Mt. 5,6)

„Războaie, moarte, dezbinări, necazuri şi ispite

Seamănă RĂUL peste tot şi-apoi priveşte Semănătura lui cea putredă cum creşte Visând trufaş să strângă roade însutite. Dar nici puterea sfânt-a BINELUI nu zace-n adormire:

Şi într-al vieţii lan smulgând din rădăcină A răului urâtă şi amarnică neghină Aruncă-nbrazdă iar sămânţa ei de mântuire”.

Puţini oameni reuşeau să se apropie de părintele Teofil ca să ia binecuvântare: el petrecea zile întregi în pădure la rugăciune şi numai către vecernie se întorcea acasă pentru a prinde începutul Dumnezeieştii slujbe. Însă chiar dacă reuşea cineva să se apropie, părintele îl umbrea cu binecuvântarea din mers, stăpânit parcă de o anumită grabă. Fericitului nu-i plăcea deloc să fie luat în seamă sau să fie distras de la rugăciune. De aceea, atunci când băga de seamă că este aşteptat în cale de rugători, o cotea într-o parte, prin desiş; iar dacă asta se întâmpla chiar în mănăstire, atunci se suia într-un stejar înalt care creştea chiar pe arhondaric şi pe ale cărui ramuri erau prinse 4 scânduri, ori se ascundea în grădina mănăstirii (unde se află acum bolniţa pentru călugării foarte bătrâni) şi se vâra acolo într-o groapă adâncă. Această grădină era în îngrijirea lui Ioachim Panfilâci, „grădinar savant” şi favorit al mitropolitului Filaret. Supărat de faptul că fericitul se ascundea în grădină fără să-i ceară voie, iar închinătorii intrau acolo şi călcau iarba, Panfilâci l-a certat nu o dată pe părinte şi în cele din urmă, mâniat de veşnica răutate a acestuia, şi-a ieşit din răbdări şi l-a lovit pe Teofil peste faţă. Fericitul nu s-a tulburat de aceasta; şi răspunzând parcă cu recunoştinţă, i-a făcut arhipăstorului său o metanie până la pământ.

-„Judecă, Doamne, pe cei ce mă necăjesc, bate pe cei ce se luptă cu mine”, a şoptit el liniştit şi a adăugat cu glas tare:”Uite ce e, Ioachime, să nu-ţi faci vise că te iubeşte mitropolitul… Monah oricum n-ai să fii…”.

În curând pe Ioachim l-a atins răzbunarea lui Dumnezeu: a fost mutat la Lavră, în peşterile cele de departe, iar de acolo pentru o oarecare abatere, a fost curând alungat cu totul din mănăstire…

Teofil fugea mai ales de întâlnirea cu intelectualii ieşiţi din rândul oamenilor simpli, şi mai mult decât orice, nu-i plăcea să dea ochii cu acei „trăsuraşi”, adică cei care veneau în trăsuri, câteodată numai ca să-l privească pe Teofil ca pe o curiozitate.

-„Ce vă trebuie de la mine, puturosul?”, le spunea el insistenţilor lui „admiratori”. Ce căutaţi la mine, bătrânul sărman şi neputincios şi marele păcătos?

-„Un cuvânt bun, batiuşca… sfat, povaţă, mângâiere… ”, răspundeau de obicei vizitatorii.

-„Mergeţi la schimnicul Partenie… El vă va povăţui şi vă va învăţa; eu nu am ce să vă spun… Rugaţi-vă cu credinţă curată Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Preacuvioşilor Pecerskăi – ei vă vor da tot ce aveţi nevoie; la mine nu puteţi găsi nimic… ”

Spunând acestea părintele îi îndepărta câteodată de la sine împingându-i pe cei care stăteau mai aproape de el şi fugea de ei cu mare osârdie. Şi la urma urmei ce răspunsuri putea da părintele la întrebările cele curat lumeşti ale unor domni aşa ciudaţi? Unii îi cereau sfatul cu privire la izbânda în procesele lor din care păgubit avea să iasă un sărac, alţii se străduiau să afle dacă fiii lor vor primi locuri de seamă pe lângă persoane importante, alţii voiau sfat cu privire la căsătoriile fiilor cu mirese bogate sau cu oameni sus-puşi, alţii îi cereau să se roage pentru ca ei să primească o mare recompensă, decoraţie sau pensie sporită. Iar cu privire la singurul lucru de trebuinţă, de care omul are neapărată nevoie să-şi mântuiască sufletul, nimeni nu se gândea măcar să ceară sfat. De aceea, fericitul, pentru a preîntâmpina asemenea vizite nefolositoare şi a scăpa de oaspeţii sâcâitori, şi-a ales un mijloc original: ungea pragul chiliei sale cu dohot sau cu smoală şi aşa reuşea să scape adesea de vorbirea în deşert.

Dacă venea la el un om cu adevărat simplu, temător de Dumnezeu şi însetat de cuvânt ziditor, părintele îl primea cu bucurie deşi nu lungea vorba, dându-i drumul după o mustrare tăioasă, prin care îi descoperea păcatele sale tainice.

„Lucru străin era să vezi cum spovedea fericitul pe oamenii care veneau la el”, povestesc martori oculari. Nu-i întreba de păcate, cum fac de obicei duhovnicii, ci punându-şi preacuvioasele sale mâini pe capul celui care se pocăia şi ridicându-şi ochii către cer, înşira el însuşi în locul aceluia, toate păcatele lui cele ascunse şi cele arătate. Păcătosul nu numai că vărsa şiroaie de lacrimi de pocăinţă dar şi părul i se făcea măciucă de frică şi de ruşine…

În târgul Vasilkovo trăia un negustor. Toată viaţa lui şi-a petrecut-o în desfrâuri şi neorânduială; prin nedreptate şi fapte ale întunericului şi-a agonisit avere sieşi, însă apropiindu-se de vârsta bătrâneţilor, s-a hotărât să aducă pocăinţă Domnului. Auzind de la oameni de marele nevoitor ieroschimonahul Teofil, s-a îndreptat spre Kitaiev, în nădejdea de a vorbi cu acesta. Fericitul înainte-văzător cunoscând cu duhul venirea păcătosului celui însetat de mântuirea sufletului, s-a hotărât să-i iasă în întâmpinare. Pentru aceasta a mers în pădure şi l-a aşteptat pe negustor în drum, acolo unde se afla Tractirul Roşu. În curând a apărut echipajul, iar negustorul care şedea înăuntru, plin de înfumurare, băgând de seamă că un monah îi iese în întâmpinare, s-a apropiat de el şi l-a întrebat:

-„Bună-ziua, batiuşca… ”

-„Bună-ziua, domnule negustor… ”

-„Departe-i pustia de aici?”

-„Care pustie?”

-„Kitaiev… ”

-„Dumnezeu e sus, Ţarul e departe, iar pustia-i mai aproape decât toate… Cu ce treburi într-acolo? Mergeţi să vă rugaţi la Dumnezeu?”

-„Cam aşa ceva… Mai înainte de toate aş vrea să văd un schimnic… Teofil îl cheamă… N-aţi putea să-mi spuneţi unde locuieşte?”

-„Dar ce nevoie aveţi de el?”

-„Se zice că e înainte-văzător, sfânt… ”

-„Cine? Teofil?”

-„Da, ieroschimonahul… ”

-„Da’ de unde sfânt!… V-aţi încrezut în balivernele babelor… ”

-„Dar cum aşa… toţi spun… ”

-„Ia uite la el! Aşa un spurcat, aşa un desfrânat în toată lumea n-ai să găseşti, o lepădătură ca el… Asiluit femeile altora, a stricat fete, a furat noaptea caii vecinilor, a împrumutat bani cu dobânzi mari la săraci… Câţi orfani n-a lăsat pe drumuri fără haină pe ei, câţi oameni n-a ruinat cu învârteli întunecate şi înşelăciuni!… Şi-a umflat guşa cu lucruri străine iar acum i s-a făcut chef să se apropie de Dumnezeu, a venit la stareţul Teofil cu o grămadă de păcate de moarte, purtat de un cal furat!… Ei, pocăieşte-te, pocăieşte-te… roagă-te la Dumnezeu… milostiv este Domnul… El nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu… ”

Dar negustorul uluit, simţind cu cine are de a face, căzuse deja la picioarele părintelui udându-le cu lacrimi de pocăinţă.

-„Iertaţi-mă, batiuşca… Dezlegaţi-mă pe mine nemernicul… Sunt un pierzător de suflete, un tâlhar, un răufăcător… ”

-„Dumnezeu iartă… Dumnezeu iartă… Mergi la bineplăcuţii lui Dumnezeu… Închină-te lor… Roagă-te lor… ei văd… ei iartă tot(este vorba de sfinţii ale căror moaşte odihnesc în Peşterile Lavrei Kievo-Pecerska)… Tatăl tău a fost un om drept… pentru rugăciunile lui, Dumnezeu te va mântui şi pe tine… ”

-„Nu, nu mă va milui. Prea am mâniat bunătatea Lui cea nemărginită”.

-„O să te ierte, o să te ierte… Vezi numai să nu te spurci iarăşi căzând şi fiind nepăsător faţă de izvoarele prin care harul vine în suflet şi care au fost curăţite acum prin pocăinţă. Nu conteni cu rugăciunile, nu-ţi lăsa simţurile în voia lor, păzeşte postul, iubirea şi frica de Dumnezeu… Mergi!… ”

Negustorul s-a urcat numaidecât în trăsură şi a mers la Lavră unde a povestit îndelung monahilor despre felul în care îl dăduse în vileag fericitul.

Altă dată fericitul s-a întâlnit în pustia Kitaiev cu un moşier care trecea pe acolo şi i-a zis:

-„Încotro mergeţi?”

-„Acasă, batiuşca!”

-„Dar cu Dumnezeu te-ai socotit?”

Nedumerit, moşierul şi-a continuat drumul fără să-i răspundă.

-„Nu te-ai socotit?”, a rostit în urma lui fericitul. Atunci ţine minte: aici ai ajuns cu bine, dar acasă n-ai să ajungi teafăr.

Şi ce s-a întâmplat?Făcând cale întoarsă, chiar lângă bariera oraşului, caii moşierului au luat-o razna, au răsturnat trăsura, stăpânul s-a lovit cu capul de o piatră şi a murit.

Iată şi altă întâmplare. Aleksandra Sokolova, o văduvă de colonel care locuia în apropiere de oraşul Kerci, a venit împreună cu sora ei la Kitaiev şi a cerut binecuvântare de la fericitul Teofil.

-„Învaţ-o pe proasta asta, învaţ-o mai bine, altfel o să umble pe cai până o să moară… ”, s-a întors fericitul spre sora ei, arătând-o pe Sokolova.

Sokolova nu a dat însă nici o atenţie acestor cuvinte. Întorcându-se la moşie a poruncit să fie înhămaţi caii la trăsură şi a plecat la Kerci cu treburi. Pe drum caii s-au speriat de ceva, au luat-o razna, Sokolova a fost aruncată din trăsură, s-a lovit cu putere de pământ şi a murit în aceeaşi zi…

O dată, fericitul Teofil a venit la biserica cea mare a Lavrei şi aşezându-se într-una din stranele care erau de-a lungul pereţilor bisericii, a început să se roage. Apoi, dorind să se închine în vremea citirii catismelor la moaştele aflate în biserică, şi-a lăsat Psaltirea acolo unde stătea şi s-a îndreptat spre sicriul cu moaştele Preacuviosului Teodosie. Cântăreţii au băgat de seamă iar N. , ajutor de canonarh, dorind să glumească pe seama fericitului, i-a furat Psaltirea şi a băgat-o în buzunar. Fericitul care văzuse cu duhul gluma proastă a aceluia, nici măcar nu s-a mai uitat în strană când s-a întors la locul lui, ci s-a uitat ameninţător la cel vinovat spunându-i cu asprime:

-„Eh, bătrâne, bătrâne… Mâine trebuie să mori, iar azi ţi-a venit să te veseleşti cu glume proaste… Vai ţie!… ”

Această prezicere s-a împlinit întocmai: în dimineaţa următoare monahul a murit pe neaşteptate…

Fericitul Teofil în ceea ce priveşte milostenia, avea următorul tipic: vedea vreun sărac zdrenţuros, îl chema îndată la sine, îl hrănea cu găluşti, îi dădea o cămaşă nouă. Iar dacă săracul era ponosit de tot, îl dezbrăca de boarfele lui rupte, le ardea în sobă, iar pe el îl îmbrăca din cap până în picioare în haine noi. În acest scop avea un adevărat depozit cu tot felul de lucruri trimise lui de feluriţi binefăcători… Odată a venit la el Ivan Bolşakov, lucrător în fabrica de cărămizi a Lavrei, primind salariul lunar l-a băut până la ultima copeică, din slăbiciune omenească. Fiind ponosit din cale afară, s-a înfiinţat la fericitul după milostenie.

-„La ce-ţi trebuie ţie milostenie? I-a zis stareţul. Tot ai s-o bei… Ţine însă o cămaşă nouă… Astăzi ai să mori şi nu e cuviincios să zaci în sicriu îmbrăcat cu zdrenţele astea.”.

Ivan Bolşakov a luat cămaşa gândind în sinea lui: „Aşteaptă tu să mor… Iaca, acu’ fug la cârciumă, vând cămaşa şi am s-o beau frumuşel în cinstea ta… ”

Zis şi făcut. S-a îmbătat criţă, a venit seara în fabrica de cărămizi: a cântat, a jucat, a râs. Pe urmă şi-a amintit de fericitul. A început să povestească despre cămaşă şi prezicerea legată de moartea sa… În cele din urmă s-a rugat să fie lăsat să doarmă în fabrică. S-a culcat pe laviţele de sus, chiar sub acoperiş, şi a adormit… Noaptea, deodată o bufnitură. Au aprins o lumină. Ivan zăcea pe jos, plin de sânge şi fără de suflare… i-au pipăit inima: nu mai bătea. Se lovise de moarte, nenorocitul. L-au îmbrăcat care cu ce a putut, l-au prohodit creştineşte şi l-au dus la cimitir. Şi mult timp după aceea şi-au amintit de cămaşa şi de prezicerea fericitului…

Boieroaica Maria Kozminişna Şepeleva, care venea adesea în Sihăstria Kitaiev împreună cu fiul său de 4 ani, pe nume A. , întotdeauna mergea la părintele Teofil să ia binecuvântare. Fericitul o iubea mult şi de fiecare dată, întâlnind-o în curtea mănăstirii şi făcând semn cu ochii spre micuţul ei fiu, zicea: „Aha!… Vine călugăraşul, vine călugăraşul!…”. O dată l-a chemat la sine pe băieţaş, în chilie, şi i-a dat o legătură de prăjiturele: „Ţine mâinile!… mănâncă prăjituri!…”. Băiatul s-a apucat să înfulece bunătăţile iar fericitul îl încuraja: „Mănâncă, mănâncă. Când ai să creşti, n-o să mai primeşti prăjituri ci pe Hristos”. Prezicerea fericitului s-a împlinit: băiatul a crescut, a fost dat să înveţe la Tipografia Lavrei, după aceea a fost rânduit ascultător, şi acum (1906) este un duhovnic cinstit de toţi ai Lavrei – ieromonahul A. Atunci când părintele A. A venit o dată la fericit, pe când era copil, a fost chemat ucenicul de chilie, Pantelimon, şi i-a zis: „Fă-i plecăciune… Sărută mâna duhovnicului tău!”. Aşa s-a întâmplat. Părintele A. L-a tuns pe Pantelimon înainte de moarte, l-a îngrijit, l-a prohodit…

Antreprenorul principal al construcţiei catedralei Kievo-vladimirskaia, Kondrat Kozmici Hovalkin, dorind să-şi petreacă restul zilelor în linişte şi tihnă, a început să-şi construiască o casă în Kiev, dar pe neaşteptate l-a ajuns nenorocirea: a murit fiica sa iubită, singura bucurie şi mângâiere a vieţii sale singuratice. Cu durere în inimă, Hovalkin s-a îndreptat către fericit căutând mângâiere.

-„De ce eşti mâhnit?”, l-a întrebat fericitul. „Şezi în chilie, fă rugăciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Totul o să treacă… ”

-„Cum o să mai treacă, batiuşca… În ziua în care a murit, a pierit lumina vieţii mele… ”

-„Lumina vieţii tale este Soarele cel Neurmat, Iisus Hristos… Cumpără-ţi stofă de mantie – în curând ai să fii monah… Iată cum… ”

După câţiva ani, Kondrat Kozmici a intrat într-adevăr în obştea Sihăstriei Goloseev ca ascultător, a ridicat un arhondaric şi a început nevoinţa cea mântuitoare.

În scurt timp el a orbit, a fost tuns în monahism cu numele de Erasm şi a petrecut câţiva ani în însingurare, într-o chilioară lângă biserică şi a murit pe 15 august 1880.

Terapont Dobrovolski, locuitor al Kievului, avea dorinţa pătimaşă de a intra în Lavră ca ascultător. Trei zile a umblat împreună cu mama sa să ia binecuvântare de la părintele Teofil, dar fericitul tot ocolea vorba, trimiţându-l ba la arhondaric, ba la biserică. În cea de a treia zi, când Terapont şi mama lui flămânziseră peste măsură iar ţelul călătoriei lor părea departe de a fi atins, tânărul a cerut ajutor de la Ivan, ucenicul de chilie al fericitului. Lui Ivan i s-a făcut milă de el şi l-a trimis pe Terapont în chilie, la fericit.

-„Ce mă tot baţi la cap?”, a întrebat părintele mânios. „Oare eu sunt sfânt?”

După un minut, a trimis prin Ivan o bucată de chiflă cu porunca de a da lui Terapont şi mamei lui aceasta, sub cuvânt că flămânziseră. Tânărul a împărţit darul cu mama sa şi gustând din „trataţie”, a simţit deodată că foamea i-a pierit. După o jumătate de ceas, fericitul a ieşit din chilie şi Terapont văzându-l i-a căzut la picioare.

-„Binecuvântaţi să intru în Lavră, batiuşca!”

-„Ce binecuvântare să-ţi dau?! Ieromonah tot n-ai să fii… Mergi totuşi… Numai să vieţuieşti după cuviinţă: miercurea şi vinerea peşte să nu mănânci, iar de la utrenie să nu lipseşti”.

Terapont a fost primit în Lavră şi tuns în monahism cu numele de Spiridon. A trăit în sfântul lăcaş 51 de ani ca simplu monah, împlinind cu sfinţenie porunca fericitului: n-a scăpat niciodată vreo utrenie…

Andrei Hapcenko, locuitor al oraşului Kerci, de meserie marinar, a venit la Kiev în anul 1851 ca pelerin. Dimpreună cu el erau soţia sa Evdokia Trifonovna, sora Varvara Golubiova şi fiica nevârstnică. Petrecând câteva zile la Kiev şi cercetând locurile vrednice de luare-aminte, pelerinii s-au îndreptat spre Kitaiev, la părintele Teofil.

Fericitul a ieşit din chilie şi s-a dus drept la soţia lui Hapcenko întrebând-o:

-„Trăieşti lângă mare?”

-„Lângă mare, batiuşca…

-„Adânc e la voi limanul?”

-„Nu ştiu, batiuşca… Nu l-am măsurat… ”, răspunse cu uimire Evdokia şi a schimbat speriată priviri cu rudele.

-„Cumpără miercurea şi vinerea tămâie şi lumânări şi dă-le la biserică pentru mântuirea sufletului, fiindcă te-ai apucat de negoţ, numai peşte ai să vinzi… ”

Cu aceste cuvinte i-a binecuvântat pe toţi şi a plecat. Pelerinii au făcut cale întoarsă şi au mers să se închine la Poceaiev, apoi au plecat din nou la Kiev şi lăsându-şi fiica în mănăstirea Florovski sub ocrotirea monahiei Anghelina, s-au îndreptat singuri spre Kerci.

A trecut ceva timp. Vara, pe 28 iunie, în ajunul praznicului Sf. Petru şi Pavel, Andrei Hapcenko a fost silit să plece de acasă cu treburi comerciale. Dar se simţea foarte rău şi a trimis-o pe soţie în locul său. Vapoarele erau suprapline şi tânăra femeie a trebuit să se urce într-un barcaz încărcat cu var. Luându-şi cu sine fiica de un an – Paraskeva – Evdokia a pornit la drum. Barcazul a desfăşurat pânzele şi a ieşit pe mare. Deodată, noaptea, un strigăt deznădăjduit:

-„Scapă cine poate – ne scufundăm!”

Pe fundul barcazului se făcuse o spărtură mare şi vasul se ducea la fund… De groază mulţi s-au aruncat în mare, alţii au sărit în barca de salvare iar ceilalţi au rămas în voia soartei. Evdochia nu s-a pierdut cu firea şi a început să se roage fierbinte cerând ajutor de la Dumnezeu… Atrecut o jumătate de ceas… Vasul se scufunda tot mai adânc… Şi puntea vasului era de-acum acoperită cu totul de apă. Evdochia era în valuri până la genunchi iar moartea neîndurată din ce în ce mai aproape…

-„Doamne, binecuvântează!… ”

Cu aceste cuvinte Evdochia s-a însemnat cu semnul crucii, şi-a legat prunca de spinare şi a pornit-o înot. Tânăra femeie se lupta cu valurile, împrejur era întuneric şi nici un ajutor… Mâinile au început să-i amorţească. Evdochia îşi pierdea puterile. S-a întors pe spate şi şi-a mutat copilul pe piept ţinându-l cu dinţii. I se părea că vede pe cei apropiaţi, cu ce nelinişte îi aşteptau întoarcerea. „Rămas bun, dragilor, rămas bun!”. Puterile slăbesc, mâinile deja nu i se mai mişcă, simte că se duce în adâncul rece şi un întuneric cumplit îi închide ochii.

Îndelung a căutat îndureratul Andrei trupul soţiei sale înecate, şi iată că Dumnezeu s-a milostivit de el: după trei zile, valurile au scos trupul la ţărm lângă liman. Cu o groază îngheţată pe faţă zăcea mută pe ţărm nefericita lui tovarăşă de viaţă, strângând în mâinile-i înţepenite pe fiica-i moartă. Îngropându-şi răposata în apropierea locului unde fusese aruncată la ţărm, Andrei Hapcenko a mers în Lavra Kievo-Pecerska, primind acolo tunderea în monahism cu numele Malahia. A murit la vârsta de 82 de ani…

Ieşind din casă, fericitul nu încuia niciodată uşa chiliei sale. Nu făcea asta nici măcar când ucenicii de chilie erau plecaţi, trimişi de el în oraş: căci, cu toate că stareţul nu era, poate, acasă, lângă chilia sa totdeauna se strângea norod, şi mai ales femei. De ele, cum se spune, nu era chip să scape: chiar fără să fi trecut pe la biserică, se îmbulzeau după el şi, zărindu-l din depărtare fugeau cu grămada în urma lui, aşteptând sub ferestre ivirea lui… Adeseori, stareţul le primea pe toate doar în albiturile de dedesubt, şi atunci când închidea el uşa, fiecare dintre femei se întrecea să îi dea ceva în dar: ba un ulcior cu lapte, ba brânză, ba ulei, ba ouă, ba o sticlă cu cvas, prăjituri şi altele. Şi ce mai talmeş-balmeş ieşea atunci! Fiecare se bătea să ajungă la stareţ ca să îi înmâneze darul… Fiecare voia să atragă atenţia asupra sa.

O dată, a venit la el o doamnă măritată. Înaintea chiliei stareţului era o mulţime de oameni. Nevrând să se întoarcă acasă fără să-l fi văzut pe stareţ, doamna şi-a făcut loc printre oameni şi a început să strige:

−„Batiuşca, blagosloviţi! Batiuşca, blagosloviţi!”

