SF. IUSTIN POPOVICI, BISERICA ORTODOXA SI ECUMENISMUL

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul

SFÂNTUL JUSTIN POPOVICI

BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL

Coperta I: Mitropolitul Amfilohie Radovici al Muntenegrului, citind rugăciunile de dezlegare sîrbilor ucişi în Kosovo, sub supravegherea trupelor NATO.

Coperta IV: Icoana Sfântului Iustin Popovici (25 martie 1894 – 25 martie 1979), pictată la Mănăstirea Celie, în 1985 ISBN: 973-0-02706-4

Editor: monahul Filotheu Bălan Traducere din limba sîrbă de Adrian Tănăsescu

Mănăstirea Sfinţii Arhangheli petru Vodă 2002

1

Cuprins

Partea I. Biserica Ortodoxă 3

Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul 3

învăţătura ortodoxă despre Biserică 4

însuşirile Bisericii 36

a. Unimea şi unicitatea Bisericii 36

b. Sfinţenia Bisericii 38

c. Sobornicitatea Bisericii 39

d. Apostolicitatea Bisericii 40

Cincizecimea 44

Harul 47

Sfintele Taine 49

a. Sfânta Taină a Botezului 50

b. Sfânta Taină a Mirungerii 51

c. Sfânta Taină a Euharistiei 51

Sfintele fapte bune 53

Ierarhia Bisericească 57

Dumnezeiasca slujire bisericească şi praznicele bisericeşti 59

Despre Dumnezeu Judecătorul 64

Partea a II-a. Ecumenismul 67

Ecumenismul 67

Progresul umanist şi progresul dumnezeu-omenesc 67

Cultura umanistă şi cea dumnezeu-omenească 72

Societatea umanistă şi cea dumnezeu-omenească 82

Educaţia/luminarea umanistă şi cea dumnezeu-omenească 92

Omul sau Dumnezeu-omul 101

Ecumenismul umanist 111

Ieşirea din toate fundăturile 128

Notă asupra ediţiei 130

2

PARTEA I

BISERICA ORTODOXĂ

BISERICA ORTODOXĂ ŞI ECUMENISMUL

Ecumenismul este o mişcare ce naşte o mulţime de întrebări, şi toate întrebările acestea, în întemeierea lor, izvorăsc dintr-o singură dorinţă şi se varsă într-o singură dorinţă şi această dorinţă vrea un singur lucru: adevărata Biserică a lui Hristos. Iar adevărata Biserică a lui Hristos poartă şi trebuie să poarte răspunsuri la toate întrebările şi sub-întrebările pe care le pune Ecumenismul; căci, dacă Biserica lui Hristos nu dezleagă veşnicele întrebări ale duhului omenesc, atunci ea nu e de nici un folos. Iar vatra duhului omenesc arde pururea în veşnicele întrebări chinuitoare. Şi orice om arde în ele, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, de voie sau fără de voie: îi arde inima, îi arde mintea, îl arde conştiinţa, îl arde sufletul, îi arde întreaga fiinţă. îŞi nu este pace întru oasele lor”. Între planete, planeta noastră este cetatea de scaun a tuturor veşnicelor probleme chinuitoare: ale vieţii şi ale morţii, ale binelui şi ale răului, ale faptei bune şi ale păcatului, ale lumii şi ale omului, ale nemuririi şi ale veşniciei, ale raiului şi ale iadului, ale lui Dumnezeu şi ale diavolului. între toate fiinţele, omul este cea mai complicată şi mai enigmatică; şi, mai presus de toate, cea mai chinuită. Tocmai pentru aceasta S-a pogorât Dumnezeu pe pămînt, pentru aceasta s-a făcut om pentru noi ca Dumnezeu-Om: ca să răspundă la toate chinuitoarele, veşnicele noastre întrebări. Din această pricină a şi rămas întreg pe pămînt, în Biserica Lui, căreia El îi este cap, iar ea este trupul Lui. Ea e adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, şi în ea este întreg Dumnezeu-Omul, cu toate binevestirile Sale şi cu toate desăvîrşirile Sale.

Ce e Ecumenismul în rădăcina şi stră-rădăcina sa, în esenţa şi stră-esenţa sa, în realităţile şi năzuinţele sale, se va vedea cel mai bine dacă îl vom privi în oglinda Bisericii lui Hristos, celei uneia şi adevărate. De aceea e nevoie să arătăm, măcar în liniile cele mai de căpetenie şi foarte pe scurt, învăţătura Bisericii Ortodoxe despre adevărata Biserică a lui Hristos, Biserică apostolească-părintească, Biserica Sfintei Predanii.

3

ÎNVĂŢĂTURA ORTODOXĂ DESPRE BISERICĂ

Toată taina credinţei creştine se află în Biserică; toată taina Bisericii este în Dumnezeu-Omul; toată taina Dumnezeu-Omului stă în faptul că Dumnezeu S-a făcut trup şi a sălăşluit în trup toată plinătatea Dumnezeirii Lui, toate vredniciile şi desăvîrşirile Sale Dumnezeieşti, toate Tainele lui Dumnezeu. Toată Evanghelia Dumnezeu-Omului Domnului Hristos poate fi adunată în câteva cuvinte, în următoarea a-tot-bună-vestire: Mare este taina bunei-credinţe (creştinătăţii): Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3:16). Măruntul trup omenesc a încăput pe Dumnezeu întreg, cu toate nemărginirile Lui fără de număr, Dumnezeu rămânând Dumnezeu şi trupul rămînând trup, totdeauna într-o singură Persoană, Persoana Dumnezeu-Omului Hristos: Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit = Dumnezeu-Om desăvîrşit. Aici nu este doar o taină, ci sunt toate tainele cerului şi pământului, împreunate într-o singură taină: în taina Dumnezeu-Omului = în taina Bisericii, a trupului Său Dumnezeu-omenesc. Totul se adună în trupul Dumnezeu-Cuvîntului, în întruparea, înomenirea lui Dumnezeu. în acest adevăr este şi întreaga viaţă a trupului Dumnezeu-omenesc al Bisericii, şi prin el ştim cum trebuie a petrece în casa lui Dumnezeu, care este Biserica lui Dumnezeu celui viu, stîlpul şi întărirea adevărului (1 Timotei 3: 15).

“Dumnezeu S-a arătat în trup. în aceasta este spune bine-vestitorul cu Gură de Aur al Evangheliei Mântuitorului întreaga iconomie a mântuirii noastre. Cu adevărat, mare taină… Să luăm aminte: Sfîntul Apostol numeşte peste tot iconomia mântuirii noastre taină; şi pe bună dreptate, fiindcă ea nu a fost cunoscută de toţi oamenii, ba nici măcar îngerilor nu le-a fost descoperită, însă ea se descoperă prin Biserică. Şi, cu adevărat, mare este taina aceasta, fiindcă Dumnezeu S-a făcut om şi omul Dumnezeu. Drept aceea se cuvine să trăim în chip vrednic de această taină. 1

Cel mai mare lucru pe care Dumnezeu putea să îl dea omului, l-a dat făcându-Se om şi rămânând în veci ca Dumnezeu-Om în toate lumile văzute şi nevăzute. Mărunta fiinţă omenească a încăput pe Dumnezeu întreg, Cel neîncăput şi nemărginit din nici o parte. Aceasta face ca Dumnezeu-Omul să fie cea mai enigmatică fiinţă din toate lumile omeneşti. Sfîntul Ioan Damaschin are dreptate şi pe pămînt, şi în cer, şi în vremelnicie, şi în veşnicie, atunci când spune cu tărie că Dumnezeu-Omul este singurul nou sub soare” 2. Aş adăuga: şi în veci nou, noul ce nu se învecheşte niciodată, nici în timp, nici în veşnicie. Dar în Dumnezeu-Omul şi cu Dumnezeu-Omul, şi omul s-a făcut fiinţă nouă sub soare, Dumnezeieşte de însemnată, Dumnezeieşte de preţioasă, Dumnezeieşte de veşnică şi Dumnezeieşte de complicată. Taina lui Dumnezeu s-a unit în chip de nedespărţit cu taina omului şi s-a făcut o taină îndoit-una: a-tot-taina tuturor

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Epistola I către Timotei 11:1; PG 62, 553-556.

2 Sfântul Ioan Damaschin, De fide, 3, 1: PG 94, 984B.

4

lumilor. Şi aşa s-a făcut Biserica: Dumnezeu-Omul = Biserica. Cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi, ipostasul Dumnezeu-Cuvântului, făcându-Se om, făcându-Se Dumnezeu-Om, a rămas în lumea noastră pămîntească şi în toate lumile ca Dumnezeu-Om = Biserică. Prin înomenirea Dumnezeu-Cuvântului, omul, ca fiinţă osebită după chipul lui Dumnezeu, este mărit cu mărire Dumnezeiască, întrucât Cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi i S-a făcut cap, veşnic cap, al trupului Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Dumnezeu-Tatăl, prin Duhul Sfânt, a dat pe Domnul Hristos dumnezeu-Omul mai presus de toate cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate în toţi (Efeseni 1: 22-23).

Cu Dumnezeu-Omul Domnul Hristos drept cap al său, Biserica s-a făcut cea mai desăvîrşită şi cea mai vrednică fiinţă din toate lumile. Tot ce este Dumnezeu-omenesc s-a făcut al ei: toate puterile Lui Dumnezeieşti s-au făcut ale ei şi toate puterile Lui de înviere, şi de schimbare la faţă, şi de îndumnezeire, şi de în-dumnezeu-omenire, şi de în-creştinare şi de în-treimificare s-au făcut ale ei pentru vecie. Şi ceea ce e mai însemnat decât tot ce este mai însemnat, şi mai minunat decât tot ce este mai minunat şi mai cutremurător decât tot ce este mai cutremurător însuşi Ipostasul Dumnezeu-Cuvântului, din nemăsurata Sa iubire de oameni, S-a făcut veşnicul Ipostas al Bisericii. Nu este bogăţie a Dumnezeirii, nu este slavă a Dumnezeirii, nu este lucru bun al Dumnezeirii care, prin minunatul Dumnezeu-Om, să nu se fi făcut pe veci al nostru, pe veci al oamenilor în Biserică.

Toată nemăsurata mărime a puterii Sale, şi bogăţie a iubirii Sale de oameni şi a-tot-puternicie a tăriei Sale, Dumnezeu a arătat-o mai ales prin învierea lui Hristos din morţi, prin înălţarea Lui la cer mai presus de Heruvimi, şi Serafimi şi de toate Puterile cele fără de trup care sunt mai presus de ceruri şi prin întemeierea Bisericii ca trup al Lui, trup căruia El, Dumnezeu-Omul cel înviat, şi înălţat şi veşnic viu, îi este cap. Această minune fără margini, această cu adevărat prea-Dumnezeiască a-tot-minune, Dumnezeu a lucrat-o întru Hristos, Sculându-L pe El din morţi şi punându-L a şedea de-a dreapta Sa întru cele cereşti, mai presus decât toată începătoria, şi Stăpânirea, şi Puterea, şi Domnia, şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi toate le-a supus sub picioarele Lui, şi pe El L-a dat mai presus de toate cap Bisericii, care e trup al Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1: 20-23).

Astfel, în Dumnezeu-Omul cel înviat şi înălţat, în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, s-a înfăptuit sfatul cel mai înainte de veci al Dumnezeirii celei întreit Sfinte, ca toate să le unească sub un cap întru Hristos, şi cele din ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1:10). Prin Biserică, trupul Său Dumnezeu-omenesc, Domnul a unit toate făpturile îngereşti, oamenii şi toate făpturile zidite de Dumnezeu într-un

5

organism veşnic viu. Astfel, Biserica este plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1:23), adică a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, Care ca Dumnezeu plineşte toate întru toţi, iar ca om şi Arhiereu veşnic ne dă nouă, oamenilor, a trăi această plinire în Biserică, cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune. Aceasta este, cu adevărat, pliroma a tot ce e Dumnezeiesc, a tot ce este veşnic, a tot ce este după chipul lui Dumnezeu, a tot ce e zidit de Dumnezeu: fiindcă Biserica este pliroma adevărului Dumnezeiesc, a dreptăţii Dumnezeieşti, a dragostei Dumnezeieşti, a vieţii Dumnezeieşti, a veşniciei Dumnezeieşti; pliroma tuturor desăvîrşirilor Dumnezeieşti şi, de asemenea, pliroma tuturor desăvîrşirilor omeneşti, fiindcă Domnul Hristos este Dumnezeu-Om, plinirea cea îndoit-una a Dumnezeiescului şi a omenescului. Aceasta este a-tot-unitatea pliromică Dumnezeu-omenească, în-nemurită şi în-veşnicită prin faptul că are drept cap pe însuşi Dumnezeu-Omul cel veşnic, Cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi. Pliromă a trupului Dumnezeu-omenesc, Biserica trăieşte prin nemuritoarele şi de viaţă făcătoarele puteri cuvîntătoare ale Dumnezeu-cuvîntului întrupat. Lucrul acesta îl simt toate mădularele adevărate ale Bisericii, însă cel mai deplin Sfinţii şi îngerii. Tocmai această pliromă a desăvîrşirilor Dumnezeu-omeneşti ale lui Hristos e moştenirea Sfinţilor şi nădejdea chemării noastre creştine (Efeseni 1: 18). Biserica este nu numai scop şi noimă a tuturor fiinţelor şi făpturilor, de la înger până la atom, ci este şi singurul lor a-tot-scop şi a-tot-noimă. în ea, Dumnezeu ne-a blagoslovit, cu adevărat, cu toată blagoslovenia duhovnicească (Efeseni 1: 3), în ea ne-a dat toate mijloacele pentru o viaţă sfîntă şi fără de prihană înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 1: 4), în ea ne înfiază prin Fiul Său cel Unul-Născut (Efeseni 1: 5-8), în ea ne-a descoperit taina cea veşnică a voii Sale (Efeseni 1: 9), în ea a unit timpul cu veşnicia (Efeseni 1: 10) şi a făcut cu putinţă întru-creştinarea şi în-creştinarea tuturor fiinţelor şi făpturilor, întru-duhovnicirea şi în-duhovnicirea lor, întru-treimificarea şi în-treimificarea lor (Efeseni 1: 13-18). Pentru toate aceste temeiuri, Biserica alcătuieşte cea mai mare şi mai Sfîntă Taină a lui Dumnezeu din toate lumile. Faţă de celelalte Taine ale lui Dumnezeu, ea este a-tot-Taina. în ea fiecare Taină Dumnezeiască e bună-vestire şi fericire, în ea fiecare dintre ele este rai, fiindcă fiecare dintre ele este prea-plină de Domnul cel prea-dulce. Iar Domnul cel prea-dulce? Prin El este raiul rai şi fericirea fericire; prin El Dumnezeu este Dumnezeu şi omul om; prin El e adevărul adevăr şi dreptatea dreptate; prin El e dragostea dragoste şi bunătatea bunătate; prin El e viaţa viaţă şi veşnicia veşnicie.

Buna-vestire de temelie, şi în ea a-tot-bucuria de temelie, pentru toate fiinţele şi pentru toate lumile este aceasta: Dumnezeu-Omul Hristos este totul şi toate în toate lumile, şi în El biserica. Iar a-tot-buna-vestire e aceasta: Biserica are drept cap pe Hristos dumnezeu-Omul. în fapt, El este mai-nainte de toate şi toate întru Dînsul sunt aşezate (Coloseni 1: 17); fiindcă El este Dumnezeu, El este Făcător, El este Proniator, El e Mîntuitor, El este viaţa vieţii şi fiinţa fiinţei

6

şi existenţa existenţei, că printr-însul şi pentru Dînsul toate s-au zidit (Coloseni 1: 16). El este scopul a tot ce există. întreaga zidire a fost zidită ca Biserică, şi alcătuieşte Biserica şi El e Capul trupului Bisericii (Coloseni 1: 18). Adică: o a-tot-unitate cuvîntătoare a făpturii şi o a-tot-finalitate cuvîntătoare a făpturii. Păcatul a rupt o parte a făpturii din această a-tot-unitate şi a-tot-finalitate cuvîntătoare şi a cufundat-o într-o lipsă de finalitate ne-cuvîntătoare, în moarte, în iad, în munci. Pentru aceasta Dumnezeu-Cuvîntul S-a pogorât în lumea noastră pământească, S-a făcut om şi săvîrşeşte ca Dumnezeu-Om mîntuirea lumii de păcat. Iconomia Lui Dumnezeu-omenească de mîntuire are ca scop să cureţe totul de păcat, să logosifice totul, să sfinţească totul, să le facă pe toate mădulare ale trupului Dumnezeu-omenesc al Bisericii, şi în felul acesta să le întoarcă la unitatea cuvîntătoare/ logosică şi a-tot-finalitatea cuvîntătoare/ logosică.

Făcându-Se om şi întemeind Biserica pe Sine, şi prin Sine şi întru Sine, Domnul Hristos, ca Dumnezeu-Om, a mărit nemăsurat pe om, ca nimeni altul mai înainte sau după El. Prin nevoinţele Sale Dumnezeu-omeneşti, El nu doar că l-a mîntuit pe om de păcat, de moarte şi de diavol, ci l-a şi înălţat mai presus de toate fiinţele şi făpturile. Dumnezeu nu S-a făcut nici Dumnezeu-înger, nici Dumnezeu-Heruvim, nici Dumnezeu-Serafim, ci Dumnezeu-Om. Prin asta l-a înălţat pe om mai presus de toţi îngerii şi Arhanghelii, mai presus de toate fiinţele supraomeneşti. Pe lîngă aceasta, Domnul i-a supus totul şi toate prin Biserică: navTa uttetoev utto touc; noSac; auTou (Efeseni 1: 22). Prin Biserică şi în Biserică, trup Dumnezeu-omenesc, omul creşte la înălţimi supraîngereşti, supra-heruvimice. Astfel, calea înălţării lui, a desăvârşirii lui, ajunge

mai departe decât cea îngerească, decât cea heruvimică, decât cea serafimică. Aici este la mijloc taina tainelor. Să tacă toată limba, căci vorbeşte dragostea cea nespusă şi fără de saţiu a lui Dumnezeu, iubirea de oameni cea negrăită şi fără de saţiu a singurului cu adevărat iubitor de oameni, a Domnului Iisus. Aici încep vedeniile şi descoperirile Domnului (2 Corinteni 12: 1), ce nu se pot rosti în nici o limbă, nu numai omenească, ci nici îngerească. Aici toate sunt mai presus de minte, mai presus de cuvînt, mai presus de fire, mai presus de ceea ce este făcut. Dacă e să vorbim de taină, aici este a-tot-taina omului, în a-tot-taina Dumnezeu-omului, Care este Biserica, şi totodată trupul Bisericii şi capul ei. Şi în toate acestea şi prin toate acestea: omul întru-bisericit şi îm-bisericit, omul întrucreştinat şi în-creştinat, omul întru-treimificat şi în-treimificat, omul de un trup cu trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos = al Bisericii (Efeseni 3: 6), al celei mai sfinte şi mai dragi Taine a lui Dumnezeu, al Tainei Tainelor, al a-tot-Sfintei a-tot-Taine. Biserica este Dumnezeu-Omul Hristos prelungit prin toate veacurile şi în toată veşnicia. Dar, împreună cu omul şi pentru om, toată făptura de Dumnezeu zidită, tot ce a fost zidit în cer şi pe pămînt prin Dumnezeu-Cuvântul, toate acestea intră în Biserică, ca trup al ei, al cărui cap este Domnul Hristos; dar capul este cap trupului, şi trupul este trup capului, nedespărţite unul de altul,

7

plinirea unuia cu celălalt: plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1: 23). Făcându-se prin Sfântul Botez mădular al Bisericii, orice creştin se face parte alcătuitoare a plinirii Celui care plineşte toate în toţi şi el însuşi se plineşte prin această plinire Dumnezeiască (Efeseni 3: 19); şi, în acest fel, el atinge plinirea a-tot-desăvîrşită a fiinţei sale omeneşti, a persoanei sale omeneşti. După măsura credinţei lui şi a vieţii sale harice în Biserică, fiecare creştin ajunge la această plinire prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune. Acest lucru este adevărat pentru toţi creştinii tuturor vremurilor. Toţi sunt pliniţi cu plinirea Celui ce plineşte toate în toţi: totul în noi, oamenii, totul în îngeri, totul în planete, totul în păsări, totul în plante, totul în minerale, totul în toate făpturile zidite de Dumnezeu. Şi în felul acesta noi, oamenii, sîntem înrudiţi, Dumnezeieşte înrudiţi cu toate fiinţele şi făpturile zidite de Dumnezeu: căci unde e Dumnezeirea Dumnezeu-Omului, acolo este şi omenitatea Lui, acolo sînt toţi credincioşii din toate vremurile şi din rîndul tuturor fiinţelor: al îngerilor şi al oamenilor. în felul acesta noi, oamenii, ne plinim în Biserică cu toată plinirea Dumnezeirii (Coloseni 2: 9); plinirea Dumnezeu-omenească = Biserica: Dumnezeu-Omul este Capul ei, ea este trupul Lui, iar noi, întotdeauna, în toată trăirea noastră, ne găsim întru deplină atârnare de El, ca trupul faţă de cap. Din El, capul nemuritor al Bisericii, curg prin tot trupul Bisericii şuvoaiele puterilor harice de viaţă făcătoare şi ne dau viaţă prin nemurire şi prin veşnicie. Toate simţirile Dumnezeu-omeneşti ale Bisericii sunt de la El, şi în El şi prin El. Toate Sfintele Taine şi sfintele fapte bune din Biserică prin care ne curăţim, ne naştem din nou, ne schimbăm la faţă, ne sfinţim, ne în-creştinăm, ne îndumnezeu-omenim, ne în-dumnezeim, ne în-treimificăm, ne mântuim – îşi au existenţa de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfînt, şi aceasta mulţumită unirii ipostatice a Dumnezeu-Cuvântului cu firea noastră omenească în minunata Persoană a Dumnezeu-Omului, a Domnului Iisus.

Pentru ce Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, este în Biserică totul şi toate: şi cap al trupului Bisericii, şi Biserică, trup al Său? Pentru ca noi, toate mădularele Bisericii, să sporim în toate întru El, Care este capul, până ce vom ajunge toţi întru bărbat desăvârşit, la măsura vârsteiplinirii lui Hristos eiq pcTpov pAiKiac; tou nÂripoipaToq tou XpiaTOU iva TTÂrpu)ar Ta navTa (Efeseni 4: 8-10). Asta înseamnă: Biserica este atelierul Dumnezeu-omenesc în care oamenii, cu ajutorul Sfintelor Taine şi Sfintelor fapte bune se în-dumnezeu-omenesc, se în-creştinează, se îndumnezeiesc, se schimbă la faţă în dumnezeu-oameni după har, în dumnezei după har. Aici totul este Dumnezeu-Om, în Dumnezeu-Omul, după Dumnezeu-omul; totul în categoria a ceea ce este al Dumnezeu-Omului şi a ceea ce este Dumnezeu-omenesc. Prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, Domnul Hristos cuprinde, străbate, pătrunde toate lumile în care se mişcă şi trăiesc fiinţele omeneşti; Se pogoară în locurile cele mai de jos ale pământului, în însuşi iadul şi

8

Împărăţia morţii; Se înalţă mai presus de toate cerurile, ca prin Sine să plinească totul şi toate iva TTÂrpu)ar Ta navTa (Efeseni 4: 8-10, cf. Romani 10: 6-7 ).

Totul în Biserică lucrează dus şi călăuzit de către capul Bisericii, Domnul Hristos; şi astfel creşte trupul Dumnezeu-omenesc. Dumnezeu-Omul creşte! Şi această minune se întâmplă neîncetat pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire şi în-creştinare. Creşte trupul lui Hristos, Biserica. Creşte cu fiecare om care se face mădular al Bisericii, parte alcătuitoare a trupului Dumnezeu-omenesc al lui Hristos. Creşterea aceasta a fiecărei persoane omeneşti în Biserică e de la capul Bisericii, Domnul Hristos. De la El, prin sfinţii, de Hristos purtătorii împreună-lucrători ai Lui. Domnul cel a-tot-iubitor de oameni a dat şi Apostoli, şi Prooroci, şi Evanghelişti, şi Păstori şi învăţători, spre desăvîrşirea Sfinţilor şi zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4: 12). Şi din Domnul Hristos, ca şi cap al Bisericii, tot trupul Bisericii creşte, alcătuindu-se şi încheindu-se prin toată legătura care dă tărie, după lucrare întru măsura fiecărui mădular (Efeseni 4:16).

în ce stă nădejdea chemării noastre creştine? în unirea noastră cu Domnul Hristos şi, prin El, cu cei ce sunt în El în trupul Lui Dumnezeu-omenesc, Biserica. Iar trupul Lui este un trup (Efeseni 4: 4), trupul Dumnezeu-Cuvîntului întrupat; iar duhul e în acest trup un duh (Efeseni 4: 4), Duhul Sfînt. Aceasta e unirea Dumnezeu-omenească, mai desăvîrşită şi mai deplină decât orice fel de unire. în lumea pământească nu este vreo unire mai adevărată, şi mai cuprinzătoare şi mai nemuritoare decât unirea omului cu Dumnezeu, şi cu oamenii şi cu toate făpturile. Iar mijloacele prin care se intră în această unire sunt la îndemâna tuturor şi oricui: Sfintele Taine şi sfintele fapte bune. Cea dintîi Sfântă Taină este Botezul, iar cea dintîi sfîntă faptă bună credinţa. O credinţă (Efeseni 4: 5), şi nu e alta în afara ei; şi un Domn (1 Corinteni 8: 6; 12, 5; Iuda 3), şi nu e altul în afara Lui (Efeseni 4: 5); şi un Botez, şi nu e altul în afara lui. Doar în unire organică cu trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, doar fiind de un trup cu acest minunat organism, omul ajunge la simţământul, şi cunoştinţa şi încrederea deplină că într-adevăr există numai un Domn, Preasfînta Treime; numai o credinţă, credinţa în Preasfînta Treime (Efeseni 3: 6; 4: 13; 4: 5; Iuda 3); numai un Botez, botezul în numele Preasfintei Treimi (Matei 28: 19) şi numai un Dumnezeu şi Părinte al tuturor, Care este peste toţi, prin toţi şi în noi toţi (Efeseni 4: 6; cf. 1 Corinteni 8: 6; 12: 6; Romani 11: 36). Unul e Tatăl cel peste toate, Care este prin toate pentru Cuvîntul cel dintr-însul şi în toate prin Duhul Său.3 A simţi aceasta şi a trăi prin aceasta înseamnă a te purta în chip vrednic de chemarea creştină (Efeseni 4:1; cf. Romani 12: 2; Coloseni 3: 8-17; 1 Tesaloniceni 2: 7), într-un cuvînt, înseamnă a fi creştin.

Prin Hristos Domnul, toţi oamenii şi evreii, şi păgînii au apropiere de Tatăl într-un singur Duh, fiindcă numai prin Hristos se ajunge la Tatăl (Efeseni 2: 18; Ioan 14: 6). Prin a Sa iconomie a mântuirii, Dumnezeu-Omul ne-a deschis

3 Sfântul Ioan Damaschin, Tâlcuire la Efeseni4:5-6: PG 95, 840D.

9

tuturor calea şi apropierea de Dumnezeirea treimică (v. Romani 5: 1-2; Efeseni 3:12; 1 Petru 3:18). În iconomia Dumnezeu-omenească a mântuirii totul este de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfînt. Aceasta este legea cea mai înaltă în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, legea cea mai înaltă în viaţa Bisericii, legea cea mai înaltă în viaţa fiecărui mădular al Bisericii. Fiindcă, ce este mîntuirea? Viaţa în Biserică. Dar viaţa în Biserică ce e? viaţa în Dumnezeu-Omul. Iar viaţa în Dumnezeu-Omul ce este? Viaţa în Sfânta Treime, fiindcă Dumnezeu-Omul, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, este întotdeauna de-o-fiinţă şi de-o-viaţă cu Părintele cel fără de început şi cu Duhul cel de viaţă făcător (v. Ioan 14: 6-9; 6: 23, 26; 15: 24-26; 16: 7, 13-15; 17: 10-26). Astfel, mîntuirea înseamnă în fapt trăirea în Sfînta Treime.

Numai în Domnul Hristos Dumnezeu-Omul s-a simţit omul pentru prima dată pe deplin unul după fiinţă şi întreit-unul. Şi în această întreită unire după chipul lui Dumnezeu a fiinţei sale a aflat şi unirea fiinţei sale, şi nemurirea cea după chipul lui Dumnezeu, şi viaţa veşnică. Ca urmare, viaţa veşnică e în cunoaşterea Dumnezeului celui întreit-unul (v. Ioan 17: 3). A ne asemăna Domnului celui întreit-unul, a ne plini cu toată plinirea Dumnezeirii (Coloseni 2: 9-10; Efeseni 3: 19), a ne face desăvîrşiţi asemenea lui Dumnezeu (Matei 5: 48), aceasta e chemarea noastră, în asta e nădejdea chemării noastre, a chemării sfinte (2 Timotei 1: 9), chemării cereşti (Evrei 3: 1), chemării lui Dumnezeu (Filipeni 3: 14; Efeseni 1: 18; Romani 11: 29). Numai în Biserica lui Hristos simţim în chip viu şi nemuritor că suntem chemaţi întru o nădejde a chemării noastre (Efeseni 4: 4). O singură chemare pentru toţi oamenii şi o singură nădejde pentru toţi oamenii. Această chemare se trăieşte deplin prin Biserică şi în Biserică, împreună cu toţi Sfinţii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune (Efeseni 3:18-19). Şi noi atunci ne şi simţim un trup şi un duh împreună cu toţi Sfinţii: într-acest chip noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos (Romani 12:5); căci printr-un Duh noi toţi într-un trup ne-am botezat… şi toţi ne-am adăpat într-un Duh… că şi trupul nu e un singur mădular, ci multe… şi multe mădulare, cu adevărat, sunt, însă un trup (1 Corinteni 12: 13, 14, 20, 27). Voi sînteţi trupul lui Hristos şi mădulare din parte (1 Corinteni 12: 27). Nădejdea călăuzită de credinţă şi de dragostea evanghelică ne duce la împlinirea şi atingerea chemării noastre, la scopul nostru, la menirea noastră: Dumnezeu-desăvîrşirea. Şi aceasta se înfăptuieşte numai între hotarele trupului Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, prin mijlocirea puterilor Lui Dumnezeu-omeneşti, prin care şi trăiesc toţi părtaşii acestui sfînt şi singur trup, ce are în sine un singur Duh, pe Duhul Sfînt (Ioan 15, 26). Duhul Adevărului ca Cel ce uneşte sufletele tuturor creştinilor într-un singur suflet, sufletul sobornicesc uneşte toate inimile într-o singură inimă, inima sobornicească, şi toate duhurile într-un singur duh, duhul sobornicesc al Bisericii, într-o singură credinţă, credinţa sobornicească a Bisericii. Aceasta e, în fapt, unirea şi unitatea trupului, şi unitatea duhului, în

10

care totul este de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt; fiindcă este un (singur) Dumnezeu, Care lucrează toate în toţi( 1 Corinteni 12: 6; Romani 11: 36).

Într-acest chip noi, cei mulţi, suntem un (singur) trup în Hristos, doar în Hristos (Romani 12: 5). Prin Sfintele Taine şi Sfânta vieţuire în sfintele fapte bune, noi ne facem mădulare ale acestui trup al lui Hristos şi nu este între noi depărtare, despărţire: toţi suntem uniţi între noi cu o trăire şi o singură viaţă, întocmai cum sunt unite între ele mădularele trupului omenesc. Gîndul tău, atîta vreme cât este în Hristos, alcătuieşte un trup cu gîndurile tuturor mădularelor sfinte ale Bisericii; şi tu gîndeşti, cu adevărat, împreună cu toţi Sfinţii; gîndul tău e unit organic, prin dar, cu gîndurile lor. Aşa se întâmplă şi cu simţirea ta, câtă vreme este în Hristos, aşa şi cu voinţa ta, câtă vreme este în Hristos; aşa şi viaţa ta, câtă vreme este în Hristos. în trupul nostru sunt multe mădulare, însă un singur trup (1 Corinteni, 12: 12), tot aşa şi Hristos. Pentru că printr-un singur Duh cu toţii ne-am botezat într-un singur trup (1 Corinteni, 12: 13) şi un singur Duh ne îndrumă la un singur adevăr. în trupul Său Dumnezeu-omenesc de la care este şi în care este Biserica, Domnul Hristos a unit, prin Crucea Lui, pe toţi oamenii (Efeseni 2: 16). în bogăţia de lucruri veşnice şi a-tot-dumnezeieşti din acest trup Dumnezeu-omenesc, darurile sunt felurite, însă acelaşi Duh (1 Corinteni 12: 4); Duhul care lucrează prin toate darurile sfinte şi Care sălăşluieşte în toate mădularele Bisericii, unindu-le într-un singur duh şi într-un singur trup: printr-un Duh noi toţi într-un trup ne-am botezat (1 Corinteni 12:13).

Ce este acest un trup? întreabă de Dumnezeu înţelepţitul cel cu Gură de Aur. Şi răspunde: Credincioşii din toate marginile lumii, care trăiesc acum, care au fost, şi care vor trăi. Aşijderea şi cei care mai înainte de venirea lui Hristos au bine-plăcut lui Dumnezeu alcătuiesc un trup. Cum aceasta? Pentru că şi aceia au ştiut de Hristos. De unde se arată aceasta? De acolo că Avraam, părintele nostru, s-a bucurat ca să vadă ziua Mea, şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8: 56). Şi iarăşi zice: Dacă aţi fi crezut lui Moisi, mi-aţi fi crezut şi Mie; căci despre Mine a scris acela şi Proorocii (Ioan 5: 46). Cu adevărat, nu ar fi scris despre Acela despre Care nu ar fi ştiut ce să spună; dar, întrucât L-au cunoscut, L-au şi cinstit. Pentru aceasta şi ei alcătuiesc un trup. Trupul nu se desparte de duh, altminteri n-ar fi trup. Pe lîngă aceasta, despre făpturile care sunt unite şi au mare legătură între ele obişnuim să spunem: sunt un trup. Aşijderea şi noi întru unire alcătuim un trup sub un cap4.

În Biserică totul este Dumnezeu-omenesc: Dumnezeu este totdeauna pe primul loc, iar omul totdeauna pe al doilea. Fără puterea Dumnezeiască, creştinii nu pot să trăiască viaţa Dumnezeu-omenească evanghelică, nici să sporească în ea. Pentru tot ce este Dumnezeu-omenesc, omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Numai îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24: 19; Fapte 1: 8), cu puterea Dumnezeiască a Duhului Sfânt, oamenii pot trăi evanghelic pe pămînt.

4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Efeseni, Omilia X, cap. 1: PG 62, 75-76; Omilia XI, cap. 1, PG 62, 79-80.

11

Pentru aceasta a şi vestit Mîntuitorul, la Cina cea de Taină, marele adevăr Dumnezeiesc despre Duhul Sfânt, ca înfăptuitor şi săvîrşitor al mântuirii oamenilor prin puterea lucrării sale Dumnezeieşti în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii (v. Ioan 14: 16-17, 26; 15: 26; 16: 7-18). Domnul Hristos prin Duhul Sfânt se sălăşluieşte în om, îl înnoieşte, îl sfinţeşte, îl în-creştinează (Efeseni 3: 16-17). Fără Duhul Sfânt, duhul omului se strică şi se împrăştie prin păcate în morţi fără de număr, în nenumărate morţi, în nenumărate fiinţe şi pseudo-fiinţe. Duhul Sfânt pentru Hristos şi prin Hristos a venit în lume şi s-a făcut sufletul din trupul Bisericii; şi El se dă oamenilor numai prin Hristos şi pentru Hristos. Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt trăieşte în oameni numai pentru Hristos şi numai prin Hristos. Acolo unde nu este Hristos Dumnezeu-Omul nu este nici Duhul Sfânt; acolo nu este Dumnezeu, pentru că nu se află Dumnezeirea treimică. Pentru că Hristos este în Biserică prin Duhul Sfânt şi Biserica este în Hristos prin Duhul Sfânt.

Sfântul Duh, prin puterea Lui cea sfântă, uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup, adică în Biserică, pentru că într-un Duh noi toţi ne-am botezat într-un trup… şi toţi ne-am adăpat într-un singur Duh (1 Corinteni 12: 13). El este întemeietorul şi ziditorul Bisericii. După cuvîntul cel de Dumnezeu insuflat al Sfântului Vasilie cel Mare: Duhul Sfânt este Arhitectul Bisericii lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt ne zidim, ne clădim, ne întru-trupăm în trupul Bisericii. Prin El ne împreună-întrupăm cu trupul lui Hristos Dumnezeu-omenesc al Bisericii, ne facem împreună un trup al lui Hristos (Efeseni 3: 6). Prin Duhul Sfânt nu numai că a luat fiinţă, ci se şi zideşte neîncetat sfântul, Dumnezeu-omenescul, sobornicescul trup al Bisericii, care este unul şi neîmpărţit. Nu încape îndoială că numai prin Duhul Sfânt omul se face al lui Hristos, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune. Fiindcă unde este Duhul Sfânt, acolo este şi Hristos; şi iarăşi, acolo unde este Hristos, acolo este şi Duhul Sfânt. într-un cuvînt, acolo este toată Sfânta Treime. Iar de la Ea este totul şi în Ea este totul. Dovadă stă Sfânta Taină a Botezului: prin ea, omul se întru-treimifică, pentru ca de-a lungul vieţii să se în-treimifice deplin prin nevoinţele evanghelice, adică să trăiască de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Primind Sfânta Taină a Botezului, omul se îmbracă în Domnul Hristos, iar prin El în Sfânta Treime.

Făcându-se prin Botez mădular al Bisericii lui Hristos, al acestui veşnic viu trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, creştinul începe să se umple de sfintele puteri Dumnezeieşti, Dumnezeu-omeneşti, care treptat îl sfinţesc, îl îndumnezeiesc, îl în-dumnezeu-omenesc de-a lungul întregii lui vieţi şi întregii lui veşnicii. în el neîncetat se naşte şi se înfăptuieşte totul mereu nou, totul al lui Hristos. Iar ceea ce este al lui Hristos este nou în veac, pentru că este nemuritor şi veşnic. Bucuria noastră veşnică stă în faptul că minunatul Domn Hristos este nu doar Mîntuitorul, şi A-totţiitorul şi Proniatorul, ci şi veşnicul Făcător şi, prin aceasta, veşnicul făcător de minuni. Pentru aceasta, El şi vesteşte: Iată, toate le

fac noi (Apocalipsa 21: 6). Iar prima zidire nouă a Lui în Biserică este Botezul

12

nostru, naşterea noastră cea nouă, fiinţarea noastră cea nouă TTaÂiyyeveaia (v. Matei 19: 28; Ioan 3: 8).

Creştinul este creştin pentru că s-a făcut, prin Sfântul Botez, parte vie, organică, a trupului Dumnezeu-omenesc al Bisericii, împreună un trup cu ea, înconjurat şi pătruns de Dumnezeu din toate părţile, din afară şi din lăuntru,

împreună întrupat cu El, cu plinirea Lui cea Dumnezeiască. Prin Botez creştinii sunt chemaţi să trăiască în Dumnezeul cel întrupat şi prin Dumnezeul cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos; să trăiască în Biserică şi prin Biserică, pentru că ea este trupul Lui şi plinirea Lui, Care plineşte toate în toţi (Efeseni 1:23). Chemarea creştinilor este să înfăptuiască în sine veşnicul sfat al lui Dumnezeu cu privire la om (Efeseni 1:8-10). Şi îi înfăptuieşte deci, trăind prin Hristos şi în Hristos, prin Biserică şi în Biserică.

În trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, Duhul Sfânt ţine în unire, cu darul Sfintelor Taine şi al sfintelor fapte bune, pe toţi credincioşii botezaţi prin El, care alcătuiesc trupul cel unul al Bisericii. în Biserică împărtăşirea şi unirea fiecărui mădular al Bisericii cu toate celelalte mădulare este mijlocită de Duhul Sfînt, Care este pururea unul. Toate darurile din Biserică, toate slujirile, toţi slujitorii Bisericii apostolii, Proorocii, dascălii, episcopii, preoţii, mirenii alcătuiesc un trup, trupul Bisericii. Toţi aceştia sunt trebuitori fiecăruia şi fiecare este trebuitor tuturor. Pe toţi aceştia îi leagă într-un trup sobornicesc Dumnezeu-omenesc Duhul Sfânt, Duhul împreună-unirii şi zidirii Bisericii. Legea cea mai înaltă a sobornicităţii Dumnezeu-omeneşti în Biserică este aceasta: fiecare slujeşte tuturor şi toţi fiecăruia; fiecare mădular trăieşte şi se mântuieşte cu ajutorul întregului trup al Bisericii, cu ajutorul tuturor mădularelor Bisericii, atît al celor pământeşti, cât şi al celor cereşti; toată viaţa creştinilor nu este altceva decât viaţa împreună cu toţi Sfinţii în Duhul Sfînt şi prin Duhul Sfânt, slujire neîncetată lui Dumnezeu, cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea, cu toată fiinţa. Sfântul Duh trăieşte în creştini prin părtăşia Lui la toată viaţa lor: ei printrânsul se simt pe sine şi pe Dumnezeu şi lumea; prin El cugetă la Dumnezeu, şi la lume şi la sine; tot ce fac, prin El fac: prin El se roagă, prin El iubesc, prin El cred, prin El lucrează, prin El se mântuiesc, prin El se sfinţesc, prin El se îndumnezeu-omenesc, prin El se în-nemuresc (v. Romani 8: 26-27). într-adevăr, în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, întreaga nevoinţă a mântuirii se săvîrşeşte prin Duhul Sfînt. El este Cel ce în Iisus ne descoperă pe Domnul; El este Cel ce prin credinţă sălăşluieşte pe Domnul Hristos în inimile noastre; El este Cel ce, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor fapte bune, ne uneşte cu El; El este Cel ce uneşte duhul nostru cu El până într-atîta că ne facem un duh cu Domnul (1 Corinteni 6: 17); El este Cel ce, după a-tot-înţeleapta Sa purtare de grijă Dumnezeiască, împarte şi dăruieşte darurile Dumnezeieşti (1 Corinteni 12: 1-27); El este Cel ce ne întăreşte şi ne desăvîrşeşte în aceste daruri; El este Cel ce prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune ne întru-creştinează şi în-creştinează, întru-treimifică şi în-treimifică. Şi iarăşi: El este Cel prin care în lumea

13

omenească se înfăptuieşte tot ce este al lui Hristos, întreaga iconomie Dumnezeu-omenească a mântuirii, fiindcă El este sufletul din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Aceasta este pricina pentru care şi viaţa Bisericii ca trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos a început cu pogor îrea Duhului Sfânt asupra ei şi se prelungeşte din veac în veac, prin rămînerea Lui în ea, pentru că Biserica prin El este Biserică. De aici şi Dumnezeu-omenească bună-vestire a Sfântului şi de Dumnezeu purtătorului Părinte al Bisericii Irineu al Lugdunului: Unde este Biserica, acolo este şi Duhul Sfânt, unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este şi Biserica şi tot darul.

Însă nu trebuie să uităm niciodată următorul fapt: noi, creştinii, avem toate acestea de la Duhul Sfânt, şi pe însuşi Duhul Sfânt îl avem prin minunatul şi a-tot-iubitorul de oameni Mîntuitor al nostru, prin prea-dulcele Domn Iisus. Că pentru Dînsul s-a şi pogorât Duhul Sfânt în lume 5; pentru El şi duce Duhul mai departe în Biserică mântuitoarea Sa lucrare Dumnezeu-omenească. Căci, dacă Domnul Hristos, cu adevărat singurul iubitor de oameni, n-ar fi venit în lumea noastră pământească şi n-ar fi săvîrşit nevoinţa a-tot-iubitoare de oameni a mântuirii, nici Duhul Sfânt nu ar fi venit în lumea noastră.

Cu arătarea Domnului Hristos în lumea noastră pământească şi prin iconomia Lui Dumnezeu-omenească a mântuirii, tot ceea ce este Dumnezeiesc s-a făcut omenesc, pământesc, al nostru, şi încă trup al nostru, realitatea noastră cea mai nemijlocită. Cuvîntul S-a făcut trup, om (Ioan 1: 14), şi prin aceasta ne-a dăruit nouă, oamenilor, cel mai mare şi mai de preţ dar, pe care numai Dumnezeul dragostei îl poate dărui. Ce este darul lui Hristos (Efeseni 4: 7-8)? Tot ce Domnul Hristos, ca Dumnezeu-Om, a adus lumii şi a făcut pentru lume. Şi a adus plinirea Dumnezeirii, ca oamenii să ia parte la ea ca la un dar al Lui,

să trăiască în ea ca într-un dar al Lui, să trăiască prin ea şi să se plinească cu toată plinirea Dumnezeirii (Efeseni 3: 19; 4: 8-10; 1: 23; Coloseni 2: 10). Şi le-a mai dat oamenilor ca dar pe Duhul Sfânt, ca, prin ajutorul puterilor Lui harice, să sălăşluiască în sine plinirea Dumnezeirii. Şi toate acestea alcătuiesc darul de căpetenie al Dumnezeu-Omului Hristos pentru lume, a-tot-darul: Biserica. în Ea sunt toate darurile Dumnezeirii celei în Treime. Tot acest dar se dă fiecăruia dintre noi… după măsura darului lui Hristos (Efeseni 4:7). Atîrnă însă de noi de credinţa noastră, de dragostea, de smerita cugetare şi de celelalte nevoinţe ale noastre măsura în care ne vom folosi de darul acesta, în care ni-l vom însuşi şi în care vom trăi prin el. După nemăsurata Sa iubire de oameni, Domnul Hristos S-a lăsat pe Sine întreg tuturor şi fiecăruia, a lăsat toate darurile Sale, toate cele

sfinte ale Sale, toată Biserica Sa. Omul ia parte la darul acesta al Lui în măsura întru-bisericirii, îm-bisericirii lui, întru-creştinării şi în-creştinării lui. Darul cel mai de căpetenie pe care îl dă El este viaţa veşnică. Apostolul binevesteşte tocmai acest lucru: Darul lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 6:23).

5 Acatistul Prea-dulcelui nostru Domn Iisus Hristos; v. Ioan 16: 7-17; 15: 26; 14: 26.

14

în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii este dat tot harul Dumnezeirii celei în Treime, harul care mîntuieşte de păcat, de moarte şi de diavol, care ne renaşte, ne schimbă la faţă, ne sfinţeşte, ne în-creştinează, ne în-dumnezeieşte şi ne în-treimifică. Nimănui însă dintre noi nu i se dă harul acesta decât în măsura darului lui Hristos, iar Domnul Hristos măsoară harul după osteneala noastră (I Corinteni 3:8), după osteneala în credinţă, în dragoste, în milosîrdie, în rugăciune, în post, în priveghere, în blîndeţe, în pocăinţă, în smerenie, în răbdare şi în celelalte sfinte fapte bune şi Sfinte Taine evanghelice. Prevăzînd prin Dumnezeiasca Sa a-tot-ştiinţă cum se va folosi fiecare dintre noi de harul Său, de darurile Sale, Domnul Hristos împarte darurile Sale fiecăruia după puterea sa: unuia îi dă cinci talanţi, altuia doi, altuia unul (v. Matei 25:15). însă de osteneala noastră personală atîrnă locul nostru în de-viaţă-făcătorul trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos-Biserica, ce se întinde de la pămînt până mai presus de toate cerurile cerurilor. Pe cât trăieşte omul mai mult plinirea harului lui Hristos, pe atît sunt mai multe daruri ale lui Hristos în el şi pe atît se revarsă mai mult în el, ca printr-un de-un-trup cu Hristos, puterile Dumnezeieşti-omeneşti ale Bisericii lui Hristos, ale trupului lui Hristos, puteri care ne curăţă de tot păcatul, ne sfinţesc, ne în-dumnezeiesc, ne în-dumnezeu-omenesc. Totodată, fiecare dintre noi trăieşte în toţi şi pentru toţi; pentru aceasta se şi bucură de darurile fraţilor, mai ales atunci când sunt mai mari decât ale lui.

Pentru înfăptuirea de către Biserică a sfatului celui veşnic al Dumnezeirii treimice privitor la neamul omenesc, Domnul Hristos a dat Bisericii şi Apostoli, şi Prooroci, şi Evanghelişti, şi păstori şi învăţători (Efeseni 4:11). Pe ei i-a dat Bisericii, iar lor le-a dat toate puterile trebuincioase Dumnezeieşti şi Dumnezeieşti-omeneşti, cu ajutorul cărora ei sunt ceea ce sunt. Este vorba de daruri felurite, dar e un singur Domn care le dăruieşte şi un singur Duh care le uneşte. Apostolul este apostol prin faptul că trăieşte, gîndeşte şi lucrează prin harul Dumnezeu-omenesc al apostoliei, pe care l-a dobîndit de la Domnul Hristos; Proorocul este Prooroc prin faptul că trăieşte, gîndeşte şi lucrează prin harul Dumnezeu-omenesc al proorociei, pe care l-a primit de la Domnul Hristos; aşijderea şi Evanghelistul, şi păstorul şi învăţătorul sunt ceea ce sunt, prin aceea că primul trăieşte, gîndeşte şi lucrează prin harul Dumnezeu-omenesc al binevestirii, al doilea prin harul Dumnezeu-omenesc al păstoriei, iar al treilea prin harul Dumnezeu-omenesc al învăţătoriei, pe care le-au dobîndit de la Domnul Hristos (v. I Corinteni 12:28; Efeseni 2:20). Pentru că Domnul Hristos este şi apostolia Apostolilor, şi proorocia Proorocilor, şi sfinţenia Sfinţilor şi credinţa credincioşilor şi dragostea celor ce iubesc. Ce este apostolul? Slujitor al Bisericii. Dar apostolia? Slujirea Bisericii. Aşa este după iconomia Dumnezeiască a mântuirii Korra Tpv oiKOVopiav tou 0£ou (Coloseni 1:15). Astfel este iconomia Dumnezeu-omenească a mântuirii lumii r oiKOVopia. Pentru că mîntuirea este slujire a Bisericii, iar slujirea Bisericii stă în ascultarea

15

de Biserică. Ascultarea de Domnul Hristos în toate privinţele din dragoste, aceasta este legea cea mai înaltă a vieţii Dumnezeieşti-omeneşti în Biserică.