− „La mine ai venit după blagoslovenie?”

− „La dumneavoastră, batiuşca, la dumneavoastră… Doresc să stau de vorbă cu dumneavoastră… ”

− „Bine, îndată… ”

Fericitul a intrat în chilie şi a adus de acolo o oală mare cu borş.

-„Ţine poala!… Dumnezeu să binecuvânteze”. Şi i-a turnat borşul în poală. Doamna s-a îngrozit: rochia era nouă, de mătase! Dar fericitul i-a tăiat vorba smerindu-i mânia:

-„Bărbatul îl schimbi în fiecare zi iar la mine vii după blagoslovenie în rochie de mătase? Ţi-arăt eu ţie să îi sminteşti pe tineri cu frumuseţea ta! Ţi-arăt eu ţie!”

Altă dată a venit la fericitul o moşiereasă de seamă. Înconjurată de o suită întreagă de servitori, s-a oprit cu trăsura chiar în faţa locuinţei fericitului şi a început zâmbitoare să privească în toate părţile prin lornion.

-„Spuneţi-mi vă rog unde locuieşte Teofil?”, l-a întrebat ea cu trufie pe ucenicul de chilie.

-„Iată-l… Sapă în grădină”.

Doamna cea iubitoare de sine se uită în spate şi îl văzu pe fericitul în grădină, îmbrăcat doar în albituri şi săpând răzoarele. A scuipat în lături cu dispreţ.

-„Phi… ce ignoranţă! Umblă prin mănăstire numai în albituri… ”

-„Numai în albituri”, i-a tăiat vorba fericitul apropiindu-se. „Eh, tu cneaghină cu mâinile albe! Dar tu de ce ţi-ai despuiat iobagii până la ultima cămaşă?! Şi de ce i-ai trimis în lume fără o bucată de pâine?! Când e vorba să pierzi oamenii n-ai conştiinţă, dar înaintea unui monah smerit ţi-e ruşine să te arăţi?Pocăieşte-te, trufie nemăsurată! Iubeşte pe aproapele tău… de nu, amar îţi va veni când sufletul tău cel păcătos va sta înaintea feţei judecăţii lui Dumnezeu întru goliciunea faptelor de ruşine… ”

Lecţia aceasta a atins-o atât de mult pe boieroaică încât aceasta, cu lacrimi de pocăinţă, a coborât îndată din trăsură şi a petrecut un ceas întreg în chilia părintelui, cerând iertare şi rugăciunile sale.

Altă dată, lucrurile s-au schimbat. Înaintea părintelui s-a înfăţişat o boieroaică nu mai puţin de vază şi trufaşă. Atunci când această închinătoare s-a înfăţişat fericitului să ia binecuvântare, el nu era în mănăstire: hoinărea precum avea obiceiul prin pădurea dimprejur. Dar iată că oamenii care stăteau pe pragul înalt al clopotniţei din Kitaev l-au văzut întorcându-se acasă. Mergea cu capul în pământ şi era înfăşurat tot în zdrenţe şi cârpe murdare. De unde le luase – numai Dumnezeu ştie! Atât doar că una din aceste cârpe era murdară de scârnă până peste poate. Apropiindu-se de închinătoare, Teofil se opri şi spuse în ucraineană:

-„O, o cucoană mare!Trebuie să ne ştergem pe mâini… ”Şi îşi şterse mâinile de cârpa cea murdară.

-„Na, pupă!”, zise el întinzându-i mâna. Ea s-a tras înapoi cu nedumerire.

-„Iac-aşa sunt şi virtuţile tale înaintea Domnului Dumnezeu”, zise fericitul. „Put, doamnă, put!”.

Nici vestita binefăcătoare şi femeie de mare credinţă, baroneasa Anna Alekseevna Orlova-Cesnenskaia nu era primită întotdeauna cu amabilitate. Odată ea a venit la fericitul urmând sfatul mitropolitului Filaret, ca să ceară binecuvântare pentru a începe o oarecare treabă însemnată. Fericitul însă nu i-a răspuns nimic ci adunând într-un colţ al odăii o grămăjoară de gunoi mărunt, a luat-o şi i-a turnat-o în poala rochiei. Orlova era atât de religioasă încât a plecat smerită, cu gunoiul acasă, cugetând tot drumul la înţelesul pe care putea să-l aibe fapta fericitului…

În altă zi, ea a venit la fericit în ajunul Adormirii Maicii Domnului. Fericitul avea obiceiul în această zi să deretice în chilie astfel încât Orlova l-a găsit spălând vase. Când a văzut-o părintele s-a bucurat în chip vădit:

-„A, fetişcana, a venit fetişcana! La vreme, foarte la vreme… Binevoieşte drăguţă să cobori la Nipru şi să-mi speli acolo câteva ulcele…”. Şi îi înmână câteva oale cât se poate de împuţite. Anna Alekseevna a zâmbit doar, şi fără cârtire s-a îndreptat spre Nipru unde, fără să se îndoiască de nimic, s-a apucat cu osârdie să spele cu propriile mâini, împodobite cu inele preţioase, oalele pline de murdărie veche. Iar lacheul ei stătea respectuos la depărtare şi se minuna văzându-şi stăpâna că se îndeletniceşte cu o treabă atât de murdară şi caraghioasă.

Totuşi fericitul nu le vorbea tuturor pe faţă, ci de multe ori se folosea de pilde grele de înţelesuri. Avea obiceiul de a da vizitatorilor vreun lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta care îi aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina… Odată fericitul şi-a trimis ucenicul de chilie la tipicarul Lavrei, ieromonahul Modest, poruncindu-i să-i ducă acestuia nişte obiele murdare.

-„Dă-i-le să le spele”, a zis fericitul.

După o vreme, cârpele s-au întors la fericit curate.

-„Ehe… nu aşa! Dă-i-le iar, să le albească mai bine”.

Şi le trimise lui Modest pentru a doua oară… Dar ce însemnau acele obiele murdare? Ele semnificau gândurile necurate ce-l tulburau pe tipicar atunci şi i-au fost trimise la spălat până când capul monahului s-a împrospătat cu gânduri mai curate.

Ierodiaconul Agapit (care avea să devină mai apoi egumen) a fost rânduit ca secretar al bisericii mari a Lavrei. Ascultarea aceasta era foarte împovărătoare, nu se potrivea defel cu duhul său căci trebuia să poarte într-una convorbiri cu numeroşi închinători care cercetau Lavra, să le satisfacă curiozitatea. Îl împrăştia – ceea ce-i strica dispoziţia sufletească de concentrare şi rugă. Atunci când din această pricină a ajuns să-i dea târcoale deznădejdea, a apărut un trimis al fericitului care i-a transmis o prescură sfinţită, dimpreună cu porunca stareţului: „să mănânce şi deznădejdea va trece”. A mâncat prescura şi deznădejdea a trecut îndată.

Odată a venit la fericitul o văduvă sărmană, de cântăreţ bisericesc. A plâns înaintea lui, s-a plâns de soartă: rudele s-au lepădat de ea, nu vor să o ajute iar copiii sunt mulţi, au să moară cu toţii de foame. Părintele a privit-o cu luare-aminte, şterse cu mâna lacrimile care curgeau pe faţa văduvei şi trecând în chilie, aduse de acolo o strachină mărişoară cu borş.

-„Na-ţi… Fă bine şi te alină. Dar ai grijă: dacă ai primit, să nu mai dai nimănui… Nu te-au ajutat, nici tu să nu le dai… ”

-„Da’, n-am, batiuşca, ce să le dau… ”

-„Ei, ei, vezi, să nu le dai… Să păstrezi totul pentru tine”.

Numai ce s-a întors văduva cu borşul acasă şi a aflat vestea că după moartea vărului ei protoiereu care n-avea copii, marea avere a acestuia i-a rămas ei şi copiilor ei, potrivit testamentului întocmit de răposat. Din acea clipă văduva s-a îmbogăţit iar rudele cele haine o priveau cu mare pizmă.

Altă dată la fericit a venit un ţăran împreună cu fiica sa.

-„Tu de ce-ai venit?”

-„Blagosloviţi-mi fata, batiuşca, să meargă la mănăstire… Aşa-i de bună, dulce şi ascultătoare… Eu şi maică-sa de multă vreme am făgăduit-o lui Dumnezeu… Blagosloviţi… ”

-„Bine, îndată”

Ţăranul aştepta să vadă ce mai face fericitul. Acesta îi aduse o lumânare de stearină şi scoase din ea fitilul.

-„Na-ţi… ”

-„Pentru ce, batiuşca… ”

-„Binecuvântare fetei… Plecaţi, duceţi-vă… ”

După o jumătate de an, fata cea”bună, dulce şi ascultătoare” a născut un copil şi fireşte n-a mai fost vorba de feciorie şi de mănăstire, ci de căsătorie…

Iona Kirillov şi Damian N. , ţărani din gubernia Saratov, se pregăteau să meargă în Sfântul Munte. În drum s-au oprit la Kiev, s-au închinat la sfintele locuri şi au trecut pe la fericitul ca să ia binecuvântare.

-„La Athos nu puteţi să mergeţi, rămâneţi aici”, le-a răspuns fericitul. „Oricum n-o să vă dea drumul”.

Tinerii nu au ascultat şi au plecat la Odessa, însă din pricina zvonurilor politice privitoare la ruptura dintre Rusia şi Turcia ce se apropia, consulul rus nu le-a eliberat paşapoartele.

Cei doi prieteni au făcut cale întoarsă la Kiev şi au fost primiţi în Lavră ca ascultători. După o săptămână, l-au vizitat pe fericitul. Părintele Teofil le-a adus o chiflă de trei copeici şi a rupt-o în două, dând fiecăruia câte o jumătate.

În curând cei doi aveau să se despartă: Demian a intrat în mănăstirea Sarov, Iar Iona a rămas să petreacă în Lavra Kievo Pecerska.

În oraşul Herson trăia moşiereasa văduvă Maria Matveevna Henzo. Câţiva ani în şir se judecase ea cu cumnaţii pentru veniturile moşiilor, însă din pricina puţinătăţii de suflet pierduse procesul. O aştepta sărăcia şi ruina. Ca o ultimă încercare, Henzo a înaintat recurs în Senat. Auzind de la nişte oameni de bine despre înainte-vedere a părintelui Teofil, a mers neîntârziat la Kiev pentru a cere sfat. Părintele trăia pe atunci la sihăstria Kitaiev şi primind vizitatoarea, îi aduse o chiflă uriaşă, albă şi fierbinte. Chifla aceasta era tăiată în două şi pe jumătatea de jos era făcută o scobitură plină cu ulei de rapiţă, care de mult ce era dădea pe dinafară şi curgea pe podea.

-„Na, na, ia… nu te sfii. Asta-i din partea mea, pentru răbdarea ta cea mare”. Henzo s-a tulburat dar a luat chifla. După întoarcerea acasă a primit îndată înştiinţare că afacerea ei a fost rezolvată de Senat în folosul ei, hotărându-se ca văduvei să i se plătească nu numai suma datorată, ci şi despăgubiri pentru cheltuielile de judecată.

Henzo, fericită, neaflând un mod mai bun de a-şi arăta recunoştinţa, i-a trimis fericitului prin nişte cunoscuţi 50 de ruble, pe care acesta le-a împărţit imediat săracilor…

Egumenul uneia dintre mănăstirile din eparhia Kievului, pe nume N. , povestea : „”În anul 1852 am terminat seminarul duhovnicesc din Kursk şi am vrut să mă tund în monahism, fapt pentru care am mers ca închinător în Lavra Kievo-Pecerska. Auzind că fericitul Teofil nu arată aceeaşi bunăvoinţă faţă de toţi, înainte să mă apropii de chilia lui mi-am trimis tovarăşul să ia blagoslovenie, iar eu m-am ascuns după un copac şi m-am uitat să văd cum îl primeşte fericitul. Teofil l-a primit pe tovarăşul meu cu prietenie, l-a binecuvântat şi i-a spus câteva cuvinte plăcute. Prinzând curaj, am ieşit şi eu neîntârziat de după copac şi făcând metanie, am împreunat mâinile spre a primi binecuvântare.

-„Pleacă de-aici!”, mi-a răspuns fericitul. „Eu nu sunt arhiereu să te blagoslovesc. Du-te la arhiereu şi el te va blagoslovi. ”

Trebuie să recunosc că m-am întristat din cale afară, m-au podidit lacrimile şi de-abia mă mai ţineam pe picioare. Prietenul, băgându-mi de seamă tulburarea, m-a luat de mână şi m-a scos din sihăstrie. Cum am ajuns la Lavră nu-mi amintesc. Ştiu doar că tovarăşul meu mă mângâia spunând că urâta primire a lui Teofil avea să se sfârşească bine. Chiar şi eu înţelegeam cumva că nu e vorba de o jignire ci de o încercare ce trebuia trecută fără a cârti şi ca atare m-am încrezut cu tărie în ajutorul Împărătesei Cerurilor. După întoarcerea în Lavră, ne-am îndreptat spre biserica mare, ne-am rugat acolo şi ne-am atins de sfintele moaşte. După aceea am ieşit. Când ne uităm, la una din intrări stă o caretă şi se îngrămădesc câţiva închinători. „Pe cine aşteaptă?!” – „Pe Vlădica… Îndată va ieşi…”. Într-adevăr, după 5 minute iese mitropolitul şi m-am grăbit să mă apropii de el pentru a lua blagoslovenie. Lămurindu-i ţelul venirii mele, mi-am arătat dorinţa de a rămâne în mănăstire: şi cât de mari mi-au fost uimirea şi bucuria, când în acea clipă am primit de la bătrânul arhiereu binecuvântarea şi încuviinţarea ca eu să intru în obştea Lavrei. În curând am fost tuns în monahism, şi atunci mi-a sărit în ochi prezicerea fericitului Teofil:”Eu nu sunt arhiereu. Mergi la el, el o să te blagoslovească!”

Tânărul P. N. a venit la Kiev pentru închinare şi a cerut sfat de la fericitul, cerând binecuvântare pentru a intra în monahism. Părintele Teofil, după ce l-a ascultat, l-a întrebat:

-„Vrei să mănânci?”

P. a dat din cap a încuviinţare.

-„Na-ţi, mănâncă… ”

Şi i-a dat o supă la fundul căreia plutea un lucru tare pe care P. N. Nu l-a putut mesteca nicidecum. Fericitul însă era foarte curios să afle dacă tânărul se va putea descurca cu obiectul de la fundul supei şi tot trăgea cu ochiul din chilie: dar văzând că acestuia îi este peste puteri, a ieşit şi i-a spus:

-„Ei, fie… Destul… Mergi la mănăstirea Sf. Mihail şi trăieşte acolo… ”

Tânărul P. a intrat în mănăstire şi se deosebea prin blândeţe, simplitate şi isteţime. Ca atare, a fost numit chiar ajutor de chelar. Curând însă a păţit un necaz mare. Chelar al acelei mănăstiri era ieromonahul Mihail (fost preot în Orlov) care, neputând să se împace cu smeritul său ajutor, l-a alungat din mănăstire. Cu lacrimi în ochi a început fratele P. să-şi strângă lucrurile şi lăsându-le în grija cuiva, s-a grăbit la părintele Teofil să ceară sfat. Apropiindu-se de uşa chiliei lui, P. a început să spună rugăciunea:

-„Pentru rugăciunile Sf. Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi… ”

Dar fericitul nu i-a dat răgaz să termine şi deschizând uşa, s-a repezit ameninţător la el:

-„Ce-ai venit, Pavele? Mergi acum, acasă! Ah, tu, Pavel! Ah, tu, monah de la Sf. Mihail! Mergi, mergi!”

Tânărul s-a întors nemulţumit şi mergând pe drum cugeta: „Ei, poftim! Zice lumea că-i înainte-văzător şi el îmi spune Pavel. Ce fel de Pavel sunt eu când mă cheamă P…. ”

În vremea aceea, era vicar în Kiev episcopul Apolinarie, un om foarte simplu şi drept. El cunoştea fiecare monah pe nume şi fiecare ascultător după faţă. Auzind despre soarta tristă a fratelui P. , vlădica l-a chemat pe ieromonahul Mihail şi i-a poruncit cu asprime să-l caute şi să-l aducă înapoi pe cel alungat… S-a stârnit agitaţie. În toate părţile au fost trimişi gonaci… Deodată, spre bucuria mai-marilor neliniştiţi, P. cel alungat întorcându-se de la fericitul a apărut iarăşi în mănăstirea Sf. Mihail. S-a raportat vlădicăi iar nevinovatul a fost reaşezat în locul dinainte. Dar ce mare i-a fost uimirea când la scurt timp după acestea, a fost tuns în mantie cu numele prezis de Teofil – Pavel…

Maria Dudareva, soţie de misit, se pregătea de mult să meargă la Kiev. Din pricina epidemiei de holeră însă nu se hotăra să facă acest pas-era prea bănuitoare, se temea să nu se molipsească. În cele din urmă s-a încumetat şi a plecat. Fiind în sihăstria Kitaiev, a hotărât să meargă şi la părintele Teofil: şi numai ce s-a apropiat de uşa chiliei lui, că i-a ieşit în întâmpinare însuşi fericitul ţinând în mână o cutiuţă cu capac. O întâmpină şi zise:

-„Să trăieşti, să trăieşti, nevastă de misit. Ţi-am pregătit o cutiuţă… Ce zici, îţi place?”

-„Îmi place, batiuşca!”

-„Şi dacă o acoperim cu căpăcelul – uite-aşa, o să fie bine atunci?”

-„Foarte bine, batiuşca”

-„Ei, atunci a ta să fie. Da’ ai grijă mergi mai repede acasă… Auzi? Grăbeşte-te mai iute… Nu te opri nicăieri în drum, altminteri o să fie rău… ”

-„Da’ eu batiuşca am venit la Kiev pentru închinare… Vreau să mai zăbovesc o zi-două… ”

-„Nici să nu te gândeşti… Mergi cât mai degrabă… ”

Aplecat Maria acasă. A ajuns speriată… Însă numai ce şi-a dat bineţe cu cei dragi că au apucat-o crampele şi vărsăturile. Sărmana s-a albăstrit toată, a căzut la pat… Numai trei ceasuri a chinuit-o holera şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu…

Dar iată o întâmplare nu mai puţin curioasă. În oraşulTub trăia Katerina S. , care se îndeletnicea cu pelerinajele. N-avea pe nimeni pe lume afară de fratele său Ivan. Iarna o petreceau în casă împreună iar primăvara mergeau pe la locurile sfinte pentru închinare. El – la miazănoapte, ea la miazăzi. O dată cu apropierea frigului iarăşi se întorceau acasă. Iată că a venit odată Katerina în Kiev şi a trecut, după obicei pe la fericitul Teofil. Fericitul a binecuvântat-o şi i-a dat ca amintire o oliţă nouă, învelită în hârtie.

-„Na, ţine… Însă vezi să n-o desfaci până nu ajungi acasă”

Aplecat Katerina şi pe drum se bucura: „Se vede că fericitul prevesteşte ceva bun, precis a pus unt înăuntru”. Trecând prin pădure nu s-a mai putut abţine. „Hai s-o deschid”, s-a gândit ea. „Mă întreb ce-o fi înăuntru”. S-a oprit, a desfăcut oliţa, s-a uitat înăuntru, un vrăbioi mort.

-„Ah, tu, poznaşule! Vezi ce i-a trecut prin cap moşului?”. Şi a scuipat de necaz iar oala cu vrăbioiul a zdrobit-o de un copac.

A trecut o lună întreagă. Katerina s-a întors acasă din pelerinaj.

-„Ce, frăţiorul meu încă n-a venit?”

-„Nu, n-a venit”, răspund vecinii, „a sosit doar un pachet pe numele dumneavoastră”.

-„Ei, poftim! Hai să citim ce scrie… ”

Nu era altceva decât o înştiinţare în care scria că fratele ei Ivan fusese prădat pe drum de oameni răi care îl bătuseră până la moarte… A priceput atunci Katerina ce însemna vrăbioiul mort şi a vărsat sărmana lacrimi amare…

Trăia în Kiev negustorul de vite A. D-ov, om înstărit. Soţia sa era o femeie blândă, temătoare de Dumnezeu însă D-ov era un om grosolan, împietrit şi puţin credincios. Soţia frecventa biserica şi mănăstirile, dădea milostenie cu plăcere, găzduia pe săraci şi călători şi cinstind pe nevoitorii Ortodoxiei, îl venera din suflet pe părintele Teofil, invitându-l adeseori în casa ei. Soţul însă, ca om fără frâu şi împietrit la inimă, nu putea suporta prezenţa fericitului în casa lui şi de fiecare dată îşi ocăra nevasta din această pricină, batjocorind-o.

-„Cum nu ţi-e ruşine obrazului să te înhăitezi cu tot felul de nebuni şi înşelători şi să-i primeşti la tine?”, zicea el.

Într-o dimineaţă frumoasă, când soţul D-ovei nu era acasă, veni la ea fericitul şi înarmându-se cu cărbune, începu să scrie pe pereţi, pe tapete, feluri de cifre – numere de zeci şi sute de mii. D-ova nu cuteză să i se împotrivească şi stătea deoparte, privind cu uluire la munca fericitului. În curând soţul s-a întors. Băgând de seamă tăuraşul lui Teofil care stătea în curte, s-a hotărât să-şi bată joc de stareţ, dar când a intrat înăuntru şi i-au căzut ochii pe pereţi s-a îngrozit: tapete scumpe erau mâzgălite peste tot cu cifre.

-„Cine a cutezat să facă asta? Teofil?Da?”

Şi a pornit să-l caute pe fericit prin camere. Zărindu-l în dormitorul său s-a aruncat asupra lui cu ocări şi înjurături, dar Teofil prefăcându-se nebun, s-a apucat drept răspuns să se dezbrace înaintea lui. D-ov a scuipat şi de necaz a plecat de acasă. Atunci soţia lui, venindu-şi în fire după ieşirea grosolană a bărbatului, a început să-şi ceară iertare înaintea fericitului şi i-a propus să guste puţină varză murată, care îi plăcea fericitului nespus, dar a auzit din partea lui, în schimb, răspunsul ameninţător şi cu două înţelesuri:

-„Nu – totul s-a sfârşit! Dumnezeu este drept! M-au amărât, m-au ruinat şi m-au lăsat sărac… Domnul a dat, Domnul a luat(Iov1,21)… ”Şi a plecat acasă de îndată.

După un timp oarecare peste familia D-ov a venit o nenorocire îngrozitoare: afacerile au început să meargă prost, capitalul a început să se topească, au apărut datorii mari. În curând averea lor a fost vândută la licitaţie şi încrezutul bogătaş D-ov a ajuns la sapă de lemn, târându-şi zilele într-o cocioabă pe care conducerea oraşului Kiev i-a dat-o din compătimire.

VII.

„Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acestea îi va izbăvi pe ei Domnul”(Ps. 33,18)

Las’ să vă prigonească lumea – voi frică nu aveţi de pătimire Şi ale sărăciei zdrenţe nu vă sperie!

De ale vieţii bunătăţi nevoie n-aveţi, nici de ale ei răsplăţi. Chiar de umblaţi în zdrenţe, dar aveţi suflete curate Prin bezna desfrânării şi minciunii, ca nişte candele aprinse Ardeţi înalt deasupra gloatei.

(N. Strujkin)

Pomenind aici de regulile şi obiceiurile fericitului Teofil, precum şi de felul în care se purta el cu închinătorii săi, socot că nu e de prisos să spun şi acest lucru: legăturile pe care le avea fericitul cu oamenii şi slava răsunătoare de care se bucura atrăgea adesea încrâncenarea pizmaşilor ce se străduiau, prin răstălmăciri strâmbe, să aştearnă pecetea ruşinii pe neprihănitul şi lăudatul nume al fericitului stareţ.