De ce i-a dat Domnul pe sfinţii slujitori? Pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos eic; oiKoSoprv tou cmiporroc; tou Xpicrrou (Efeseni 4:12). în ce stă lucrarea slujirii? în zidirea trupului lui Hristos, adică a Bisericii. în această sfinţită îndeletnicire, Domnul a aşezat îndrumători şi călăuzitori, cu osebire oameni sfinţi. Dar creştinii? Toţi creştinii sunt chemaţi să se sfinţească cu ajutorul sfintelor puteri harice care li se dau prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune.

Cum se săvîrşeşte zidirea trupului lui Hristos? Prin sporirea mădularelor Bisericii. Fiecare creştin se zideşte prin Botez în trupul lui Hristos, Biserica, se face de-un-trup cu ea (Efeseni 3:6), şi astfel trupul Bisericii sporeşte, creşte, se zideşte. De Dumnezeu insuflatul Apostol spune că creştinii sunt pietre vii, care

se zidesc în casa duhovnicească, Biserica (I Petru 2:5). Există şi un alt mijloc de zidire a trupului lui Hristos. El stă în sporirea, desăvîrşirea, zidirea duhovnicească a mădularelor Bisericii, a celor de-un-trup cu trupul Bisericii. La zidirea trupului Bisericii lucrează fiecare mădular al Bisericii, nevoindu-se cu orişicare nevoinţă evanghelică. Pentru că orice nevoinţă se zideşte în Biserică, şi astfel trupul ei creşte. Creşte prin rugăciunea noastră, prin credinţa noastră, prin dragostea noastră, prin smerenia noastră, prin blîndeţea noastră, prin milostivirea noastră, prin rugăciunitatea noastră; creşte prin tot ce este în noi după Evanghelie, după sfintele fapte bune, după năzuinţa către Hristos, după dragostea de Hristos, după chipul lui Hristos. Noi creştem duhovniceşte prin Biserică, iar prin aceasta ea însăşi creşte. Pentru aceasta toate să se facă spre zidire navTa npoc; oiKoSoprjv yiveaBu) (I Corinteni 14:26), spre zidirea Bisericii lui Hristos, întrucât toţi sîntem chemaţi să ne zidim împreună ca lăcaş al lui Dumnezeu în Duhul (Efeseni 2:22). Creştinilor, ce sînteţi? Voi sînteţi zidire a lui Dumnezeu oiKoSopr (1 Corinteni 3:9). Prin fiecare dar haric al său, prin fiecare faptă bună a sa, prin fiecare nevoinţă a sa, creştinul zideşte Biserica oiKoSopei (v. I Corinteni 14:4, 5, 12, 26). Noi toţi creştem către cer prin Biserică, şi fiecare dintre noi creşte prin toţi şi toţi prin fiecare. De aceea, către toţi şi către fiecare dintre noi este îndreptată bună-vestire şi poruncă: Să crească trupul (Bisericii) spre zidirea de sineşi întru dragostea eiq oiKoSoprv eauTOU ev ayanri (Efeseni 4:16). Iar puterea ziditoare sunt Sfintele Taine, şi sfintele fapte bune şi mai întîi dragostea: dragostea zideşte oiKoSopei (1 Corinteni 8:1).

Care este scopul zidirii trupului lui Hristos şi al creşterii noastre duhovniceşti întru el? Ca toţi să ajungem:

1. la unirea credinţei şi cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu;

2. întru bărbat desăvîrşit;

3. la măsura vîrstei plinirii lui Hristos.

16

1. La unirea credinţei şi cunoştinţei lui Hristos se ajunge numai în unire cu toţi Sfinţii (Efeseni 3:18), numai prin viaţa sobornicească cu toţi Sfinţii, sub verhovnicească călăuzire a Sfinţilor Apostoli, Prooroci, Evanghelişti, Păstori, Părinţi, învăţători. Iar pe aceştia îi călăuzeşte şi îi poartă în chipul cel mai sfânt Duhul Sfânt, din ziua Cincizecimii şi mai departe, de-a lungul tuturor veacurilor, până la înfricoşătoarea Judecată. Iar Duhul Sfânt este acel un Duh din trupul Bisericii (Efeseni 4:4). în El este şi de la El este unirea credinţei şi cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos. Tot adevărul credinţei apostoleşti, ortodoxe, în Hristos şi al cunoaşterii despre Hristos se află la Duhul Adevărului, Care ne şi aduce în tot acest adevăr, unul şi singurul (v. Ioan 16:13; 15:26; 14:26). El uneşte simţirea lui Hristos de către noi cu inima sobornicească a Bisericii, şi cunoaşterea lui Hristos de către noi cu cunoaşterea sobornicească a Bisericii. Trupul Bisericii este unul şi are o inimă şi un suflet (v. Fapte 4:32). în această singură inimă, inima sobornicească a Bisericii, în acest singur suflet, sufletul sobornicesc al Bisericii, noi intrăm şi ne unim cu ele prin lucrarea harică a Duhului Sfânt, smerindu-ne mintea înaintea sfintei minţi soborniceşti a Bisericii, duhul înaintea Duhului Sfânt al Bisericii. Şi astfel dobîndim în sine netrecătoarea simţire şi cunoaştere că sîntem de una şi aceeaşi credinţă în Domnul Hristos cu toţi Sfinţii Apostoli, Prooroci, Părinţi şi Drepţi. De aceeaşi credinţă în Domnul şi de aceeaşi cunoaştere despre Domnul.

Credinţa în Domnul Hristos şi cunoaşterea despre Domnul Hristos este o unire de fiinţă, nedespărţită. Acestea două sunt una în Biserică. Şi ca una se dau prin Duhul Sfânt, pentru smeritele nevoinţe, şi încă pentru smerita cugetare. Unirea credinţei este să nu ne deosebim în ce priveşte dogmele. Aşijderea şi unirea cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu înseamnă să nu ne deosebim în înţelegerea despre El. 6 Unirea credinţei ar fi când toţi am avea o (singură) credinţă, când toţi am fi una otov navTEc; ev uipev când toţi înţelegem la fel această legătură. Până atunci trebuie să te osteneşti, dacă ai primit darul să-i zideşti pe alţii oiKO§oprc;. Iar când noi toţi credem la fel, aceasta este unirea credinţei. 7 Unirea credinţei înseamnă ca toţi să avem o singură credinţă, nedeosebindu-ne după dogme şi nici avînd certuri între noi în viaţă. Adevărată este unirea credinţei şi cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu când ortodoxim în dogme ev toic; Soypaaiv op0o§ou)p£V şi vieţuim în dragoste. Căci Hristos este dragoste. 8

2. Să ajungem întru bărbat desăvîrşit. Dar ce este bărbatul desăvîrşit şi cine este bărbatul desăvîrşit? Până ce Dumnezeu-Omul Hristos nu S-a arătat pe pămînt, oamenii nu ştiau nici ce este bărbatul desăvîrşit, nici cine este bărbatul desăvîrşit. Duhul omului nu era în stare să plăsmuiască chipul bărbatului desăvîrşit, nici ca idee, nici ca ideal, darmite ca realitate. De aici atîta bîjbîială

6 Icumenie, Tâlcuire la Efeseni PG 118, 1220C.

7 Sfîntul Ioan Gură de Aur, Tâlcuire la Efeseni Omilia 11,3, col. 83.

8 Fericitul Theofilact, Tâlcuire la Efeseni PG 124, 1088A.

17

după bărbatul ideal şi la cei mai aleşi gînditori ai neamului omenesc, cum sunt Platon, Socrate, Buddha, Confucius, Lao Zi şi alţii, căutători dinainte de creştinism, din afara creştinismului şi ne-creştini ai bărbatului ideal, desăvîrşit. Doar odată cu arătarea Dumnezeu-Omului printre oameni au cunoscut oamenii ce este bărbatul desăvîrşit, pentru că l-au văzut în realitate, în mijlocul lor.

întrebarea este: Cum vom ajunge noi la bărbatul desăvîrşit? Dar unimea Celui unic stă tocmai în aceea că El a dat tuturor putinţa nu numai de a veni în chip neasemuit în atingere cu bărbatul desăvîrşit, ci şi pe aceea de a se face de-un-trup cu El, părtaşi din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5:30). Cum? Numai obşteşte, împreună cu toţi Sfinţii, prin sfintele fapte bune evanghelice, prin viaţa sobornicească şi Sfântă a Bisericii. Pentru că Biserica nici nu este altceva decât bărbatul desăvîrşit de-a lungul întregii căi ce străbate toate veacurile, până la înfăptuirea ultimă a sfatului lui Dumnezeu privitor la lume. Astfel şi celui mai mărunt, şi celui mai defăimat şi mai sărman dintre noi i s-a dat putinţa să ajungă întru bărbat desăvîrşit împreună cu toţi Sfinţii, cu ajutorul faptelor bune evanghelice. S-a spus: până ce vom ajunge toţi… întru bărbat desăvîrşit. Aşadar aceasta nu se dă trufaşului însingurat, ci smeritului sobornic 9; se dă pentru trăirea în unire împreună cu toţi Sfinţii. Trăind împreună cu toţi Sfinţii în trupul Dumnezeu-omenesc al bărbatului desăvîrşit Hristos, fiecare creştin, după măsura nevoinţelor sale, dobîndeşte şi el desăvîrşirea aceasta, ajunge şi el bărbat desăvîrşit. în felul acesta, în Biserică, pentru fiecare se face cu putinţă de ajuns şi de înfăptuit acel fericit scop şi ideal: Fiţi desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru cel din ceruri, Dumnezeu (Matei 5:48). Sfântul Apostol întăreşte cu de-adinsul că scopul Bisericii este să punem de faţă pe tot bărbatul desăvîrşit întru Hristos Iisus (Coloseni 1:28). Dumnezeu-Omul, bărbatul desăvîrşit, din iubirea de oameni cea fără de margini şi fără de saţiu, S-a schimbat la faţă pe Sine întru Biserică, pentru ca toţi care se fac mădulare ale ei să se schimbe la faţă întru bărbaţi desăvîrşiţi. Unul este scopul întregii iconomii Dumnezeiesc-omeneşti a mântuirii: ca să fie desăvîrşit omul lui Dumnezeu spre tot lucrul bun desăvîrşit (2 Timotei 3:17).

3. Să ajungem întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos -eic; peTpov pAiKiac; tou Xpicrrou. Ce înseamnă aceasta? Ce este aceasta care alcătuieşte plinirea lui Hristos? Prin ce este El plinit? Prin Dumnezeieştile desăvîrşiri pentru că întru Dînsul locuieşte toată plinirea Dumnezeirii trupeşte (Coloseni 2:9), locuieşte între hotarele trupului omenesc. Prin aceasta Mântuitorul şi arată că trupul omenesc este în stare să încapă în sine plinirea Dumnezeirii şi că acesta este în fapt scopul fiinţei omeneşti. Drept aceea, a ajunge întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos înseamnă: a te înălţa crescînd şi a creşte întru toate desăvîrşirile Lui Dumnezeieşti, a te uni duhovniceşte cu ele prin har, a te revărsa în ele, a trăi în ele. Sau: a-L trăi pe Hristos, plinirea Dumnezeirii care este în El, ca pe viaţa ta, ca pe sufletul tău, ca pe a-tot-vrednicia ta, ca pe veşnicia ta, ca pe

9 Sfântul Iustin foloseşte cuvântul „sobornic” pentru a arăta pe cel ce trăieşte în sobornicitate. (n. tr.)

18

a-tot-scopul tău şi a-tot-noima ta. A-L trăi ca pe singurul Dumnezeu adevărat şi singurul om adevărat; ca pe Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, în Care tot omenescul a fost adus la culmea desăvîrşirii sale omeneşti. A-L trăi ca pe desăvîrşitul adevăr Dumnezeiesc şi ca pe desăvîrşita dreptate Dumnezeiască, şi ca pe desăvîrşita dragoste Dumnezeiască, şi ca pe desăvîrşita înţelepciune Dumnezeiască şi ca pe desăvîrşita viaţă Dumnezeiască, viaţă veşnică. într-un cuvînt: să-L trăim ca pe Dumnezeu-Omul, ca pe a-tot-noima tuturor lumilor zidite de Dumnezeu (v. Coloseni 1:16-17; Evrei 2:10).

Cum este cu putinţă aceasta? Este cu putinţă de asemenea numai în unire cu toţi Sfinţii. Pentru că s-a zis: până ce vor ajunge toţi… întru măsura vîfstei plinirii lui Hristos nu numai eu, nu numai tu, nu numai noi, ci toţi, călăuziţi şi purtaţi înainte de către Sfinţii Apostoli, şi Prooroci, şi Evanghelişti, şi Păstori, şi Părinţi şi învăţători. Numai Sfinţii cunosc calea, au toate sfintele mijloace şi le dau tuturor celor care năzuiesc după Dumnezeu, ca să ajungă întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos. Iar plinirea lui Hristos ce este altceva decât sfântul Lui trup Dumnezeu-omenesc, Biserica? Drept care, a ajunge întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos nu este altceva decât a se face mădular adevărat al Bisericii. Pentru că Biserica şi este împlinirea lui Hristos, plinirea Celui care plineşte toate în toţi (Efeseni 1:23). Eşti mădular al Bisericii? Aceasta înseamnă că eşti mereu împreună cu toţi Sfinţii, iar prin ei cu minunatul şi de minuni făcătorul Domn Hristos. Iar împreună cu El eşti pe de-a-ntregul nesfîrşit, pe de-a-ntregul sfânt, pe de-a-ntregul veşnic, pe de-a-ntregul dragoste, pe de-a-ntregul adevăr, pe de-a-ntregul dreptate, pe de-a-ntregul rugăciune. Toate ale tale sunt de o inimă şi de un suflet cu toţi Sfinţii: sobornicească îţi este mintea, sobornicesc sufletul, sobornicească inima, sobornicesc adevărul, sobornicească viaţa. Totul este sobornicesc, prin Duhul Sfînt, şi tu întreg nu eşti al tău, eşti pe de-a-ntregul în toţi şi prin toţi; şi toţi sunt în tine şi prin tine. Nimic nu este al tău, fiindcă în fapt este al tău prin toţi Sfinţii; şi tu însuţi nu eşti al tău, ci al lui Hristos, şi numai prin El eşti al tău, altfel spus, eşti al tău doar împreună cu toţi Sfinţii. Aceştia te şi fac al lui Hristos, cu bucurie nespusă, şi te plinesc cu plinirea lui Hristos, de la Care, şi pentru Care şi în Care este totul (Coloseni 1:16-17). Astfel, prin Biserică şi numai în Biserică oamenii ating scopul, noima şi a-tot-noima fiinţei omeneşti în toate lumile.

Crescînd cu creşterea lui Hristos întru bărbat desăvîrşit, omul iese treptat din pruncia duhovnicească, din slăbiciunea duhovnicească, se întăreşte, se coace cu sufletul, se coace cu mintea, se coace cu inima. Trăind prin Hristos, el întrucreşte întreg în Hristos, în adevărul lui Hristos, se înrudeşte cu el, şi el se face veşnicul adevăr al minţii lui, şi al inimii lui şi al sufletului lui. Despre un astfel de om se poate spune cu deplină încredinţare: acesta cunoaşte adevărul, fiindcă are adevărul. Acest viu adevăr Dumnezeiesc din el îi slujeşte drept măsură fără greşeală pentru deosebirea adevărului de minciună, a binelui de rău în lumea omenească. Nici o învăţătură omenească nu-l poate abate sau rătăci. El simte

19

îndată ce fel este duhul oricărei învăţături omeneşti care i se înfăţişează. Pentru că el cunoaşte omul, cunoaşte ce este în om, cunoaşte ce fel de învăţătură poate să plăsmuiască şi să dea el. Orice învăţătură omenească care nu duce la adevărul Dumnezeiesc nu este oare făurită de minciună? Care învăţătură omenească arată adevăratul rost al vieţii şi lămureşte taina morţii? Nici una. Atunci, este minciună şi înşelăciune ceea ce se spune despre aceasta, ceea ce este înfăţişat ca dezlegare a întrebării despre viaţă şi moarte. De asemenea, nu există învăţături omeneşti care să ne lămurească taina lumii şi a omului, taina sufletului şi a conştiinţei, taina binelui şi a răului, taina lui Dumnezeu şi a diavolului. Iar dacă nu ne arată acestea, oare nu ne înşeală ele cu zorzoanele lor cu mincinoasă strălucire şi nu ne rătăcesc în labirinturile unor cugetări nefolositoare, unor ucigaşe despicări ale firului în patru? în lumea omenească, numai Dumnezeu-omul Hristos a dezlegat toate întrebările însemnate ale lumii şi ale vieţii, de dezlegarea cărora atârnă soarta fiinţei omeneşti în toate lumile. Cine are pe Hristos are tot ce trebuie fiinţei omeneşti, nu numai în această viaţă vremelnică, ci şi în viaţa cea fără de sfîrşit, veşnică. Pe omul lui Hristos, nici un vînt al nici unei învăţături omeneşti nu îl poate clătina, cu atît mai puţin să-l abată şi să-l răpească. Fără credinţa în Hristos, fără întărirea în adevărul lui Hristos, omul, orice om, este cu adevărat o trestie care se apleacă şi este purtată încoace şi-n colo de orice vînt al mincinoaselor învăţături omeneşti (v. Efeseni 4:14).

Pentru aceasta Apostolul, care nu se greşeşte, sfătuieşte şi porunceşte creştinilor: Nu vă lăsaţi învăluiţi de învăţături felurite şi străine; căci bine este a se întări inimile prin har (Evrei 13:9). Mai mult fără ştiinţă decât cu ştiinţă, oamenii se înşeală pe ei înşişi cu feluritele lor învăţături. Şi se înşeală cu păcatul, care, pe calea obişnuinţei, s-a făcut în ei putere gînditoare şi atît de mult a intrat în firea omului şi s-a înomenit, încât oamenii nu pot să simtă şi să vadă cât de mult îi mână şi îi călăuzeşte el în filosofările şi învăţăturile lor. Iar prin păcat făcătorul păcatului, principala logică a păcatului: diavolul. Pentru că el, prin nenumărate mijloace, foarte dibace şi foarte subţiri, fofilează minciunile sale prin învăţăturile omeneşti, care îndepărtează pe oameni de singurul Dumnezeu adevărat. Chiar aşa: în aceste învăţături omeneşti, pe calea logicii păcatului, el vîră întreaga lui viclenie navoupyiav, şi cu iscusinţă sminteşte şi amăgeşte pe oameni, încât aceştia, în amăgirea lor de sine îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, sau nu-L vor pe Dumnezeu, sau nu-L văd pe Dumnezeu, sau se îngrădesc de Dumnezeu. Păcatul este întîi de toate o putere mintală, intelectuală, gînditoare, înţelegătoare, ca un fluid prea-subţire revărsat în socotinţa şi conştiinţa omenească, în minte, în suflet, în înţelegere; şi această putere lucrează prin socotinţă şi prin conştiinţă ca putere alcătuitoare a socotinţei şi a conştiinţei, încât oamenii socotesc toate smintelile şi amăgirile socotinţei şi ale conştiinţei lor ca fiind pe de-a-ntregul ale lor, omeneşti, fireşti; şi nu simt în amăgirea lor de sine, şi nu văd în nebunia lor că navoupyia diavolească, a-tot-viclenia diavolească, este cea prin care diavolul doboară mintea omenească, şi socotinţa,

20

şi conştiinţa în toată moartea, în tot întunericul din care nu pot să vadă nici pe Dumnezeu, şi nici Dumnezeiescul, şi drept aceea deseori îl şi tăgăduiesc, îl şi hulesc, îl şi leapădă. După roadele acestor învăţături se poate trage desluşit încheierea că ele sunt, cu adevărat, învăţături drăceşti SiSacncaAiai Saipoviov (I Timotei 4:1).

De acest fluid intelectual al a-tot-vicleniei drăceşti sunt străbătute, cu voie sau fără de voie, toate filosofiile dupăpredania omenească (Coloseni 2:8), şi pentru aceasta ele nu cunosc adevărul Dumnezeiesc despre lume şi om, despre bine şi rău, despre Dumnezeu şi diavol, ci se droghează cu subţirile minciuni drăceşti, în vreme ce în filosofia după Hristos Dumnezeu-Omul este tot adevărul tuturor lumilor fără împuţinare (v. Coloseni 2:9). Filosofiile după om, prin bună cuvîntare şi bun grai înşeală inimile celor fără de răutate (Romani 16:18). Fără îndoială că toate filosofiile omeneşti, pămînteşti, se pot împărţi în ultimă instanţă în două grupe: filosofiile după om şi filosofia după Dumnezeu-Omul. Cel mai însemnat factor gnoseologic creator este în cele dintâi diavolul, iar în cealaltă Dumnezeu-Omul Hristos. Principiul întemeietor al filosofiei după Dumnezeu-Omul este următorul: Dumnezeu-Omul este măsura tuturor fiinţelor şi făpturilor. Iar principiul întemeietor al filosofiei “umaniste” sau mai bine zis hoministe, după om este: Omul este măsura tuturor fiinţelor şi făpturilor.

În filosofia după Dumnezeu-Omul Hristos se află tot adevărul, veşnicul adevăr Dumnezeiesc, pentru că în Hristos toată plinirea Dumnezeirii este trupeşte în această lume, şi prin această plinire este şi însuşi adevărul veşnic în această lume, este trupeşte în Dumnezeu-Omul Hristos, Care e în acelaşi timp şi Dumnezeu desăvîrşit, şi om desăvîrşit, Dumnezeu adevărat întru toate şi om adevărat întru toate. Iar în filosofiile după om trăieşte, mijlocit şi nemijlocit, minciuna, care prin fiecare vînă a sa este de la tatăl minciunii, diavolul, şi totdeauna duce la el. Pentru aceasta este neapărată nevoie să străjuim ziua şi noaptea pe cel mai înalt turn de veghe al fiinţei noastre omeneşti ca această minciună să nu se strecoare în tine, în mine, şi să ne doboare pe noi, cugetul nostru, mintea noastră, în împărăţia minciunii, în iad. De aici porunca din Evanghelie a Dumnezeu-Omului, Domnului Hristos: Cu mintea fiţi desăvârşiţi(I Corinteni 14:20). Şi vom fi, dacă vom creşte întru bărbat desăvîrşit, întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos; pentru că atunci mintea noastră se va uni, în chip haric şi sfinţit, cu mintea lui Hristos, cu sobornicească, şi sfînta şi Dumnezeu-omenească minte a Bisericii, şi vom putea vesti împreună cu Sfântul purtător de Dumnezeu: Noi mintea lui Hristos avem (1 Corinteni 2:16). Atunci nici un vînt al învăţăturii omeneşti nu ne va mai putea clătina şi duce în rătăcire prin amăgirea omenească şi prin a-tot-viclenia diavolească, ci vom rămîne cu toată fiinţa noastră în adevărul cel veşnic, care este însuşi Domnul Hristos, Dumnezeu-Omul (Ioan 16:6; 8:32,36; 1:17).

Dacă adevărul ar fi orice altceva, iar nu Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi mărunt, neîndestulător, trecător, muritor. Aşa ar fi el, dacă ar fi concept, sau

21

idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lume, sau toate lumile, sau oricine, sau orice, sau toate acestea împreună. Dar adevărul este Persoană, şi încă Persoana Dumnezeu-omului Hristos, drept care este şi desăvîrşită, şi netrecătoare, şi veşnică. Pentru că în Domnul Iisus adevărul şi viaţa sunt de-o-fiinţă: adevărul veşnic şi viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creşte mereu prin adevărul Lui în Dumnezeiasca Lui nemărginire; creşte cu toată fiinţa sa, cu toată mintea, cu toată inima, cu tot sufletul. Totodată el şi trăieşte necontenit prin adevărul lui Hristos, drept care el îşi alcătuieşte însăşi viaţa în Hristos. în Hristos se trăieşte adevăraţi fiind aÂrT£UOVT£c; (Efeseni 4:15), fiindcă viaţa în Hristos înseamnă adeverire, neîncetată sălăşluire cu întreaga noastră fiinţă în adevărul lui Hristos, în adevărul veşnic. Această adeverire creştinească se naşte din dragostea creştinului faţă de Domnul Hristos; în ea creştinul şi creşte, şi sporeşte necontenit, şi dăinuie veşnic, şi niciodată nu încetează, fiindcă dragostea niciodată nu încetează (I Corinteni 13:8). Dragostea faţă de Domnul Iisus îndeamnă pe om la viaţa în adevărul Lui şi-l ţine pururea în el, ca creştinul să crească mereu în Hristos, să crească în toată înălţimea, şi lărgimea şi adâncimea Lui (v. Efeseni 3:17-19). Dar niciodată singur, ci întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii, întotdeauna în Biserică şi cu Biserica, pentru că altminteri nu poate să crească în Cel ce este capul trupului Bisericii (Efeseni 4:15). Şi, când sîntem adevăraţi, sîntem adevăraţi întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii; şi, când iubim, iubim împreună cu toţi Sfinţii, pentru că în Biserică totul este sobornicesc, totul este împreună cu toţi Sfinţii, întrucât toţi alcătuiesc un trup duhovnicesc, în care toţi trăiesc soborniceşte, cu o viaţă, un duh, un adevăr. Numai fiind adevăraţi în dragoste împreună cu toţi Sfinţii putem întru toate să creştem întru Cel care este capul: Hristos. Nemărginitele puteri care sunt neapărat trebuincioase pentru această creştere a tuturor creştinilor în Dumnezeu-omenescul trup al Bisericii, Biserica le primeşte nemijlocit de la Capul ei, Domnul Hristos. Pentru că numai El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le chiverniseşte în chip a-tot-înţelept.

În Biserică, în Hristos Dumnezeu-Omul, s-a întrupat tot adevărul, s-a întru-omenit şi în-omenit, s-a făcut om. Adevărul = om. Iată cine este Hristos şi ce este Hristos! Iar de vreme ce a fost cu putinţă ca întreg adevărul să se întrupeze şi s-a întrupat în om aceasta înseamnă că omul a fost zidit pentru ca să fie trup al adevărului, întruparea adevărului. Buna-vestire de căpetenie a Dumnezeu-Omului este aceasta: A fi om nu înseamnă nimic altceva decât a fi întruparea Adevărului, întruparea lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceasta Dumnezeu S-a şi făcut om şi a rămas pentru totdeauna Dumnezeu-Om. Pentru aceasta, viaţa în Hristos = viaţa în Biserică şi viaţa în adevărul întreg.

Hristos este întreg în Biserică: întreg, cu întreaga Sa fiinţă cuvîntătoare şi Dumnezeu-omenească; întreg, cu întregul Său adevăr, cu întreaga Sa viaţă, cu întreaga Sa dreptate, cu întreaga Sa dragoste, cu întreaga Sa veşnicie; într-un

22

cuvînt: cu întreaga plinire a Dumnezeirii Sale şi cu întreaga plinire a omenităţii Sale. Numai de la El, Dumnezeu-Omul, pe pămînt noi, oamenii, dar şi îngerii în cer, ştim că El este Adevărul. A-tot-adevărată este buna-vestire: Adevărul prin Iisus Hristos a venit (Ioan 1:17). înseamnă că adevărul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos; adevărul este cel de-al doilea Ipostas al Sfintei Treimi; adevărul este Persoana Dumnezeu-Omului Hristos. în lumea noastră pămîntească adevărul nu este nimic mai puţin decât întreaga Persoană a Dumnezeu-Omului Hristos. El nu este nici concept, nici cugetare, nici schemă logică, nici putere logică, nici om, nici înger, nici omenirea, nici ceva omenesc, nici ceva făcut, nici toate lumile văzute şi nevăzute, ci ceva neasemuit şi nemăsurat mai mare decât toate acestea: Adevărul, veşnicul şi a-tot-desăvîrşitul Adevăr în lumea noastră pămîntească iar prin el şi în toate lumile văzute şi nevăzute este a doua Faţă a Preasfintei Treimi, însăşi Persoana istorică a Dumnezeu-Omului, a Domnului Iisus Hristos. Pentru aceasta Domnul Hristos vesteşte despre Sine neamului omenesc următoarea bună-vestire a Preasfintei Treimi: Eu sunt Adevărul (Ioan 14:6; vezi şi Efeseni 4:24). Şi, întrucât El este Adevărul, atunci adevărul este şi trupul Său, Biserica, al cărei cap este El. De aici şi buna-vestire minunată şi îmbucurătoare a purtătorului de Hristos Apostol: Biserica Dumnezeului celui viu este stîlpul şi întărirea adevărului (I Timotei 3:15). Iată de ce nu pot să nimicească Biserica şi adevărul ei vrăjmaşii ei, chiar dacă aceştia sunt de pe pămînt sau din iad. Prin Dumnezeu-Omul Hristos ea este cu totul desăvîrşită şi a-tot-puternică, a-tot-biruitoare în chip Dumnezeiesc şi fără de moarte. Avînd asemenea însuşiri, ea slobozeşte orice fiinţă omenească de păcat, de moarte şi de diavol, de această minciună întreit-una, şi asigură şi dă nemurirea şi viaţa veşnică fiecărui creştin în chip osebit şi tuturor creştinilor laolaltă. Şi face asta sfinţind, în-creştinînd şi în-dumnezeu-omenind fiinţa omenească, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor fapte bune. De aici şi a-tot-purtătoarea de mîntuire bună vestire din gura cea Dumnezeiască a Mîntuitorului: Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8:32) şi de păcat, şi de moarte, şi de diavol, şi vă va face adevăraţi şi vă va dărui toate fericirile cerului. Pe bună dreptate s-a zis prin gura unui Părinte al Bisericii: “adevărul este cuprinsul Bisericii, şi tot ce se săvîrşeşte în ea este adevărat şi purtător de mîntuire” 10

Pentru toate aceste pricini, întruparea Dumnezeu Cuvîntului, Dumnezeu-omul, este adevărul tuturor adevărurilor Noului Legământ; prin Dumnezeu-omul stă sau cade întreaga Biserică şi toată iconomia Dumnezeu-omenească a mântuirii. Acesta este sufletul tuturor lucrărilor, nevoinţelor, faptelor bune, întâmplărilor Noului Legământ şi bisericeşti; este binevestirea binevestirilor; mai exact: a-tot-binevestirea. Mai mult decât atît: faptul acesta este măsura oricărei măsuri. Cu el, ca şi cu cea mai sigură măsură, se măsoară toate în Biserică şi în creştinism. Culmea adevărului este aceasta: cel ce nu recunoaşte întruparea lui

10 Fer. Theofilact, Tîlcuirea la întâia Epistolă către Timothei 3:15: P.G. 125, 49C.

23

Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului Iisus Hristos, nu este mădular al Bisericii. Mai mult: este un antihrist.

Această măsură fără greş o binevesteşte sfântul şi purtătorul de Hristos văzător de Dumnezeu şi cunoscător al tainelor, Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: Iubiţilor, să nu credeţi la tot duhul, ci cercaţi duhurile de sunt de la Dumnezeu, că mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. Întru aceasta să cunoaşteţi Duhul lui Dumnezeu: tot duhul care mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup este de la Dumnezeu; şi tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că a venit în trup nu este de la Dumnezeu. Şi acela este al lui Antihrist, despre care aţi auzit că va veni şi care acum este deja în lume (I Ioan 4:1-3; 2:22; I Corinteni 12:3).

În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pământească sau care trec prin ea se Împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu şi în cele de la diavol. De la Dumnezeu sunt acelea care recunosc şi mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor şi Domn, iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaşte pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaşte prezenţa Lui în lume; a nu recunoaşte întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma şi propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om; că nu este Dumnezeu nici în Dumnezeu-Omul; că este o prostie să credem că Dumnezeu S-a întrupat în om şi poate trăi în om; că omul este pe-de-a-ntregul fără Dumnezeu, o fiinţă în care nu se află Dumnezeu, nici ceva al lui Dumnezeu, nici ceva Dumnezeiesc, nemuritor, veşnic; că omul este pe de-a-ntregul trecător, pe de-a-ntregul muritor; că el ţine întru totul de lumea animală şi nu se deosebeşte aproape cu nimic de animale, drept care este cu totul firesc să trăiască asemeni animalelor, care sunt singurii moşi şi strămoşi legiuiţi ai lui, precum şi fraţi ai lui după fire.

Aceasta este în fapt filosofia lui Antihrist, care vrea cu orice preţ să înlocuiască pe Hristos şi să-I ia locul în lume şi în om. Sunt nenumăraţi înainte-mergătorii lui Antihrist, mărturisitorii şi credincioşii lui în lumea omenească de-a lungul veacurilor: “tot duhul”; iar duhul poate fi persoană, sau învăţătură, sau idee, sau gînd, sau om, sau înger, sau diavol. Şi toată învăţătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaşte că Iisus este Dumnezeu şi Mîntuitor, Dumnezeu întrupat şi Dumnezeu-Om, îşi are originea ei de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, şi învăţături, şi idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta şi zice sfântul cunoscător al tainelor despre Antihrist: şi acum este. Orice om, orice idee din lume care tăgăduieşte pe Dumnezeu-Omul Hristos şi Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreştine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist. în fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sunt pentru Hristos şi acelea care sunt pentru Antihrist. în cele din urmă, omul se găseşte în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Şi orice om, fie că vrea, fie că nu, numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Şi fiecare

24

dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător Împotriva lui Hristos, a treia cale nu există. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există.

Evanghelia Dumnezeu-Omului ne rînduieşte ca lucrare şi scop de căpetenie al vieţii noastre să cugetăm ceea ce este şi în Hristos Iisus (vezi Filip. 2:5), cele de sus (Coloseni 3:2), ceea ce este sus, în Dumnezeul-Omul cel înviat şi înălţat la ceruri. Şi ce este aceasta? Tot ce este El ca adevăr veşnic şi tot ce cuprinde în Sine ca Dumnezeu Cuvîntul: toate însuşirile, vredniciile şi desăvîrşirile Dumnezeieşti; dar întocmai deopotrivă şi tot ce El, Dumnezeu-omul Iisus Hristos, are şi cuprinde în Sine întrupat ca om: toate însuşirile, gîndurile, simţămintele, nevoinţele, trăirile, faptele Lui Dumnezeieşti; întreaga Lui viaţă de la naştere până la înălţare, şi de la înălţare până la înfricoşata Judecată, şi de la înfricoşata Judecată de-a lungul întregii veşnicii Dumnezeieşti. A cugeta la toate acestea, aceasta este cea dintîi datorie a noastră de creştini, datorie de zi şi noapte… Altminteri fie că omul cugetă la adevăr, la rătăcire, la viaţă, la moarte, la bine, la rău, la dreptate, la nedreptate, la rai, la iad, la Dumnezeu, la diavol dacă nu cugetă la toate acestea în Hristos Iisus, adică dacă cugetarea lui în privinţa tuturor acestora nu va creşte întru cugetare a lui Hristos, atunci ea se preface negreşit într-o mucenicie fără rost şi sinucigaşă. Iar cu privire la societate, la persoană, la familie, la naţie, la omenire, dacă nu cugetă în Hristos şi prin Hristos, nu le va găsi niciodată adevăratul rost, nici nu va dezlega aşa cum trebuie vreuna dintre problemele lor.

A cugeta la toate în Hristos şi prin Hristos iată porunca de căpetenie pentru fiecare creştin, iată imperativul nostru creştin categoric, iată gnoseologia noastră creştină. Prin Hristos însă, poate cugeta numai cel ce are mintea lui Hristos. Sfîntul Apostol mărturiseşte, vorbind despre creştini: Noi mintea lui Hristos avem (I Corinteni 2:16). Cum am dobîndit-o? Trăind în trupul Lui Dumnezeu-omenesc, în Biserică, al cărei cap este El. Trăirea în Biserică, cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, uneşte întreaga noastră fiinţă cu fiinţa Bisericii, uneşte şi mintea noastră cu mintea Dumnezeu-omenească a Bisericii şi ne face în stare să cugetăm după Hristos şi să gândim ceea ce este şi în Hristos Iisus. Iar cugetînd cu mintea lui Hristos, cu mintea sobornicească a Bisericii, creştinii pot să cugete una, să simtă una, să aibă o dragoste şi să fie de un suflet şi de o inimă şi de un suflet şi de un cuget (Filipeni 2:2; 3:16; 4:2; Romani 15:5; 1 Corinteni 1:10). Dumnezeul şi Domnul Hristos S-a pogorît dintru înălţimile Dumnezeieşti cele mai presus de ceruri, făcându-Se pe deasupra şi om, pentru ca oamenii să poată cugeta ceea ce este şi în Hristos Iisus şi să trăiască în chip vrednic de Dumnezeu (Coloseni 2:6). Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om Dumnezeu, aşa cum le place foarte mult Sfinţilor Părinţi să spună. Altfel spus: Dumnezeu S-a întrupat pentru a-l în-dumnezei pe om. Iată, în aceasta este tot adevărul Bisericii, adevărul Dumnezeu-omenesc, adevărul ceresc-pământesc, nemuritor şi veşnic.

25

Organismul Bisericii e întru totul cel mai complicat organism pe care îl cunoaşte mintea omenească. De ce? Pentru că este unicul organism Dumnezeu-omenesc în care toate Tainele Dumnezeieşti şi omeneşti, toate puterile Dumnezeieşti şi omeneşti alcătuiesc un singur trup. Numai a-tot-înţeleptul şi a-tot-puternicul Dumnezeu-Om, Domnul Hristos, a putut să alcătuiască şi să unească toate acestea într-un singur trup, trupul Său, căruia El îi este cap, veşnic cap. Toată viaţa din acest minunat şi de minuni făcător trup este cârmuită şi călăuzită de către El, minunatul şi de minuni făcătorul Dumnezeu şi om. Fiecare parte a acestui trup trăieşte prin întregul trup, dar şi trupul întreg trăieşte în fiecare parte a sa. Toţi trăiesc prin fiecare şi în fiecare, dar şi fiecare trăieşte prin toţi şi în toţi. Fiecare parte creşte prin creşterea întregului trup, dar şi trupul întreg creşte prin creşterea fiecărei părţi. Toate aceste numeroase părţi ale trupului, toate aceste organe, toate aceste mădulare, toate aceste simţuri, toate aceste celule sunt unite într-un singur trup veşnic viu Dumnezeu-omenesc de către însuşi Domnul Hristos, Care potriveşte lucrarea fiecărei părţi cu viaţa sobornicească a întregului trup. Iar fiecare parte lucrează “după măsura” puterilor ei, şi puterea fiecărui mădular al Bisericii este alcătuită din faptele bune evanghelice. Lucrarea evanghelică a fiecărui mădular al Bisericii, deşi osebită şi personală, este întotdeauna, în toate privinţele, sobornicească, întru unire, de obşte. Pentru că ea se contopeşte cu lucrarea de obşte a întregului trup. Şi, în timp ce omul se schimbă la faţă prin lucrarea sa evanghelică, crescînd în Hristos, Domnul Hristos preface această lucrare a lui într-o energie de obşte, sobornicească, Dumnezeu-omenească, şi în felul acesta săvîrşeşte creşterea trupului… spre zidirea lui în dragoste (Efeseni 4:16). într-adevăr, lucrarea fiecărui mădular al Bisericii este întotdeauna personal-sobornicească, personal-colectivă. Şi, chiar atunci când pare că lucrează doar pentru sine însuşi (de pildă, nevoinţa pustnicului), mădularul Bisericii lucrează întotdeauna pentru întregul trup. Aşa este întocmirea organismului Dumnezeu-omenesc al Bisericii, care întotdeauna este cârmuit şi călăuzit de însuşi Domnul Hristos.

în viaţa sobornicească a Bisericii se întrepătrund viaţa îngerilor şi a oamenilor, a celor ce se pocăiesc şi a păcătoşilor, a drepţilor şi a nedrepţilor, a celor ce s-au mutat la cele veşnice şi a celor ce trăiesc pe pămînt; în ea cei mai drepţi şi mai sfinţi ajută pe cei mai puţin drepţi şi sfinţi să crească cu creşterea Dumnezeiască întru o tot mai mare dreptate şi sfinţenie. Prin toate mădularele curg sfintele puteri Dumnezeiesc-omeneşti ale lui Hristos, şi prin cele mai mici şi mai neştiute, după măsura trăirii după har în organismul Bisericii, cu ajutorul nevoinţei, credinţei, dragostei, rugăciunii, postului, pocăinţei şi celorlalte sfinte fapte bune. Astfel, noi toţi creştem împreună întru biserică Sfântă în Domnul (Efeseni 2:21), legaţi în chip organic şi după har între noi prin una şi aceeaşi credinţă, unele şi aceleaşi Sfinte Taine şi sfinte fapte bune, printr-unul şi acelaşi Domn, printr-unul şi acelaşi adevăr, printr-una şi aceeaşi Evanghelie. Şi toţi suntem părtaşi la una şi aceeaşi viaţă Dumnezeu-omenească a Bisericii, fiecare în

26

locul din alcătuirea trupului pe care i l-a hotărît lui Domnul, capul Bisericii, fiindcă trupul Bisericii creşte din El şi prin El este “desăvîrşit alcătuit şi unit”. Totodată Domnul, capul Bisericii, rînduieşte locul cuvenit în Biserică fiecăruia, potrivit cu ceea ce are el osebit duhovniceşte şi cu însuşirile lui creştineşti, şi mai ales cu sfânta dragoste evanghelică, pe care fiecare o cultivă de bună voie în sine şi lucrează prin ea. în această viaţă sobornicească a Bisericii, fiecare se zideşte pe sine însuşi cu ajutorul tuturor, neapărat în dragoste, şi toţi cu ajutorul fiecăruia, drept care şi un Apostol are nevoie de rugăciunile mădularelor neştiute ale Bisericii.

Mădularele Bisericii, unite pe deplin cu Dumnezeu-Omul prin unirea cea după har şi faptă bună, trăiesc prin ceea ce este al Lui, şi au ceea ce este al Lui şi cunosc prin cunoaşterea Lui, întrucât cu mintea sobornicească a Bisericii cugetă, şi cu inima sobornicească a Bisericii simt, şi cu voinţa sobornicească a Bisericii voiesc, şi cu viaţa sobornicească a Bisericii trăiesc; toate ale lor sunt de fapt în primul rînd ale Lui şi totdeauna ale Lui, iar ei îşi aparţin întotdeauna numai prin El şi în El.

Pentru ce sîntem toţi credincioşii un singur trup în Biserică? Pentru ca să trăim prin cea una, Sfântă şi sobornicească viaţă a Bisericii, prin Sfânta şi sobornicească credinţă a Bisericii, prin sfântul şi sobornicescul suflet al Bisericii, prin Sfânta şi sobornicească conştiinţă a Bisericii, prin Sfânta şi sobornicească minte a Bisericii, prin Sfânta şi sobornicească voinţă a Bisericii. Şi astfel să ne fie totul de obşte şi sobornicesc: şi credinţa, şi dragostea, şi dreptatea, şi rugăciunea, şi postul, şi adevărul, şi mânnirea, şi bucuria, şi suferinţa, şi mîntuirea, şi îndumnezeirea, şi în-dumnezeu-omenirea, şi nemurirea, şi veşnicia, şi fericirea. Iar prin toate acestea ne chinuieşte şi ne călăuzeşte, ne îndreptează şi ne uneşte harul Duhului Sfânt. Nu suntem ai noştri, ţinem cu totul de Biserică, şi în primul rînd de sufletul Bisericii duhul Sfânt. Simţământul acesta este simţământul evanghelic de căpetenie şi necurmat al oricărui mădular adevărat al Bisericii. Nimeni nu le are pe toate în Biserică, ci fiecare atâta cât i-a hotărât Duhul Sfânt potrivit cu locul lui în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii şi după măsura credinţei lui.

Simţământul acestei sobornicităţi, simţământul a-tot-răspunderii personale, este o trăsătură deosebitoare a fiecărui creştin. Creştinul ştie: când cade, îi trage după sine şi pe alţii; când se ridică, îi ridică împreună cu sine şi pe alţii. Viaţa lui nu este doar a lui, ci este întreţesută cu viaţa celorlalţi fraţi după credinţă, fiindcă toţi alcătuim trupul cel unul al Bisericii. Iar în Biserică noi avem toate de obşte: şi pe Dumnezeu, şi sfinţenia, şi sufletul, şi conştiinţa, şi inima. Prin rugăciune şi har, fiecare este în toţi şi toţi în fiecare. Cine ştie cât datorează fiecare dintre noi Sfinţilor lui Dumnezeu şi rugăciunilor lor: însuşi sufletul lui, şi însăşi credinţa lui, şi însăşi mîntuirea lui! Eşti mădular al Bisericii? Asta înseamnă: eşti legat organic cu Sfinţii Apostoli, şi cu Mucenicii, şi cu Mărturisitorii şi cu toate Puterile îngereşti din ceruri. Dragostea sfintei sobornicităţi uneşte în Biserică,

27

uneşte dumnezeiesc-omeneşte între ele mădularele Bisericii. Şi toate împreună, şi fiecare dintre ele, trăiesc prin viaţa sobornicească a Bisericii. Iar această dragoste Sfântă a sobornicităţii atîrnă de credinţa lor în Hristos şi de viaţa lor în Hristos. De aceea şi binevesteşte de Dumnezeu înţelepţitul Apostol creştinilor: Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să vieţuiţi într-însul (Coloseni 2:6). Adică: Nimic să nu schimbaţi în Domnul Hristos şi nici să nu-I adăugaţi nimic; aşa cum este, El este atît Dumnezeieşte, cât şi omeneşte, a-totdesăvîrşit. Noi, Apostolii, un astfel de Domn Hristos, Dumnezeu-Om, v-am propovăduit şi v-am predanisit; şi voi aşa L-aţi primit. Şi aşa în El să vieţuiţi.

În El să vieţuiţi! Aceasta este porunca poruncilor. Să vieţuiţi nu adaptîndu-L pe El la voi, ci adaptîndu-vă pe voi la El; nu schimbându-L pe El după asemănarea voastră, ci schimbându-vă pe voi înşivă după asemănarea Lui; nu rezidindu-L pe El după chipul vostru, ci rezidindu-vă pe voi înşivă după chipul Lui. Numai trufaşii de eretici şi nebunii nimicitori de suflete rezidesc, fac altul, schimbă pe Dumnezeu-Omul Hristos după poftele şi socotinţele lor. De aici, atîţia „hristoşi mincinoşi” în lume şi atîţia creştini mincinoşi. Iar adevăratul Domn Hristos, întru plinirea istoricităţii şi realităţii Sale evanghelice Dumnezeu-omeneşti, este întreg în trupul Lui cel Dumnezeu-omenesc, Biserica Ortodoxă; precum în vremea Apostolilor, aşa şi astăzi, aşa şi în veci. Viaţa Lui Dumnezeu-omenească se prelungeşte prin Dumnezeu-omenescul trup al Bisericii în toate veacurile şi în toată veşnicia. Vieţuind în Biserică, noi vieţuim în El, precum şi porunceşte purtătorul de Hristos Apostol. Iar în cea mai deplină măsură trăiesc astfel Sfinţii. Ei păstrează chipul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos în minunata lui a-tot-facere de viaţă, a-tot-adevăr, a-tot-frumuseţe şi neschimbare. Totodată, Sfinţii cei după chipul lui Hristos ai Mântuitorului păstrează în Dumnezeiesc-omenească sa desăvîrşire şi neschimbare şi scopul Dumnezeu-omenesc al fiinţei şi vieţii omeneşti, cel hotărât de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos şi cu putinţă de înfăptuit numai în trupul Lui Dumnezeu-omenesc. Dimpotrivă, orice schimbare, micşorare, simplificare, reducere şi antropomorfizare a scopului creştin duce de rîpă creştinismul, îl lipseşte de sarea lui, îl face pământesc, îl preface într-o obişnuită religie omenească ofticoasă, într-o filosofie umanistă ofticoasă, într-o etică umanistă ofticoasă, într-o ştiinţă umanistă ofticoasă, într-o creaţie umanistă ofticoasă, într-o societate umanistă ofticoasă.

Orice nou mădular al Bisericii înseamnă adaos la trupul Bisericii şi creştere a trupului ei. Pentru că fiecare, în lucrarea sa cu răspundere, se face de un trup cu trupul Bisericii. Iar locul cuvenit în trupul Bisericii i-l împarte însuşi Domnul, făcându-l parte vie şi alcătuitoare a ei. Cu adevărat, numai în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii toţi lucrează pentru fiecare şi fiecare pentru toţi, toţi trăiesc pentru fiecare şi fiecare trăieşte pentru toţi. Cu adevărat, numai în Biserică a fost dezlegată în chip desăvîrşit atît problema persoanei, cât şi cea a societăţii; şi numai în Biserică a fost înfăptuită şi persoana desăvîrşită, şi

28

societatea desăvîrşită. De fapt, în afara Bisericii nu există nici persoană adevărată, nici societate adevărată.

Sfântul Ioan Damaschin bine-vesteşte: Hristos, capul nostru, ni Se Împărtăşeşte nouă pe Sine însuşi peTaSiSutaiv eauTOV şi prin aceasta ne uneşte cu Sine şi între noi, fapt în urma căruia avem unii către alţii potrivire, deşi fiecare dobîndeşte ajutorul Duhului atât cât poate să-l încapă”.11

Domnul Hristos este capul Bisericii, şi numai ca atare este El şi Mîntuitorul trupului Bisericii (Efeseni 5:23). în calitate de cap al Bisericii, Domnul Hristos dă neîncetat trupului Bisericii tot ce îi este de trebuinţă pentru viaţa Dumnezeu-omenească şi mîntuirea tuturor mădularelor lui de păcat, de moarte şi de diavol. Biserica este întotdeauna Biserica lui Hristos, este Biserică prin aceea că El e întotdeauna capul ei, iar ea este întotdeauna trupul Lui. în ea totul depinde de El: ea prin El trăieşte, prin El există, prin El mântuieşte, prin El în-nemureşte ascultîndu-L în toate şi slujindu-I cu toată fiinţa sa. în Biserică, Dumnezeu este totul şi toate pentru om. Biserica este cea mai desăvîrşită organizaţie, pentru că este cel mai desăvîrşit organism: organism Dumnezeu-omenesc. în ea, Dumnezeu şi omul sunt uniţi într-un singur organism Dumnezeu-omenesc duhovnicesc-haric: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, şi omul trăieşte în Dumnezeu şi prin Dumnezeu; omul se supune întru toate de bună voie lui Dumnezeu, se desăvîrşeşte prin Dumnezeu, creşte cu creşterea lui Dumnezeu întru bărbat desăvîrşit, după măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Coloseni 2:19; Efeseni 4:13), însă nu încetează a fi om; toate acestea se săvîrşesc şi au loc în duhul simbiozei Dumnezeu-omeneşti, al împreună-vieţuirii Dumnezeu-omeneşti, al împreună-lucrării Dumnezeu-omeneşti, al dreptei-cumpăniri şi plinirii Dumnezeu-omeneşti. Drept aceea, Biserica este singura comunitate adevărată şi reală, singura societate adevărată şi desăvîrşită; în ea, şi individul se desăvîrşeşte prin societate, şi societatea prin individ; atît unul, cât şi cealaltă, dobîndesc putere pentru o asemenea nevoinţă de la minunatul Domn Hristos, Care este totodată şi capul societăţii luată ca întreg, şi capul fiecărui individ luat ca persoană. Ca atare, în afara Bisericii nu poate să existe nici societate adevărată şi nici persoană adevărată.