Împotriva lui era mai ales întâi-stătătorul sihăstriei, ieromonahul Iov. Presupunând în toate faptele şi gesturile fericitului numai „făţărnicie şi superstiţie”, îi urmărea fiecare pas şi îi pricinuia felurite necazuri şi strâmtorări, îi împuia capul mitropolitului cu neîncetate jalbe şi pâre împotriva lui. Văzând că fericitul este înconjurat tot timpul de o ceată de închinători, Iov mergea şi îi mustra pe oameni pentru „superstiţiozitate”şi le poruncea să se împrăştie. Când nici asta nu ajuta, poruncea să se închidă după prânz porţile mănăstirii pentru ca gloata curioasă să nu se apropie de chilia lui. Dar asta nu e totul. Adeseori Iov intra ca o furtună în locuinţa fericitului şi îl mustra cu mânie că bagă femei în chilie, îi lua albiturile şi le ducea la trapeză ca să fie spălate acolo, pentru a-l sili astfel să nu le dea la spălat femeilor. La toate aceste acuzaţii fericitul răspundea doar prin blândeţe înfăţişând dovezi evanghelice. Atunci când mai-marele nu se potolea şi continua să-l necăjească îngrădit fiind de mânia deşartă şi ispita diavolului, nici nu-i deschidea uşa.

-„Pantelimon”, îi spunea ucenicului de chilie. „Pantelimon, încuie uşa… vine acum vrăjmaşul nostru… ”

Pantelimon ştia deja cine este „vrăjmaşul” şi se grăbea să zăvorască uşa cât mai bine. Iov văzând asta, ca să-l necăjească şi mai tare pe fericit şi ca să-şi arate autoritatea, l-a mutat pe fericit în josul corpului mare, mai aproape de propria sa locuinţă; însă deşi aici avea 4 odăi încăpătoare, fericitul era cât se poate de nemulţumit încât această schimbare îl împiedica să facă toate la câte îl chema Domnul. Iar atunci când a fost trimis din Lavră ierodiaconul Teodosie Tupiţan – care avea nevoie de supraveghere din pricina stării bolnăvicioase a facultăţilor sale mintale şi a fost rânduit să stea în a doua odaie de trecere a fericitului, părintele n-a suferit şi l-a alungat peloc. Întărâtat de o astfel de idioritmie, Iov l-a adus pentru a doua oară pe Tupiţan şi oprindu-se în uşa lui Teofil, a rostit liniştit:

-„Părinte Teodosie! Cu cel cuvios, cuvios vei fi şi cu cel ales , ales vei fi… Ia binecuvântare de la părintele Teofil… el te va îndruma şi veţi trăi în pace… ”

Dar fericitul, repezindu-se din camera din fund, l-a alungat pe Teodosie şi a ţipat la Iov:

-„De ştiut carte, ştii?

-„De nu ştiam, întâi-stătător nu ajungeam”, a răspuns zâmbind Iov.

-„Dar cărţile Bibliei le-ai citit A?”

-„Nu numai că le-am citit, dar în bună parte le ştiu pe de rost”

-„De ce şi-a omorât Cain fratele? Spune! Răspunde: de ce?”

Şi scoţându-l pe Iov din odaie a trântit uşa în urma lui. Acesta jignit a raportat neîntârziat mitropolitului Filaret înşirând toate ieşirile urâte ale lui Teofil şi a cerut ca acesta să fie îndepărtat de paşnica sihăstrie a Kitaievului.

Din toate jalbele împotriva lui (pe care le-am citit la Arhiva Lavrei Kievo-Pecerska, dosarul nr. 565-344) se vede cât de puţin îl înţelegeau oamenii de atunci pe Teofil. Şi nu e de mirare: cel ce nu şi-a cunoscut propriul suflet cum îl va cunoaşte pe cel al aproapelui? Căci de vreme ce „lumea cu înţelepciunea ei nu L-a cunoscut pe Dumnezeu întru înţelepciunea Sa”(I. Cor. 1,21), greu le va fi oamenilor acestei lumi să cunoască o slugă credincioasă a Domnului: şi încă un atât de mare ales ca fericitul Teofil care fusese sfinţit din pântecele maicii sale să fie luminător al credinţei lui Hristos şi a cărui întreagă viaţă, începând din fragedă copilărie a fost împletită cu întâmplări neobişnuite, şi prin felul în care s-a desfăşurat ne aminteşte de copilăria Ierarhului şi Făcătorului de minuni Nicolae.

Să nu ne uităm la asta. Lumea zace sub stăpânirea celui rău. Nu vede în aceşti nevoitori ai dreptei credinţe nişte fii activi ai patriei şi cetăţeni utili ci îi urăşte. Dar are dreptate lumea dispreţuind aceşti oameni care s-au lepădat de lume şi şi-au închinat întreaga viaţă rugăciunii pentru lume?Printre noi sunt necazuri nenumărate! Sunt dureri nealinate! Printre noi e amărăciune fără ieşire! Vrăjmaşul neamului nostru îşi trimite asupra noastră oştirile şi ne înconjoară cu legiunile sale. „Înconjuratu-ne-au câini mulţi, adunarea celor vicleni ne-a împresurat. Deschis-au gura lor asupra noastră ca un leu ce răpeşte şi răcneşte”(Ps. 21, 14-17): iar rugăciunile drepţilor sunt pentru noi „săgeţi puternice” care gonesc potrivnicii căci ei, prin rugăciune, acoperă în faţa lui Dumnezeu ruşinoasa goliciune a feluli în care trăim, împodobind-o cu veşminte de mult preţ. Sărăcia noastră sufletească o fac curată în ochii Domnului. Iar atunci când pentru păcatele noastre ne ajunge pedeapsa lui Dumnezeu, drepţii, cu rugăciunile lor curate şi nevoinţele lor tainice, depărtează mânia Cerului întărâtat, „că mult poate rugăciunea dreptului”(Iac. 5,16). Dar lumea nu ştie ce îi este de folos. Astfel dispreţuieşte şi prigoneşte pe binefăcătorii săi!

Da, multe necazuri suferă de la noi aceşti robi ai lui Dumnezeu. Având ca ţel al vieţii lor să fie adevăraţi următori ai învăţăturii lui Dumnezeu, ei rabdă bărbăteşte strâmtorări amintindu-şi totdeauna cuvântul Evangheliei: „De aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit ceea ce este al său; dar întru cât nu sunteţi din lume, de aceea vă urăşte pe voi lumea”(In. 15,19). Însă răbdarea ţine până atunci când prigoana împotriva oamenilor lui Dumnezeu aduce vătămare însăşi căii lui Dumnezeu; şi când se întâmplă asta ei îşi înalţă glasul ca împuterniciţi ai lui Dumnezeu şi încep să nu se mai supună voii altora. Aceste strâmtorări răpesc energia nu numai firilor bărbăteşti, ci amorţesc chiar şi pe cei mai ostenitori.

Aşa s-a întâmplat şi cu fericitul Teofil. Aşa cum cel strivit de o povară caută spaţiu şi libertate, aşa şi sufletul iubitor de Dumnezeu al părintelui, apăsat de neîncetatele şicane ale întâi-stătătorului Iov, striga fără contenire către Dumnezeu: „Ridică de la mine ocara şi defăimarea, Doamne!”. Şi străduindu-se să-l potolească pe marele cârtitor se îngrădea prin felurite nebunii, purtându-se cu nepăsare faţă de rangul şi autoritatea lui. Şi ce dacă! Oare ierarhul Nicolae nu l-a lovit oarecând peste obraz pe Arie cel răucredincios la cel dintâi sinod a toată lumea?!

Şi iată că Iov văzând că nu are ce să-i facă cu ocări şi înjosiri a născocit un alt plan: începu să strângă felurite clevetiri împotriva lui, nădăjduind că măcar astfel îl va alunga din sihăstrie. Preaînţeleptul Solomon, vorbind despre gândurile de acest fel pe care le nutresc cei răi, grăieşte: „Deci, cu vicleşug să vânăm pe cel drept, că de nici un bine nu ne este nouă, şi se împotriveşte lucrurilor noastre şi mustră pe noi pentru păcatele împotriva legii, şi dovedeşte păcatele învăţăturii noastre. Făcutu-s-a nouă spre vădirea cugetelor noastre. Greu ne este nouă şi a-l vedea, că viaţa lui nu este ca a celorlalţi, şi osebite sunt cărările lui. Necuraţi suntem înaintea Lui, şi se fereşte de căile noastre ca de nişte necurăţii”(Înţ. Sol. 11,12 14-16).

Nu ştiu dacă Iov îşi dădea seama de deşertăciunea mâniei sale împotriva dreptului însă din denunţurile lui se vede numai că el, dorind să dea clevetirii chipul dreptăţii, răstălmăcea cu desăvârşire viaţa de nebun pentru Hristos a fericitului. Iov scria mitropolitului că ieromonahul Teofil „Aduce ocară monahismului şi prin nepăsare de cinul său se dezice de el cu desăvârşire, răspândeşte superstiţia şi bigotismul, iar prin obrăznicia şi sminteala în care îşi acoperă viaţa lăuntrică dă de bănuit cu privire la însăşi credinţa lui şi la buna stare a facultăţilor sale mintale…”. Ce poate fi mai josnic decât o astfel de orbire a minţii omeneşti? Vrăjmaşii lui Teofil nu s-au purtat întocmai ca cei care strângeau dovezi mincinoase împotriva lui Iisus Hristos? Dar „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu”. Oricât s-au străduit rău-voitorii fericitului n-au reuşit să capete ce au dorit.

Dar cum privea aceste clevetiri fericitul însuşi? Văzând că e bârfit în deşert, nu se mâhnea defel cu duhul ci dimpotrivă se veselea şi pomenea cuvintele Apostolului:”De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul Slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preamăreşte. Nimeni dintre voi să nu sufere ca un ucigaş, sau un fur, sau un făcător de rele, sau un râvnitor de lucruri străine; iar de suferă precum un creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu pentru aceasta”. (1Pt. 4,14-16)

„Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri”(Mt. 5, 11-12)

Atunci când se apropia de el ucenicul Ivan şi compătimindu-l pe fericit voia să afle care este pricina nepăsării sale faţă de necazuri, fericitul răspundea:

-„Eh,Ivane,Ivane… mai bine să rabzi nedreptate decât să nedreptăţeşti. Ascultă ce spune despre asta cuvântul lui Dumnezeu:«Vai celor bogaţi, celor sătui, lăudaţi; dar bine e de cei ce rabdă toată nedreptatea, bătăile, jafurile, ostenelile silnice fiindcă răsplata lor mare este în ceruri»”

-„Şi dacă rabdă pe nedrept, batiuşca?”

-„Şi ce dacă? Nu trebuie să te împotriveşti celui rău… E păcat să te laşi în voia mâhnirii. Noi suntem surghiuniţi pe pământ iar surghiuniţii nu trebuie să se minuneze dacă suferă necazuri sau asupriri. Înaintea lui Dumnezeu suntem sub epitimie, iar epitimia stă în lipsă şi osteneli… Suntem bolnavi cu sufletul şi cu trupul, iar bolnavilor le sunt de folos leacurile amare…”.

Şi iată, pentru a stinge în inima sa orice ură faţă de prigonitori şi a plini cu fapta sfatul Evangheliei care zice:”Soarele să nu apună peste mânia ta”, fericitul îndată după ameninţările, şicanele şi izbucnirile întâi-stătătorului, alcătuia răspunsuri scrise către Iov şi înfăţişându-se ca singur vinovat al „relelor”petrecute şi astfel recunoscându-şi oarecum „neorânduielile”, îi făgăduia să-şi schimbe felul de viaţă, însă după aceea îşi mărea şi mai mult nevoinţa nebuniei pentru Hristos lămurindu-l pe Iov atunci când se întâlnea cu spusele : „Aşa porunceşte Dumnezeu!”

E drept că nu numai pe Iov, ci şi pe mulţi alţii îi smintea felul oarecum ciudat al stareţului de a se purta în biserică. De obicei, fericitul se întorcea cu faţa spre perete şi în nici un caz nu-şi ridica privirea aţintită în jos, iar când slujea, se purta încă şi mai ciudat. Vom folosi cuvintele întâi-stătătorului sihăstriei Kitaiev, sus-numitul Iov, prin care acesta descrie faptele fericitului în denunţul acestuia împotriva fericitului, trimis mitropolitului Filaret. „Pregătindu-se pentru slujirea în sobor”, scrie Iov, „Teofil încalcă tipicul şi rânduiala: niciodată, la începerea Vecerniei Mari sau a Utreniei, neluând seama la cele arătate de mine, nu stă în altar, iar unde citeşte rugăciunile utreniei – nu se ştie. De-abia luând parte, în fapt, la slujbă, în vremea catismelor pleacă, ori stă la uşile de miazăzi, afară, şi la slujirea în sobor nu stă cum trebuie ci se întoarce către răsărit. Faţa şi mâinile, pe cât se pare, Teofil nu şi le spală niciodată. Chiar şi când stă înaintea Sf. Mese la Liturghie pare că e zăpăcit, are nevoie de îndrumări continue. Îşi împleteşte adesea coada. Ţinând cartea înaintea sa nu pare să citească rugăciunile cuvenite iar închinăciuni face foarte rar, în schimb se pleacă după ce şi-a şters nasul cu mâna şi îl şterge iar cu acoperământul de pe Sf. Masă. Iar când se rosteşte: Hristos în mijlocul nostru, face totul pe-a-ndoaselea faţă de ceilalţi părinţi. Teofil se împărtăşeşte foarte în grabă cu Sf. Taine, apoi se întoarce cu faţa spre uşa de miazăzi deschisă şi privind spre norod – parcă într-adins să fie văzut – citeşte rugăciunile de mulţumire. În zilele de mare praznic, deşi ia parte la slujirea Sf. Liturghii nu iese la Tedeum ci scoţându-şi odăjdiile pleacă din biserică, fapt pentru care de multe ori a lipsit şi de la trapeză… Chiar şi la proscomidie nu pune Sf. Prescură la mijloc ci pe marginea stângă încât totul pare lesne să cadă pe jos, iar restul locului îl umple cu părticele şi nici pe acestea nu le aşează după rânduială. La Liturghie îndreptându-se către analog, nu se uită la Liturghier ci se întoarce oarecum spre Sf. Masă şi în timpul vohoadelor este nevoie adeseori să i se atragă atenţia. După ce Sf. Daruri au fost aduse în Sf. Altar nu ţine liturghierul înaintea sa şi nu-şi întoarce ochii şi inima spre Sfânta Masă, săvârşind cuviincioasa închinare ci se tot uită în cartea de pe analog; şi este greu în acele clipe să-l îndupleci să facă măcar trei metanii, să binecuvânteze cu evlavie Darurile şi să nu se grăbească atunci când împarte Sf. Trup, ci să culeagă cu buzele părticelele care i s-au lipit de mâini… Graba lui în timpul slujirii e cât se poate de nepotrivită, iar când diaconul rosteşte: „Plineşte, Stăpâne, Sf. Potir”, el, fără a privi măcar la Potir, aruncă în el o părticică din Sf. Agneţ”.

Şi mitropolitul Filaret credea. Credea fiindcă nu o dată se încredinţase de aceste lucruri slujind împreună cu Teofil.

-„Întoarce-l cum se cade”, spunea el arhidiaconului său atunci când fericitul se întorcea, după obiceiul său, către răsărit, atunci când ceilalţi stăteau cu faţa către apus. Şi neînţelegând tâlcul de taină al faptelor fericitului, mitropolitul presupunea în gând că se poartă aşa din „ignoranţă”.

Nu este de prisos să amintim că trăsătura de căpetenie a păstoririi Lavrei de către Preasfinţitul Vlădică Filaret era faptul că în toate hotărârile sale nu se arăta ca unul ce avea mare putere ci ca un neabătut şi râvnitor păzitor, smerit ascultător al tuturor obiceiurilor lăsate moştenire de la Preacuvioşii Pecerskăi. În acest fel, atât viaţa din afară cât şi cea lăuntrică a obştii era călăuzită prin hotărârile vlădicăi la ceea ce „sfinţii făcători de minuni şi începători ai Lavrei, luminaţi de Duhul Sfânt au rânduit şi au poruncit”; şi ca atare, pentru obşte vlădica nu era ca un mitropolit sau ca un întâi-stătător, ci ca părinte sau frate mai mare: într-un cuvânt ca un avva – aşa se numeau părinţii vechiului monahism. Purtarea sa, vorba, poveţele, chiar observaţiile şi preîntâmpinările erau întotdeauna pline de blândeţe, răbdare şi pogorământ. El nu insufla nimănui teamă ori neîncredere în sine ci dimpotrivă – toţi năzuiau spre el cu bucurie şi sinceritate.

La fel şi în privinţa lui Teofil; având în vedere că jalba lui Iov, deşi părea întocmită din dragoste pentru tipic, putea avea ca pricină şi duşmănia faţă de părinte, paşnicul şi blândul vlădică îl chemă la sine pe fericit, supunându-l unui interogatoriu tainic:

-„Teofil! Iar au venit jalbe împotriva ta”, îi vorbea Arhipăstorul.

-„Cei puternici s-au sculat asupra mea şi cei tari au căutat sufletul meu”, răspundea senin fericitul, aplecându-şi ochii în pământ.

-„Totuşi, ce-mi porunceşti să fac cu tine?”

-„Minunate sunt lucrurile tale, Doamne”, răspundea iarăşi Teofil.

-„Aici se scrie că răspândeşti superstiţii, sminteşti obştea!?”

-„Izbăveşte-mă de clevetirile omeneşti… ”

-„Da’ nu te mai izbăvi atâta ci judecă frate… Conducerea insistă, cere să te pedepsesc”.

-„Domnul e scăparea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?”

-„Ei bine, uită-te la mine”, încheia mitropolitul. „O să mă răfuiesc eu cu tine pârdalnicule… ”

-„La Domnul e răsplata mea şi mângâierea mea la Cel Preaînalt… ”

Cu asta discuţia se termina şi fericitul făcând închinăciune mitropolitului ieşea cu grabă din apartamentul acestuia lăsându-l pe venerabilul Arhipăstor în aceeaşi nedumerire cu privire la nevinovăţia sa.

Dar pe cât mitropolitul Filaret nu-l avea la suflet pe fericit, pe atât îl cinstea pe stareţul Partenie. În fiecare vară mergeau împreună la sihăstria Goloseev, întorcându-se în Lavră doar pentru praznicele mari. Acolo, în cel mai însingurat colţ al sihăstriei, într-un crâng des al livezii umbroase era chilia părintelui Partenie. Imediat după săvârşirea Liturghiei de dimineaţă în paraclis, Arhipăstorul se însingura în pădure unde săvârşea pravila, citind pe drum întreaga Psaltire. Cel ce a scris viaţa părintelui Partenie descrie pe scurt, dar profund şi fidel, legăturile duhovniceşti ale acestuia cu mitropolitul Filaret: „Mare era dragostea Ierarhului faţă de stareţ, dar nemărginit era şi devotamentul stareţului faţă de Arhiereu. Şi această unire duhovnicească era pentru amândoi o mângâiere în drumul lor ascetic, în pribegia acestei vieţi. Sufletul Arhipăstorului, adesea istovit de obositoarele îndeletniciri ale rangului său, se odihnea împreună – vorbirea cu duhul luminat al stareţului; iar sufletul stareţului se sprijinea cu încredere necondiţionată pe înţelepciunea Arhipăstorului”.

„Dar de ce”, veţi întreba, „un asemenea iubitor de monahi ca Înalt-Preasfinţitul Vlădică Filaret, care se afla într-o comuniune cu adevărat frăţească cu părinţii Lavrei Kievo-Pecerska, a rămas nepăsător faţă de excepţionala personalitate a fericitului Teofil? De ce el, care nutrea o mare dragoste faţă de ieroschimonahulPartenie, a rămas la început aproape indiferent faţă de nevoinţele stareţului Teofil?”

la această întrebare vom răspunde astfel: Ieroschimonahul Partenie era un chip al vieţii nevoitorilor de demult. Întreaga cale a desăvârşirii sale duhovniceşti fusesestrăbătutăaproape sub ochii Vlădicăi, care, pricepând în el un adevărat râvnitor de foc al sfintei nevoinţe, cu mâinile sale l-a îmbrăcat în schimă în peşterile Preacuviosului Antonie, dându-i numele de Partenie. Mai apoi, cei doi au strâns atât de mult legătura duhovnicească ce îi unea, încât venerabilul Arhipăstor a hotărât să şi-l aleagă pe Partenie ca părinte duhovnicesc… Iar stareţul Teofil, fiind mutat în Lavră deja ieromonah, îşi ascundea neprihănita curăţie a sufletului său nevinovat de copil prin nevoinţa nebuniei întru Hristos, şi se ferea prin toate mijloacele de comuniunea duhovnicească cu ierarhul, nedându-i acestuia putinţă de a pătrunde în miezul caracterului său straniu, şi prin aceasta îl împiedica pe Vlădică să priceapă cu duhul harul ce adăsta în el: „fiindcă cine dintre oameni ştie ce este în om afară de duhul omului, care este în el?”.

Şi iată, Arhipăstorul dezamăgit, pentru a ridica măcar puţin tainicul văl care acoperea adevăratul tâlc al cuvintelor şi faptelor fericitului, i-a chemat la sine pe conducătorii Lavrei şi pe alţi cu ajutorul altora, a început să cerceteze tot ce ar fi putut sluji ca pricină de îndreptăţire sau învinuire a stareţului.

Şi lucrurile s-au lămurit foarte curând. Atunci când un frate cu care Teofil era mai deschis a mers la el şi l-a întrebat despre pricina purtării sale ciudate din vremea slujbelor bisericeşti, stareţul a răspuns:

− „Dumnezeuvede simplitatea mea. Eu liturghisesc după rânduială, citesc toate rugăciunile cuvenite, pe întâi-stătătorul meu îl cinstesc ca pe un mai-mare al meu, însă când mă cufund cu mintea în taina ce se săvârşeşte, uit de mine însumi şi de tot ce mă înconjoară. În vremea Dumnezeieştii Liturghii văd o rază ce se pogoară dintru înălţime în chip de cruce, adumbrind pe proestos şi pe cei care slujesc dimpreună cu dânsul, dar câteodată nu pe toţi. Văd un fel de rouă care pogoară peste Sfintele Daruri şi îngeri prealuminaţi, care plutesc atunci peste Sf. Masă, grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul savaot, plin e cerul şi pământul de slava Ta. Şi atunci, întreaga mea fiinţă este cuprinsă de un extaz de negrăit, şi nu mai sunt în stare să mă desprind de vedenia cea desfătată… Frate! Nu mă îndreptăţesc ci spun adevăr curat. Te rog doar să nu descoperi cele spuse de mine ca să nu se smintească oamenii de mine, păcătosul împuţit”.

Acest răspuns al fericitului a fost adus numaidecât la cunoştinţă mitropolitului. Arhipăstorul interesat, după ce hotărâse ca Teofil să fie mutat în mănăstirea Moşnogorski Voznesenski „ca unul ce nu era de obştea Lavrei”, l-a chemat imediat pe întâi-stătătorul Lavrei, arhimonahul Ioan şi pe ecleziarhul Lavrei Meletie, începând să se sfătuiască cu ei.

−”De ce să nu-i dăm pace dreptului?”, a răspuns ecleziarhul Meletie care îi luase apărarea lui Teofil. „Lăsaţi-l să ne lumineze… vedeţi, nimeni nu ştie cui i-a rămas mai mult de trăit pe lumea asta: Înalt-PreaSfinţiei Voastre sau lui”.