Sfinţenia purcede de la Cel sfînt, la fel ca luminarea de la lumină. Biserica, cuprinzînd în sine toate lumile, putea fi sfinţită numai de către o astfel de fiinţă a-tot-sfântă şi a-tot-cuprinzătoare cum este Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos. Ca să o sfinţească pe ea, El S-a dat pe Sine pentru ea, S-a dat pe Sine întreg pentru ea, S-a lăsat pe Sine întreg ei şi pe Sine a întemeiat-o pe ea (Efeseni 5:25). Toată viaţa Dumnezeului-Om nu este nimic altceva decât mîntuire a lumii de păcat, de moarte şi de diavol, prin facerea şi păstrarea Bisericii în lume. El a umplut fiinţa Bisericii cu Sine, cu sfintele Sale puteri Dumnezeieşti, şi astfel a sfinţit-o toată, încât ea, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, mântuieşte pe oameni de păcat, de moarte şi de diavol, de care nici o

11 Sfântul Ioan Damaschin, Tîlcuire la Efeseni. PG 95, 844A.

29

putere de sub cer nu poate mîntui. El a făcut aceasta mai ales botezînd-o cu Duhul Sfânt în ziua Sfintei Cincizecimi, ca şi ea să sfinţească botezînd cu Duhul Sfânt şi apă (Efeseni 5:26; v. Timotei 3:5; Ioan 3:5). Şi ea doar prin această desăvîrşită şi a-tot-puternică sfinţenie Dumnezeiască curăţeşte fiinţa omenească de tot ce e nesfînt, păcătos, diavolesc. Şi acum tot omul se curăţeşte şi se sfinţeşte în ea, prin baia apei şi prin cuvînt (Efeseni 5:26; v. şi Tit 3:5; Ioan 3:5). Cuvîntul lui Dumnezeu sfinţeşte apa prin Duhul Sfânt; Duhul Sfânt este ceva nevăzut, iar apa sfinţită ceva văzut. Se dă şi unul, şi cealaltă, pentru că omul este o fiinţă îndoită: din duh nevăzut şi din trup văzut. De vreme ce cuvîntul lui Dumnezeu sfinţeşte apa cea moartă, cum să nu sfinţească şi sufletul omenesc cel viu, cel după chipul lui Dumnezeu şi nemuritor? Ca s-o sfinţească curăţind-o prin baia apei şi prin cuvînt (Efeseni 5:26; v. Tit 3:5; Ioan 3:5); numai puterea Sfântă şi a-tot-sfinţitoare a lui Hristos, prezentă prin cuvîntul lui Dumnezeu în apa botezului, curăţeşte pe om de tot păcatul, de necurăţie şi de diavol, umplîndu-l de sfinţenia cea Dumnezeiască şi de Dumnezeu, fiindcă oricine se botează în Hristos în Hristos se îmbracă (Galateni 3:27). în Biserică totul este de la Hristos, şi totul în Hristos; El e întreg în ea, şi ea întreagă în El.

Întrucât Hristos este întreg în Biserică, şi întreaga Biserică în El, ea e slăvită, Sfântă şi fără de pată (Efeseni 5:27). Ca să o facă astfel, El a adus în ea, a întrupat în ea, ca în trupul Său, toată Persoana Sa Dumnezeu-omenească, toată viaţa Sa Dumnezeu-omenească şi toată nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească. în cea mai curată formă a sa, Biserica e pe de-a-ntregul El, Dumnezeu-Omul Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. Ca atare, Biserica nu are pată, sau zbîrcituri, sau altceva de felul acesta (Efeseni 5:27). Cu adevărat, ce neajuns are ea? Pentru ce ar putea fi mustrată? Oare nu curăţă ea de toate păcatele, şi de cele mai mari, şi de cele mai mici? Oare nu slobozeşte ea de toate morţile şi de toţi diavolii? Oare nu primeşte pe oricine se întoarce la ea? Oare nu mîntuieşte pe oricine de păcat, de moarte şi de diavol? Oare este margine iubirii ei de oameni şi puterii ei? Iar toate acestea le face în ea puterea Dumnezeiască a lui Hristos, întotdeauna Sfântă şi a-tot-puternică (Coloseni 1:29).

Domnul a făcut Biserica astfel prin Crucea Sa, prin sîngele Său Dumnezeu-omenesc pe care l-a vărsat pe Cruce. Sîngele acesta este curăţirea Bisericii şi mîntuirea ei. El este şi unirea ei Dumnezeu-omenească, şi unitatea ei cu Dumnezeu şi cu oamenii. Sîngele Dumnezeu-Omului Hristos este veşnic noua, răscumpărătoarea, mîntuitoarea, a-tot-făcătoarea şi a-tot-unitoarea putere a Bisericii. în Persoana Dumnezeu-Omului s-au unit în chip a-tot-desăvîrşit firea Dumnezeiască şi omenească, Dumnezeu şi omul, aşa încât oamenii, care până atunci erau departe de Dumnezeu prin păcat, s-au făcut prin sîngele Dumnezeu-omenesc apropiaţi ai lui Dumnezeu, una cu Dumnezeu (Efeseni 2:13, 14), s-au făcut mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui (Efeseni 5:30). Prin Dumnezeu-Omul Hristos a fost înfăptuită pe pămînt o realitate de neînchipuit: noi, oamenii, noi, mamifere (fiinţe) iubitoare de păcat, am intrat

30

prin El în înrudire de sînge cu Dumnezeu, fiindcă sîngele Lui Dumnezeu-omenesc, izvorul vieţii noastre veşnice, al nemuririi noastre Dumnezeu-omeneşti, ne uneşte în chipul cel mai apropiat cu El, singurul Dumnezeu adevărat, în Care şi este viaţa veşnică (v. I Ioan 5:20; 5:11; 1:2). Sîngele cel Dumnezeiesc al Domnului Hristos este putere Dumnezeu-omenească ce sfinţeşte, ce curăţeşte, ce schimbă la faţă, ce în-creştinează, ce în-bisericeşte, ce în-dumnezeu-omeneşte, ce în-treimifică, ce mîntuieşte. Drept aceea Noul Legământ este legămînt întru sîngele Dumnezeu-Omului Hristos. Şi acest legămînt se prelungeşte euharistic în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, unindu-ne prin sîngele Dumnezeu-omenesc pe noi, oamenii, cu Dumnezeu şi între noi. Fiindcă, unind pe om cu Dumnezeu-Omul, acest prea-sfânt sînge ne uneşte prin El cu toţi oamenii. Este vădit faptul istoric că unirea reală, adevărată şi nemuritoare a omului cu oamenii se săvîrşeşte prin Dumnezeu-Omul; Dumnezeu este mai aproape de fiecare om decât este omul însuşi faţă de sine, mai aproape şi faţă de toţi oamenii decât sunt ei înşişi faţă de sine. Drept aceea, nu există pentru om unire cu sine însuşi şi cu oamenii din jurul său fără Dumnezeu, fără Dumnezeu-Omul, fără înrudirea şi unirea cea după sînge cu El. Iar această înrudire şi unire a omului după sînge cu Dumnezeu, şi această înrudire şi unire a omului cu oamenii după sîngele Dumnezeu-Omului, se împlineşte în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos biserica. Şi anume, concret şi trăit: în Sfînta Euharistie, prin Sfânta Cuminecare cu trupul şi sângele lui Hristos.

Sîngele Dumnezeu-Omului uneşte pe om cu Dumnezeu; ca şi pe Crucea Golgotei, tot aşa şi în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, prin purtătorul de viaţă şi în-dumnezeitorul sînge din Sfînta Taină a împărtăşirii, în Sfînta Liturghie. Mai mult: întrucât este sîngele Dumnezeu-Omului Hristos şi Biserica este trupul Lui, pentru aceasta el şi este puterea unitoare care uneşte toate mădularele Bisericii într-un singur trup, într-o singură viaţă, într-un singur suflet, într-o singură inimă, într-o singură obşte Dumnezeu-omenească – koivoviav: Potirul binecuvântăriipe care-l binecuvântăm nu este oare împreună-unirea koivoviav cu sângele lui Hristos? Şi pâinea pe care o frângem, nu este oare împreună-unirea koivoviav cu trupul lui Hristos? Ca o singură pâine, un singur trup mulţi suntem, căci toţi ne împărtăşim dintr-o singură pâine (I Corinteni 10:16,17). Aceste cuvinte Dumnezeu-omeneşti ale purtătorului de Hristos Apostol ne descoperă însăşi Taina Bisericii, Taina ei euharistică şi natura ei euharistică. Sfînta Euharistie, Sfînta împărtăşanie, ne uneşte nu numai cu El, Cel de neînlocuit, ci şi între noi. Mâncând sfântul Lui trup, devenim de un trup cu cei mulţi. Unindu-ne cu El, ne unim cu unire sfîntă şi între noi. Aceasta este sfînta unire a oamenilor, unirea Dumnezeu-omenească, singura adevărată unire şi singura veşnică unire a oamenilor. Căci în Dumnezeu-Omul Hristos nu doar că suntem veşnic vii, ci şi veşnic una: una precum şi trupul este unul. Există vreo unire mai strînsă decât aceasta? Şi încă: există vreo unire mai veşnică decât

31

aceasta, de vreme ce trupul Bisericii este un trup veşnic? Astfel stau lucrurile în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, al Bisericii; în el, Un trup sîntem cei mulţi”. Prin El, prin Dumnezeu-Omul, un trup sîntem cei mulţi. Sfânta Euharistie, Sfânta Liturghie, Sfânta împărtăşanie sunt tocmai expresia acestei realităţi dumnezeiesc-omeneşti. Iar făcătorul de minuni şi pururea istoricul Dumnezeu-Om a unit în Sine însuşi pentru întâia oară, prin întruparea Sa, pe Dumnezeu şi pe om, cu o unire veşnică. Şi toate acestea le-a transferat şi le transferă fără încetare asupra tuturor oamenilor. Le-a transferat şi le transferă fără încetare, pe temei Dumnezeu-omenesc. Fiindcă Hristos a întemeiat Biserica pe trupul Său Dumnezeu-omenesc, adică pe realitatea pămîntească a vieţii şi prezenţei Sale Dumnezeu-omeneşti în lumea noastră. Cel prea-bun S-a întrupat ca să ne împreună-în-trupeze cu Sine (Efeseni 3:6), şi astfel să ne îndumnezeiască, şi astfel să ne dăruiască tot ce este al Său. Şi face lucrul acesta în primul rînd prin Sfânta împărtăşanie în Sfânta Euharistie a Bisericii.

Un trup suntem, cei mulţi, fiindcă nimeni dintre noi nu alcătuieşte tot trupul, ci fiecare este doar o parte a trupului, încât să simţim şi să ştim întotdeauna cât suntem de atîrnători unul de altul: toţi de fiecare şi fiecare de toţi. Şi cât de trebuitori suntem unul altuia: toţi fiecăruia şi fiecare tuturor; şi mai mult: fiecare fiecăruia. Puterea noastră, şi tăria, şi viaţa, şi nemurirea şi fericirea sunt numai în această unire, pe care ne-o dă cine? Trupul lui Hristos, trupul lui Dumnezeu. Minunatul Domn Hristos este adevărata mîncare, adevărata noastră băutură (Vezi Ioan 6:55, 56; 48). El este pâinea cea una cu care ne hrănim şi prin El toţi într-o pâine avem unire. El este unirea însăşi şi sfânta putere a acestei uniri, a sfintei sobornicităţi a Bisericii. împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine ale Domnului Hristos, noi ne împărtăşim cu Sfântul Lui Trup, care e totdeauna unul şi pretutindeni unul. Astfel noi, cei mulţi, suntem un trup în Hristos şi unul altuia mădulare (Romani 12:5; v. şi I Corinteni 12:27).

Aceasta este înţelepciunea cea după Dumnezeu a Sfîntului Apostol. Şi urmează, cu înţelepciune Dumnezeiască, cel de-al cincilea evanghelist, Sfântul Ioan Gură de Aur: “Numind Sfânta împărtăşanie unirea trupului lui Hristos, Apostolul a vrut să spună ceva mai apropiat, drept care a şi adăugat: O pîine, un trup suntem noi, cei mulţi. Fiindcă ce este pâinea? Trupul lui Hristos. Şi ce se fac cei ce se împărtăşesc? Trupul lui Hristos; nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Căci, după cum pâinea, făcută din multe boabe de grîu, una este, încât nu se văd boabele din pricina unirii lor, aşa şi noi suntem uniţi atît unul cu altul, cât şi cu Hristos. 12

Despre această realitate Dumnezeu-omenească, de Dumnezeu înţelepţitul Cabasila bine-vesteşte următoarele: biserica se arată pe sine în Sfintele Taine nu ca în simboluri, ci precum mădularele în inimă, şi ramurile în rădăcina sadului, şi după cuvîntul Domnului ca viţa de vie în butucul ei (Ioan 15:1,5). Căci aici nu este doar o părtăşie koivovia de nume sau o analogie după

12 Tîlcuire la I Corinteni, Omilia 24:2; PG 61, 200.

32

asemănare, ci o identitate tauTOTrc;. Fiindcă aceste Sfinte Taine sunt trupul şi sîngele lui Hristos, şi tocmai acestea sînt mîncarea şi băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; şi împărtăşindu-se cu acestea, ea nu le preschimbă în trup omenesc, cum se întâmplă cu hrana omenească, ci ea însăşi se preschimbă în trupul şi sîngele lui Hristos… Şi, dacă cineva ar putea vedea Biserica lui Hristos după măsura în care ea s-a unit cu El împărtăşindu-se cu trupul Lui, atunci nu ar vedea nimic altceva decât numai trupul Domnului. De aceea şi scrie Pavel: Voi sînteţi trupul lui Hristos şi mădulare unul altuia (1 Corinteni 12:27). 13 Dacă Hristos este unul, spune Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, atunci unul este capul Bisericii şi unul este trupul ei. 14 Pe acest temei noi sîntem prin Hristos şi în Hristos un trup şi mădulare unul altuia, împreună cu toţi Sfinţii Apostoli, şi Prooroci, şi Mucenici, şi Mărturisitori, şi cu toţi Sfinţii. Iar decât această unire în Hristos împreună cu toţi Sfinţii (vezi Efeseni 3:12; 4:11-16) nu este pentru fiinţa omenească nimic mai bun, nimic mai luminos, nimic mai fericit, nimic mai veşnic, nimic mai vrednic de iubire în toate lumile cunoscute şi cu putinţă de închipuit. E bucuria bucuriilor a fi împreună cu toţi Sfinţii un trup, şi încă trupul lui Hristos!

Dacă ar fi cu putinţă să se adune toate Tainele Noului Legământ, ale legământului Dumnezeu-Omului, şi toate Tainele Bisericii lui Hristos, ale Bisericii Dumnezeu-Omului, într-o singură Taină, aceasta ar fi Sfînta Taină a împărtăşaniei, Sfînta Taină a Euharistiei. Taina aceasta ne arată şi totodată ne dă pe Domnul Hristos întreg, în toată minunata strălucire a Persoanei Lui Dumnezeu-omeneşti şi a trupului Său Dumnezeu-omenesc, care este Biserica. Pentru că Sfînta împărtăşanie şi Euharistie sunt însuşi trupul Lui Dumnezeu-omenesc, însuşi sîngele Lui Dumnezeu-omenesc, însuşi El cu Biserica Sa în negrăita plinire a Dumnezeirii şi omenirii Sale dumnezeu-omenirii Sale. Noul Legământ este pus, cu adevărat, pe un temei nou, unic şi neasemuit: legămînt în sîngele lui Dumnezeu, legămînt în trupul lui Dumnezeu. Şi acest Dumnezeu-omenesc legămînt între Dumnezeu şi om este înfăptuit pe toată veşnicia de către minunatul Dumnezeu-Om, Domnul Hristos, şi de către Biserica Lui cea Dumnezeu-omenească.

Sfînta împărtăşanie este întotdeauna trupul a-tot-viului Domn Iisus: Acesta este trupul Meu, şi noi suntem prin ea întotdeauna ai Lui, de fiecare dată din nou ai Lui. Dar şi ai celor ce se împărtăşesc cu trupul acesta sfînt. în fapt, în Sfînta Euharistie este toată Biserica, şi toate Tainele ei şi toate cele sfinte ale ei. în ea este tot Domnul Hristos; în ea este tot Noul Legămînt, legămînt întru sîngele a-tot-făcător de viaţă al lui Dumnezeu: Noul Legământ întru sîngele Meu (1 Corinteni 11:25). Prin Sfînta împărtăşanie noi reînnoim mereu legămîntul nostru cu Domnul Hristos, atît ca indivizi, cât şi ca norod al lui Dumnezeu (vezi Tit 2:14; Evrei 2:17; 8:8-10; 2 Corinteni 6:16); ne întărim mereu în el; şi el e

13 Tîlcuirea Liturghiei cap. 38; PG 150, 452C-453A.

14 Cuvântul4:38; PG 36, 292B.

33

pentru noi întotdeauna, în fapt, un legămînt nou, Noul Legământ în Dumnezeu-omul Hristos. Acesta este lucrul care nu trebuie nicicînd uitat, ci totdeauna amintit şi reînnoit în cuget, şi astfel să ne înviem mereu în Biserică cu viaţa Dumnezeu-omenească. Pentru aceasta Domnul şi legiuieşte porunca binevestitoare: Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea (1 Corinteni 11:24-25; Luca 22:19).

Această “pomenire” liturgică euharistică ne aduce aminte de toată nevoinţa Dumnezeu-omenească a mântuirii lumii pe care a săvîrşit-o Domnul Hristos. După cuvîntul cel de Dumnezeu insuflat al Sfântului Damaschin: “săvîrşirea acestor Sfinte Taine plineşte toată iconomia duhovnicească şi mai presus de fire a întrupării lui Dumnezeu Cuvîntul. 15 Această sfînt-euharistică “aducere aminte” este în fapt sfînt-tainică dare nouă a Domnului Hristos însuşi, în toată plinirea Dumnezeu-omenirii Lui. Fiindcă nimic din Noul Legământ nu ni-L dă atît de întreg pe Domnul Hristos ca Sfânta Euharistie şi împărtăşanie: pe Cel veşnic, Cel a-tot-viu şi a-tot-dătător de viaţă, Care e pururea Acelaşi şi a-tot-acelaşi ieri, şi azi şi în veci (Evrei 18:8). Prin Sfânta împărtăşanie noi trăim toată acea Dumnezeu-omenească şi de mîntuire nevoinţă a Mîntuitorului ca pe propria noastră nevoinţă. Iar mai întâi de toate a-tot-mîntuitoarea Lui moarte şi înviere, fiindcă acestea ne aduc deplin în însăşi inima şi însăşi veşnicia mântuirii Dumnezeu-omeneşti. Pentru aceasta binevesteşte Sfântul Apostol: Fiindcă, de câte ori mîncaţi pâinea aceasta, voi vestiţi moartea Domnului, până ce va veni (I Corinteni 11:26).

Trupul Domnului Hristos întrupat, pe care El l-a luat din Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi de la Duhul Sfânt, şi trupul Său din Sfânta împărtăşanie, precum şi trupul Său ca Biserică, toate acestea sunt, la urma urmelor, un trup unic şi a-tot-mîntuitor. Fiindcă Domnul Iisus este Acelaşi, ieri, şi azi şi în veci (Evrei 13:8). Lucrul acesta îl mărturiseşte cu heruvimică vedere duhovnicească evanghelistul cel cu Gură de Aur: “cei care vă Împărtăşiţi din trupul şi sîngele Domnului Hristos, aduceţi-vă aminte, noi ne Împărtăşim dintrun trup ce prin nimic nu se deosebeşte de cel ce şade sus, căruia îngerii se închină; acest trup îl gustăm toutou aTToyeuopeBa. O, câte căi ne sunt deschise spre mîntuire! Domnul ne-a făcut trup al Său, ne-a dat nouă trupul Său. Că, precum trupul acesta este unit cu Hristos, aşa şi noi ne unim cu El prin această pâine. Că nu I-a fost destul că S-a făcut om şi că a fost şi răstignit pentru noi, ci Se şi uneşte pe Sine cu noi şi nu doar prin credinţă, ci şi cu lucrul ne face trup al Său. 16

Trupul Cuvîntului lui Dumnezeu întrupat este a-tot-valoarea cea mai înaltă pentru fiinţa omenească în toate lumile. în el sunt toate veşnicele, Dumnezeieştile şi Dumnezeu-omeneştile valori şi realităţi. Cea de a doua Faţă a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvîntul, S-a întrupat şi S-a făcut Dumnezeu-Om

15 Despre PreaSfântul Trup, 2; PG t. 95, 408.

16 Tîlcuire la Efeseni Omilia 3:3; PG 62, 27; Tîlcuire la Matei, Omilia 82, 5; PG 58, 743.

34

pentru a Se face Biserică, a împlini în ea şi neîncetat a săvîrşi nevoinţa mântuirii lumii şi a oamenilor de păcat, de moarte şi de diavol. Dumnezeu S-a făcut om, S-a făcut trup, pentru ca omul să se facă dumnezeu prin Dumnezeu-Omul, în trupul cel Dumnezeu-omenesc al Lui = al Bisericii. Aceasta este toată binevestirea Dumnezeu-Omului şi a Bisericii Sale. Dumnezeu şi tot ce este Dumnezeiesc, omul şi tot ce este cu adevărat omenesc sunt în Biserică în chip organic şi adevărat, ca trup. Toată plinirea Dumnezeirii trăieşte în Biserică trupeşte cm)porriKuic; (Coloseni 2:9). Ca cei ce sîntem de un trup cu Hristos, ca cei ce sîntem de un trup cu trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii Lui, noi primim de la această Dumnezeiască plinire a Mîntuitorului tot ce ne trebuie pentru viaţa veşnică în amîndouă lumile: primim har peste har şi tot adevărul Dumnezeiesc, cu toate netrecătoarele lui bogăţii, vrednicii, bucurii (Coloseni 2:9-10; Efeseni 2:19; Ioan 1:17).

La mijloc este o mare taină, cea mai mare din toate lumile noastre: Hristos şi Biserica (Efeseni 5:32). Neamul omenesc nu are minte şi cuvînt îndeajuns spre a înfăţişa fie şi aproximativ această prea-sfântă şi prea-mare taină. Hristos e totodată Dumnezeu-Cuvîntul şi om, Dumnezeu-Cuvîntul şi Biserica, Dumnezeu-cuvîntul cu trupul în ceruri şi în trupul Său, Biserica, pe pământ. Oare nu este aceasta o mare taină?Mădularele Bisericii alcătuiesc un organism, un trup, şi cu toate astea fiecare rămîne o persoană osebită. Oare nu este aceasta o mare taină? în Biserică totul este sobornicesc, şi totuşi totul este personal; fiecare trăieşte în toţi şi toţi în fiecare, şi totuşi viaţa fiecăruia este propria lui viaţă şi persoana fiecăruia este propria lui persoană. Oare nu este aceasta o mare taină? în Biserică trăiesc atîţia păcătoşi, şi cu toate acestea ea este sfântă şi fără de pată, fără nici un fel de pată sau zbîrcitură (Efeseni 5:27). Oare nu este aceasta o mare taină? Şi aşa mai departe, de la lucrul cel mai mic şi până la cel mai mare, în Biserică totul este o mare taină, fiindcă în toate Se află tot minunatul Domn Hristos, cu toate nenumăratele Sale taine Dumnezeu-omeneşti. Drept aceea, Biserica este minunea cea mai mare a tuturor lumilor zidite, minune de care se uimesc şi îngerii în cer. în unica ei binevestire, în a-tot-Dumnezeiasca ei Evanghelie doresc şi îngerii să privească, fiindcă prin Biserică li se face cunoscută şi lor înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu (I Petru 1:12; Efeseni 3:10).

Dumnezeu-Omul Hristos a unit în Biserica Sa toate cele din ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1:10); toate Tainele cerului şi ale pământului s-au împreunat într-o singură Taină, şi astfel s-a dobîndit Taina cea mare, a-tot-taina: Biserica. Această mare Taină pătrunde toate mădularele Bisericii, toată viaţa lor, toate legăturile lor. Drept aceea, totul în Biserică este minune, totul este Taină “mai presus de cuget” = mai presus de raţiune. Aici nu este nimic obişnuit, nimic banal, nimic de mâna a doua, nimic de puţină însemnătate, fiindcă totul este Dumnezeu-omenesc, totul este unit organic într-un singur

35

organism Dumnezeu-omenesc, într-o singură şi a-totcuprinzătoare “mare Taină” Dumnezeu-omenească: Biserica Ortodoxă.

36

ÎNSUŞIRILE BISERICII

însuşirile Bisericii sînt nenumărate, fiind de fapt însuşirile Dumnezeu-omului Hristos, iar prin El şi însuşirile Dumnezeirii celei în Treime. însă de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi ai Soborului al doilea a toată lumea, cârmuiţi şi călăuziţi de Duhul Sfînt, le-au concentrat, în cel de-al nouălea articol al Simbolului de credinţă, în acestea patru: “cred într-una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Aceste însuşiri ale Bisericii unicitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea ei vin din însăşi firea şi din scopul ei. Ele hotărnicesc limpede şi exact caracterul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, prin care ea, ca aşezămînt [instituţie] şi obşte [comunitate] Dumnezeu-omenească, se deosebeşte de toate aşezămintele [instituţiile] şi obştile [comunităţile] omeneşti.

1. Unimea şi unicitatea Bisericii

După cum Persoana Dumnezeului-Om Hristos este una şi unică, tot aşa şi Biserica, întemeiată prin El şi în El, este una şi unică. Unicitatea Bisericii reiese în chip necesar din unicitatea Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos. Biserica, fiind în mod organic unul şi unicul organism Dumnezeu-omenesc din toate lumile, nu are, după toate legile cereşti şi pământeşti, cum să se împartă. Orice împărţire ar însemna moartea ei. Fiind toată în Dumnezeu-Omul, ea este întâi de toate şi întru totul un organism Dumnezeu-omenesc şi apoi o organizaţie Dumnezeu-omenească. în ea totul este Dumnezeu-omenesc: şi firea, şi credinţa, şi dragostea, şi Botezul, şi Euharistia, şi fiecare Taină a ei, şi fiecare sfîntă faptă bună a ei; şi toată învăţătura ei, şi toată viaţa ei, şi toată nemurirea ei, şi toată veşnicia ei, şi toată întocmirea ei. Da, da, da: în ea totul este unit şi nedespărţit în chip Dumnezeu-omenesc: şi în-creştinarea, şi luminarea, şi în-dumnezeirea, şi în-treimificarea, şi mîntuirea. în ea, toate sunt unite în chip organic şi haric într-un singur trup Dumnezeu-omenesc, sub un singur cap dumnezeu-Omul Hristos. Toate mădularele ei, deşi ca persoane sunt pururea întregi şi neştirbite, sunt unite printr-un singur har al Duhului Sfânt şi, prin mijlocirea Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, într-o unitate organică, alcătuiesc un singur trup şi mărturisesc o singură credinţă, care le uneşte între ele şi cu Domnul Iisus.

Purtătorii de Hristos Apostoli bine-vestesc, insuflaţi de Dumnezeu, unimea şi unicitatea Bisericii, văzîndu-i temeiul în unimea şi unicitatea Persoanei întemeietorului ei, a Dumnezeu-Omului Hristos: Fiindcă altă temelie nimeni nu poate să pună decât aceea care este pusă, care este Iisus Hristos (1 Corinteni 3:11).

37

Urmîndu-i pe Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii mărturisesc cu Dumnezeiască înţelepciune heruvimică şi rîvnă serafimică unimea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. Astfel, este de înţeles rîvna fierbinte a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii faţă de orice despărţire de Biserică şi cădere din Biserică şi atitudinea lor aspră faţă de erezii şi schisme. în această privinţă, de nespusă însemnătate Dumnezeu-omenească sunt Sfintele Soboare a toată lumea şi locale. Potrivit duhului şi rînduielii lor de Hristos înţelepţite, Biserica este nu numai una, ci şi unică. Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Potrivit firii sale Dumnezeu-omeneşti, Biserica este una şi unică, precum Dumnezeu-Omul Hristos este unul şi unic. Ca urmare, despărţirea sau Împărţirea Bisericii este din punct de vedere ontologic cu neputinţă. împărţire a Bisericii nu a fost niciodată, nici nu poate să fie, ci au fost şi vor fi căderi din Biserică, aşa cum viţele care de bună voie rămîn sterpe cad, uscate, din Via Dumnezeu-omenească cea veşnic vie (v. Ioan 15:1-6). Din Biserica cea una, unică şi de nedespărţit a lui Hristos, s-au despărţit şi au căzut în felurite vremuri ereticii şi schismaticii, şi prin aceasta au încetat a mai fi mădulare ale Bisericii şi de un trup cu trupul ei Dumnezeu-omenesc. Astfel au căzut mai întâi gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, uniaţii… şi, pe rînd, toţi ceilalţi care aparţin legiunii eretico-schismatice.

2. Sfinţenia Bisericii

Prin firea sa Dumnezeu-omenească, Biserica este, fără îndoială, un organism fără asemănare în lumea pămîntească. în această fire a ei este şi sfinţenia ei. De fapt, ea este atelierul Dumnezeu-omenesc al sfinţirii oamenilor şi al sfinţirii, prin oameni, a celorlalte zidiri. Ea este sfântă ca trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, căruia însuşi Domnul Hristos îi este cap fără de moarte iar Duhul Sfânt îi este suflet fără de moarte. Drept aceea, în ea toate sunt sfinte: şi învăţătura ei, şi harul ei, şi Tainele ei, şi faptele ei bune, şi toate puterile ei, şi

toate mijloacele ei învistierite în ea pentru sfinţirea oamenilor şi a întregii zidiri. Făcându-Se, din nemărginita Sa iubire de oameni, Biserică prin întrupare, Dumnezeul şi Domnul Iisus Hristos a sfinţit Biserica prin Patimi, şi prin înviere, şi prin înălţare, şi prin învăţătură, şi prin facerea de minuni, şi prin rugăciune, şi prin post, şi prin Taine, şi prin fapte bune; într-un cuvînt: prin întreaga Sa viaţă Dumnezeu-omenească. Drept aceea s-a şi rostit de Dumnezeu insuflata binevestire: Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru dînsa ca să o sfinţească pe ea, curăţind-o cu baia apei prin cuvînt, ca să o pună înainte pe ea Luişi ca Biserică slăvită, neavînd întinăciune, nici prihană sau altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5:25-27).

38

Dar e o realitate evanghelică în cursul istoriei: Biserica e plină şi preaplină de păcătoşi. Nu cumva aflarea lor în Biserică micşorează, vatămă, desfiinţează sfinţenia ei? Nu, nicidecum şi în nici un fel. Fiindcă neîmpuţinată şi neschimbată este sfinţenia Domnului Iisus capul ei, şi a Duhului Sfânt sufletul ei, şi a Dumnezeieştii ei învăţături, şi a Tainelor ei, şi a faptelor ei bune. Biserica îi rabdă pe păcătoşi, îi acoperă sub aripile ei şi îi învaţă, ca să-i trezească şi să-i îndemne la pocăinţă, la însănătoşire şi schimbare la faţă duhovnicească; iar ei nu Împiedică Biserica să fie sfântă. Numai păcătoşii nepocăiţi, care se îndărătnicesc în rău şi în răutatea cea de a sa voie luptătoare Împotriva lui Dumnezeu, sunt tăiaţi din Biserică, fie prin lucrarea văzută a autorităţii Dumnezeu-omeneşti a Bisericii, fie prin lucrarea cea nevăzută a judecăţii Dumnezeieşti, pentru ca în felul acesta să fie păzită sfinţenia Bisericii. Scoateţi afară pe cel rău dintre voi înşivă (1 Corinteni 5:13).

în scrierile lor şi la Soboare, Sfinţii Părinţi au mărturisit sfinţenia Bisericii ca pe o însuşire fiinţială şi neschimbată a ei. Părinţii Soborului al doilea a toată lumea au definit-o dogmatic în articolul 9 al Simbolului Credinţei. Iar următoarele Soboare a toată lumea au întărit-o prin pecetea Împreună-glăsuirii lor.

3. Sobornicitatea Bisericii

(catolicitatea = Ka0oÂiKOTrc; Bisericii)

însăşi firea Dumnezeu-omenească a Bisericii este prin sine a-totcuprinzătoare, universală, sobornicească: Dumnezeu-omeneşte universală, Dumnezeu-omeneşte catolică, Dumnezeu-omeneşte sobornicească. Dumnezeu-omul Domnul Hristos, prin Sine şi în Sine, a unit în chipul cel mai desăvîrşit şi mai deplin pe Dumnezeu cu omul şi, prin om, toate lumile şi toată zidirea. Soarta zidirii este în mod ontologic legată de cea a omului (v. Romani 8:19-24). Organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii cuprinde toate cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, fie Scaune, fie Domnii, fie începătorii, fie Stăpânii (Coloseni 1:16). Toate sunt întru Dumnezeu-Omul, şi El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1:17-18). în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii fiecare trăieşte plinătatea personalităţii sale ca o mică celulă vie după chipul lui Dumnezeu. Legea sobornicităţii Dumnezeu-omeneşti cuprinde toate şi lucrează prin toate, menţinîndu-se totdeauna dreapta-cumpănire Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc şi omenesc. în Biserică noi, oamenii, ca unii ce sîntem de un trup cu trupul ei, trăim întreaga plinire a fiinţei noastre în dimensiunile ei cele după asemănarea lui Dumnezeu. Mai mult: în Biserica Dumnezeu-omenească, omul trăieşte fiinţa sa ca pe o a-tot-fiinţă, a-tot-fiinţă Dumnezeu-omenească; se trăieşte pe sine nu numai ca pe un a-tot-om, ci şi ca pe o a-tot-făptură. Pe scurt: se trăieşte pe sine ca pe un dumnezeu-om după har.

39

Sobornicitatea Dumnezeu-omenească a Bisericii este, în fapt, necontenita în-creştinare harică a omului prin sfintele fapte bune: totul se adună în Hristos Dumnezeu-Omul şi totul trăieşte prin El ca fiind al Lui, ca un organism Dumnezeu-omenesc unic şi nedespărţit. Fiindcă viaţa în Biserică este sobornicizare Dumnezeu-omenească, nevoinţă harică, prin fapte bune, de îndumnezeu-înomenire, în-creştinare, în-dumnezeire, în-treimificare, îmbisericire. Sobornicizarea Dumnezeu-omenească, sobornicitatea Dumnezeu-omenească în Biserică se sprijină şi se săvîrşeşte prin Persoana cea veşnic vie a Dumnezeu-Omului Hristos, care uneşte în chipul cel mai desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe om, şi toată zidirea, pe care prea-scumpul sînge al Dumnezeu-omului, al Mîntuitorului, o spală de păcat, de rău şi de moarte (cf. Coloseni 1:19-22). Sufletul sobornicităţii Bisericii este tocmai Persoana Dumnezeu-omenească a lui Hristos. Dumnezeu-Omul este Cel care ţine totdeauna dreaptă cumpăna Dumnezeu-omenească între Dumnezeiesc şi omenesc în viaţa sobornicească a Bisericii. Biserica este întreagă plină şi prea-plină de Domnul Hristos, fiindcă ea este plinirea Celui ce plineşte toate în toţi (Efeseni 1:23). Drept aceea, ea e universală în fiecare persoană care este în ea şi în fiecare celulă a sa. Această universalitate, această sobornicitate, această Ka0oÂiKOTrc; răsună tunător prin Sfinţii Apostoli, prin Sfinţii Părinţi, prin Sfintele Soboare a toată lumea şi locale.

4. Apostolicitatea Bisericii

Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi dumnezei-oameni după har. în toată viaţa lor, fiecare dintre ei, urmînd Apostolului Pavel, zice despre sine: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Fiecare dintre ei este Hristos repetat, sau mai bine zis, Hristos prelungit. La ei toate sunt Dumnezeu-omeneşti, pentru că toate sunt din Dumnezeu-Omul Hristos, însuşit de bună voie prin sfînta lucrare a Dumnezeieştilor fapte bune ale credinţei, dragostei, nădejdii, rugăciunii, postului şi a celorlalte. Iar aceasta înseamnă că în ei tot ceea ce este omenesc trăieşte de bună voie prin Dumnezeu-Omul, gîndeşte prin Dumnezeu-omul, simte prin Dumnezeu-Omul, voieşte prin Dumnezeu-Omul, lucrează prin Dumnezeu-Omul. Pentru Sfinţii Apostoli, Iisus Hristos cel istoric, Dumnezeu-omul pe Care ei îl propovăduiesc, este cel mai înalt bun şi ultimul a-tot-criteriu. Tot ce au în sine este de la Dumnezeu-Omul, pentru Dumnezeu-Omul şi în Dumnezeu-Omul. Şi aşa stau lucrurile totdeauna, şi aşa stau ele pretutindeni. Aceasta este pentru ei nemurire, atît în timpul pământesc, cât şi în spaţiul pământesc.

Această dumnezeu-omenească apostolicitate se prelungeşte toată asupra urmaşilor purtători de Hristos ai Apostolilor: asupra Sfinţilor Părinţi. între Apostoli şi Sfinţii Părinţi nu este, în esenţă, nici o deosebire: în ei deopotrivă

40

trăieşte, şi lucrează, şi nemureşte şi înveşniceşte unul şi acelaşi Dumnezeu-Om Hristos, Care ieri, şi astăzi şi în veci este Acelaşi (Evrei 18:8). Prin Sfinţii Părinţi, se continuă Sfinţii Apostoli, cu toate Dumnezeiesc-omeneştile lor bogăţii, Dumnezeiesc-omeneştile lumini, Dumnezeiesc-omeneştile sfinţenii, Dumnezeiesc-omeneştile Taine, Dumnezeiesc-omeneştile fapte bune. Cu adevărat, Sfinţii Părinţi apostolesc neîncetat, şi ca persoane osebite îndumnezeu-omenite, şi ca episcopi ai Bisericilor locale, şi ca mădulare ale Sfintelor Soboare a toată lumea şi ale Sfintelor Soboare locale. Pentru ei toţi există un singur adevăr, singurul a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Iată, Sfintele Soboare a toată lumea, de la primul până la cel din urmă, mărturisesc, apără, cred, binevestesc şi păzesc cu toată trezvia o singură a-tot-valoare: pe Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos.

Tradiţia de căpătâi a Bisericii Ortodoxe este Dumnezeu-Omul Hristos cel viu, aflat întreg în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, căruia El îi este cap nemuritor şi veşnic. Aceasta nu este doar buna vestire, ci şi a-tot-buna vestire a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Ei nu ştiu altceva, fără numai pe Hristos răstignit, Hristos înviat, Hristos înălţat. Ei toţi, prin întreaga lor viaţă şi învăţătură, mărturisesc într-un suflet şi într-un glas: Mîntuitorul Hristos este întreg în Biserica Sa, ca în trupul Său. Fiecare dintre Sfinţii Părinţi poate cu drept cuvînt să spună împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul: “Ceva al meu nu voi grăi nicidecum. Ci ceea ce am fost învăţat de către Părinţi, aceea zic. 17 Iar din nemuritoarea bună vestire a Sfântului Ioan Damaschin răsună mărturisirea sobornicească a tuturor de Dumnezeu proslăviţilor Părinţi: “Toate câte ne-au fost predanisite Ta napaSiSopea ppiv prin Lege, şi Prooroci, şi Apostoli şi Evanghelişti, le primim, le cunoaştem şi le cinstim, nimic căutînd în afară de acestea. Pe acestea noi le vom iubi şi în ele vom rămîne, netrecînd hotarele cele veşnice (Pilde 22:28), nici stricînd Dumnezeiasca Predanie. 18 Acelaşi Părinte, vorbind tuturor ortodocşilor, zice: “Pentru aceasta, fraţilor, să stăm pe piatra credinţei şi pe Predania Bisericii, nepărăsind hotarele pe care le-au pus Sfinţii Părinţi ai noştri, nedînd prilej celor ce vor să izvodească şi să strice zidirea Sfintei lui Dumnezeu soborniceşti şi apostoleşti Biserici. Căci, dacă s-ar da voie oricui ar voi, după puţin tot trupul Bisericii se va strica. 19

Sfînta Tradiţie este toată de la Dumnezeu-Omul, toată de la Sfinţii Apostoli, toată de la Sfinţii Părinţi, toată de la Biserică, în Biserică, prin Biserică. Sfinţii Părinţi nu sunt altceva decât “păzitorii predaniilor apostoleşti”. Ei toţi, ca şi Sfinţii Apostoli, sunt numai “martori” ai unui singur adevăr = a-tot-adevăr: Dumnezeu-Omul Hristos. Pe acesta îl mărturisesc şi îl propovăduiesc ei,

“gurile cele cu totul de aur ale lui Dumnezeu Cuvîntul” (Duminica Sf. Părinţi).

17 Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Epistola 15: PG 91, 544D: epov pev epw ttoîvtcAox;. o Se napa twv ElaTepwv eSiSax0rv, t()rpil…

18 Sfîntul Ioan Damaschin, De fide, 1,1: PG 94, 792A.

19 Sfîntul Ioan Damaschin, De imaginibus orationes tres, III, 41: PG 94, 1356CD.

41

Succesiunea apostolică are de la început şi până la sfârşit fire Dumnezeu-omenească. Ce predanisesc Apostolii urmaşilor lor ca moştenire? Pe însuşi Dumnezeu-Omul Hristos, cu toate bogăţiile netrecătoare ale Persoanei Lui Dumnezeu-omeneşti, pe Hristos capul Bisericii, singurul cap al ei. Dacă nu predaniseşte aceasta, succesiunea apostolică încetează să mai fie apostolică, şi atunci nu mai există în fapt Tradiţie apostolică, ierarhie apostolică, Biserică apostolică.

Sfânta Predanie este Evanghelia Domnului Hristos şi însuşi Domnul Hristos, pe Care puterea Duhului Sfânt îl strămută în orice suflet credincios şi în toată Biserica. Tot ce este al lui Hristos devine, prin puterea Duhului Sfânt, al nostru, al oamenilor şi asta în trupul Bisericii. Duhul Sfânt, ca suflet al Bisericii, zideşte pe fiecare credincios ca pe o celulă în trupul Bisericii, îi face “de un trup cu Dumnezeu-Omul (Efeseni 3:6). Cu adevărat: Duhul Sfânt îndumnezeu-omeneşte prin har pe fiecare credincios. Ce este viaţa în Biserică? Nimic altceva decât în-dumnezeu-omenirea harică a fiecărui credincios prin faptele bune evanghelice personale; în-creştinarea şi îm-bisericirea lui. Toată viaţa creştinilor este o necurmată Cincizecime hristocentrică: Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, transmite pe Hristos Mîntuitorul fiecărui credincios, îl face Predanie vie, viaţă a noastră vie: Hristos este viaţa noastră” (Coloseni 3:4). Prin aceasta şi tot ce este al lui Hristos devine al nostru, pentru toată veşnicia al nostru: şi adevărul Lui, şi dreptatea Lui, şi dragostea Lui, şi viaţa Lui, şi Ipostasul Lui cel Dumnezeiesc.

Ce este Sfânta Predanie? însuşi Domnul Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, cu toate bogăţiile Ipostasului Său Dumnezeiesc şi, prin El şi pentru El, ale întregii Sfinte Treimi. Aceasta s-a dat şi s-a arătat cel mai deplin în Euharistie, în care pentru noi şi pentru a noastră mîntuire se vesteşte şi se înnoieşte întreaga iconomie Dumnezeu-omenească de mîntuire a oamenilor. în Euharistie este tot Dumnezeu-Omul, cu toate darurile Sale minunate şi de minuni făcătoare; în Euharistie, şi îndeobşte în viaţa de rugăciune, în viaţa liturgică a Bisericii. Prin toate acestea răsună fără contenire buna vestire a-tot-iubitoare de oameni a Mântuitorului: Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28:20), întreg în apostolicitate şi, prin apostolicitate, cu toţi credincioşii până la sfîrşitul veacului. Tocmai aceasta este întreaga Sfîntă Predanie a Bisericii Ortodoxe apostoleşti: viaţa în Hristos = viaţa în Sfânta Treime, în-creştinare şi în-treimificare (cf. Matei 28:19-20).

Din cale-afară de însemnat este acest lucru: în Biserica Ortodoxă a lui Hristos, Sfînta Predanie, întotdeauna vie şi de viaţă făcătoare, este alcătuită din: Sfînta Liturghie, toate sfintele slujbe Dumnezeieşti, toate Sfintele Taine, toate sfintele fapte bune, tot adevărul veşnic, toată dreptatea veşnică, toată dragostea veşnică, toată viaţa veşnică, tot Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, toată Sfînta Treime, toată viaţa Dumnezeu-omenească a Bisericii în toată plinătatea sa

42

Dumnezeu-omenească, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii.

Persoana Dumnezeu-Omului, a Domnului Hristos, se află schimbată la faţă în Biserică, cufundată în neţărmurita mare de rugăciune, de slujire Dumnezeiască a harului, şi este toată în Euharistie şi toată în Biserică. Iată ce este Sfânta Predanie. Acest adevăr îl bine vestesc şi îl mărturisesc Sfinţii Părinţi şi Sfintele Soboare a toată lumea. Prin rugăciune şi bună-credinţă se păzeşte Sfânta Predanie de tot demonismul omenesc şi umanismul diavolesc. Şi în ea este întreg Domnul Hristos, Care şi este veşnica Predanie a Bisericii. Mare este taina bunei-credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (1 Timotei 3:16). S-a arătat ca om, ca Dumnezeu-Om, ca Biserică, şi prin nevoinţa Sa iubitoare de oameni a mîntuirii şi în-dumnezeu-omenirii omului a mărit şi a înălţat fiinţa omenească mai presus de Preasfinţii Heruvimi şi a-tot-Sfinţii Serafimi.

43

CINCIZECIMEA

Ce este Dumnezeu-Omul Hristos, ce este Dumnezeu în El şi ce este om? Prin ce se cunoaşte Dumnezeu în Dumnezeu-Omul şi prin ce se cunoaşte omul? Ce ne-a dăruit Dumnezeu nouă, oamenilor, în Dumnezeu-Omul şi cu Dumnezeu-Omul? Toate acestea ni le vesteşte Duhul Sfânt – Duhul Adevărului; ne vesteşte tot adevărul despre El: despre Dumnezeul din El, şi despre omul din El, şi ce este tot ceea ce ne-a dăruit El. Iar aceasta? Nemărginit întrece tot ceea ce ochii omeneşti au văzut vreodată, urechile omeneşti au auzit vreodată, inima omenească a bănuit vreodată (v. Ioan 15:26; 16:13; 1 Corinteni 2:4-16; Efeseni3:5).

Prin viaţa Sa în trup, pe pământ, Dumnezeu-Omul a întemeiat trupul Său Dumnezeu-omenesc biserica, şi prin aceasta a pregătit lumea pământească pentru venirea, şi vierea şi lucrarea Duhului Sfânt în trupul Bisericii ca suflet al acestui trup. în ziua Sfintei Cincizecimi, Duhul Sfânt S-a pogorât din cer în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii şi a rămas pe veci în el ca suflet a-tot-făcător de viaţă al lui (Fapte 2:1-47). Acest trup văzut Dumnezeu-omenesc al Bisericii îl întocmesc Sfinţii Apostoli prin sfînta lor credinţă în Dumnezeu-Omul Domnul Iisus Hristos ca Mîntuitor al lumii, ca Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. Atât pogorîrea, cât şi întreaga lucrare a Duhului Sfânt în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, au loc datorită Dumnezeu-Omului şi pentru Dumnezeu-Omul (v. Ioan 16:7-13; 15:26; 14:26). “Pentru El S-a pogorât în lume Duhul Sfînt. 20 în iconomia Dumnezeu-omenească a mântuirii, totul este condiţionat de Persoana Dumnezeu-omenească a Domnului Hristos; şi totul se face, şi totul se Împlineşte în categoria Dumnezeu-omenescului. Aşa şi cu lucrarea Duhului Sfînt. Toată lucrarea Lui în lume este de-o-fiinţă cu nevoinţa Dumnezeu-omenească de mîntuire a lumii de către Domnul Hristos. Cincizecimea, cu toate darurile cele fără de moarte ale Dumnezeirii treimice şi ale însuşi Duhului Sfînt, se mărgineşte la Sfinţii Apostoli = la sfînta credinţă apostolească = la Sfînta Predanie apostolească = la sfînta ierarhie apostolească = la tot ce este apostolesc = la ceea ce este Dumnezeu-omenesc.

Ziua Duhului, care a început în ziua Sfintei Cincizecimi, urmează fără încetare în Biserică, cu negrăita plinătate a tuturor darurilor şi puterilor de viaţă făcătoare Dumnezeieşti (v. Fapte 10:44-48; 11:15-16; 15:8-9; 19:6). Totul în Biserică se întâmplă prin Duhul Sfînt: şi cele mai mici, şi cele mai mari. Când preotul binecuvîntează cădelniţa înainte de cădire, el roagă pe Domnul Hristos “să trimită nouă darul Preasfîntului Duh”. Când nespusa minune a lui Dumnezeu, Sfînta Cincizecime, se repetă şi dă toată plinătatea darului la hirotonia întru episcop, prin aceasta se dă cea mai limpede mărturie asupra

20 Rugăciunea de la sfârşitul Acatistului Prea-dulcelui Iisus.

44

faptului că întreaga viaţă a Bisericii are loc în Duhul Sfânt. Nu încape îndoială: Domnul Hristos este prin Duhul Sfânt în Biserică, şi Biserica este prin Duhul Sfânt în Domnul Hristos. Domnul Hristos este capul şi trupul Bisericii, Duhul Sfânt este sufletul Bisericii (v. 1 Corinteni 12:1-28). Chiar de la începutul iconomiei Dumnezeu-omeneşti a mântuirii, Duhul Sfânt S-a zidit pe Sine la temelia Bisericii, adică la temelia trupului lui Hristos, “zidind întruparea Cuvîntului tou Aoyou KTiaav Tpv aapKuiaivî 21.