În ziua următoare fericitul i-a trimis lui Meletie prin ucenicul său de chilie, un pepene mare. Ce voia să prevestească? Iată ce: în Duminica următoare, la Liturghie, mitropolitul Filaret fără să-l prevină şi fără aprobarea Sfântului Sinod cu propria-i putere a aşezat mitra pe capul ieromonahului Meletie şi l-a înălţat la treapta de arhimandrit.

Vlădica după ce s-a gândit puţin a zis:

−”Da! Ai dreptate. Sub mâna lui Dumnezeu umblăm cu toţii”, şi a trimis poruncă imediat Soborului Duhovnicesc al Lavrei să oprească executarea rezoluţiei date mai înainte cu privire la Filimon până la alte indicaţii. Astfel fericitul a rămas să trăiască în acelaşi loc ca mai înainte.

VIII

„Oricine se smereşte pe sine se va înălţa”

(Lc. 14, 11)

„Pe fapte bune întemeiate, Cuvintele dreptăţii lui Rămân în veac, şi înainte piere Zarva minciunii necurate. Şi împotriva lui se încrâncenează Robul nedreptăţii cel rău, Însă se va mări cel drept Întru slava Dumnezeului său!”

(V. Piaseţki)

În curând lucrurile aveau să se potrivească în aşa fel că mitropolitul, care până atunci se îndoise de sfinţenia şi înainte-vederea fericitului avea să-şi schimbe părerea.

Precum se ştie, pravila de rugăciune a Vlădicăi era foarte lungă şi împlinirea ei cerea câte 6-7 ore pe zi. Iată această pravilă:

a)seara:1. Pavecerniţa

2. Închinare Sfintei Treimi

3. Închinarea lui Iisus Hristos din facerile Sfântului Dimitrie al Rostovului

4. Rugăciunea Sf. Eustratie din Miezonoptica de Sâmbătă

5. Acatistul Preadulcelui Iisus

6. Închinarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu(Sf. Dimitrie al Rostovului)

7. Acatistul Bunei-Vestiri

8. Pomenirea cu recunoştinţă a patimilor lui Hristos(Sf. Dimitrie al Rostovului)

9. Meditaţie la cele Dumnezeieşti(acelaşi)

10. Rugăciunile celor ce merg spre somn

11. Sărutarea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos

b)dimineaţa:1. Rugăciuni de dimineaţă

2. Închinarea Sfintei Treimi

3. Închinarea lui Iisus Hristos

4. Acatistul Preadulcelui Iisus

5. Închinarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

6. Acatistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu

7. Pomenirea cu recunoştinţă a patimilor lui Hristos

8. Canonul Sf. Împărtăşanii

9. Acatistul Sf. Împărtăşanii

10. Rugăciunile dinaintea Sf. Împărtăşanii

11. Meditaţie la cele Dumnezeieşti

12. Sărutarea rănilor lui Hristos

13. Sf. Liturghie, la care nu lipsea niciodată.

„Nu înţeleg cum bătrânii şi mai ales monahii pot să-şi ducă viaţa dacă n-au dobândit deprinderea şi gustul rugăciunii. Trebuie să fie peste măsură de greu şi de plictisitor pentru ei. De aceea cât de folositor este pentru toţi cei care nu vor să aibă o viaţă lipsită de bucurii, a se obişnui din vreme cu rugăciunea!”, spunea el într-o convorbire personală cu stareţii Lavrei. Şi urmând propriul sfat, el era primul care îl păzea…

Odată vlădica a fost nevoit să ajungă urgent la Kitaiev. Ostenit din ajun de diferitele treburi, mitropolitul s-a sculat cu o jumătate de oră mai târziu decât obişnuia şi a început să se grăbească foarte tare pentru a ajunge la vreme acolo unde era nevoie. Pe când citea pravila de dimineaţă, în camera de rugăciune a intrat ucenicul de chilie, ieromonahul Nazarie şi l-a anunţat pe mitropolit că sunt gata caii. Nedorind să pricinuiască vreo întârziere şi neputând să-şi termine pravila de dimineaţă, mitropolitul a poruncit să i se dea rasa şi a plecat grăbit. După o jumătate de ceas era deja în Pădurea Kitaiev şi deschizând geamul trăsurii a respirat cu lăcomie minunata aromă a aerului proaspăt de primăvară. Deodată privirea i s-a oprit asupra unui copac mare din apropiere. Acolo, căţărat chiar în vârf, stătea cu pace Teofil, ţinând cartea de rugăciuni în mâini.

-„Ce faci aici?”, a strigat uluit vlădica.

-„Citesc pravila de chilie”, a răspuns de sus, liniştit Teofil.

-„Ce, ce-ai zis? Spune mai tare, nu aud!”

-„Pravila de chilie, zic, o termin de citit!”, a ţipat atunci din adâncul bojocilor, fericitul. ”Acasă n-am avut când, călătoria m-a împiedicat, aşa că uite, o termin de citit pe drum!”

-„Da… da… da… De mine vorbeşti, adică?”, a ghicit pe dată vlădica. „Ei bine, îţi mulţumesc ştrengarule că m-ai învăţat minte pe mine, moşneagul. Dă-te jos mai repede… De-acum termin eu singur de citit… ”

După întâmplarea asta vlădica a început să se intereseze foarte mult de fericit şi să-l urmărească. Voind să-l cerceteze în chilie pentru a se convinge cât de întemeiate sunt clevetirile împotriva lui, încerca să facă asta adeseori, însă de fiecare dată Teofil se străduia să nu-i îngăduie vlădicăi o astfel de curiozitate deşartă. O dată, înainte ca acesta să intre în chilie, a îndesat vreascuri pe lângă uşă şi a început să o ungă cu glod încât mitropolitul a fostsilit, vrând-nevrând să facă drum întors.

Altă dată s-a întâmplat ca vlădica, venind la fericit pe neaşteptate împreună cu ucenicul de chilie, l-a găsit pe Teofil acasă. Fericitul l-a primit pe înaltul oaspete cu multă bucurie, l-a aşezat pe laviţă, iar el s-a apucat să pună ceai în samovar. Când apa a început să fiarbă a mutat samovarul în mijlocul camerei, pe podea şi sub muştiucul samovarului a pus o strachină de lut. După aceea a luat toiagul de lemn al Arhipăstorului şi a început să-l cerceteze pe toate părţile cu luare-aminte.

-„Da’ cât costă băţul ăsta?”, a întrebat fericitul, fără să se uite la vlădica.

-„Nimic nu costă”, a răspuns mitropolitul.

-„Nu”, a zis atunci fericitul, „costă 25 de ruble în cap”.

Astea fiind spuse a pus toiagul pe strachina de lângă samovar iar acestuia din urmă i-a scos muştiucul pe care l-a aruncat într-un colţ. Apa s-a revărsat pe toiag, a dat pe dinafara străchinii şi a început să curgă şiroaie pe podea. Vlădica s-a ridicat şi străbătând podeaua s-a grăbit să iasă în curte…

Au trecut câteva zile. A venit luna iunie. Vremea era senină, plăcută. Vlădica a dorit să se plimbe prin pădure fără să ia cu sine pe ucenicii de chilie. Preasfinţitul aproape că nu se deosebea prin îmbrăcăminte de ceilalţi părinţi de la Goloseev. Purtând întotdeauna un culion obişnuit, o rasă simplă cu un toiag bătrânesc şi cu Apostolul ori Evanghelia în mână, Vlădica semăna mai degrabă cu un simplu bătrân de la schit.

La capătul pădurii Goloseev – acolo unde se află acum livada Orehovatski – era un dâmb iar lângă zaplaz se găsea o băncuţă simplă pe care vlădica obişnuia să se odihnească. Era cel mai îndrăgit loc al Înaltului, fiindcă de acolo se deschidea o privelişte măreaţă: oraşul şi Sf. Lavră se vedeau ca în palmă. Folosindu-se de însingurare, mitropolitul şedea aici ore întregi şi înălţându-şi spre cer mâinile arhiereşti se ruga tainic lui Dumnezeu pentru buna sporire a locuitorilor Sf. oraş şi Sf. Lavre Pecerska.

Dorind să-şi facă şi de data asta obişnuita rugăciune, vlădica s-a lăsat în genunchi dar din tufişuri a ieşit un om cu o bâtă. Apropiindu-se de bătrân şi arătându-i băţul, a întrebat:

-„Cât costă băţul ăsta?”

Vlădica a vrut să-l binecuvânteze, însă necunoscutul a mers direct la ţintă:

-„Nu e nevoie… Dă-mi ce ai la tine… ”

Mitropolitul a scos liniştit o punguţă în care se aflau 25 de ruble şi înmânându-le a grăit:

-„Ei, frate, îmi pare rău de tine… Cred că aici e cam puţin”

Când şi-a desfăcut haina pentru a scoate banii, necunoscutul a văzut ceasul său de aur cu lanţ şi i-a grăit cu îndrăzneală:

-„Dacă zici că-i puţin, dă şi ceasul pe deasupra”.

Vlădica i-a împlinit cererea cu seninătate.

-„Ehe, se pare că-i de aur… ”, a zis necunoscutul.

-„Şi ce? Cu atât mai bine pentru tine, frate… ”

-„Cum aşa? Eşti monah şi ai ceas de aur… Sau nu eşti un oarecare? Eşti iconom poate, sau ce eşti?”

-„Nu, nu sunt iconom”.

-„Da’ ce eşti?”

-„La drept vorbind, mi se spune Mitropolit”.

-„Mitropolit!”, a îngheţat necunoscutul.

-„Ei, da… De ce te-ai înmuiat aşa, iubitule? Domnul cu tine… ”

Necunoscutul i-a căzut la picioare.

-„Ei, frate… Scoală-te, hai, condu-mă acasă şi nu te teme de nimic te rog. ”

Când s-au apropiat de sihăstrie, vlădica i-a grăit din nou :

-„Uite ce-i, frate… Dă-mi ceasul înapoi… Are numele meu gravat pe el… Nici nu merge bine şi o să dai de necaz atunci când vei încerca să-l vinzi… Mai bine aşteaptă puţin aici şi o să te chem la mine ca pe un pelerin şi o să capeţi nişte bani…”.

Necunoscutul a înapoiat ceasul. Ajuns în pridvor vlădica a poruncit ucenicului de chilie, părintele Serghie să meargă mai degrabă la poartă şi să-l cheme pe pelerinul care stătea acolo şi avusese bunătatea să îl conducă. Părintele a mers la poartă însă necunoscutului i se răciseră de-acum urmele.

-„Ia te uită ce om rău!”, a zis mitropolitul. „Ei, Domnul cu el”.

Aşezându-se pe un scaun şi odihnindu-se puţin, vlădica a poruncit să-i fie adus Teofil, iar când acesta a apărut, a arătat cu mâna către toiagul său şi a grăit zâmbind:

−”Prezicerea ta ,Teofile, s-a împlinit… Băţul ăsta costă nu mai puţin de 25 de ruble… Dar asta încă nu-i nimic, prietene, aici intră şi teama că neprietenul meu ar fi putut să-mi verse tot atât sânge cât apă fiartă ai vărsat tu din samovar… ”

-„Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!”, a răspuns fericitul cu vorba lui îndrăgită…

Drept încheiere vă voi povesti încă o întâmplare ce l-a încredinţat o dată pentru totdeauna pe mitropolit de faptul că fericitul nu era un om obişnuit, ci însuşirile sufletului său erau pline de harul şi Darurile Sf. Duh…

Plimbându-se odată cu trăsura prin pădure vlădica a poruncit vizitiului să mâne la Kitaiev şi oprindu-se pentru un ceas a mers la chilia întâi-stătătorului ca să discute cu acesta o treabă oarecare. Pe drum s-a întâlnit cu fericitul Teofil. Acesta, în loc să ia binecuvântare, a scos de sub rasă un tăciune ars şi l-a aruncat la picioarele Arhipăstorului… Cei din jur au fost cuprinşi de uluire şi au crezut că vlădica se va mânia însă mitropolitul n-a dat acestui fapt nici cea mai mică atenţie şi s-a grăbit mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Curând după aceasta, vlădica a venit iarăşi la Kitaiev, întâlnindu-l pe Teofil în curtea mănăstirii, l-a oprit şi i-a spus:

-„Ei, ştrengarule, demult n-am mai fost la tine în chilie. Astăzi după Liturghie vin să beau ceai la tine. Vezi numai, să nu mă ospătezi cu ceaiul de data trecută… ”

-„Poftiţi, poftiţi, Înalt Preasfinţia Voastră”, a răspuns Teofil cu o închinăciune până la pământ.

Nu se ştie dacă mitropolitul voia doar să stea de vorbă cu fericitul sau dorea să afle ce înţeles avea întâmplarea cu tăciunele: fapt este că după Liturghie vlădica a mers la Teofil… Ce a făcut, fericitul? După ce s-a întors în chilie a poruncit îndată ucenicului să toarne apă într-un butoiaş şi a poi să arunce acolo nisip. După ce „terciul” a fost gata, fericitul a acoperit cu acel glod pereţii locuinţei sale, a uns uşile şi uşorii, a vărsat din belşug şi pe podea dându-şi şi pe faţă până ce a ajuns să semene cu un arab. Şi s-a aşezat pe laviţă în mijlocul odăii aşteptând „sărbătoreşte” pe înaltul oaspete… După o jumătate de oră, uşa chiliei s-a deschis şi a intrat mitropolitul. S-a oprit în prag plin de uimire. Peste tot vedea murdărie şi neorânduială, iar stăpânul chiliei semăna nu cu un monah, ci cu un om ieşit dintr-un horn.

-„Ce înseamnă asta?”, a întrebat mânios Arhipăstorul.

-„Nu vă îndoiţi de nimic, Înalt Preasfinţia Voastră! Poftiţi! Sunt după un incendiu. La mine a fost un incendiu, l-am stins şi m-am murdărit… ”

Vlădica mânios i-a aruncat fericitului o privire dispreţuitoare şi a plecat grăbit. Mai înainte însă de a intra el în trăsură, s-a apropiat în fugă Ivan, ucenicul de chilie al lui Teofil şi i-a înmânat 3 sticle cu apă.

-„De la cine? Pentru ce?”, a întrebat mitropolitul.

-„De la părintele Teofil, Înalt Preasfinţia Voastră… A poruncit să vă dau un dar de ospeţie: Spune, a zis, că e bun pentru stins tăciunele. ”

-„Pentru stins tăciunele? Ce mai e şi asta?”

-„Cum aţi auzit, Înalt Preasfinţia Voastră”.

-„Dar în sticle ce e ! Ia gustă!”

-„Apă”, a răspuns ucenicul. ”Apă chioară, Sfinte Stăpâne”.

-„Apă chioară?”

-„Chiar aşa. ”

-„Atunci pune-o la vizitiu în faţă. Se vede că ştrengarul a vrut să proorocească ceva. ”

Au trecut câteva săptămâni. De acum era toamnă târzie. La ora 12 noaptea, pe data de 18-19 noiembrie 1844 unul din ascultătorii Lavrei, pe numele său Roman Baranov, a aprins cuptorul în prescurărie şi, împreună cu ceilalţi ascultători a început să pregătească aluatul pentru prescuri. Supraveghetorul prescurăriei, rasoforul Vasilii Titov, împreună cu supraveghetorul brutăriei, rasoforul Leonid Zatvornâi, se pregăteau pentru primirea Sf. Taine. Au mers la utrenie, şi după ce au ieşit din biserică au plecat la chilie, pentru a citi rugăciunile cuvenite. Deodată, la 3 noaptea ascultătorul Iosif Alferov, care era de pază la brutărie, trecând pe coridorul ce despărţea prescurăria de brutărie, a simţit miros de fum înecăcios. Tulburat, Alferov a dat fuga să inspecteze dosul curţii, unde era magazia de lemne şi unele anexe din lemn dar neaflând acolo nimic suspect, a aruncat o privire pe gaura cheii de la uşa ce dădea spre scara dinspre pod, şi a văzut acolo o văpaie puternică. S-a aruncat după cheie de îndată şi când a deschis uşa, fumul l-a împresurat cu atâta putere, încât Alferov s-a dat înapoi speriat… Când s-a cercetat mai în amănunt, s-a dovedit că luase foc un planşeu de lemn din apropierea hornului ce ducea din cuptorul prescurăriei în hornul mare… S-a adunat obştea cu găleţi şi s-au apucat cu toţii să stingă focul, însă din pricina accesului anevoios şi a construcţiei acoperişului din fier, ostenelile lor au fost zadarnice. Focul se înteţea din ce în ce mai tare ajungând să cuprindă brutăria şi prescurăria în întregime. Parcă spre a desăvârşi nenorocirea, în noaptea aceea era o furtună atât de puternică încât tăciunii aprinşi zburau chiar până la mănăstirea Florovski… Dimineaţa, pe 19 noiembrie incendiul se răspândise deja şi mai mult, pătrunzând pe sub acoperişul de fier în tipografia Lavrei. Mitropolitul, speriat, văzând că focul se extinde din ce în ce mai tare şi ameninţa nu numai celelalte clădiri ale Lavrei ci chiar şi biserica mare şi pierzându-şi de acum nădejdea în slabele puteri omeneşti, a poruncit să se deschidă biserica mare şi a intrat acolo ca să se roage. Îndelung s-a rugat vlădica plângând, îngenuncheat înaintea icoanei făcătoare de minuni a Adormirii Maicii Domnului, şi cu un glas mare striga către Dânsa, cerând ajutor şi ocrotire. După câtăva vreme s-a ridicat ostenit.

-„Ei?”, l-a întrebat mitropolitul cu tremur în glas pe paraclisierul care era alături.

-„Slavă lui Dumnezeu!”, a răspuns paraclisierul. ”Cu sfintele voastre rugăciuni Lavra a scăpat… ”

Mitropolitul şi-a făcut semnul crucii şi a oftat cu uşurare. După aceea a ieşit din Biserică şi s-a îndreptat spre locul prăpădului. Acolo se adunaseră echipele pompierilor şi arsenalul garnizoanei care lucrau frăţeşte şi incendiul se stingea încetul cu încetul. După câteva ore tipografia Lavrei şi alte clădiri fuseseră stinse cu totul.

Pierderile pe care incendiul le-a adus clădirilor au fost neînsemnate întrucât n-au ars decât acoperişurile iar pereţii au rămas întregi, dar când s-a pus la socoteală uriaşa cantitate de cărţi distruse în incendiu precum şi pagubele suferite de maşinile tipografice, a ieşit o sumă destul de mare , în jur de 800000 de ruble(ARHIVA LAVREI KIEVO-PECERSKA, Dosarul cu nr. 2520).

După acestea Vlădica s-a legat de fericitul iar în semn de cinstire şi dragoste l-a luat pe Teofil să locuiască împreună cu ieroschimonahul Partenie în vila de la Goloseev.

-„Doar pe voi doi vă am. Tu schivnic, Partenie-schivnic şi eu-schivnic… Vom trăi în numele Sf. Treimi”, îi spunea fericitului plin de gingăşie părintească.

Cu 17 ani înainte de moarte Arhipăstorul a primit marele chip îngeresc cu numele de Teodosie şi a păstrat aceasta în taină până în ultimele zile ale vieţii sale.

Pentru a scăpa de această tovărăşie tripostatică, fericitul a adus în casă, cu primul prilej, atâta umezeală şi noroi, că a stricat tapetul şi podeaua lustruită, aducând „în dar” o grămadă de ploşniţe. Şi nu trecea nici o zi fără ca el să facă vreo poznă. De pildă, când se aşezau toţi trei la masă, Teofil se străduia să verse cât mai mult pe masă, drept care uneori îşi răsturna strachina silindu-i astfel, pe Vlădica şi pe părintele Partenie să se ridice de la masă înainte de vreme. Dar nici asta nu era de ajuns. Se prefăcea bolnav şi începea să sughită des şi tare străduindu-se să-i strice astfel Vlădicăi pofta de mâncare. Iar pe stareţul Partenie îl necăjea faptul că noaptea îi fura cizmele şi îi lăsa în loc o opincă sau un pâslar, iar el se ascundea câte o zi întreagă în pădure…

Sau tot noaptea, când întreaga mănăstire era cufundată într-un somn adânc, sărea din pat şi începea să cânte în gura mare:

-„Iată, Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind!”

Mai mult, chiar din primele zile ale strămutării sale în vilă, neţinând seama de vremea călduroasă de vară, se apuca să încingă cuptorul în odaie, şi asta întotdeauna când mitropolitul se îndeletnicea cu rugăciunea sau cu hârtiile, făcând un fum înecăcios, încât ucenicii de chilie ai Vlădicăi erau nevoiţi să deschidă şi ferestrele şi uşile şi aerisirile ca să se mai primenească aerul din casă, iar Vlădica stătea în tot acest timp în grădină, într-o stare de aşteptare chinuitoare… Înainte de începerea Liturghiei de dimineaţă, în paraclisul vilei mitropolitane, unde slujea de obicei stareţul Partenie, Teofil apărea cu un sfert de oră înaintea venirii acestuia şi îmbrăcând sfintele odăjdii, începea să slujească cu paraclisierul încât atunci când apărea Partenie în Biserică, nu-i mai rămânea decât să fie martor la slujire… şi multe altele făcea Teofil, nebunul pentru Hristos, atrăgând prin aceasta mulţimi mari de oameni.

Văzând atunci mitropolitul că închinătorii se îngrămădesc mereu lângă cerdacul vilei sale şi nedorind să aibă pricină de zilnică tulburare l-a chemat într-o zi pe fericit şi i-a zis:

-„Ei, frate Teofil, Dumnezeu să te binecuvinteze… Pregăteşte-te vrăbioi bătrân să te întorci la cuibul de dinainte, în Kitaiev… Acolo o să-ţi fie mai la îndemână… ”

-„Paşii mei îndreptează-i după cuvântul Tău”, a răspuns Teofil. Şi rugându-se cu osârdie înaintea sfintelor icoane, a pornit înapoi spre Kitaiev, rămânând multă vreme acolo, în mare tihnă. Nimeni nu-i lua în seamă felul de viaţă. Nimeni nu se mai străduia să-i curme accesele de nebunie. Făclia aflată sub obroc a fost pusă iarăşi în sfeşnic şi a început să lumineze tuturor…

IX.

„Marto, Marto, te sileşti şi de multe te grijeşti, dar un lucru este de trebuinţă”

(Lc. 10, 14-42)

„În jur – slavă deşartă şi deşertăciune, Şi să-nţelegem noi nu vrem defel Că ne-ngrijim numai de fleacuri, Că nu-i acesta al vieţii ţel. ”

A. Kruglov)

Fericitul nu era legat de nimic: bani nu lua niciodată iar dacă se nimerea să primească la stăruinţele râvnitorilor, îi împărţea pe loc săracilor şi nevoiaşilor… O doamnă generoasă i-a dat o sumă considerabilă pentru a o împărţi săracilor. Nu a dorit să o întristeze printr-un refuz şi a primit darul însă îndată după ieşirea ei a aruncat banii afară din chilie şi s-a liniştit. Fiind de faţă nişte iubitori de câştig nemuncit, s-au folosit de simplitatea fericitului şi au băgat aurul în buzunar…

Odată s-a întâlnit cu Teofil, la porţile Lavrei, baroneasa Orlova-Cesmenskaia şi l-a întrebat:

-„Părinte Teofil! Astăzi plec. Spuneţi-mi vă rog, ce să vă cumpăr ca amintire?”

Fericitul a zâmbit şi a grăit:

-„Cumpără-mi „şapca pe-o ureche””.