În fapt, orice Sfântă Taină şi orice sfântă faptă bună este o mică zi a Duhului: Duhul Sfânt Se pogoară peste noi, în noi. Şi pogoară fiinţial ouaiuiSoc; 22. El – bogăţia Dumnezeirii, El – “noianul harului 23, El – “darul şi viaţa a toată zidirea” 24.

Prin Duhul Sfânt, Domnul sălăşluieşte întru noi şi noi întru El. Aceasta ne-o arată însăşi aflarea Duhului Sfânt în noi (v. 1 Ioan 3:24). Prin Duhul Sfânt trăim în Hristos, şi El în noi. Şi ştim aceasta după Duhul pe Care ni L-a dat (1 Ioan 3:24). Prin Duhul Sfânt ajunge duhul nostru omenesc în stare de adevărată şi dreaptă cunoaştere a lui Hristos. Ceea ce este în Dumnezeu şi în Dumnezeu-omul, noi cunoaştem după Duhul Sfânt Care a fost dat nouă (1 Ioan 4:13; 1 Corinteni 2:4-16).

Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu-Omul Hristos, unul din Sfânta Dumnezeiască Treime, avem nevoie de ajutorul Sfintei Doimi rămase: Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt (v. Matei 11:27; 1 Corinteni 2:12). Duhul Sfânt este Duhul înţelepciunii” (Efeseni 1:17); dobîndindu-L, omul se umple de înţelepciunea Dumnezeiască. Este şi Duhul descoperirii (Efeseni 1:17). Prin înţelepciunea Sa Dumnezeiască, El descoperă şi vesteşte în inima credinciosului Taina lui Iisus Dumnezeu-Omul, şi astfel purtătorul de Duh ajunge la adevărata cunoaştere a lui Hristos. Nici un duh omenesc nu e în stare, oricât s-ar sili, să cunoască Taina lui Hristos în desăvîrşirea şi deplinătatea ei Dumnezeiască şi mîntuitoare. Aceasta o descoperă duhului omenesc neasemănatul şi singurul Duh Sfânt, drept care Se şi numeşte Duhul descoperirii (Efeseni 1:17; 3:6; 1 Corinteni 2:10). Pentru aceeaşi pricină şi binevesteşte Apostolul cel luminat de Duhul 25: Nimeni nu poate numi pe Iisus “domn”, fără numai întru Duhul Sfânt (1 Corinteni 12:3). Duhul Sfânt, ca Duh al Adevărului şi Duh al descoperirii, ne duce în lăuntrul fiecărui adevăr al Persoanei Dumnezeu-omeneşti a lui Hristos şi al Dumnezeu-omeneştii Sale iconomii mîntuitoare şi ne învaţă toate cele ale lui Hristos (Ioan 16:13; 14:26; 1 Corinteni 2:6-16). Aceasta e şi pricina pentru care întreaga Evanghelie a lui Hristos, cu toate realităţile ei Dumnezeu-omeneşti, se numeşte “descoperire”.

21 Octoih, glas 1, Duminică dimineaţa, la miezonoptică, Canonul Prea Sfintei Treimi, peasna 1.

22 Penticostar. Utrenia de marţi, la stihoavnă.

23 Penticostar. marţi, tricîntare, peasna a noua; vineri, tricîntare, peasna a opta.

24 Octoih. glas 3, utrenia Duminicii, antifon 3.

25 Duhovnic (n.tr.)

45

Aceasta este pricina pentru care în Biserică orice sfântă slujire, lucrare, slujbă, Taină, faptă, se întâmplă prin chemarea puterii şi darului Duhului Sfânt.

Într-un cuvînt: întreaga viaţă a Bisericii, în toate nenumăratele sale realităţi şi lucrări Dumnezeu-omeneşti, e cîrmuită şi călăuzită de Duhul Sfânt, Care este în veac Duhul Dumnezeu-Omului Iisus Hristos. Pentru aceasta s-a şi zis în Sfânta Evanghelie: Cel ce nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8:9). Heruvimic adîncit în Taina Dumnezeu-omenească a Bisericii, ca în cea mai dragă a-tot-Taină a lui Dumnezeu, Sfântul Vasilie cel Mare vesteşte următoarea bună-vestire a-tot-adevărată: Duhul cel Sfânt întemeiază Biserica lui Dumnezeu To ITveopa to Ayiov apx.iT£KTOV£i EKKÂraiav. 26

Inlsaiam, cap. III. P.G. 30, 289D.

46

HARUL

Toate realităţile Dumnezeieşti întrupate în Dumnezeu-Omul Hristos revarsă necontenit din sine nenumărate şi nemăsurate puteri Dumnezeieşti, neapărat trebuitoare fiinţei omeneşti pentru mîntuire, pentru în-dumnezeire, pentru în-creştinare, pentru îm-bisericire, pentru înduhovnicire, pentru întreimificare, pentru în-dumnezeu-omenire; ele sînt numite printr-un singur cuvînt: har 27. Toate aceste puteri Dumnezeieşti au în toate privinţele însuşiri şi caracter Dumnezeu-omenesc, şi prin aceasta sunt cu toată fiinţa în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, din ea şi prin ea. în Biserică, totul este Dumnezeu-omenesc, fiindcă totul este al Dumnezeu-Omului. Nimic nu este în Biserică în afara categoriilor “Dumnezeu-omenescului şi “al Dumnezeu-omului. Mîntuirea noastră, adică în-dumnezeu-omenirea noastră, nu este altceva decât necontenita noastră înharisire” 28. în Biserică şi prin Biserică darul este oceanul nesfârşit al Dumnezeieştilor, Dumnezeu-omeneştilor puteri îndumnezeu-omenitoare, în-creştinătoare, în-treimisitoare, care lucrează şi înrîuresc fără încetare în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Prin Dumnezeu-Omul Hristos, Care este Biserica, ni s-au dat nouă toate puterile Dumnezeieşti ce sunt trebuincioase oamenilor pentru viaţă şi bună-cinstire în amîndouă lumile (2 Petru 1:3-4).

înaintea Dumnezeu-Omului, şi ca Persoană şi ca Biserică stă omul, cu firea sa cea după chipul lui Dumnezeu. Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are şi libertate după chipul lui Dumnezeu. Această libertate are dimensiuni uriaşe, nemăsurate. După voia sa liberă, omul poate chiar să se lepede de Dumnezeu şi să aleagă pe diavolul. Şi încă: omul poate să ajungă “Dumnezeu după dar”, însă şi diavol, după voia sa liberă. întrebuinţată cu înţelepciune Dumnezeiască, voia liberă îl duce pe om la Dumnezeu şi îl uneşte cu Dumnezeu; întrebuinţată rău, îl duce pe om la diavol şi-l uneşte cu el. Istoria neamului omenesc este martorul grăitor al acestui fapt. Dumnezeu Se face om tocmai în scopul ca, în calitate de Dumnezeu-Om, în Persoana Sa Dumnezeu-omenească, să îi arate omului şi să-l înveţe cum poate folosi în chip de Dumnezeu înţelepţit libera sa voinţă, cum să zidească în sine un om haric, un om după chipul lui Hristos, şi cum să desăvîrşească până la deplinătate asemănarea cu Dumnezeu a fiinţei sale. Iar pentru atingerea acestui scop, Domnul a dat omului puterile Dumnezeieşti trebuincioase, a întemeiat pe Sine, Dumnezeu-Omul, Biserica cu sfintele ei Taine şi sfintele ei fapte bune. Făcându-se “de un trup cu trupul Dumnezeu-omenesc, Biserica (Efeseni 3:6), omul ajunge, cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, la scopul rînduit lui de către Dumnezeu: ajunge

27 După cum s-a observat, noi folosim şi „har” (“dar bun”, în greceşte) şi “dar”, alternîndu-le. (n. tr.)

28 oblagodaenje (n. tr.)

47

“Dumnezeu după har”. Toată mântuitoarea şi de Dumnezeu dăruita înţelepciune a creştinului stă în a-şi supune de bună voie voinţa sa liberă voinţei Dumnezeieşti a Domnului Hristos, după pilda Aceluiaşi Domn Hristos, Care de bună voie a supus în Persoana Sa Dumnezeu-omenească voinţa Sa omenească voinţei Dumnezeieşti. Această legătură Dumnezeu-omenească între voinţa Dumnezeiască şi cea omenească este legea cea mai desăvîrşită şi pravila cea mai trebuitoare în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos-Biserica: a-ţi supune de bună voie voinţa omenească voinţei Dumnezeieşti a Domnului Hristos, şi astfel, cu ajutorul harului Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune, a-ţi dobîndi mîntuirea, în-dumnezeirea, în-dumnezeu-omenirea şi viaţa veşnică în împărăţia dragostei lui Hristos.

în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii s-a dat tot harul Dumnezeirii treimice, har care ne mîntuieşte de păcat, de moarte şi de diavol, ce ne renaşte, ne schimbă la faţă, ne sfinţeşte, ne în-creştinează, ne în-dumnezeieşte, ne întreimiseşte. Darul acesta s-a dat fiecăruia după măsura harului lui Hristos (Efeseni 4:7). Iar Domnul Hristos măsoară harul fiecăruia după osteneala lui (1 Corinteni 3:8): după osteneala în credinţă, în dragoste, în milostenie, în rugăciune, în postire, în priveghere, în blîndeţe, în pocăinţă, în smerenie, în răbdare, şi în celelalte sfinte fapte bune şi Sfinte Taine evanghelice. Cunoscînd dinainte, prin a-tot-ştiinţa Sa Dumnezeiască, cum se va folosi fiecare dintre noi de harul Său, de darurile Sale, Domnul Hristos îşi şi împarte darurile, fiecăruia după puterea lui (Matei 25:15). Totuşi de osteneala noastră personală şi de înmulţirea darurilor Dumnezeieşti ale lui Hristos ţine locul nostru în trupul de viaţă făcător Dumnezeu-omenesc al lui Hristos-Biserica, ce, ca o singură şi de nedespărţit fiinţă ceresc-pământească Dumnezeu-omenească, se întinde de la pămînt până mai presus de toate cerurile cerurilor. Cu cât omul trăieşte mai mult plinătatea harului lui Hristos, cu atît are mai multe daruri în el însuşi şi cu atît se revarsă prin el, ca printr-un de-un-trup cu Hristos, puterile Dumnezeu-omeneşti ale Bisericii lui Hristos, ale trupului lui Hristos, puteri care ne curăţesc de tot păcatul, ne sfinţesc, ne în-dumnezeiesc, ne în-dumnezeu-înomenesc. Astfel stînd lucrurile, fiecare din noi trăieşte în toţi şi pentru toţi, fiindcă un singur trup sîntem toţi. De aceea se şi bucură fiecare de darurile fraţilor săi, mai ales când ele sunt mai mari decât ale sale.

48

SFINTELE TAINE

Toate Tainele lui Dumnezeu sunt sfinte. Tot ce s-a făcut s-a făcut prin a-tot-Sfântul Dumnezeu-Cuvîntul. Iar tot ce este din Dumnezeu-Cuvîntul este cuvîntător şi sfânt. Fără Dumnezeu-Cuvîntul nu s-a făcut nimic din cele ce s-au făcut (Ioan 1:3; Coloseni 1:16; Evrei 2:10). în toate lumile lui Dumnezeu totul e sfânt, afară de păcat; iar păcatul este reaua întrebuinţare a libertăţii de către fiinţele zidite. Exemple: diavolul şi omul. Libertatea este rău întrebuinţată atunci cînd e îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Păcatul săvîrşit naşte moarte. Diavolul are două puteri de căpetenie: păcatul şi moartea. Cu ajutorul lor, el biruie oamenii şi stăpîneşte asupra lor. împărăţia păcatului şi a morţii este chiar iadul, pentru o fiinţă zidită după chipul lui Dumnezeu, cum e omul.

Făcător a toate, Dumnezeu-Cuvîntul Se face om pentru a-l slobozi pe om de păcat şi de moarte, şi astfel a-l slobozi de diavol şi de iad. Dumnezeu-cuvîntul săvîrşeşte aceasta, ca Dumnezeu-Om, prin întreaga Sa nevoinţă Dumnezeu-omenească de pe pămînt, de la întrupare până la înălţare. Prin toată această nevoinţă, El întemeiază Biserica prin Sine şi pe Sine, lucrînd în ea mîntuirea oamenilor cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune ale Duhului Sfânt. El, Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, El e Biserica, El e Preasfânta a-tot-Taină, în care şi din care sunt toate Sfintele Taine, începînd cu Sfânta Taină a Botezului.

Toate în Biserică sunt Sfântă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt, până la cel mai mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-omului celui fără de păcat, a Domnului Hristos. Ca Biserică, Dumnezeu-Omul cuprinde toate lumile, fiindcă toate lumile sunt zidiri ale Lui, toate sunt zidite prin El şi pentru El (Coloseni 1:16-20). El e şi Ziditorul, şi scopul tuturor zidirilor, al tuturor făpturilor: El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1:18); şi încă: Biserica e trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1:23).

Pentru aceasta, în El sunt a-tot-cuprinzătoare şi mîntuirea, şi în-dumnezeirea, şi în-dumnezeu-înomenirea, şi în-creştinarea, şi tot ce este mai desăvîrşit, de care are trebuinţă fiinţa omenească în toate lumile şi în toate vieţile. La aceasta slujesc toate Sfintele Taine ale Bisericii Lui şi toate sfintele fapte bune. Iar pe primul loc: Sfânta Taină a Botezului, Sfânta Taină a Mirungerii şi Sfânta Taină a Euharistiei.

Prin Sfîntul Botez, ne îmbrăcăm în Domnul Hristos, iar prin Sfînta Euharistie primim pe Domnul Hristos întreg, pentru mîntuirea noastră prin îndumnezeire, prin în-creştinare, prin în-dumnezeu-înomenire. Căci a-tot-bunul Domn S-a arătat ca Dumnezeu-Om în lumea noastră pămîntească, şi, prin Biserică, a rămas în ea ca Dumnezeu-Om. Şi astfel, în El sălăşluieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte cmiporriKuic; (Coloseni 2:9), cu un singur ţel: ca

49

toţi să ne umplem de această plinătate a Dumnezeirii (Coloseni 2:10); ca toţi să ne în-dumnezeim, în-dumnezeu-înomenim, în-creştinăm, în-treimificăm; ca toţi să ne facem “Dumnezei după har”, dumnezei-oameni după har.

Dumnezeu-Omul este marea taină a bunei-credinţe (blagocestiei) (1 Timotei 3:16), marea taină a credinţei Dumnezeu-omeneşti, şi în Dumnezeu-omul sunt toate Tainele Bisericii. Una şi aceeaşi a-tot-Dumnezeiască Taină ipostatică a celei de-a doua Feţe a Preasfintei Treimi străbate şi umple toate Tainele Bisericii, şi tot ce e în ea, şi tot ce e din ea. Fiece Sfîntă Taină izvorăşte din şi sfîrşeşte în Sfînta Taină a Bisericii: în Sfînta Taină a întrupării lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului, a Dumnezeu-omenităţii. Cu adevărat, fiecare Sfîntă Taină este a-tot-întreagă în Biserică; însă la fel este şi întreaga Biserică în fiecare Sfântă Taină.

În Biserică, totul e Sfântă Taină. Orice ierurgie e Sfântă Taină. Chiar una mică, chiar şi cea mai mică? Da. Oricare dintre ele este la fel de uriaşă ca însăşi Taina Bisericii. Fiindcă şi cea mai mică dintre ele este, în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, într-o legătură organică, vie, cu întreaga Taină a Bisericii: cu însuşi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos. Numai o pildă: rînduiala sfinţirii mici a apei. O slujbă mică, dar ce necuprinsă sfîntă minune, necuprinsă ca însăşi Biserica! Această minune iubită străbate de două mii de ani milioane şi milioane de suflete de creştini ortodocşi, le curăţeşte, le sfinţeşte, le însănătoşeşte, le nemureşte; şi nu încetează, nici nu va înceta să lucreze, cât vor dăinui pămîntul şi cerul. Iar aghiasma mică este doar una din nenumăratele Sfinte Taine ce fac neîncetat minuni în Biserica Ortodoxă a lui Hristos.

Dar şi orice sfântă faptă bună din sufletul creştinului ortodox este o Sfântă Taină. Pentru că fiecare din ele este în legătură organică genetică cu Sfînta Taină a Botezului, iar prin ea, cu întreaga Taină Dumnezeu-omenească a Bisericii. Astfel: credinţa este o sfîntă faptă bună, şi prin însuşi acest fapt este o Sfântă Taină prin care creştinul ortodox trăieşte neîncetat. Iar sfînta credinţă, cu puterea luminii sale, dă naştere în sufletul lui şi celorlalte sfinte fapte bune: rugăciunii, dragostei, nădejdii, postirii, milosteniei, smereniei, blândeţii… Şi fiecare din ele este la rîndul ei o Taină. Toate (fapte bune şi Taine) se hrănesc una pe alta, trăiesc una prin alta, se nemuresc şi se înveşnicesc una pe alta. Şi tot ce este din ele sfînt este. Drept aceea, nu este număr Tainelor în Biserica lui Hristos, în această a-tot-cuprinzătoare sfântă a-tot-Taină ceresc-pământească a Dumnezeu-omului. în ea, şi fiecare “Doamne miluieşte” este o Sfîntă Taină, şi fiecare lacrimă de pocăinţă, şi fiecare suspin al rugăciunii, şi fiecare strigăt de tînguire.

a) Sfînta Taină a Botezului

Botezul este Sfînta Taină a în-creştinării, a în-dumnezeu-înomenirii, şi prin aceasta a în-treimificării: cel botezat se îmbracă în Hristos, trăind moartea şi învierea Lui; se predă în întregime lui Hristos şi primeşte pe Hristos întreg, se face de-un-trup cu Hristos şi întreaga Biserică Dumnezeu-omenească se face a

50

lui. Fiinţa omului cea după chipul lui Dumnezeu dobîndeşte în Sfântul Botez întregul program nemuritor al vieţii sale: a trăi în Domnul Hristos, şi a se trăi veşnic pe sine ca fiinţă după chipul lui Hristos, şi a se umple fără contenire de puterile Dumnezeieşti ale Dumnezeu-Omului. Din clipa botezului, începe viaţa creştinului în Biserică, adică viaţa în-creştinării de sine harice şi de bună voie 29, cu ajutorul Sfintelor Taine şi sfintelor fapte bune. întreaga viaţă ce urmează a creştinului este înmulţire a talanţilor dobîndiţi la Sfîntul Botez. Prin botez, omul se face biserică vie a Preasfintei Treimi: întreaga lui viaţă se desfăşoară de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfînt. în creştin lucrează toate puterile de fapte bune harice 30, care în-creştinează şi în-treimifică fiinţa lui: dumnezeu-omul potenţial se face prin Dumnezeu-Omul, în Biserică dumnezeu-om haric. Totul şi întru toţi hristos, acesta este scopul şi programul vieţii creştine, atît în timp, cât şi în veşnicie (Coloseni 3:11).

b) Sfînta Taină a Mirungerii

Deşi se dă prin lucrarea nevoinţei Dumnezeu-omeneşti a singurului iubitor de oameni, Domnul Hristos, mirungerea este mai cu seamă Taina Sfîntului Duh. într-adevăr, Sfânta Taină a Botezului şi Sfânta Taină a Mirungerii sunt o Taină îndoit-una. Primit prin Sfântul Botez în Dumnezeu-Omul Hristos, în trupul Lui, Biserica, creştinul primeşte în Sfînta Taină a Mirungerii “pecetea darului Sfântului Duh”, adică harul Duhului Sfînt. Fiindcă, în Sfîntul Botez după cuvintele de Dumnezeu înţelepţitului Cabasila creştinul dobîndeşte o nouă fiinţă şi fiinţarea după Hristos to ei vai Kai oÂuic; UTToaTrvai KaTa XpiaTOV 31; iar în Sfînta Mirungere i se dăruiesc toate puterile, şi darurile şi energiile harice în-creştinătoare ale Duhului Sfânt, pentru viaţa cea nouă în Hristos, viaţa dumnezeu-omenească. în Sfânta Mirungere, persoana omenească este unsă cu Duhul Sfânt după chipul şi asemănarea Unsului lui Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului Hristos. în această Sfîntă Taină se prelungeşte Sfînta Cincizecime, care nu încetează niciodată în Biserica lui Hristos.

c) Sfânta Taină a Euharistiei

Sfântul program şi sfânta nevoinţă a sfintei Taine a Botezului se împlineşte cel mai desăvîrşit în Sfînta Taină a împărtăşaniei: deplina în-creştinare, îndumnezeu-înomenire. Aici se trăieşte haric întreaga iconomie Dumnezeu-omenească a mântuirii, de la întrupare până la înălţare, ca viaţă a vieţii noastre şi ca suflet al sufletului nostru. Sfînta Liturghie este, după cuvîntul de Dumnezeu insuflat al Sfîntului Teodor Studitul, repetarea întregii iconomii Dumnezeu-omeneşti

29 blagodatno-dobrovoljnog (n. tr.)

30 blagodatno-vrlinske (n. tr.)

31 De vita in Christo, lib. I: PG 150, 504A. Vezi şi traducerea românească a lui Teodor Bodogae, Despre viaţa în Hristos, în volumul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1989.

51

a mântuirii 32. Aceasta se accentuează îndeosebi la sfîrşitul Sfintei Liturghii a Marelui Vasilie, unde se spune: împlinitu-s-a şi s-a săvîrşit […], Hristoase, Dumnezeul nostru, Taina iconomiei mântuirii Tale. 33 Temeiul Sfintei Euharistii, după Sfinţii Părinţi, este următorul: “Dumnezeu se face om ca omul să se facă Dumnezeu. Şi cel ce se împărtăşeşte mărturiseşte cu smerenie: “trupul lui Dumnezeu mă în-dumnezeieşte şi mă hrăneşte: în-dumnezeieşte duhul, iar mintea o hrăneşte în chip străin. La mijloc este o străină, nespus de mare taină; cel ce se împărtăşeşte tremură tot de spaimă şi îşi grăieşte lui-şi la fiecare împărtăşanie: “Uitîndu-te la de Dumnezeu făcătorul sînge, omule, să te cuprindă spaima. Şi cel ce se împărtăşeşte trăieşte neasemuita bună-vestire a tuturor lumilor omeneşti: se umple de toată plinirea Dumnezeirii uav to TTÂrpu)pa tou 0£ou (Efeseni 3:19; v. Coloseni 2:10).

Sfînta împărtăşire este apogeul realismului Dumnezeu-omenesc. De la întruparea Dumnezeu-Cuvântului, Dumnezeu-Omul Domnul Hristos S-a făcut realitatea cea mai vădită, şi mai fără de moarte şi mai veşnică a tuturor lumilor. Mai ales a lumilor noastre omeneşti. Cu noi este Hristos, cu noi este Dumnezeu = Emanuil, cu noi este Dumnezeu în veci (Matei 1:23). Cel mai convingător martor al acestui fapt este Biserica, trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos. Biserica trupul lui Hristos; Euharistia trupul lui Hristos. Identitate de esenţă: Biserica în Euharistie, Euharistie în Biserică. Unde nu este Dumnezeu-Omul, acolo nu este Biserică; iar unde nu este Biserică, acolo nu există Euharistie. în afara acestora, totul este erezie, nebiserică, antibiserică, pseudobiserică. Ca trup al lui Hristos, Biserica este unitate sobornicească, dar tot aşa şi unitate a sobornicităţii. Acest lucru se întâmplă şi pentru Euharistie ca trup al lui Hristos: un singur trup sîntem noi, cei mulţi, şi o singură pâine, că toţi din aceeaşi pâine ne împărtăşim (1 Corinteni 10:16-17). Da, un singur trup sîntem noi, cei mulţi, şi asta sub un singur cap: Dumnezeu-Omul Hristos. Drept aceea, atît în Euharistie, cât şi în Biserică, Dumnezeu-Omul Hristos este totul şi toate: Şi El este mai înainte de toate, şi toate sunt în El (Coloseni 1:17).

32 După Sfîntul Teodor Studitul, Sfânta Euharistie e “centrul întregii iconomii a mântuirii. Operele Preacuviosului Teodor Studitul, tom 1, p. 126, Sankt-Petersburg, 1907.

33 Acelaşi lucru este exprimat indirect şi la sfîrşitul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

52

SFINTELE FAPTE BUNE

înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului, înainte de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, în lumea noastră pământească faptele bune erau nişte năluciri ireale, nişte năzuinţe de neîmplinit, nişte idei lipsite de viaţă. Aşa au fost ele în toate religiile necreştine, în toate filosofiile, eticile, sociologiile, culturile, civilizaţiile ne-Dumnezeu-omeneşti. Dumnezeu-Omul Hristos este cea dintîi personificare a tuturor sfintelor fapte bune şi prima desăvîrşită înfăptuire a lor pe pămînt. Faptele bune şi Domnul Hristos sunt una. Adevărul acesta îl binevesteşte Sfîntul Maxim Mărturisitorul: însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este fiinţa tuturor faptelor bune. 34 Numai în lumea noastră pământească a dat Domnul Hristos trup faptelor bune, ca şi Bisericii. Dar întrucât Domnul Hristos este întreg în Biserică ea este trupul Lui, iar El este capul ei drept aceea şi toate faptele Lui bune viază în Biserică. Şi mădularele Bisericii, care viază în ea,

viază în aceste sfinte fapte bune şi după măsura rîvnei lor ating a lor mîntuire, în-creştinare, în-dumnezeire, în-dumnezeu-înomenire.