Orlova n-a înţeles ce vrea să spună însă întrebând pe unul şi pe altul a aflat că fericitul a cerut să i se cumpere o litră de votcă, dându-i să înţeleagă că toate lucrurile pământeşti sunt la fel de lipsite de preţ înaintea lui ca o litră de votcă…

Altă dată Agnia, milostiva egumenă a mănăstirii Kievo-Florovski, a auzit că fericitul atunci când se roagă în pădure stă pe pământul umed şi s-a umplut de compătimire:

-„Dumnezeule! Cum petrece el zile întregi pe pământul umed, rugându-se pentru noi, păcătoşii? Trebuie să-i dăruim dreptului un covoraş!”

Şi a poruncit ucenicelor să ţese un covor de preţ. Zis şi făcut. Darul a fost trimis prin sora bună a lui Teofil, ascultătoarea Anna Novikikova. Ca să n-o supere pe Anna fericitul a primit covoraşul dar mergând a doua zi în pădure l-a luat cu sine, l-a întins pe pământ, a stat pe el un minut, două şi lăsându-l în iarbă, a plecat de acolo. Se înţelege că pentru un asemenea lucru s-au găsit doritori cu atât mai mult cu cât fericitul uitase cu desăvârşire de covor…

În fiecare săptămână, în zilele de duminică şi de praznic, veneau la părintele 2 militari care îl aveau la evlavie. Primul dintre ei, ofiţer de stat major al generalului guvernator al Comenduirii Kievului, se numea Mihail Dimitrievici Pozdniak. Celălalt, tovarăşul său, era un ofiţer nu mai puţin strălucit. Aceştia îl cinsteau atât de mult pe fericit încât prânzeau la el în chilie şi petreceau zile întregi în discuţii ziditoare. Odată, cei 2 prieteni s-au vorbit între ei să-i facă fericitului o farsă nevinovată: i-au şterpelit schima veche şi au comandat în oraş una nouă. Fericitul s-a întristat foarte tare şi se tânguia de pierdere. Atunci când vinovaţii i-au adus schimele, el a grăit zâmbind:

-„Poznaşilor! De ce aţi făcut asta? M-aţi băgat în păcat… Mă pregătesc să mă rog la împăratul – ia schima de unde nu-i! Vreau să fac o slujbuliţă în biserică – ia schima de unde nu-i! Slavă lui Dumnezeu că mi-aţi adus-o pe cea veche… ”

-„Dar îmbrăcaţi-o pe cea nouă! A dumneavoastră nu mai e bună de nimic!”

-„Farsorilor! Cine se prezintă la paradă înaintea împăratului fără medalii şi fără ordine? În noua schimă încă n-am câştigat nimic, dar în cea veche – ceva mai poţi vedea…”.

Şi fără să îmbrace măcar o dată schima nouă a trimis-o în veşmântăria peşterilor de departe… dar iată şi una din binefacerile ascunse ale fericitului.

Trăia în Lavră ascultătorul N. , care avea ascultare la livada Novopasecinâi. Ajungând la vârsta cuvenită, a fost chemat în armată ca recrut, a fost declarat apt şi „i s-a ras fruntea”. Tare s-a mai întristat tânărul nevoitor aşteptând apropiata despărţire de Sf. Mănăstire, dar nu putea să se răscumpere fiindcă nu avea bani. La puţin timp după asta s-a întâlnit cu fericitul, şi acesta din urmă căutând spre el cu stăruinţă i-a zis:

-„De ce te-ai întristat, soldat? Nu vrei să slujeşti împăratului pământesc? Vrei să rămâi în slujba Împăratului Ceresc?”

-„Of, nu sunt vrednic de mila asta de la Dumnezeu. Eu, păcătosul, n-am loc în Sf. mănăstire a Pecerskăi”, a spus cu tristeţe ascultătorul plângând.

-„Hai, hai, nu plânge, nu fii trist,frate! Vei rămâne să vieţuieşti în Lavră”, i-a răspuns fericitul şi şi-a văzut de drum.

Au trecut 3 zile. A venit pentru închinare la Kiev baroneasa Orlova-Cesmenskaia şi s-a înfăţişat la părintele pentru spovedanie. Nu l-a aflat în chilie dar l-a văzut în curtea mănăstirii şi s-a îndreptat spre el. Ghicindu-i gândul fericitul a vrut să-i pună smerenia la încercare şi a luat-o repede spre pădure, ca şi cum nu ar fi văzut-o. Orlova a pornit pe urmele lui. Fericitul a mărit pasul… Orlova după el… Făcând întoarceri bruşte, abătându-se într-o parte şi în alta – încât Orlova ba îl pierdea din vedere, ba îl vedea iar în depărtare – fericitul a luat-o spre livada Novopasecinâi şi intrând pe portiţă, a pierit din vedere. Emoţionată, baroneasa s-a oprit nehotărâtă, însă spre fericirea ei la poarta grădinii se afla ascultătorul recrut N. S-a apropiat de el întrebându-l:

-„Spuneţi-mi vă rog, părintele Teofil nu a trecut pe aici?”

-„Numai ce a intrat în grădină… ”, a răspuns respectuos ascultătorul N. , deschizând portiţa Orlovei.

-„Vă rog… ”

În culmea fericirii, Orlova a scos din poşetă o pungă de aur şi i-a dat-o recunoscătoare lui N. Aurul ajungea nu doar pentru răscumpărarea din armată ci şi pentru acoperirea celorlalte nevoi ale lui N.

Numele fericitului se bucura de atâta slavă în Kiev şi împrejurimi încât nici unul dintre oamenii evlavioşi şi credincioşi – iar pe atunci erau mulţi – nu începea o treabă însemnată fără binecuvântarea lui. Fiecare cuvânt sau sfat al fericitului, oricât de aspru ori greu de împlinit era primit fără şovăială de închinători, ca un glas proorocesc din cer şi era împlinit întocmai.

În Kiev trăia misitul Ivan N. În tinereţea sa, pe când era vânzător într-un magazin, a vrut să se însoare. Îndelung a căutat el o fată după inima lui şi iată întâmplător, la o adunare negustorească, s-a întâlnit cu Liubocika Z. Privirea i s-a oprit asupra ei. Soarta misitului era hotărâtă: a cerut-o pe Liubocika. S-a pregătit, a mers la părinţii ei acasă şi le-a vorbit despre gândul său dar a primit de la mama fetei următorul răspuns:

-„Liubocika noastră este deja peţită. Mirele ei este tânărul Heinrich N. Cu toate că este luteran, i-am dat cuvântul şi nu putem să-l luăm înapoi… ”

-„Ah, Dumnezeule! Dar o iubesc la nebunie pe fata dumneavoastră!”

-„Ce să-i faci? Păcat că n-aţi spus mai devreme”

Misitul era un om priceput şi mintos pe când neamţul, bogat dar uşuratic. Atunci părinţii fetei au făcut consiliu de familie şi au început să se sfătuiască dar cei mai mulţi erau pentru neamţ. Mai înainte de a face pregătirile pentru nuntă s-au gândit însă că ar fi bine să meargă pe la fericit. Au cumpărat chifle, pâine, tămâie, lumânări şi s-au dus. Fericitul le-a deschis uşa, le-a dat bineţe tuturor şi le-a zis mai înainte de a apuca să scoată ei un cuvânt:

-„După Ivan, după Ivan… Nu cutezaţi să o daţi după Heinrich cel prostovan… ”Părinţii au ascultat, Liubocika s-a măritat cu misitul şi a fost toată viaţa fericită.

Iată şi altă întâmplare. O târgoveaţă văduvă, Tekla Tarasova, avea o fiică tânără şi frumoasă pe nume Anna. Aceasta era peţită de 2 tineri: unul frumos, semeţ, vesel, căruia îi plăcea să bea şi să se plimbe, iar celălalt cu faţa ciupită de vărsat şi mai posomorât, dar blând la fire şi de nădejde. Primul locuia într-o suburbie a Kievului – Dimievka, iar cel de al doilea – în târguşorul Mâşelovka. Pe cel dintâi Anna îl iubea la nebunie, faţă de celălalt era nepăsătoare şi l-a refuzat. Mama ei stăruia să se mărite în Mâşelovka. Au plecat la Kitaiev să ceară sfat fericitului. Părintele, fără să scoată un cuvânt i-a dat Annei o cobiliţă cu două găleţi şi i-a poruncit să aducă apă din Dimievska. Fata a împlinit porunca. Fericitul a vărsat apă adusă în hârdăul de sub burlanul de scurgere a apei, fericitul i-a dat iar cobiliţa şi i-a poruncit să aducă apă din Mâşelovka. După o jumătate de ceas a venit cu apa.

-„De unde a fost mai greu de cărat?”, a întrebat-o fericitul.

-„Din Dimievka”, a răspuns Anna. „Acolo e departe iar Mâşelovka e aproape”.

-„Atunci adu-ţi aminte… Cobiliţa de pe umeri este viaţa ta. Dacă asculţi de mama ta şi te măriţi în Mâşelovka, viaţa îţi va fi uşoară; dacă nu, o viaţă întreagă ai să blestemi de amar şi de nevoi. ”

Înţelepţită de aceste cuvinte Anna a ascultat sfatul părintelui. Toată viaţa nu i-a părut rău.

Dar s-a întâmplat o dată pe dos. La spovedanie, părintele a dat sfat unui tânăr să se cunune cu o văduvă iar tânărul nu l-a ascultat şi s-a însurat cu cea pe care o voia.

-„Ce să ascult eu de moşneag! Oricum, monahul n-o să afle. ”, le-a zis el prietenilor.

Atunci când după o săptămână prietenii au mers la Kitaiev şi au trecut pe la fericit pentru binecuvântare, părintele i-a întâmpinat şi le-a dat proaspeţilor căsătoriţi un coş vechi, prăpădit, pe fundul căruia era o grămăjoară de gunoi, iar pe gunoi erau două mere… Neputând înţelege pilda, tinerii au mers să se lămurească la duhovnicul Kitaievului. Acesta, după ce i-a ascultat, a spus:

-„Cele 2 mere proaspete sunteţi voi. Grămăjoara de gunoi de sub ele e viaţa nefericită care vă aşteaptă”.

Şi într-adevăr, nu a trecut nici un an, că tinerii au început să se certe şi până la urmă s-au despărţit.

X.

„Cerurile trimit asupra noastră Şuvoi de daruri ca şi altă dată Şi în ale noastre vremuri minuni se săvârşesc, Şi în ale noastre zile proorocii se arată. ”

(V. Benediktov)

În afară de întâmplările pe care le-am povestit până acum şi ne încredinţează de neîndoielnica înainte-vedere a fericitului Teofil (şi mai arată cu câtă înţelepciune folosea el fiecare cuvânt şi sfat spre folosul şi îndreptarea sufletului omenirii deşarte şi păcătoase), mai înfăţişez cititorului câteva întâmplări ce dovedesc înainte-vederea fericitului.

1) În dimineaţa zilei de 14 august 1852, fericitul mergea pe tăuraşul său din Kitaiev în Lavră. Era în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului şi Teofil s-a hotărât să petreacă noaptea şi ziua următoare în Lavră. Pe când trecea prin pădure pe lângă locul unde este acum Sihăstria Preobrajenski, boureanul lui s-a abătut din drum şi a luat-o la dreapta, însă fericitul prins cu citirea Psaltirii, şi-a continuat drumul parcă fără să bage de seamă. Nişte ţărani din satul apropiat care mergeau în pădure cu topoarele , au băgat de seamă „greşeala” şi au început să strige către fericit:

-„Batiuşca,! Vi s-a rătăcit tăuraşul… ia uitaţi-vă, nu merge unde trebuie… ”

Fericitul rupându-se de citirea Psaltirii, a întors capul către ţărani spunând:

-„Las’ să meargă cum ştie el… Ştie el mai bine decât noi ce-i trebuie acolo… Asta e ca să mă rog lui Dumnezeu aici… ”

Cu aceste cuvinte, fericitul s-a dat jos din teleagă, a luat un topor de la un ţăran, apoi a tăiat un copăcel şi a cioplit din el o cruce nu prea mare… În anii 50 ai veacului trecut, pe locul unde se află Sihăstria P. era o pădure deasă iar gândul că acolo se va înălţa o mănăstire nu-i trecea nimănui prin cap însă fericitul, înainte-văzând cu darul duhului ce avea să fie acolo, s-a rugat lui Dumnezeu şi precum odinioară Andrei cel întâi chemat a înfipt crucea pe înălţimile Kievului, şi fericitul a înfipt crucea sa în acel loc şi a grăit:

-„Ţineţi minte, prieteni! În acest loc se va înălţa o mănăstire şi mulţi vii şi morţi, se vor sălăşlui în ea. ”

Prezicerea s-a împlinit.

În anul 1872, pe locul unde Teofil a înfipt crucea s-a pus temelia actualei Sihăstrii P. şi în afară de cei vii care-şi căutau tihna sufletului în acel loc, au început să sălăşluiască acolo şi trupuri moarte spre veşnică odihnă, în aşteptarea înfricoşatei Judecăţi a lui Dumnezeu.

2) Cu privire la întemeierea mănăstirii Sviato-Troiţki Ionovski, fericitul a făcut, de asemenea, preziceri. În Sihăstria Kitaiev (cătunul Samburgsk) trăia ascultătoarea Pelaghia. Nutrind o adevărată evlavie, cinstire şi dragoste faţă de fericit, ea împlinea fără cârtire orice ar fi poruncit părintele: îi poruncea să spele o cămaşă, spăla; îi poruncea să ţesale tăuraşul, îl ţesălea; o trimitea la Nipru să-i spele cizmele, făcea şi asta. Pentru acest ajutor şi pentru ascultarea deplină, şi fericitul o iubea pe Pelaghia, ferind-o de mai multe ori de felurite ispite şi nevoi. O dată, a venit la Lavră, din muntele Athos un oarecare stareţ ieromonah îmbiind pe Pelaghia şi pe alte 3 ascultătoare să se tundă tainic în monahism. Nevoind să primească această propunere amăgitoare fără blagoslovenia fericitului, ascultătoarele au mers să ceară sfat. Fericitul le-a dat o chiflă scobită de miez şi le-a grăit:

-„Cugetele voastre sunt la fel de deşarte ca şi pâinea asta”, şi nu i-a dat voie Pelaghiei să se tulbure cu gânduri de slavă deşartă…

Altă dată, fericitul a chemat-o şi i-a dat o sticlă:”Mergi de-ţi cumpără miere, tămâie şi lumânări şi ţine minte nr. 12”, a zis el. Pelaghia a cumpărat. Fericitul a întâmpinat-o, înconjurat de o mulţime de oameni şi a întrebat-o: „Ei, ai cumpărat?”, „Am cumpărat, batiuşca”, răspunse Pelaghia. ”Ei, atunci să începi să te rogi pentru tatăl meu, iar eu mă voi ruga pentru tatăl tău. ”Şi a început să bată metanii în mijlocul uliţei. Pelaghiei i s-a făcut ruşine. Oamenii stăteau şi se uitau ca la bâlci. Dar înfrângându-şi tulburarea a început să bată şi ea metanii… Au trecut câteva zile. Pe nepusă masă, Pelaghia primeşte scrisoare de acasă, cum că tatăl ei a răposat de boală în ziua 12 a acelei luni…

Dar să ne întoarcem la povestirea noastră. O dată, fericitul a întâlnit-o în drum pe Pelaghia, şi i-a poruncit să ia tăuraşul de funie şi să-l ducă în Lavră, iar el s-a întors în teleagă cu faţa către răsărit şi a început să citească, după obicei, Psaltirea. Pe când treceau pe lângă Zvelineţ, în locul unde se află acum mănăstirea Zviato-T. -I. , fericitul a oprit tăuraşul şi i-a poruncit să-i dea fân apoi a chemat-o la sine şi i-a grăit:

-„Pelaghia, dacă ai arunca în adâncul Niprului un năvod mare, ce ai scoate?”

-„De toate, batiuşca”, a răspuns după un scurt răstimp de gândire, Pelaghia. ”Şi peşti mari şi plevuşcă. Ar pica şi ştiuci şi caraşi şi babuşti… S-ar nimeri şi raci şi broscuţe… ”

-„Ei, atunci să ştii că peste acest loc va răsări curând Harul lui Dumnezeu şi se va înălţa o mănăstire mare. Şi aşa cum în plasa pescarului nimeresc tot felul de vietăţi, şi în această mănăstire nouă nu vor fi toţi deopotrivă ca statură duhovnicească… Şi în ea şi «ştiuci cu viaţă înaltă se vor strecura şi raci, nimicniciuni cărora puţin le pasă de nimicnicia sufletului… »”

Şi ridicându-şi ochii către cer, fericitul a binecuvântat locul în cele 4 vânturi şi, rugându-se o jumătate de ceas, şi-a continuat drumul către Lavră. Şi iată, acum, când prezicerea fericitului s-a împlinit, şi în loc de nisipuri se înalţă acolo, înaintea ochilor noştri o mănăstire înfloritoare, fără voie ne amintim de cuvintele proorocului:

„Veseleşte-te, pustiu însetat, şi să se bucure pustia şi să înflorească precum crinul; şi va înflori şi se va bucura şi va vedea slava Domnului, mărirea Dumnezeului nostru. ”

„Scoală-te, luminează-te, că a venit lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit!”

3) Odată, fericitul mergea pe malul Niprului spre Lavră. Împreună cu el era ucenicul Pantelimon. Era cam 4 după-amiaza şi mai rămăseseră 2 ore până să bată clopotele de vecernie. Ajungând în dreptul locului unde sunt peşterile Lavrei, fericitul a văzut o lotcă bogată şi a zis:

-„Ştii, Pantelimoane, ce m-am gândit?”

-„Ce, batiuşca?”

-„Să trecem de cealaltă parte a Niprului. Acolo n-are cine să se roage lui Dumnezeu, aşa că ne-om ruga noi pentru toţi şi vom citi Sf. Psaltire.”.

-„Cum ştiţi,batiuşca… ”

Drumeţii s-au apropiat de mal şi fericitul a dezlegat lotca ce nu avea vâsle şi a grăit către Pantelimon:

-„Şezi… ”

-„Da’ cum o să mergem”, a răspuns nedumerit ucenicul. „Că nu avem vâsle, batiuşca… Trebuie să dăm fuga după vâsle”.

-„Nu trebuie… şezi când îţi spun… ”

-„Şi de vâslit cum faci? Cu mâinile?”

-„Da’ la ce-ţi trebuie vâsle, nătărăule?”

-„Ca să umblăm pe apă… să cârmuim bărcuţa… ”

-„Şezi, şezi… Domnul cârmuieşte întreaga lume, o să cârmuiască şi luntrea noastră… ”

Pantelimon s-a aşezat şi se uita să vadă ce-o să se mai întâmple. Fericitul a împins luntrea desprinzând-o de ţărm, s-a aşezat în spatele bărcii şi a deschis Psaltirea.

-„Doamne, binecuvintează”, a grăit el şi s-a afundat în citire. Şi, o minune! Luntrea plutea singură, lin, înainte! Pantelimon stătea mut de uimire şi ţinându-şi răsuflarea nu putea să scoată nici un cuvânt… Valurile legănau barca şubredă… Soarele îşi trimitea din înălţime prietenos razele calde… Un vânticel lin adia în văzduh, mângâind cu gingăşie feţele călătorilor… Deodată, sub ochii ucenicului a strălucit ceva. Din apă au sărit o mulţime de peştişori de aur şi lăsându-se pe fundul bărcii, au început să salte… Pantelimon înlemnit a căutat întrebător spre fericit dar Teofil stătea nemişcat şi încrucişându-şi braţele pe piept, i-a făcut semn să tacă:

-„Linişte… taci… Sunt îngerii lui Dumnezeu… I-a trimis Domnul spre mângâierea noastră… ”

Pantelimon a intrat într-o stare de răpire de nedescris şi tot timpul se uita cu desfătare la peşti; şi atunci când lotca a început să se aproprie de ţărm, peştii au sărit şi s-au ascuns în apă…

Făcând cale întoarsă, s-a întâmplat acelaşi lucru.

-„Pune pază gurii tale”, a grăit fericitul către ucenic. „şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale, şi să nu povesteşti nimănui, până la moartea mea, despre ceea ce ai văzut acum… ”

Pantelimon a păstrat totul în mare taină până la moartea fericitului şi numai după aceea a povestit minunea multora dintre părinţii Lavrei.

Minunat este Domnul, „Care în cer şi pe pământ tot ceea ce voieşte face, pe mări şi în toate adâncurile… A lui este marea şi El a zidit-o pe dânsa… ”

4) Nu mai puţin vrednică de minunată este şi următoarea povestire a ucenicului.

Lucrurile s-au întâmplat în mai 1853, adică la o jumătate de an înainte de moartea fericitului Stareţ. trăia pe atunci în sihăstria Goloseev.

-„Pantelimoane!”, i-a zis o dată, după prânz, ucenicului. „Să mergem în pădure să ne rugăm lui Dumnezeu”.

Au mers. Au umblat prin pădure până ce-au istovit. Fericitul citea pe drum Evanghelia, cânta psalmi şi împletea ciorapi , iar ucenicul tăia cu secera iarba şi o vâra într-o plasă de sfoară, pentru a hrăni, la întoarcere, , tăuraşul. Când a venit seara şi soarele a început să apună, drumeţii au plecat spre casă. Trecând pe lângă locul unde este acum Sihăstria Preobrajenski, stareţul s-a oprit, zicând:

-„Auzi, Pantelimoane, să ne aşezăm pe dâmb şi să ne uităm la sfânta Lavră. ”

Ucenicul obosit atâta aştepta şi, întinzându-se pe iarbă plin de mulţumire a prins să moţăie. Fericitul a scos o bucăţică de gheaţă, a topit-o în apă şi adăugând puţină miere a început să-şi întărească puterile sleite. A trecut jumătate de ceas. Fericitul a strigat :

-„Pantelimoane! Vin drumeţi… Fugi de-i cheamă… ”

Ucenicul s-a trezit şi a văzut pe drum o ceată de închinători pe care i-a chemat să vină la fericit.

-„Dumnezeu să vă ajute!”, i-a întâmpinat fericitul.

-„Mulţumim, batiuşca”, au răspuns mujicii.

-„Pesemne că n-aţi mâncat nimic!”

-„De unde, batiuşca… Am mâncat apă cu posmagi, dar mâncare caldă n-am pus în gură de o săptămână întreagă… ”

-„Nu-i nimic… Şedeţi, mai staţi puţin de vorbă… Maica Domnului ne va hrăni pe toţi îndată… ”

Apoi a scos din coş un ceaun de tuci, a săpat cu cuţitaşul o groapă mică în pământ şi l-a trimis pe ucenic să adune vreascuri.

-„Vreascuri? Da’ ce faceţi cu ele, batiuşca?”, întrebă uimit ucenicul ştiind că n-are ce să pună pe foc.

-„Tontule! O să fierbem păsat… Nu vezi că trebuie să dăm mâncare la închinători?”

Vreascurile au fost aduse dar nu aveau cu ce aprinde focul.

-„Ei, poftim necaz”, spuse cu supărare Pantelimon. „Nu-i foc, batiuşca”.

-„Dar Dumnezeu?!”, a răspuns fericitul cu încredinţare. Şi înălţându-şi ochii spre cer începu să se roage: „Doamne! Înaintea Ta merge focul şi fulgerele Tale luminează lumea… Ci ascultă Doamne glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, când ridic mâinile mele spre Biserica Ta cea Sfântă… Auzi-mă: să mănânce săracii şi să se sature şi să laude numele Tău cel prea bun!”. Spunând acestea a făcut o metanie mare către răsărit şi a blagoslovit ceaunul:

-„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh… ”

Dar numai ce a rostit aceste cuvinte că sub ceaun s-a ridicat un firicel cenuşiu de fum şi vreascurile s-au aprins cu flacără strălucitoare… Văzând minunea Pantelimon vroia s-o rupă la fugă dar fericitul i-a poruncit să rupă iarbă şi s-o arunce în ceaun. El a pus câteva pietricele luate din coş şi o bucăţică de gheaţă. Când totul a început să fiarbă, fericitul fără a opri rugăciunea, a mai binecuvântat o dată ceaunul şi a amestecat:

-„Ei, acum gustă!”, a rostit el întorcându-se spre ucenic.

Pantelimon a luat puţin pe vârful lingurii şi a lins neîncrezător; apoi a mai luat o dată şi a gustat o lingură întreagă.

-„Batiuşca! Păi e terci de griş… ”, a strigat în culmea uluirii.

-„Da’ toarnă oaspeţilor mai iute, nătărăule, că se răceşte”.

Ucenicul a înşfăcat ceaunul cu bucurie şi cu teamă şi a început să toarne în străchinele de drum ale închinătorilor; dar o, minune! Oricât ar fi turnat, terciul nu se împuţina. Toţi fuseseră hrăniţi, îndestulaţi, iar ceaunul era parcă plin. Şi aşa cum au fost înmulţite pâinile în pustie pentru a ajunge la o mulţime de popor (Mt. 14,19-20) aşa şi acum a fost înmulţită hrana prin rugăciunile fericitului…

-„Ei, acum rămâneţi cu Dumnezeu”, a grăit fericitul către pelerini, după ce aceştia au terminat de mâncat. „Mergeţi în Sf. Lavră şi rugaţi-vă pentru toţi… ”

Mujicii au pornit la drum şi când au ajuns la Lavră au început cu bucurie şi cu teamă să povestească tuturor despre minunea la care fuseseră martori.

Mare este Dumnezeul nostru Care a deschis porţile cerului, a plouat mană şi a trimis mâncare până la saţ şi au mâncat şi s-au săturat… Căci tot ce veţi cere cu credinţă, rugându-vă veţi primi…

4) În ziua de 5 iulie a anului 1853, la ora 8 dimineaţa, a venit în Lavră igumena Serafima din mănăstirea Kievo-Florovski împreună cu iconoama sa, monahia Agnia, pentru a-l ruga pe mitropolit să slujească Sf. Liturghie cu prilejul praznicului Icoanei Kazanskaia a Maicii Domnului. Vlădica le-a primit cu multă dragoste şi a acceptat cererea lor.

-„Bine, bine… ”, a grăit el, „vin, vin neapărat… Numai să pregătiţi tot ce trebuie pentru slujbă… ”

Igumena dădu să-şi ia rămas bun însă mitropolitul o opri.

-„Unde pleci, cinstită maică? Acasă, pesemne?”

-„Cred că acasă, Înalt-Preasfinţite”

-„Nu vrei să vii cu mine la Kitaiev? Avem acolo un paraclis cu hramul Preacuviosului Serghie. Astăzi mă pregătesc să slujesc Sf. Liturghie acolo. Uite, ai să te rogi şi tu acolo cu noi”

-„Blagosloviţi, Sf. Stăpâne… Cu mare plăcere… ”

Mitropolitul a început să se agite pregătindu-se de drum dar spre marea sa amărăciune nu-şi găsea mătăniile. De obicei îi dispăreau foarte des din scrin felurite lucruri: batiste, brâuri, mătănii… pe care le împărţea de blagoslovenie iar câteodată, neavând bani la îndemână, chiar ca milostenie.

-„Ah, ce necaz… Oare nu cumva am uitat mătăniile la Goloseev?”

L-a chemat pe ucenicul de chilie, părintele Nazarie.

-„Nu le vreţi pe ale mele?”, a propus maica Serafima.

-„Pe ale tale? Şi tu să rămâi fără metanii? Nu este bine! Se zice că-i semn rău… Ei, oricum ar fi, dă-le pe ale tale…”.

Igumena i-a dat metaniile vlădicăi şi au plecat împreună cu Agnia la Kitaiev.

Sihăstria K. Era foarte agitată. Totul se scutura, se curăţa, se deretica. Mitropolitul înştiinţase cu mare întârziere despre sosirea sa şi paraclisierii, luaţi pe neaşteptate, se agitau şi fugeau prin biserică pregătind odăjdiile, iar veşmântarul şi întâi-stătătorul erau cu totul istoviţi. Pentru a nu scăpa sosirea vlădicăi, încă din zori fusese trimis un străjer în clopotniţă care să ia aminte la toate trăsurile care treceau. Şi iată straja, văzând echipajul igumenei de la Florovski şi luându-l drept echipajul mitropolitului, a strigat cu zelul propriu ascultătorilor:

-„Vine!”

Clopotarul atâta aştepta şi a bătut cu mâna tare toate clopotele.

Neîntârziat a ieşit din biserică obştea cu prapurii, cu crucea, cu aghiasmă şi în frunte cu întâi-stătătorul s-au rânduit câte 2 la porţi.

Trăsura s-a apropiat, vizitiul a oprit caii însă în locul vlădicăi a ieşit… Serafima, igumena de la Florovski. În curând a sosit şi mitropolitul. Liturghia a fost slujită sărbătoreşte, precum se cuvenea. Biserica şi curtea erau pline ochi de închinători. La Liturghie şi Tedeum a luat parte şi părintele Teofil care, după obiceiul său stătea întors pe jumătate, cu spatele la ceilalţi. După sfârşitul Liturghiei, mitropolitul a început să binecuvinteze poporul iar egumena Serafima împreună cu Agnia s-au îndreptat spre porţi, ca să plece acasă. Teofil le-a tăiat calea şi fără a răspunde la salutul Serafimei a scos din buzunar o sticlă cu nisip şi a presărat-o peste capul ei. Serafima a ţipat speriată şi s-a îndreptat spre porţi în mare tulburare. Când să intre în trăsură s-a apropiat în fugă Ivan, ucenicul părintelui Teofil, şi i-a înmânat Agniei o cămaşă femeiască lungă în care era înfăşurat un snop de secară.

-„Ah, Dumnezeule, ce-i asta?”, s-a tras înapoi Agnia.

-„Nu vă temeţi. Batiuşka Teofil a trimis asta cu mesajul:«Agnia să-şi strângă spicele şi să şi le ia, iar mie să-mi trimită paiele înapoi»”.

Agnia a primit darul foarte tulburată şi l-a pus în trăsură. Ce voia să prezică fericitul? Iată ce: îndată ce au ajuns acasă Serafima s-a simţit rău iar către seară a căzut la pat. De hram, când mitropolitul a venit să slujească Liturghia, Serafima deja nu mai era în stare să se scoale din pat. Vlădica a aflat de la surori despre boala ei neaşteptată şi s-a întristat peste măsură.

-„Dumnezeu să o păzească. Atât de tânără, înfloritoare, plină de viaţă, şi a slăbănogit… Haideţi să o mângâiem”. şi a plecat cu generalul guvernator, cneazul Vasilcikov ce se afla acolo- opildă de fiu adevărat şi iubitor de Dumnezeu. Când au intrat în dormitor bolnava zăcea nemişcată. Băgând de seamă venirea înalţilor oaspeţi a dorit să se ridice dar Vlădica a oprit-o.

-„Mătăniile, îţi aminteşti de mătănii? Presimţirea mea s-a îndreptăţit…” Şi i-a dat maicii Serafima blagoslovenia arhierească şi i-a urat grabnică însănătoşire.

Spre seară Serafimei i s-a făcut mai rău iar pe 10 iulie, în ziua pomenirii preacuviosului Antonie de la Pecerska şi-a simţit venirea morţii şi a poruncit să se trimită în Lavră o trăsură pentru a-l aduce pe duhovnicul ei, Ieroschimonahul Partenie. Când părintele a ajuns la ea cu Sf. Daruri era prea târziu: Serafima murise.

În locul răposatei a fost aleasă ca igumenă Agnia, şi în data de 12 iulie, Agnia a intrat în noua sa îndatorire.

6) Pe data de 13 septembrie 1851, într-o zi de vineri, la ora 7 seara împăratul Nikolai Pavlovici (Nikolai I), însoţit de marii duci Nikolai şi mihail Nikolaievici, a sosit la Kiev. Fiind deja întuneric şi venind pe un drum neîndemânos, ţarul nu avea timp să treacă prin Lavră, aşa că a mers dea dreptul la guvernatorul militar acasă. În ziua următoare, 14, cu prilejul praznicului Înălţării Sf. Cruci, călătorii au luat parte la Liturghia săvârşită de mitropolitul Filaret. Ulterior, la ora 11 a avut loc inspecţia trupelor în piaţa Esplanadei de unde Ţarul a mers în Catedrala Sf. Sofia, iar de acolo în mănăstirea Mihailovski; după aceea a inspectat oraşul, fortificaţiile renovate, celelalte anexe şi arsenalul.

Pe 15 septembrie, Ţarul a plecat însoţit de duci să inspecteze trupele în Elisavetgrad.

Pe data de 19, la ora 12, Ţarul s-a întors singur la Kiev. La ora 2 după-amiază, însoţit de generalul guvernator şi de inginerii militari a inspectat lucrările de la fortificaţii şi de la porţile noi numite Nikolskie, a trecut pe jos pe lângă grajdurile Lavrei, aflate lângă mănăstirea Nikolskii, până la Catedrala Militară. Cu echipajul a trecut prin Pecerska tăind calea fericitului. Toate strădaniile vizitiului au fost zadarnice: caii se smunceau ba la dreapta, ba la stânga, dar chip să-i mişte nu s-a găsit.

Ţarul era interesat de monahul îmbrăcat într-un caftan zdrenţuros. Cei din suită s-au aruncat fără întârziere asupra lui Teofil şi l-au adus înaintea Ţarului.

-„Ce fel de om eşti tu?”

-„Om al lui Dumnezeu”, i-a răspuns fericitul cu simplitate copilărească.

-„Ştiu că al lui Dumnezeu dar de unde vii şi încotro te duci?”

-„De unde vin, acolo nu mai sunt… Unde sunt acum, vede toată lumea… Unde o să fiu, numai Dumnezeu ştie… ”

Ţarul a privit întrebător către însoţitorii săi şi s-au grăbit să-i explice că e vorba de un monah nebun pentru Hristos.

-„Monah nebun pentru Hristos?… Ciudat…”. Şi întorcându-se către Teofil l-a întrebat:

-„Ei, mergi cu Dumnezeu… Urează-mi drum bun”.

-„Nu, împărate… trebuie să treci prin spini”, a răspuns fericitul suindu-se liniştit în teleaga sa.

În acea clipă, caii s-au tras într-o parte iar echipajul împărătesc a pornit înainte. Ţarul a auzit cuvintele prooroceşti ale părintelui şi s-a uitat curios la ciudatul monah.

Pe 20 sept. Dimineaţa, Ţarul a vizitat pe neaşteptate Lavra unde a intrat în biserica mare în timpul Sf. Liturghii când se cânta Axionul. După obişnuitele rugăciuni pentru călătorie, Ţarul cerând să nu fie petrecut cu fast a luat binecuvântare de la mitropolit şi s-a îndreptat spre Sankt-Petersburg.

În anul 1852, Ţarul a vizitat pentru ultima oară Kievul apoi a urmat războiul Crimeii în care a murit – duminica la 5 octombrie, la ora11 dimineaţa.

În dialogul cu mitropolitul Ţarul ar fi vrut să ştie ce soartă aşteaptă Rusia în viitor.

-„Dar asta nu ştie nimeni afară de Dumnezeu”, a suspinat mitropolitul.

-„Ştiu, ştiu, că aşa e… ”, a răspuns Ţarul „dar ştiu că sfânta Lavră a fost mereu bogată în monahi evlavioşi ce poartă în sine duhul adevăratei vieţi nevoitoare… Oare nu mai aveţi şi acum părinţi însufleţiţi de har, la care aş putea să cer sfat cu privire la proiectele mele politice?”

-„Este, Împărate”, zise mitropolitul „este un astfel de bărbat… Şi cu toate că felul lui de viaţă nu aduce deloc cu cel almonahilor totuşi pot să vă încredinţez că sub acoperământul simplităţii şi nebuniei sale se ascunde harul Duhului Sfânt şi darul înainte-vederii”

-„Oare nu este cumva un monah înalt, pe care l-am întâlnit în drum? Pe cât îmi amintesc, călătorea atunci într-o teleagă trasă de un tăuraş… ”

-„Nu te înşeli Împărate. El schimonahul Teofil… Dacă Măria Voastră doreşte îl voi înfăţişa numai decât. Trăieşte în sihăstria Kitaiev şi peste un ceas îl va aduce trăsura mea”

-„Nu , nu e nevoie vom merge noi personal la el… Va fi mult mai bine aşa… ”

După convorbirea aceasta a vizitat catedrala Sf. Sofia şi s-a îndreptat către sihăstria Kitaievului. În ciuda faptului că mitropolitul a trimis un călăreţ care ducea poruncă de a se face totul ca Teofil să fie reţinut pentru toată ziua în mănăstire, fericitul s-a strecurat pe porţi şi a plecat în pădure. Înainte văzând cu duhul apropierea echipajului imperial, i-a ieşit în întâmpinare în Goloseev, ascunzându-se după un copac mare. Apoi aştepta clipa când echipajul va urca dealul la pas. Şi-a zgâriat până la sânge mâinile şi faţa şi a scormonit un furnicar şi s-a aşezat pe spate în mijlocul lui.

În acea zi vremea era însorită şi caldă. Ţarul a tăcut tot timpul şi privea locurile cuprins de îngândurare. Deodată privirea sa ageră s-a oprit asupra unei pete negre.

-„Ce-i acolo un cadavru sau ce?”

-„Gavriil !, ia uită-te tu, frate”, s-a adresat mitropolitul camerierului care şedea pe capră.

-„E un om care zace Î. P-voastre. Atâta doar că nu e mort ci e viu, i se mişcă picioarele… Zace pe un furnicar. ”

-„Ciudat”, zice Ţarul şi porunci vizitiului să mâne acolo. Când s-au apropiat de furnicar, Teofil zăcea nemişcat. Mâinile erau încrucişate pe piept şi pe tot trupul şi pe faţa lui roiau grămezi de furnici.

-„E schimonahul Teofil”,i-a şoptit mitropolitul Ţarului. ”Este chiar părintele la care mergem. Teofil, de ce zaci aici? Ridică-te, pârlitule! Ţarul vrea să stea de vorbă cu tine… ”

Tăcere.

-„Ciudat”, a zis Ţarul şi s-a întors la trăsură.

-„Nu! Lucrul are un rost MăriaVoastră. Inima mea simte că năzbâtia lui este cu tâlc”.

Oricât s-a străduit Vlădica să-i tâlcuiască Ţarului fapta n-a putut ajunge la un răspuns limpede.

A trecut câtva timp. Rusia a declarat război Turciei. Pe 2 septembrie 1854 flota aliată (70000 de englezi, francezi şi turci) a ajuns la ţărmul Crimeii. Armata rusă s-a pregătit pentru o apărare deznădăjduită în frunte cu vitejii amirali Kornilov, Nahimov şi Istomin. În acest război au ajutat la întărirea fortificaţiilor, chiar şi femeile cu copii. Una dintre baterii a fost ridicată numai de către femei drept care s-a şi numit „Bateria fetelor”. Împovărat de amar, Ţarul Nikolai, îmbătrânea pe timp ce trecea; a răcit şi a căzut la pat şi apoi chinuit de întristare a murit.

Mitropolitul a primit vestea cu lacrimi în ochi. ”nu mai e în Rusia părintele nostru drag. Nu o să-l mai vedem între zidurile mănăstirii noastre… Nu o să-i mai auzim glasul împărătesc… Îţi aduci aminte Gavriile călătoria pe care am făcut-o cu Ţarul la Kitaiev? Ţi-aduci aminte de furnicar? ”

-„Cum să nu-mi amintesc Sfinte Stăpâne, asta a fost acum 3 ani. ”

-„Ei bine, să ştii că proorocia lui mi-e limpede ca lumina zilei… Furnicile sunt vrăjmaşii înverşunaţi ai patriei noastre; mâinile încrucişate şi ochii închişi erau semnul morţii grabnice a iubitului nostru Ţar… ”

Într-o omilie rostită cu prilejul Duminicii tuturor Sfinţilor, Sf. Ioan Maximovici spune: ”Iată acum nu de mult de vremurile noastre, a venit în Kiev Ţarul Nikolai I. Acolo l-a întâmpinat, aşezat pe podea fericitul Teofil, i-a dat diferite poveţe şi Ţarul, cârmuitorul autocrat, înaintea căruia tremura Europa, lua aminte la glasul lui”.

XI.

„Fericiţi cei ce mor în Domnul… Ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei”

(Apoc. 14,13)

„Puţin ai trăit, dar mult ai iubit Şi inima-ţi multe dureri ai primit”.

Cu puţin înainte de sfârşitul său care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, fericitul Teofil s-a mutat din Kitaiev în Goloseev. N-a făcut asta silit de mai-mari şi nici din voia sa, ci împlinind dorinţa întâi-stătătorului de la Goloseev, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.

-„Fie după voia ta”, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. „O să mă mut la tine, dar ţine minte mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib”.

Aceste cuvinte s-au dovedit prooroceşti: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului s-a întors iar la Kitaiev…

În ultima vreme a vieţii sale pe pământ începuseră să-i slăbească puterile văzând cu ochii; el nu voia să se supună trupului şi se înstrăina de orice odihnă trupească mângâindu-se doar duhovniceşte: cugetarea la Dumnezeu şi rugăciunea. În acestea îşi găsea el mângâierea şi bucuria… În acestea simţea el că se află singurul izvor al tăriei şi puterii sale: căci îndată ce începeau să-l strâmtoreze suferinţele trupeşti, se scula la rugăciune, înnoindu-şi sufletul şi trupul precum „tinereţile vulturului”. Astfel, fără a-şi schimba felul de viaţă şi obiceiurile, fericitul continua să trăiască la fel ca mai înainte: blând cu obiceiurile, tăcut, smerit cu inima, umilit cu duhul, neprihănit cu fapta, osârduitor la toată osteneala, iubitor de mâncare proastă şi pat aspru, zdrenţăros la port, trăind într-o chilie strâmtă, plin de suferinţe trupeşti, izvor al bucuriei sufleteşti, necazuri, lipsuri şi nevoi – de dragul Preaiubitului Hristos Domnul.

O, ce mare dragoste neiubitoare de sine! Ce mare nevoinţă întru cugetare şi răbdare ce întrece puterile omeneşti!

Oricine putea să aibă în el o pildă vrednică de cinstire. Faţa lui, luminată de curăţia sufletului, era o icoană a blândeţii, smereniei şi simplităţii evanghelice. Privirea sa adâncă şi fruntea sa îngândurată dădeau mărturie limpede asupra faptului că mintea lui era întotdeauna prinsă cu cele nevăzute. Vieţuind cu oamenii la arătare, fericitul petrecea lăuntric cu Dumnezeu, călătorind cu mintea în cer. Dar numai cei care aveau cunoştinţă de „lucrarea minţii” puteau vedea că el săvârşeşte mereu şi fără încetare rugăciunea în mintea şi inima sa.

Prima stare a vieţii duhovniceşti – calea mult-pătimitoare şi mâhnicioasă a crucii, lupta cu sine însuşi, cu lumea şi cu diavolul era pentru el terminată; venise cea de a doua stare: adânca pace şi tihnă a sufletului care, biruind cu harul lui Hristos patimile omeneşti, era deja curăţit, luminat şi în tainică părtăşie cu Dumnezeu, aflase încă de aici de pe pământ zălogul viitoarei fericiri cereşti…

Noi, oamenii păcătoşi care nu ne-am curăţit inima de patimi, nu putem atinge cu mintea această minunată taină a stării harice a sufletului dreptului, căci în această lume ascunsă pentru noi, domnesc cu totul alte legi care nu se potrivesc cu măsura noastră pământească. Noi nu putem decât să contemplăm cu evlavie câteva raze ale acestei curăţii luminoase, ajunse la asemănarea cu Dumnezeu, dar şi acestea sunt cele mai slabe care împotriva voii purtătorilor acestui har, străbat prin jur cu faptele, cuvintele şi mişcările lor neobişnuite. Lovindu-ne inimile cu căldura harului, ele covârşesc şi smeresc mintea noastră cu neobişnuita strălucire a lucrurilor, atrăgându-ne inimile către aceşti minunaţi aleşi ai lui Dumnezeu.

Felul de viaţă din sihăstriile Kitaiev şi Goloseev, adică din sihăstriile unde a trăit stareţul Teofil, se deosebeau prin caracterul lor patriarhal în duhul cucerniciei monahale. După vecernie aici nu mai putea fi întâlnit nici un mirean: aceasta era parcă vremea rânduită pentru plecarea lor din mănăstire. Obştea avea libertatea să-şi caute loc potrivit pentru rugăciune: fiecare se afla sub „smochinul său”, sau în colţişorul tihnit, în grădiniţa din faţa chiliei sau în livadă. Iată mărturia vestitului nevoitor – fericitul Partenie, căruia îi plăcea să se plimbe prin livadă, atunci când locuia în Goloseev: „Pe aici se poartă duhul Preacuvioşilor părinţi ai Pecerskăi; şi dacă este pe pământ bucurie şi mângâiere, este în liniştea pustiei. Oamenii ne despart de Dumnezeu, iar pustia ne apropie de El… ”

De aceeaşi gândire duhovnicească se ţinea şi fericitul Teofil, care stătea cu zilele în pădure. Acolo, în afară de o buturugă mare pe care se ruga în genunchi, mai avea şi o scorbură uriaşă a unui stejar bătrân tăiat în care atârna un crucifix şi ardea candela. Aşa petrecea el nopţi şi zile, rămânând singur cu Cel Singur, fiindcă „împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Lui Iisus Hristos”(I In. 1,3).

Câteodată, în zilele fierbinţi de vară, Teofil era văzut în pădure gol, lucru pe care îl făcea ca să-şi lase trupul şi aşa istovit de o neobişnuită înfrânare şi postiri, pradă ţânţarilor şi altor gânganii veninoase. Şi aşa cum Adam cel zidit mai înainte de cădere umbla gol şi nu se ruşina, aşa şi fericitul nu se ruşina de goliciunea sa, „îmbrăcat fiind cu veşmântul nepătimirii”.

În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist Maicii Domnului înaintea icoanei Sale făcătoare de minuni numită: „Censtohovska”, care se află până acum în brutăria obştii. Aflarea acestei icoane s-a întâmplat în anii 40 ai veacului trecut. Atunci a venit la Lavră o ţărancă bolnavă, din gubernia Voronej, declarând că i s-a arătat în vis Maica Domnului şi i-a poruncit să meargă la Lavră şi să caute icoana Ei cu acest nume, aflată în uitare în brutăria obştii. „Dacă se va face moliftă pentru tine înaintea ei, vei fi sănătoasă”, a spus Împărăteasa Cerurilor şi s-a făcut nevăzută…. La rugăminţile stăruitoare ale femeii, monahii Lavrei au căutat cu luare aminte şi au găsit, printre lucrurile vechi din magazie, un tablou făcut sul pe care era înfăţişată Maica Domnului. Bolnava a cerut îndată moliftă înaintea icoanei şi a plecat acasă vindecată. De atunci icoana a fost atârnată cu cinste pe perete şi cei ce se închinau cu credinţă primeau tămăduiri… Un tânăr din slobozia Kotevna, gubernia Harkov, pe nume Gheorghi Krivuşa, suferea de la 5 ani de un reumatism chinuitor. Tatăl său Grigori a făgăduit cu jurământ să facă pentru icoană o îmbrăcăminte de preţ dacă fiul i se va însănătoşi. Aşa s-a întâmplat iar tatăl a dat comandă la Moscova – 1887 – de o îmbrăcăminte din argint, care dovedeşte până aziminunea care s-a săvârşit. Iar chivotul scump, aurit şi sculptat în care se găsea icoana, a fost făcut prin râvna răposatului chelar, arhimandritul Levkie şi a monahului Amfilohie.

Slujba o săvârşea într-un mod original: Înhăţa de la paraclisierii Bisericii Mari primele odăjdii care se nimereau, se înveşmânta şi mergea pe la chiliile fraţilor ca să adune cântăreţi pentru acatist. Dacă se împotrivea cineva era bătut fără cruţare cu toiagul. Slujbele fericitului erau întotdeauna măreţe participând o mulţime de oameni.

În ultimele luni ale vieţii sale fericitul vorbea mai mult cu oamenii dându-le sfaturi şi poveţe şi îndemnându-i să nu uite la rugăciunile lor pe „puturosul” Teofil. Se observa o adâncă cunoaştere a Sf. Scripturi, al cărei tâlc şi duh îl pătrundea cu inima luminată de harul lui Dumnezeu şi călăuzită de experienţa vieţii duhovniceşti.

El repeta adesea:

-„Iubiţi-vă unul pe altul cu dragoste sfântă şi nu ţineţi mânie. Nu vă lăsaţi amăgiţi de nimic; nu vă alipiţi inima de nici un lucru pământesc; toate acestea le vom lăsa aici şi ne vor urma numai faptele cele bune. Bine va fi de trăit în Rai cu Dumnezeu: dar să nu dea Domnul să ajungă careva în iad cu dracii!… Trebuie să vă îngrijiţi de suflet mai mult decât de trup, să vă rugaţi mai des şi să vă plângeţi păcatele, dar nu numai pe ale voastre ci şi pe ale aproapelui vostru; fără asta nici un trup omenesc nu se va mântui… Mulţi credincioşi sunt azi şi mulţi s-au îndepărtat de turma lui Hristos. Vai lor… Păstorul nostru este Domnul. Toate oile Sale merg în urma Lui împlinind poruncile. E drept, sunt şi oi slabe şi bolnave dar şi acestea se ţin de turmă. Cei care şi-au pierdut credinţa însă sunt cu totul despărţiţi de turmă şi lepădaţi spre mâncarea fiarelor. Ei nu ascultă glasul Lui. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele şi ele vin după Mine… Nu vă cunosc pre voi; plecaţi de la mine – le va zice în ziua înfricoşatei Judecăţi. ”

Cunoscutul pelerin Iv. Ivanov Troiţki, mort în 1897, om ce avusese prilejul să îl vadă pe fericitul Teofil cu puţin timp înainte de moartea sa, stătuse aproape o vară întreagă la Kitaiev. A terminat cursurile Seminarului duhovnicesc din Tveri. A trăit pelerin mai mult de 50 de ani. Înainte de moarte a postit şi s-a împărtăşit în mănăstirea Sofievski din oraşul Rîbinsk. După aceea a plecat la Moscova însoţit de duhovnic şi a rămas la nişte necunoscuţi. Stăpâna casei s-a neliniştit de starea sănătăţii lui însă Ivanov i-a spus: „Nu te tulbura, matuşca, mai apoi o să rămână 6 luni îngerii în casa ta iar după mine o să vină din Bejeţk Feodor Feodorovici – un negustor vestit”. În pofida marii sale slăbiciuni a mers la priveghere de unde a fost adus în stare de nesimţire. S-a trezit dimineaţa la ora 7 şi a întrebat: „Pentru ce Liturghie bat clopotele?”. I s-a răspuns: „Pentru cea de dimineaţă; mai dormiţi până la cea de după-amiază; o să vă trezim noi”. Bolnavul a adormit pentru a doua oară dar nu s-a mai trezit. Negustorul F. F. a anunţat moartea bătrânului. A venit la Moscova şi i-a adus trupul la Bejeţk, unde l-a înmormântat în cimitirul oraşului.

„Nu stăteam mult la el în chilie”, povestea Troiţki lui V. I. Bobkov, monah al Lavrei Kievo-Pecerska, „ci mai degrabă umblam prin pădure. Acolo fericitul mă punea să citesc la Psaltire cu voce tare iar câteodată mă oprea şi tâlcuia din cele citite; iar când oboseam, mă trimitea la Goloseev după lapte, pe care lăptăresele ni-l dădeau cu mare bucurie şi pe care îl beam în pădure. După ce ne întorceam acasă, fericitul îi primea pe pelerini, iar eu fierbeam găluşte cu care-i hrăneam… ”

Iată alte impresii ale lui Troiţki, adunate din scrisorile lui către părintele Adrian, stareţ la sihăstria Iugsk-Dorofeev: „Domnul m-a învrednicit să-l slujesc pe fericitul Teofil chiar şi aşa, fără destoinicie. Numai privindu-l pe acest iubitor de Dumnezeu, istovit de nevoinţe, văzând viaţa lui de nepătruns cu mintea, fără prieteni printre oameni, surghiunul lui din lumea mare şi strălucitoare, zdrenţele lui în care umbla şi la biserică şi în mănăstire – fără de voie trezesc mintea mea adormită, făcând-o să se cucernicească. Viaţa lui, pildele lui, observaţiile şi lecţiile ziditoare pe care mi le-a dat vi le voi povesti când ne vom întâlni… I-a părut rău să se despartă de mine. La început a dorit să rămân până la Pocrov (Praznicul Acoperământului Maicii Domnului – în Ucraina o sărbătoare foarte importantă), apoi a vrut să iernez la Kiev drept care m-a şi pus să înaintez cerere la vlădica din Tveri pentru eliberarea paşaportului pentru încă un an. Însă dorul de dumneavoastră m-a oprit de a mă învoi la cererea lui şi gândurile mele erau pline de îndoieli – dar când am primit scrisoarea dumneavoastră care mă chema în chip hotărât, fericitul a prevăzut starea de fapt şi m-a binecuvântat, zicându-mi: Acuma n-am nevoie de tine: mergi unde te cheamă; şi m-am minunat de înaintea lui vedere… ”

„Îmi amintesc de parcă ieri s-ar fi întâmplat – îi povestea o doamnă – cum am venit într-o zi la Goloseev cu o ceată întreagă. Mama mea îl cunoştea bine pe fericit şi îmi poruncise să iau binecuvântare de la părintele. Când am ajuns noi, părintele nu era în mănăstire aşa că am plecat în pădure să-l căutăm. N-aveam pe atunci decât 6 ani iar frăţiorul meu Şura – 5. Pe când ne zbenguiam noi şi ne jucam, văd sub buza unei râpe adânci un stejar uriaş tăiat. Şura, am ţipat eu, acolo e un copac cu o scorbură!Acolo am văzut un monah slab, înalt, stând şi rugându-se. Pe cap avea un fes asemănător cu cel al Sf. Serafim, iar în mâini o carte deschisă. Nu m-am speriat şi am alergat la tovarăşii mei, strigând: Veniţi! Veniţi! Părintele Teofil stă în scorbură!… Fericitul a ieşit înaintea noastră. Faţa lui era atât de luminoasă şi zâmbea sfânt. Ne-a blagoslovit pe noi, copiii. S-a apropiat de Şura şi i-a spus: Tu eşti copil bun, blând, drag, ascultător… Să te blagoslovească Domnul… Ei, dar cei buni şi lui Dumnezeu îi trebuie…

După aceea s-a apropiat de mine, şi-a aşezat mâinile pe capul meu, m-a netezit şi a suspinat adânc: Biet copil… Amară este soarta ta… O viaţă întreagă te vei osteni pe pământ şi n-o să ai parte de recunoştinţă de la nimeni… După asta Şura s-a îmbolnăvit şi după 3 luni a răposat iar eu pătimesc singură de o viaţă: mi-am cheltuit puterile pentru străini şi n-am parte de recunoştinţă… Dar asta nu e totul… S-a apropiat sora mea Pelaghia Grigorievna Ianovskaia iar fericitul s-a aruncat parcă asupra ei: Vezi, proasto, câtă lume ai adus?! Să fi adus doar 2 dar tu ai adus 17 suflete sub blagoslovenie. Ai plănuit să-l smulgi pe părinte de la rugăciune… Dacă eşti aşa de deşteaptă, ia să-i duci înapoi prin râpa aceea… Şi a arătat o râpă mare. Noi am rămas nedumeriţi. Cei mai în vârstă cugetau în sinea lor: dacă trecem prin râpă, acolo e smârc şi o să ne murdărim încălţămintea, ba chiar s-ar putea ca cei mici să răcească. Şi profitând de faptul că fericitul a intrat iar în scorbură, noi, fără a sta mult pe gânduri, am făcut cale întoarsă prin loc uscat…

Nu cu mult timp după această întâmplare, mama mea, Agafia Ivanovna Cerinkova a mers la fericitul împreună cu o văduvă, negustoreasă din Kiev – Xenia Ivanovna Mizerinkova. L-au găsit acasă pe fericit. A aşezat-o pe mama pe laviţă şi întorcându-se către negustoreasă a grăit: Ei, Xenia Ivanovna… Îndată ce ajungi acasă să-mi pregăteşti colţunaşi cu varză. Vezi, să iasă gustoşi. O să-l trimit pe ucenicul meu Ivan după ele.

În drum spre casă, Mizerinkova i-a spus mamei: Pentru numele Domnului, pregătiţi dumneavoastră ceea ce a comandat părintele Teofil. Drept să vă spun n-am când… o să vă trimit făină şi ulei. Mama s-a învoit şi a pregătit colţunaşii. În ziua rânduită a venit Ivan, aducând cu sine un cozonac uriaş, moale precum şi 2 prescuri: una mare şi una mică.

-De ce ai adus, Ivane, prescurile?, a întrebat mama.

-Batiuşca le-a trimis. Dă-i văduvei pasca şi prescura mare iar negustoresei – prescura mică. Văduva s-a ostenit şi a copt pentru mine colţunaşi iar negustoreasa n-a vrut să-şi dea osteneala… Aşa că dă-i prescura mică…

Iată cum ghicise înainte-văzătorul cine se ostenise mai mult pentru el…”.

-„Aveam 12 ani atunci când m-am gândit pentru prima dată să cer sfat părintelui Teofil”, povesteşte Eufrosina Mihailova Ţâbulskaia, târgoveaţă din Kiev. Rămânând orfană de ambii părinţi, locuiam tot timpul printre străini suferind nevoi, jigniri şi strâmtorări. Auzind însă de la oameni de bine că în Kitaiev trăieşte un „batiuşca sfânt”, m-am hotărât să ajung la el cu orice preţ. N-am mers singură ci împreună cu 2 femei. Cum treceam noi prin pădure ne iese înainte un monah înalt şi zdrenţăros.

-Tu pe cine cauţi?- a întrebat el, apropiindu-se de mine.

-Pe părintele Teofil, i-am răspuns.

-Ai nevoie de el? Ai nevoie, zici? Ei, dacă ai nevoie, mergi la el în chilioară.

Mergeam plângând amar iar tovarăşele mele râdeau în gura mare – îşi tot băteau joc de bătrân fiindcă le părea caraghios. „Sunt nişte proaste, le-am zis eu, şi nu o dată o să plângeţi cu lacrimi amare fiindcă l-aţi luat în râs pe drept”.

Ne apropiam de chilie şi când ne uităm – bătrânul mergea în urma noastră. Nici o vorbă nu ne-a spus ci doar s-a uitat aspru la tovarăşele mele şi a intrat în chilie. După un minut a ieşit aducând o prescură pentru mine iar pentru tovarăşele mele – coji de cartofi şi rac roşu stricat care reprezentau mare ruşine pentru faptele lor necuviincioase.

-Batiuşca! Eu vreau să intru în mănăstirea Rjişcevsk… i-am zis eu fericitului primind prescura cu lacrimi în ochi.

-Ia uite unde te-ai gândit să mergi… Ia uită-te în ochii mei…

M-am apropiat şi am început să mă uit drept în ochii lui ca un soldat.

-Nu!… – a spus cu hotărâre fericitul, tu n-ai să trăieşti la mănăstire.

-Dar unde, batiuşca?

-Lângă, lângă mănăstire… Acolo ai să trăieşti până la mormânt, însă chiar în mănăstire nu ţi-e dat…

-Da’ de ce, batiuşca?

-De ce? Uite de ce: până la 66 de ani ai să ţipi iar după 48 de ani Dumnezeu va trimite la tine un preot care te va izbăvi…

N-am priceput atunci tâlcul spuselor lui, însă chiar am păţit un necaz îngrozitor. Când am împlinit 18 ani, oameni răi au prins necaz pe mine şi au trimis asupra mea boala neagră: am început să ţip.

-Cum era asta, boala neagră?

-Of, nici nu vreau să-mi amintesc. Cumplită, chinuitoare boală. La început parcă fără însemnătate: toată săptămâna umblam sănătoşică, munceam, mă osteneam… Însă cum venea duminica sau altă zi de praznic – iaca nevoia! Încă de dimineaţă mi se punea ceva în gât, apoi mă înăbuşeam iar în stomac mă ardea ca focul. Duhul necurat parcă se înstăpânea în mine şi de durere ţipam cât mă ţinea gura… orice aş fi făcut, oricum m-aş fi doftoricit, nu ajuta defel. Singura scăpare era să alerg la Biserica Lavrei şi să stau acolo, înaintea icoanei făcătoare de minuni. La început parcă mă uşuram: însă numai ce începea binecuvântarea pâinilor şi Heruvicul, că mă şi apuca! Mă ardea de mă lăsau puterile: de durere m-aş fi sfârtecat cu un cuţit… Cum să mai rămân în biserică? Alergam în curte şi o luam la goană prin Lavră, ţipând de durere din adâncul bojocilor…

-Şi mult timp a ţinut asta?

-Mult, 48 de ani. Cum a prezis părintele Teofil.

-Dar cum v-aţi vindecat?

-Iată cum: mergeam odată în Lavră pentru Liturghie. Mergeam plângând. Deodată, îmi iese în cale un preot cărunt.

-De ce plângi amărâto? -zice.

M-am oprit şi i-am povestit necazul.

-Ei, hai, nu-i nimic. Linişteşte-te, nu mai plânge… Milostiv este Domnul. Apropie-te de mine şi desfă-te la piept.

M-am desfăcut şi mi-a legat foarte strâns grumazul cu şnurul de la cruce apoi şi-a scos de la piept o iconiţă a Sf. Dimitrie de Rostov, mi-a atârnat-o mie, s-a uitat cu milă, m-a binecuvântat şi a plecat.

-Roagă-te lui Dumnezeu, roaba lui Dumnezeu… Roagă-te din tot sufletul!…

A trecut săptămâna şi se apropia un praznic. Ei, de acuma trebuie să mă apuce mi-am zis eu. Nu s-a întâmplat nimic… Am mers la biserică, am stat până la Heruvic – nimic… S-a citit Crezul, s-a cântat „Tatăl nostru” – nimic… S-a sfârşit Liturghia, m-am întors acasă – nimic. Boala parcă se dusese pe apă, ca şi cum nici n-ar fi fost. Bucuroasă am alergat în biserica mare, am căzut în genunchi în faţa icoanei Ier. Dimitrie de Rostov şi am început să-i mulţumesc, cu lacrimi în ochi pentru vindecarea trimisă.

-Dar de ce n-aţi cerut ajutorul părintelui Teofil?

-L-am cerut… i-am cerut sfintele rugăciuni… Ei bine, mă mângâia, îmi dădea câte o prescurică şi mă trimitea acasă: „mergi”, zicea, „şi rabdă; aşa ţi-e dat… Pentru pătimirile astea, îngerii ţi-or împleti cununi în ceruri… ”Pe atunci locuiam cu sora mea în Pecerska – eram amândouă spălătorese şi trăiam într-o sărăcie cumplită. Pe deasupra, sora mea mai era şi bolnavăde ochi, începuse să orbească – ce ajutor mai puteam avea de la ea? De n-ar fi fost stareţul Teofil – credeţi-mă – de mult eram cu mâinile pe piept. Numai el, ca un înger păzitor, ne povăţuia şi ne mângâia. Câteodată o mai trimitea la noi pe sora lui bună, care era ascultătoare în mănăstirea Florovski, ca să ne aducă, spre mângâiere, câte o prescurică. Îi zicea : „Să nu treci pe la ele ziua, ci noaptea… să le dai ghes, ca să se scoale dimineaţa la utrenie”. Ea venea. „Sculaţi-vă, leneşelor”, zicea. „Fratele meu a poruncit să mergeţi la utrenie în fiecare zi!” O dată a venit însuşi fericitul ca să pună la încercare osârdia noastră. A plecat către Lavră pentru utrenie, şi în drum ne-a certat şi pe noi, care eram deja sculate şi ne pregăteam să mergem la utrenie. Ne-a lăudat pentru osârdie. „Aşa, aşa”, a zis „osteniţi-vă, fetiţelor, rugaţi-vă, nu vă leneviţi… ”Iar sorei mele Dunia i-a dat o trăistuţă cu mazăre, grăind:

-Mergi, Duniaşa, la mănăstire ca să coci acolo şi ochii – totdeauna ai să fii sănătoasă; iar de n-ai să mă asculţi, o să-ţi fie ochii ca mazărea asta.

-Vai, batiuşca, dar cum să merg eu tocmai la mănăstire? Binecuvântaţi să locuiesc cu sora mea.

-Cu sora ta? Care va să zică, nu vrei la mănăstire? Dacă-i pe-aşa, iată ce binecuvântare am pentru tine: o să umbli în întuneric până la sfârşitul vieţii.

Aşa s-a şi întâmplat. După această întâmplare, Dunia a orbit cu totul, iar eu, amărâta, trăiesc de 55 de ani chiar lângă Lavră, am fost îndrăcită vreme de 48 de ani, şi acum sunt 12 anişori de când am primit vindecare…

A venit şi luna octombrie a anului 1853. pentru fericitul stareţ, deja se apropiase „vremea a face Domnului”. Prevăzând acestea, Teofil a încetat cu desăvârşire întocmai cu o lună înainte de adormirea sa, a mai primi hrană, şi se mulţumea doar cu o stare în picioare la rugăciune. Au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător. Deosebita lui râvnă la rugăciune s-a văzut şi în vremea grelelor încercări prin care a trecut Rusia în timpul războiului Crimeei… Înainte de sosirea fiecărei veşti triste de pe teatrul operaţiunilor militare, stareţul umbla trist, cu capul în pământ, şi plângea neîncetat zile întregi. Dorind, o dată, să le dea de ştire fraţilor despre o sângeroasă bătălie, care se terminase în chip nefericit pentru ai noştri, şi-a rănit cu spini de porumbar faţa şi mâinile şi zăcea în şopron cu sângele şiroind.

-Dumnezeule! Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, batiuşca? – l-a întrebat speriată Agnia, igumena de la Florovski, care se afla atunci în Kitaiev.

-Nimic, nimic, draga mea… Mi-am pus 100 de lipitori pe trupul meu păcătos… Mergi!… Mergi!…

-Vai, ce suferinţe! Pentru ce, batiuşca?

-Aşa trebuie, aşa trebuie… Asta este jertfa mea pentru ostaşii ruşi care în noaptea asta şi-au pus viaţa pe câmpul de luptă pentru credinţă, pentru ţar şi patrie…

Fără a băga în seamă, însă, aceste chinuri pricinuite trupului şi starea de istovire în care se afla, fericitul mergea ca şi mai înainte la Liturghie, utrenie şi vecernie, se împărtăşea aproape în fiecare zi cu Sf. lui Hristos Taine, cerceta scrierile Sf. Părinţi, bătea nenumărate metanii, citea Psaltirea şi Evanghelia şi dădea poveţe închinătorilor. Spre sfârşitul iernii, fericitul s-a învrednicit a afla prin descoperire de sus vremea plecării sale la Dumnezeu şi în timp ce-i înştiinţa pe toţi cu privire la apropiatul său sfârşit, l-a chemat o dată pe ucenicul Ivan şi i-a grăit:

-Ivane, la ce te gândeşti tu acuma?

-La nimic – a zis Ivan.

-Uite, eu mă gândesc să înaintez la Împăratul Ceresc cerere ca să iernez iarna asta pe pământ, fiindcă Praskovia (aşa o numea el pe Sf. Muceniţă Parascheva, la care avea deosebită evlavie) nu vrea să sape groapă pentru mine iarna asta.

Ivan n-a luat în seamă aceste cuvinte, însă ele s-au împlinit.

Pentru a doua oară, fericitul l-a chemat pe celălalt ucenic, Pantelimon la fereastra chiliei sale şi arătând spre crucea mănăstirii i-a zis:

-Ia uite, Pantelimoane, acolo, deasupra unui mormânt, e o cruce. Vezi?

-Nu, nu văd – a răspuns ucenicul, pentru că, într-adevăr, în locul spre care arăta părintele Teofil nu era nici urmă de cruce ori de mormânt şi numai după adormirea fericitului părinte, ucenicul şi-a amintit de spusele lui: căci a văzut întocmai în locul pe care Teofil i-l arătase mormântul şi crucea lui, pusă cu cheltuiala unuia dintre cinstitorii săi.

Crucea de pe mormântul fericitului a fost pusă îndată după adormirea sa prin râvna negustorului kievean N. , iar lespedea de mormânt a fost pusă în anul 1886 de către întâi-stătătorul Sihăstriei Kitaiev, Vitalie, cu cheltuiala igumeniei N. A mănăstirii Nejinsk.

Cu o săptămână înainte de sfârşitul său, stareţul i-a rugat pe ascultătorii din Kitaiev să care pământ de la Nipru şi să-l toarne lângă chilia sa ca pentru mormânt. După aceea a măsurat lungimea movilei cu un băţ de care nu s-a mai despărţit după aceea.

-Demult trebuia să mor, repeta el, însă Praskovia se roagă pentru mine lui Dumnezeu.

Iar ucenicul Ivan, văzând că stareţul nu în glumă prezice apropiata sa plecare din lumea pământească, a început să se mâhnească şi să se îngrijoreze pentru soarta sa viitoare.

-Batiuşca, plângea el, pe noi cui ne lăsaţi?… Pentru Dumnezeu, rugaţi-l pe întâi-stătătorul Lavrei să mă primească în rândul obştei…

-Te vor primi, te vor primi… Nu numai că te vor primi, ci şi monah te vor face.

-Pe cine? Pe mine, slugă netrebnică, fostul fugar şi vagabond? O, nu! Aşa ceva n-o să se întâmple… n-o să se întâmple…

-În puţine mi-ai fost credincios, peste multe te va pune Domnul… i-a răspuns fericitul.

Şi într-adevăr, chiar în aceeaşi zi a mers fericitul la întâi-stătător, arhimandritul Ioan şi i-a adus la cunoştinţă o anumită taină neobişnuită privitoare la Ivan, drept care acesta s-a învoit cu bucurie să-l tundă în monahism pe ucenic, dându-i numele Dimitrie.

Atunci frăţia Lavrei a început să-l iscodească pe Ivan de pricina tunderii sale atât de grabnice în cinul monahal. Acesta a răspuns misterios:

-Nu pot să spun – e taină. Nu ştie decât fericitul Teofil, părintele întâi-stătător şi eu… Iar dacă eu o voi destăinui, fericitul mi-a spus că eu şi cu întâi-stătătorul vom muri pe loc.

Nu numai asupra ucenicului Dimitrie îşi întindea fericitul aripile sale părinteşti. În mănăstirea Kievo-Florovski avea o soră de sânge, ascultătoarea Anna, pentru a cărei tundere în monahism a mers să mijlocească pe lângă egumena Agnia, nu cu mult timp înainte de trecerea sa la cele veşnice. Pe lângă asta, fericitul avea în oraş o mulţime de fii şi fiice duhovniceşti pe care îi cerceta în fiecare zi arătându-se grabnic ajutător în necazuri. Le dădea ultimele poveţe şi îi mângâia pe toţi şi îi întărea cu rugăciunile sale…

Un martor ocular îmi povestea următoarea întâmplare: trăia într-o suburbie a oraşului Şuliavka o văduvă sărmană împreună cu fiica sa iar numele lor de familie era Rudnici. Pe când trăia încă soţul ei, trăiau în îndestulare: ţineau cai de poştă şi făceau negoţ, însă Rudnicica, ajungând văduvă a rămas fără mijloace de trai şi a ajuns în sărăcia cea mai de pe urmă. Cu mari osteneli, adesea fără o bucăţică de pâine: aşa îşi petrecea ea viaţa singuratică. Ca pentru a umple paharul nefericirii ei, fiica i-a căzut la pat şi s-a îmbolnăvit de moarte. Era seara târziu. Bolnava zăcea fără simţire iar inima mamei se frângea de deznădejde: nu avea cum să o ajute. Bani de doctor nu aveau. Nu mai rămânea decât un mijloc: rugăciunea către Doctorul Ceresc. “Doamne, ce nefericită sunt!” – se tânguia mama. “Toţi m-au părăsit, săracă şi sărmană cum sunt. Măcar să fi mers la batiuşca Teofil după sfat; măcar să-i fi spus necazul meu; măcar să-i fi cerut rugăciuni pentru însănătoşirea fetei… “

Dar acest lucru îi era cu neputinţă. Sihăstria Kitaiev se afla la câteva verste şi era primejdios s-o lase pe bolnavă singură. Dar iată: în vreme ce mama speriată se prăpădea de întristare şi îşi frângea mâinile i s-a părut că cineva trece pe la fereastra ei şi intră pe prispă. “Cine să fie la ora asta?” se întrebă Rudnicica. Îndată a deschis uşa şi a amuţit de uimire: în prag stătea fericitul Teofil şi o mângâia cu privirea :”Pace ţie… Nu te teme… Eu sunt… Ai vrut să mă vezi şi am venit la tine”. Apoi s-a apropiat de patul muribundei şi a binecuvântat-o. Mama a căzut în genunchi şi a umplut odaia cu tânguiri.

-Încetişor, încetişor, nu plânge… , a mângâiat-o fericitul. Fiica ta nu moare… Îi e doar frig…

Şi scoţându-şi caftanul călduros a acoperit-o pe bolnavă şi a început să se roage. După o jumătate de ceas s-a îmbrăcat şi a ieşit în tăcere. Mama tulburată s-a apropiat de pat şi fiica a privit-o zâmbind.

-Mamă! Ce uşurată mă simt, ce bine mi-e acum… Dar cine a fost la noi, adineauri?

-Fericitul Teofil, iubita mea, i-a răspuns mama fericită.

-O, Teofil?… Ah, de ce nu m-ai trezit?

-Dar erai pe moarte, copila mea.

-Pe moarte?… Ei bine, ajută-mă să mă ridic din pat.

S-a sculat şi s-a plimbat prin odaie. După un ceas s-a însănătoşit deplin spre bucuria mamei sale şi spre marea uimire a vecinilor.

Mai rămăseseră 3 zile din viaţa fericitului, zile în care Teofil a vădit o activitate ciudată: lua felurite măsuri. A aşezat laviţa peste pragul chiliei sale şi întinzându-se pe ea i-a zis ucenicului de chilie că pentru prima dată în 38 de ani se odihneşte aşa de bine. După aceea l-a chemat pe Dimitrie şi i-a dat puţină tămâie şi smirnă pentru a le duce la întâi-stătătorul Ioan. Asta se întâmpla luni seara pe 26 octombrie. Până ce a ajuns Dimitrie acolo, începuse deja utrenia. Întâi-stătătorul era în Altarul Bisericii Mari iar când Dimitrie i-a înmânat tămâia şi smirna, a fost din cale afară de uimit. Chinuit de curiozitate, s-a îndreptat după terminarea utreniei către Kitaiev, să-l cerceteze pe fericit.

-Părinte Teofil, de ce mi-ai trimis tămâie şi smirnă? – a întrebat întâi-stătătorul intrând grăbit în chilia fericitului.

-Miercuri înmormântăm…

-Pe cine?

-Pe cine găseşte Dumnezeu de cuviinţă… Poate că pe mine…

-Pe tine? Domnul cu tine, ce tot vorbeşti?!…

-Cuprinsu-m-au valurile morţii şi laţurile morţii m-au întâmpinat.

-Dacă chiar te pregăteşti să ne părăseşti pe veci, o să poruncesc să ţi se facă un sicriu… De care porunceşti – de pin sau de stejar?

-De nici unul… E gata de mult.

-Da’ unde-i?

-Uite colo, în clopotniţă.

A fost trimis cineva în clopotniţă şi a aflat într-adevăr o ladă lungă asemenea unui sicriu, în care se păstrau cândva lumânările pentru biserică, cu capac pe balamale, asemenea unui cufăr.

-Doar nu vrei să te îngropăm în ăsta? – a întrebat cu uluire întâi-stătătorul.

-În el, în el, învăţătorule… Aceasta e diata mea… Amin.

După plecarea întâi-stătătorului Lavrei, fericitul a trimis la întâi-stătătorul Kitaievului, ieromonahul Anatolie, cu rugăciunea ca miercuri, 28 octombrie, să-i fie aduse la chilie Sf. Daruri. Cu privire la asta a mai stăruit de câteva ori adăugând că este pentru ultima oară şi nu va mai supăra pe nimeni. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Primind Sf. Taine de dimineaţă, fericitul s-a liniştit cu desăvârşire şi înainte de vecernie l-a trimis pe unul din ucenicii de chilie la bazar ca să-i cumpere 3 chifle, tămâie şi miere iar lui Dimitrie i-a zis:

-Astăzi să nu ieşi din chilie; vei vedea un lucru neobişnuit.

După aceea a cerut să i se cureţe chilia de gunoi spunând:

-Astăzi va veni îngerul morţii şi trebuie primit creştineşte.

Apoi i-a cerut ucenicului de chilie să aprindă cuptorul, să pună pe godinul cu cărbuni tămâie şi smirnă şi să aprindă candela la icoane. Atunci când Dimitrie i-a răspuns că e încă devreme şi n-au sunat clopotele de vecernie, Teofil a grăit:

-De data asta aşa trebuie. Împlineşte până la capăt ascultarea.

Candela a fost aprinsă.

-Ei, aşa da… Acum e bine… Vezi să nu se stingă.

După aceea s-a întins pe laviţa pe care el însuşi o aşezase de-a curmezişul pragului, cu capul în antreu; a cerut să fie aprinse şi lipite de uşorii uşii 2 lumânări de ceară, să i se dea crucea cu care binecuvânta pe cei care veneau la el şi după ce i-a însemnat cu ea pe ucenicii de chilie, l-a trimis pe unul dintre ei la întâi-stătătorul sihăstriei, Anatolie, cu porunca de a-l înştiinţa că “Teofil s-a săvârşit şi trebuie bătute clopotele”.

Ucenicul a ascultat şi mergând i-a transmis părintelui Anatolie cererea fericitului; acesta, nepricepând de tulburare cum stau lucrurile, s-a grăbit să-l trimită pe clopotar la clopotniţă pentru a vesti obştii adormirea fericitului, însă după aceea s-a gândit puţin şi a întrebat:

-Dar cine te-a trimis la mine?

-Părintele Teofil…

-Adică el, cu gura lui a cerut asta?

-Cu gura lui…

-Păi atunci de unde ştii că a murit deja?

Şi a grăbit către chilia fericitului ca să afle ce se întâmplase cu acesta.

Între timp Dimitrie, rămânând singur în chilie şi neştiind ce să facă, a început să îndrepte lumânările ca nu cumva să se ardă uşorii şi fără a se depărta de la capul fericitului care murea, plângea încetişor. Greu îi era să se despartă pe vecie de părintele său duhovnicesc sub umbra aripilor căruia trăise aşa de bine. Fără glas şi cu capul în pământ stătea Dimitrie luând aminte cu inimă frântă la cele din urmă poveţe ale iubitului său dascăl; îi săruta la nesfârşit mâinile. Deodată i-a trecut ceva cu repeziciune pe dinaintea ochilor şi în faţă i-a suflat o boare de văzduh răcoros. A privit în sus şi a rămas împietrit: acoperişul chiliei începuse să se ridice încet şi cerul albastru, parcă deschizându-şi braţele, se pregătea să primească sfântul suflet al dreptului care murea.

-Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul , a şoptit fericitul şi peste un minut moartea neînduplecată i-a pecetluit gura cea de Dumnezeu grăitoare.

Dimitrie nu s-a mai putut abţine, a început să tremure şi cu strigăt puternic a fugit în curte. Trecând în goană prin porţile mănăstirii s-a ciocnit cu părintele Anatolie, care se îndrepta spre chilie dimpreună cu celălalt ucenic al fericitului.

Când au intrat toţi 3 în chilie – totul era ca mai înainte: acoperişul se lăsase la locul lui iar fericitul Teofil zăcea pe laviţă nemişcat, cu mâinile încrucişate pe piept. Faţa strălucea de fericire cerească. Odată cu ultimul suspin al său chilia i se umpluse de o bună-mireasmă de nedescris… Astfel în pace şi fără tulburare şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853, de prăznuirea Preacuvioasei Muceniţe Parascheva.

Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în sihăstria Kitaiev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi ci şi din oraşele mai îndepărtate. Mulţimea alcătuia un inel strâns în jurul sicriului şi zidurile bisericii răsunau de necurmata cântare a panihidelor pentru odihna sufletului său drept şi multpătimitor. Fiecare dorea să-şi împlinească cea din urmă datorie faţă de fericit, fiecare dorea să se atingă dacă nu de trupul purtător de Dumnezeu, măcar de sicriul lui sau să ia ca amintire şi binecuvântare câte ceva din lucrurile lui. Sicriul era acoperit de lumânările de ceară pe care le lipiseră pe margini oamenii care cinsteau pomenirea lui.

După moartea fericitului au rămas ca valori băneşti 25 de ruble care au fost găsite într-un pachet pe care scria: “Surorii Annuşka, de-o mantie”. Dintre icoane, cea a Sf. Muc. Parascheva a fost dată de către fericit înainte de trecerea sa la cele veşnice, monahiei Vera Golubiova din mănăstirea Kievo-Florovski. Vera a împodobit această icoană cu un veşmânt de preţ şi a dat-o în dar bisericii schitului “Sf. Nicolae din pustie”. Nu ştiu dacă acolo se păstrează şi în ziua de azi.

Oare mulţi erau cei ce plângeau? Nu, nu multă lume plângea: toţi aveau o linişte întipărită pe chip curmată prin adânci suspine de străpungere a inimii pentru nenumăratele lor păcate, linişte plină de evlavie. “Nu cu plângere însoţim moartea sfinţilor,”spune Sf. Vasile cel Mare “ci cu săltări de prăznuire ne veselim lângă mormântul lor, fiindcă pentru drepţi, moartea este un somn – sau mai bine zis, plecarea lor către o viaţă mai bună. “Aşa s-a întâmplat şi atunci. Fiecare simţea că fericitul deşi a murit, deşi a plecat la Împăratul Ceresc, nu i-a lipsit pe cei vii de iubirea sa; deşi a răposat cu trupul, cu duhul a rămas pe pământ, lângă cei apropiaţi lui.

-Stai, priveşte şi învaţă! – vestea tăcut celor ce-i înconjurau trupul fără suflare. Părăseşte deşertăciunea lumească şi puţurile sfărâmate ale ei, care nu pot ţine în ele apa cea mântuitoare. Ieri, ochii mei vedeau, urechile mele auzeau, gura grăia iar trupul se mişca. Duhul vieţii a plecat, şi ce stă acum înaintea ta?…

Văzându-mă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor, că ieri vorbeam cu voi şi fără veste mi-a venit înfricoşatul ceas al morţii. Ci veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea de pe urmă, că de-acum nu voi mai umbla, nici nu voi mai vorbi cu voi: pentru că mă duc la Judecătorul, unde nu este părtinire; că sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăratul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare după faptele sale sau se va preamări, sau se va ruşina. ( Aceasta este Slava de la stihirile care se cântă când se dă celui răposat ultima sărutare. Autorul a reprodus o prelucrare versificată care se pare îi plăcea mitropolitului Filaret s-o cânte pentru sine).

… Deci, prietene, aminteşte-ţi de aceasta şi trăieşte cu frică de Dumnezeu, că viaţa noastră pământească nu e decât o moarte de fiecare zi. Azi nu suntem ca ieri iar mâine nu vom mai fi ca azi. În fiecare zi se răpeşte o parte din viaţa noastră şi în timp ce creştem viaţa noastră se cheltuieşte şi se împuţinează. Ieri a murit fratele tău, mâine vei muri tu – toţi urmăm aceeaşi cale. Tot pământul e semănat cu oase ca lanul de grâu, iar cei vii nu află loc în care pot călca fără a răscoli cu pasul ţărâna celor răposaţi… Deci nu căuta desfătarea ochilor şi auzului: mâine, ochiul se va închide iar urechea nu va mai auzi… Nu lăsa în voia lor mâinile şi picioarele: mâine le va lega mâna morţii şi tu însuţi vei fi ţintuit la pat… Nu dori veşminte de mult preţ şi locuinţe luminate: iată în ce haină te vor îmbrăca mâine şi ce casă ţi se găteşte… Nu dori decoraţii şi distincţii; ele nu vor fi bune decât pe sicriul tău ca pentru a batjocori slava deşartă… Nu te lega de pământ: mâine coasa morţii va tăia aceste legături şi vei merge împotriva voinţei tale în ţara cea mai îndepărtată a celeilalte lumi şi nimic nu-ţi va aminti de comorile tale pământeşti. Priveghează şi grăbeşte a te muta acolo cu mintea şi inima, ca în ceasul în care te vor duce să nu te simţi ca într-un loc străin, nedeprins cu obiceiurile de acolo.

Potrivit diatei fericitului, trupul lui a fost înveşmântat în îmbrăcămintea de schimonah şi pus în ciudatul sicriu. Înmormântarea a fost sărbătorească. A slujit întâi-stătătorul Lavrei, arhimandritul Ioan(apoi episcop de Poltava), împreună cu ieromonahul Anatolie şi cu mulţi alţi părinţi duhovniceşti. A cântat corul Lavrei sub conducerea canonarhului ieromonah Modest. Biserica şi curtea erau ticsite de rugători. Înainte de a se da ultima sărutare celui adormit, întâi-stătătorul Lavrei a rostit un cuvânt mişcător, adânc ziditor. După aceasta sicriul a fost scos din biserică în curtea mănăstirii. Vremea era minunată în acea zi. caldă, senină, însorită, limpede. Lumânările rugătorilor ardeau puternic, cu flacăra dreaptă, parcă mărturisind că sufletul fericitului stătea ca o făclie nestinsă înaintea Domnului.

Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul bisericii Sf. Treimi şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării “Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaiev, a fost coborât în sânurile pământului…

Mormântul ieroschimonahului Teofil se află în sihăstria Kitaiev, aproape de biserica Sf. Treimi, pe latura de miazănoapte, alături de mormântul zăvorâtului Dositei din Lavra Kievo-Pecerska, iar pe lespedea de fontă scria: “Aici odihneşte ţărâna ieroschimonahului Teofil, care a fost tuns în monahism în mănăstirea Kievo-Braţki în anul 1821, decembrie 11; hirotonit ierodiacon în 1822, septembrie 30; hirotonit ieromonah – anul 1827, ianuarie 6; tuns în schimă – anul 1824, decembrie 9, tot acolo. S-a săvârşit în sihăstria Kitaiev cu hramul Sf. Treimi – anul 1853, octombrie 28, fiind în vârstă de 65 de ani. Doamne! Odihneşte-i sufletul în corturile drepţilor şi să-i fie lui veşnică pomenire”.

Ieroschimonahul Teofil era destul de înalt de statură. Faţa sa luminoasă şi ochii albaştri limpezi nu se potriveau defel cu felul ursuz în care se purta uneori cu oamenii. Barba o avea scurtă şi îngustă – nu o tundea, în schimb îşi smulgea fire din ea. Vorbea înfundat şi destul de repede, cel mai adesea în ucraineană. Nimeni nu l-a văzut vreodată râzând, ci adesea plângând; şi aceste lacrimi pe care le vărsa atât de des slujeau în ochii Domnului, ca nişte mărgăritare de mult preţ, pentru răscumpărarea mulţimii păcatelor noastre…

Pomenirea vieţii plăcute lui Dumnezeu a stareţului Teofil şi a faptelor lui slăvite n-a încetat odată cu sfârşitul lui. După adormire, la fel ca şi în timpul vieţii, el dă ajutor nu mai puţin grabnic în necazuri şi nevoi tuturor celor ce cu credinţă cheamă numele lui. Despre aceasta mărturisesc cu tărie numeroasele panihide care s-au săvârşit şi se săvârşesc şi acum la mormântul dreptului adormit în Domnul de către feluriţi oameni, veniţi din cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei, căci mulţi neputincioşi şi bolnavi cărora ajutorul omenesc le era nefolositor au fost povăţuiţi în vis să caute rugăciunile fericitului Teofil, şi astfel au primit, după credinţa lor, tămăduire. De pildă, pe un doctor grec din Ierusalim îl chinuia de multă vreme podagra, şi se deznădăjduise de vindecare. Într-o noapte, i s-a arătat în vis stareţul Teofil şi i-a grăit: “Mergi la Kiev, închină-te Sfinţilor de acolo şi atunci când vei merge în sihăstria Kitaiev, cere să se facă panihidă pe mormântul meu – şi vei fi sănătos… Eu sunt ieroschimonahul Teofil… “Grecul n-a băgat câtuşi de puţin în seamă visul, însă în noaptea următoare s-a petrecut acelaşi lucru. În cea de-a treia noapte, stareţul s-a arătat ameninţător şi a cerut cu stăruinţă ca porunca să fie împlinită; iar atunci când doctorul, deşteptându-se îngrozit din vis, a făgăduit cu jurământ să întreprindă călătoria poruncită, a simţit numaidecât o oarecare uşurare, încă putea, deja, să meargă sprijinit în cârje, în vreme ce până atunci nu putea să meargă undeva decât în şaretă. Ajungând la Kiev în anul 1882, însoţit de soţie, doctorul grec, care nu ştia limba rusă, a cerut sfat de la mitropolitul Platon şi, urmând sfatul acestuia, a făcut o panihidă la mormântul stareţului Teofil, s-a închinat cu credinţă moaştelor Preacuvioşilor Pecerskăi şi a plecat acasă într-o stare de sănătate şi vigoare desăvârşită…

Iată şi o ultimă întâmplare minunată în care se vădeşte harul pe care fericitul stareţ l-a dobândit şi după moarte. Matvei Vasilievici Kocerjinski, de loc din gubernia Kamienieţ-Podolsk, povestea următoarele: “În anul 1868 am intrat în mănăstirea M-ski. Pe vremea aceea, eram încă tânăr necopt şi tăinuiam în inimă o puternică năzuinţă către nevoinţele şi ostenelile călugăreşti, însă fără înrâurirea unui stareţ-îndrumător încercat îmi era greu să ajung la desăvârşirea dorită. Tare mă mâhneam pentru asta, ducându-mă cu gândul la vremurile pustnicilor de demult, când un monah începător avea stareţul său încercat; şi, rugându-mă cu osârdie lui Dumnezeu, m-am hotărât să mă încredinţez în voia lui Dumnezeu , cu nădejdea că Domnul mă va îndruma. Într-o minunată noapte, când dormeam în chilie cu somn adânc, netulburat, mi s-a arătat un schimonah bătrân, înalt, cu un toiag în mâini. Acesta s-a apropiat de pat şi a grăit: “Aşa îţi birui, Matvei, patimile desfrâului? AŞa te pregăteşti să devii ostaş al lui Hristos? Aşa pui început mântuirii tale? Nu, nu aşa se cuvine, nu aşa!… Ţi-arăt eu cum !” Acestea fiind spuse, a înşfăcat plapuma de pe mine, aruncându-o pe jos; au urmat la rând perna, cearşaful şi celelalte. M-am deşteptat plin de teamă şi tulburare. Pe frunte îmi şiroiau stropi de sudoare fierbinte. Picioarele şi mâinile îmi tremurau. Inima mi se zbătea. “Dumnezeule, ce-o fi asta? Unde mă aflu?” am gândit eu, făcându-mi cruce. Aşteptând să se facă dimineaţă, mi-am împărţit garnitura de pat la nevoiaşi, hotărând ca de-acum înainte să dorm pe scândurile goale, punând sub cap doar un triunghi mic de pâslă. A trecut ceva vreme. Stareţul ameninţător nu-mi ieşea din amintire. Umblam, lucram, mustrarea lui îmi apăsa sufletul. Ei bine, s-a întâmplat aşa fel că m-a îndrăgit unul dintre monahii noştri, lumânărarul Pavel. Întâlnindu-mă o dată, mi-a zis:”Hai la mine să bem ceai”. M-am dus. Am luat loc, am început să stăm de vorbă. Deodată, privirea mea, ce rătăcea pe perete, s-a oprit asupra portretului unui stareţ şi privindu-l, am înlemnit. “El e !!”-am şoptit. “Da, el e! E stareţul ce mi s-a arătat în vis… Dar cine o fi oare?” Văzându-mi curiozitatea făţişă, stăpânul chiliei s-a grăbit să-mi dezlege nedumerirea, şi după un minut sărutam, cu înfrigurare şi recunoştinţă, portretul îndrăgit… În el era înfăţişat fericitul Teofil. În curând am comandat o copie după acel portret, care atârna acum şi în dormitorul meu, deasupra patului, şi va atârna până la sfârşitul vieţii mele, ca o mustrare vădită a poftelor şi patimilor omeneşti şi ca un martor vrednic de crezare al faptului că nu de multe are nevoie omul pe pământ, căci un singur lucru e de trebuinţă”.

Acestea fiind spuse, mi-a adus din dormitor portretul fericitului stareţ Teofil, şi ne-am cufundat amândoi în meditaţie adâncă şi tăcută…

Fericit cel ce călătoreşte prin viaţa vremelnică Cu viaţa ca inima unui copil de curată, Cel ce până la graniţa vieţii de după mormânt Sub povara crucii n-a cârtit niciodată.

Fericit cel ce fără făţărnicie aproapelui a slujit, Ale cărui fierbinţi rugăciuni ca tămâia , Ca fumul de la jertfa lui Abel smerită Spre cer şi-a trimis buna înmiresmare.

Pe pământ cel nestatornic de nimic fiind socotit, Cu păcate sufletul nu şi-a spurcat, În cămara de nuntă ca un oaspete dorit Lângă Mirele Cel mai-nainte de veci va fi aşezat.

În anul 1993, BisericaOrtodoxă Rusă din Ucraina l-a proslăvit pe Fericitul Stareţ Teofil ca sfânt cu cinstire locală. Moaştele sale se află acum în biserica închinată Sfintei Treimi a Sihăstriei Kitaiev. Fericiţi cei pe care i-ai ales şi i-ai primit, Doamne, slavă Ţie!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s