în Biserică, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, Dumnezeu-Omul Hristos Se sălăşluieşte în noi şi trăieşte în noi. Prin Sfîntul Botez, omul se în-

creştinează, iar după aceea în-creştinează întreaga sa viaţă, o în-dumnezeu”nomeneşte prin celelalte sfinte Taine şi sfinte fapte bune. Orice sfîntă faptă bună este o nevoinţă cu foarte multe ramuri. în fruntea sfintelor fapte bune stă credinţa. Ea este rădăcina şi inima tuturor sfintelor fapte bune. Din credinţă se nasc toate sfintele fapte bune: rugăciunea, dragostea, pocăinţa, smerenia, postul, blîndeţea, milostenia şi celelalte. Adevărul acesta îl binevesteşte Sfîntul Apostol, spunînd creştinilor: Toată silinţa punînd, adăugaţi la credinţa voastră fapta bună ev Tr TTiaei rpu)V Tpv ap£TrV (2 Petru 1:5); sau, mai mult: a-tot-fapta bună = Domnul Hristos, fiindcă sînteţi datori să mărturisiţi prin viaţa voastră toate faptele bune tac; apcrag domnului Hristos (I Petru 2:9). Fiecare faptă bună este neapărat trebuincioasă omului pentru mîntuire. Ca să atingă mîntuirea, omul are neapărată trebuinţă a se nevoi şi cu nevoinţa credinţei, şi cu nevoinţa dragostei, şi cu nevoinţa rugăciunii, şi cu nevoinţa postului, şi cu nevoinţă fiecărei fapte bune evanghelice. Fără credinţă nu este mântuire, căci fără de credinţă nu este cu putinţă a bine-plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Deopotrivă însă, nu este cu putinţă mântuirea fără dragoste, nici fără rugăciune, nici fără post, nici fără milostenie, nici fără celelalte sfinte fapte bune. Aceasta se vede limpede din Sfânta Evanghelie a Mântuitorului, pe care El a propovăduit-o atît în persoană, cât şi prin sfinţii Săi binevestitori: Apostolii şi Părinţii. Drept aceea, de Dumnezeu înţelepţitul nevoitor ortodox Nichita Stithat, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, bine-vesteşte în a sa Mărturisire de credinţă: “credem şi

34 OuSia yap ttoîvtwv apeTwv auToţ eoTiv o Kupioţ rpwv Iioouţ XpioToţ (Ambigua: PG 91, 1018D)

53

în trebuincioasa viaţă curată şi Îmbunătăţită, care Împreună cu dreapta credinţă este trebuincioasă mântuirii. 35

“Dumnezeu este fapta bună a-tot-desăvîrşită r TTavT£Ârc; ap£Trî. 36 Aceasta e învăţătura apostolească-părintească, aceasta e Predania sfântă a Bisericii lui Hristos. “firea Dumnezeiască este izvorul a toată fapta bună. 37 “scopul vieţii Îmbunătăţite: asemănarea cu Dumnezeu r npoc; to 0£iov opouoaic;. 38 Drept aceea, în fapta bună este un singur hotar al desăvîrşirii: a nu avea nici un hotar” 39.

Din toate aceste pricini, fără sfintele fapte bune omul nu are mîntuire, îndumnezeire, în-creştinare, rai, împărăţia cerurilor. Sfintele Taine sunt, fără îndoială, sfinte dogme ale credinţei noastre, ale mântuirii noastre. însă şi sfintele fapte bune sunt deopotrivă sfinte dogme ale credinţei noastre, ale mântuirii noastre. Fără Sfântul Botez nu este mîntuire. Aceasta e o dogmă de neschimbat a mântuirii în Dumnezeu-omeneasca Biserică a Mântuitorului. Dar şi fără credinţă, şi fără dragoste, nu este mîntuire. Pentru aceea, şi credinţa, şi dragostea sunt, de asemenea, dogme de neschimbat ale mântuirii. Fiecare Sfîntă Taină este o dogmă; şi fiecare sfîntă faptă bună evanghelică este o dogmă. Atît Sfintele Taine, cât şi sfintele fapte bune alcătuiesc o singură nevoinţă organică nedespărţită a mântuirii, nevoinţă Dumnezeu-omenească a mântuirii.

Poruncile Domnului din Evanghelie nu sunt altceva decât dogme morale. De pildă: fiecare fericire din Predica de pe Munte este o dogmă. Fără prima fericire, nu este mîntuire, căci fără smerenie nu este mîntuire. La fel: fără rugăciune, fără postire, fără dragoste nu este mîntuire. Toate acestea sunt dogme etice evanghelice, pururea neapărat trebuincioase, pururea nestrămutate, pururea de datoria tuturor. Fiecare sfîntă faptă bună este o dogmă, o sfîntă dogmă a vieţii creştineşti. Iar mai înainte de toate credinţa lucrătoare prin dragoste (Galateni 5:6). Toate faptele bune = toate poruncile cresc, izvorăsc, înfloresc din credinţă. Este un adevăr Dumnezeu-omenesc: toate dogmele morale sunt neapărat trebuincioase pentru mîntuire, pentru în-dumnezeire, pentru

în-dumnezeu-omenire. Ele şi sunt puteri Dumnezeieşti harice, de viaţă făcătoare, prin care omul se mîntuieşte, în-dumnezeindu-se cu ajutorul lor. Ele se întăresc şi se fac a-tot-puternice cu ajutorul Sfintelor Taine: a pocăinţei, a mărturisirii, a împărtăşaniei…

Faptele bune evanghelice sunt sfinte puteri Dumnezeu-omeneşti ce izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos şi au putere Dumnezeu-omenească. Ca atare, ele sunt în acelaşi timp puteri de-dumnezei-făcătoare, în-dumnezeitoare: pe omul creştin îl schimbă la faţă, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl în-dumnezeiesc.

35 npo£K0£aiç opoÀoyiaç Kai ttiotewç, Opuscules et lettres, SC 81, p. 460.

36 Sfîntul Grigorie alNyssei, De vita Moysis, PG 44, 301 A.

37 Sfântul Grigorie al Nyssei, De anima etressurectione, PG 46, 104A.

38 Sfîntul Grigorie alNyssei, De beatitudine, PG 44, 1200C.

39 Sfântul Grigorie al Nyssei, De vita Moysis, PG 44, 300D.

54

Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omeneşti şi toate faptele bune necreştine, fie ele filosofice, religioase, ştiinţifice, culturale, civilizatorice, politice. în fiecare faptă bună evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu şi omul. Sinergismul Dumnezeu-omenesc, împreună-lucrarea Dumnezeu-omenească, este legea de temelie a tuturor faptelor bune evanghelice. După nemuritoarea bună-vestire a sfântului Apostol, suntem împreună-lucrători ai lui Dumnezeu 0eou eapev auvepyoi (1 Corinteni 3:9). Libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a fiinţei omeneşti asigură omului împreună-lucrarea după chipul Dumnezeiesc cu Dumnezeu. Fiecare nevoinţă Dumnezeu-omenească este o nevoinţă harică de bună voie a omului. Cumpăna Dumnezeu-omenească în nevoinţele omeneşti întru faptele bune o păstrează Domnul Iisus Hristos, în calitatea Sa de cap al Bisericii şi al tuturor mădularelor ei, în aşa fel încât Dumnezeiescul să nu păgubească omenescul, şi nici omenescul să nu păgubească Dumnezeiescul.

În nevoinţa mântuirii omului, Dumnezeu Se arată, prin puterile mântuitoare, în Sfintele Taine; iar omul, în nevoinţa mântuirii sale, se arată prin sfintele fapte bune. Între sfintele fapte bune, credinţa este cea dintîi, atît ca obîrşie, cât şi ca număr. Din ea iau naştere toate celelalte fapte bune: dragostea, rugăciunea, nădejdea, postirea, smerenia, blîndeţea, milostivirea, pocăinţa şi celelalte. în toate le ajută şi împreună-lucrează cu ele sfintele puteri Dumnezeieşti ale Sfintelor Taine. în nevoinţa mântuirii, Sfintele Taine şi sfintele fapte bune alcătuiesc un singur întreg Dumnezeu-omenesc. în lucrarea de mîntuire, împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc cu libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului se desfăşoară după legile Persoanei Dumnezeu-omeneşti a lui Hristos, care domnesc şi în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos biserica, fiind valabile şi obligatorii pentru fiecare mădular al Bisericii. Atît harul lui Dumnezeu, cât şi libertatea cea după chipul lui Dumnezeu a omului sunt deopotrivă lucrătoare. Fiindcă Dumnezeu pe nimeni nu mîntuieşte cu de-a sila. Dacă omul nu vrea fapta bună, adică credinţa şi toate celelalte fapte bune, el nu are mîntuire, este mort, este un hoit. De asemenea, dacă nu vrea Sfintele Taine, nu are mîntuire, este mort pentru Dumnezeu, este un hoit. “Nu e a tuturor credinţa” (2 Tesaloniceni 3:2).

Înţelepciunea rugăciunii Bisericii binevesteşte fără tăcere: Dumnezeu este “Dumnezeul milei”, “Dumnezeul bunătăţii”, “Dumnezeul iubirii de oameni. Pe scurt: Dumnezeu este Dumnezeul a toată fapta bună. Un astfel de Dumnezeu este în realitatea noastră pămîntească, omenească, istorică, numai Dumnezeu-omul Hristos. El este cu adevărat personificarea, şi pilda, şi icoana, oricărei fapte bune. Ca dragoste, El este dragostea desăvîrşită; ca bunătate, El este bunătatea desăvîrşită; ca iubire de oameni, El este iubirea de oameni desăvîrşită. Se poate spune cu a-tot-încredinţare: Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună. Pe scurt: El este desăvîrşirea Dumnezeu-omenească a oricărei fapte bune. Pentru

55

aceasta, scopul vieţii oricărui creştin este a-tot-îmbunătăţirea, în-creştinarea, îndumnezeu-omenirea, în-treimificarea. Da, în-treimificare: fiindcă acolo unde este Fiul, acolo este şi Tatăl, acolo este şi Duhul Sfânt: întreaga Dumnezeire în trei Ipostasuri şi nedespărţită.

în Dumnezeu-Omul Hristos, fiece faptă bună este şi Dumnezeieşte desăvîrşită, şi pe temei Dumnezeu-omenesc desăvîrşită, şi ca atare omul poate ajunge la ea şi o poate înfăptui. Omul, fiind zidit după chipul lui Dumnezeu, adică după chipul lui Hristos, are chiar în această fire a sa seminţele cele după chipul lui Hristos ale sfintelor fapte bune Dumnezeieşti. Domnul Hristos Dumnezeu, făcându-Se om, ne arată în Sine şi în viaţa Sa toate aceste fapte bune în plinătatea şi desăvîrşirea lor Dumnezeu-omenească. Şi fiecare om, dus şi călăuzit de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, poate să dezvolte până la desăvîrşire faptele bune în firea sa cea după chipul cu Hristos. Dacă omul nu ar fi fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeieşti ar fi fost pentru firea lui nefireşti, Împotriva firii, impuse în chip mecanic; însă, de vreme ce omul a fost zidit după chipul lui Dumnezeu, faptele bune Dumnezeieşti sunt pentru el şi fireşti, şi cu putinţă de înfăptuit, şi cu totul potrivite şi firii lui omeneşti. Dumnezeu, făcându-Se om, a arătat ca Dumnezeu-Om, în realitatea noastră pămîntească, pe temei omeneşte evident şi convingător, adevărul acesta: Dumnezeu-Omul este fapta bună = Dumnezeu-Omul este a-tot-fapta bună; în El şi prin El, omul, ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu, poate prin osteneala sa cea de bună voie, cu Împreună-lucrarea harului Sfintelor Taine să ajungă la toată fapta bună şi să trăiască a-tot-fapta bună. în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, tot ce este al lui Hristos se face al nostru, prin urmare şi fapta bună a Lui, şi însăşi a-tot-fapta bună. în aceasta stă întreaga morală evanghelică Dumnezeu-omenească, întreaga morală a Bisericii şi a mădularelor ei.

56

IERARHIA BISERICEASCĂ

în esenţă, şi în toate vredniciile şi dimensiunile ei Dumnezeu-omeneşti, ierarhia este de la “veşnicul Arhiereu”, Dumnezeu-Omul Hristos, cea de a doua Faţă a Sfintei Treimi. Drept aceea, Dumnezeu-omenitatea e şi esenţa şi măsura ierarhiei, ierarhicităţii. Aceasta este de la El, şi El este în ea (Efeseni 4:11-13). De aceea El Se şi identifică pe Sine cu ea, binevestind Sfinţilor Apostoli: Cel care vă ascultă, pe Mine mă ascultă; şi cel ce vă nesocoteşte, pe Mine mă nesocoteşte… Şi, iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Luca 10:16; Matei 28:20). Aşadar, acolo unde este Dumnezeu-Omul Domnul Hristos, veşnicul Arhiereu, acolo este şi ierarhia şi preoţia veşnică (Evrei 7:21-27). Biserica, fiind trupul Dumnezeu-Omului Hristos, este singura adevărată posesoare şi păstrătoare veşnică a preoţiei şi ierarhiei veşnice, Dumnezeu-omeneşti; care, prin sfinţenia sa Dumnezeu-omenească, revarsă şi împarte fără încetare, prin Sfintele Taine, toate puterile Dumnezeieşti trebuincioase fiinţei omeneşti pentru buna-credinţă = pentru viaţa Dumnezeu-omenească, atît în lumea aceasta, cât şi în cea de dincolo, pentru în-dumnezeire, pentru îndumnezeu-omenire (v. 2 Petru 1:2-4). în chip firesc şi logic, toate acestea se împlinesc şi fiinţează în Biserică în calitatea acesteia de trup, de organism Dumnezeu-omenesc, în care domnesc fără încetare legile capului Dumnezeu-omenesc, ale Domnului Iisus Hristos. Drept aceea, în toată Sfânta Predanie a Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi împărăţeşte adevărul: “episcopul e în Biserică şi Biserica în episcop. 40 Şi încă: Unde este Hristos, acolo este şi Biserica sobornicească. 41 Sf. Ignatie Purtătorul de Dumnezeu, ucenic al Apostolilor, porunceşte creştinilor: “cu toţii să cinstiţi pe diaconi ca pe o poruncă a lui Iisus Hristos, pe episcop ca pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Tatăl, iar pe presviteri ca pe o adunare a lui Dumnezeu, ca pe soborul Apostolilor. Fără aceştia, nu este Biserică. 42

Atît ca organism, cât şi ca organizaţie, Biserica este o fiinţă cu totul singulară în lumea noastră pământească. Ca organism, ea e un organism Dumnezeu-omenesc, e însuşi Domnul Iisus Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. Şi ca organizaţie Biserica este, de asemenea, o organizaţie Dumnezeu-omenească: a clerului, a mirenilor şi a celorlalte elemente pămînteşti dimpreună cu ei. în toate acestea însă, Dumnezeu-Omul şi Dumnezeu-omenitatea sunt în veac şi desăvîrşita a-tot-valoare, şi suprema a-tot-măsură. Şi în ce priveşte calitatea de organizaţie a Bisericii Dumnezeu-Omul este întotdeauna singurul cap al ei. Iar acolo unde El, Dumnezeu-Omul, este înlocuit

40 Sfîntul Ciprian: “episcopus est in ecclesia, et Ecclesia in episcopo”. (Epist. 66: 69).

41 Sfîntul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu: îottou av r Iroou; XpioToţ, eicei r Ka0oAiKr £KKAraiaî. Epistola către Smirneni VIII: 2.

42 Acelaşi, Epistola către Tralieni III.

57

cu un om, fie acesta de o sută de ori “infailibil”, acolo I se taie capul Dumnezeu-omului, şi nu mai e Biserica. Nu mai e ierarhia Dumnezeu-omenească, apostolească, şi prin însuşi acest fapt dispare succesiunea apostolică.

În întregimea sa, Sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe este însuşi Dumnezeu-Omul Domnul Hristos. Şi ce ar putea oamenii să dea şi să adauge Sfintei Predanii = a-tot-desăvîrşitului Dumnezeu-Om Hristos? în faţa a-tot-bogatului Dumnezeu-Om, toţi oamenii din toate timpurile de pe această planetă a lui Dumnezeu şi fiecare om în parte nu sunt altceva decât cerşetori nimicnici. Cerşetori nimicnici, care, prin păcat, au sărăcit de tot ca urmare a morţii, care le răpeşte tot ce este Dumnezeiesc, tot ce este ceresc, tot ce este fără de moarte, tot ce e veşnic. Iar a-tot-bunul şi a-tot-milostivul Domn Hristos, pentru credinţa apostolească în El, dăruieşte fiecărui om toate veşnicele şi niciodată căzătoarele bogăţii Dumnezeieşti: adevărul veşnic, dreptatea veşnică, dragostea veşnică, viaţa veşnică şi toate celelalte, pe care numai Dumnezeul dragostei singurul iubitor de oameni adevărat le poate dărui unui om. Drept aceea, pentru fiinţa omenească nu există în toate lumile decât o singură bunăvestire adevărată şi o singură bucurie fără de moarte: Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos Iisus. în El sunt toate tainele, atît ale lui Dumnezeu, cât şi ale omului. Mare şi dulce este taina credinţei noastre, a blagocestiei noastre: Dumnezeu S-a arătat în trup, în om. Aceasta este prima jumătate a veşnicului a-tot-adevăr. Iar cealaltă este aceasta: omul s-a arătat în Dumnezeu (v. 1 Timotei 3:16). Pentru toate aceste pricini, minunatul Domn Hristos, Dumnezeu-Omul, este singurul lucru de trebuinţă fiinţei omeneşti şi neamului omenesc, în toate lumile văzute şi nevăzute (v. Luca 10:42).

58

DUMNEZEIASCA SLUJIRE BISERICEASCĂ ŞI PRAZNICELE BISERICEŞTI

întreaga viaţă a Bisericii este o neîncetată slujire a lui Dumnezeu, neîncetată slujbă, şi drept aceea în Biserică fiecare zi este un praznic: în Biserică, în fiecare zi se slujeşte lui Dumnezeu şi se prăznuieşte unul sau mai mulţi Sfinţi. în Biserică, viaţa este neîncetată vieţuire împreună cu toţi Sfinţii (Efeseni 3:18). Sfântul de astăzi ne încredinţează Sfinţilor de mîne, cei de mâine celor de poimîne, şi aşa mai departe: crugul (ciclul) anului nu are sfîrşit. Prăznuind praznicele şi Sfinţii, trăim în rugăciune şi în adevăr harul lor şi sfintele lor fapte bune, după măsura credinţei noastre: fiindcă Sfinţii nu sunt altceva decât personificarea şi întruparea sfintelor fapte bune evanghelice, ale acestor dogme fără de moarte ale credinţei noastre, ale mântuirii noastre.

Veşnicele adevăruri ale sfintelor fapte bune se preschimbă în viaţa noastră, mai întâi de toate şi în cea mai mare măsură, în rugăciune, în slujbă. Rugăciunea este climatul cel mai potrivit pentru sporirea a toată fapta bună evanghelică. Slujbele pogoară darul în libertatea noastră, iar harul lui Dumnezeu, înfrăţit cu libertatea noastră, strămută în viaţă adevărurile evanghelice dogmatice şi morale. Biserica toată, ca trup al lui Hristos, ia parte la aceasta prin trupul euharistic, care este cea mai înaltă “sfinţenie a sfinţeniilor” în lumea noastră pământească şi în toate lumile omeneşti. Totul ia parte în sfîntul trup al Bisericii, întotdeauna împreună cu toţi Sfinţii, la această Împreună-lucrare; şi noi, prin Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi prin toţi Sfinţii, ne dăm pe noi înşine, şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu. în slujbele Bisericii totul este ceresc-pământesc, Dumnezeu-omenesc; totul uneşte pe Dumnezeu cu oamenii, cerul cu pămîntul, timpul cu veşnicia; toate cele pămînteşti trăiesc prin cer, tot ce este vremelnic trăieşte prin veşnicie, tot omul trăieşte prin Dumnezeu. Astfel se desfăşoară nestrămutata nevoinţă Dumnezeu-omenească a mântuirii, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. Fiindcă Biserica este cerul pe pămînt, Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu.

Cine sunt martorii acestui fapt? Toţi Sfinţii Bisericii lui Hristos, de la primul până la cel din urmă. Toate sfintele cărţi de slujbă ne-o arată în chipul cel mai grăitor şi ne-o dovedesc în chipul cel mai de netăgăduit: fiecare sfînt al Bisericii este urzit din sfintele fapte bune; fiecare s-a zidit pe sine prin sfintele fapte bune; fiecare s-a prefăcut şi s-a schimbat la faţă prin sfintele fapte bune. Acest lucru este valabil şi pentru Sfinţii Apostoli, şi pentru Sfinţii Mucenici, şi pentru Sfinţii Mărturisitori, şi pentru Sfinţii Prooroci, şi pentru Sfinţii Cuvioşi, şi pentru Sfinţii Doctori fără de arginţi, şi pentru toţi Sfinţii îndeobşte. în fiecare dintre ei sunt de faţă şi a-tot-lucrătoare sfintele fapte bune, în frunte cu credinţa, în fapt, fiecare sfântă faptă bună este o nevoinţă de bună voie a libertăţii noastre

59

celei după chipul lui Dumnezeu. Şi Împreună-lucrarea noastră personală cu Mîntuitorul, cea spre mîntuirea noastră, stă mai întâi de toate în sfintele fapte bune. Toate faptele bune alcătuiesc un întreg organic, un singur organism, un organism Dumnezeu-omenesc. Ele cresc una din cealaltă, şi trăiesc una în cealaltă, şi se întăresc una în cealaltă, şi se nemuresc una în cealaltă. Fiece faptă bună este într-un fel a-tot-faptă bună. Astfel, credinţa este a-tot-faptă bună: fiindcă, dacă e vie, ea trebuie să se păstreze prin dragoste, nădejde, rugăciune, postire, milostenie, pocăinţă şi celelalte sfinte fapte bune. Chiar aşa: şi rugăciunea, şi dragostea, şi nădejdea, şi postirea, şi toate celelalte fapte bune toate se hrănesc una din alta, şi iau viaţă, şi se desăvîrşesc, şi se nemuresc.

Toţi Sfinţii lui Dumnezeu sfinţiţii Ierarhi, Dumnezeieştii Prooroci, cetele Cuvioşilor, Sfintele Femei şi ceilalţi s-au proslăvit bineplăcînd lui Dumnezeu prin fapte îmbunătăţite cvapcTOK; npa£,cai. Ierarhii lui Hristos, şi ceata Cuvioşilor, şi a Proorocilor, şi adunarea tuturor Drepţilor, strălucind cu frumuseţile faptelor bune au ajuns în corturile cereşti 43.

În Biserica Ortodoxă, Dumnezeu-Omul este Alfa şi Omega, începutul şi Sfîrşitul, Cel dintîi şi Cel de pe urmă (Apocalipsa 1:8, 10, 17; 21:6). în ea, domnesc legi Dumnezeu-omeneşti. în ea, tot omul este legiuit şi cârmuit de către Dumnezeu; tot ce este omenesc şi al omului este legiuit şi cîrmuit de ceea ce este Dumnezeiesc şi al lui Dumnezeu. în ea, omul este întotdeauna în stare de rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Ca organism Dumnezeu-omenesc, Biserica este casă de rugăciune. Fiecare mădular al Bisericii este o celulă după chipul lui Dumnezeu în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Mîntuirea este de fapt trăirea necurmată a întregii vieţi de rugăciune a Bisericii. Aceasta este nevoinţa În-bisericirii. Fiecare mădular al Bisericii trăieşte întreaga viaţă Dumnezeu-omenească a Bisericii, după măsura credinţei lui şi după măsura Sfintelor ei Taine şi sfintelor ei fapte bune. Fiecare credincios este Biserică în mic.

Toată viaţa Dumnezeu-omenească a Bisericii şi toate adevărurile Dumnezeu-omeneşti ale Bisericii se arată în chipul cel mai desăvîrşit şi credincios în slujbele ei. în acestea se săvîrşeşte şi se trăieşte în rugăciune tot ce este Dumnezeu-omenesc, şi pe acest temei se plăsmuieşte teologia rugăciunii. în întregimea sa, viaţa liturgică a Bisericii este cea mai credincioasă predanie a Bisericii, veşnic via şi nemuritoarea Sfântă Predanie. Şi în ea este întreg minunatul Dumnezeu-Om, Domnul Iisus Hristos, iar împreună cu El, şi prin El şi pentru El sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sfinţii toţi, de la primul până la cel din urmă.

Slujbele ortodoxe sunt viaţa adevărată şi vie a Bisericii, la care ia parte fiecare mădular al Bisericii, prin trăirea a tot ce este Dumnezeu-omenesc, a tot ce e apostolesc, a tot ce e al Sfinţilor Părinţi. în această trăire, întregul trecut Dumnezeu-omenesc al Bisericii este întotdeauna de faţă ca o realitate actuală şi ca un prezent contemporan. în Biserică, tot trecutul este prezent şi tot prezentul

43 Octoih, glas 4, Sîmbătă, la Liturghie, Fericirile.

60

este trecut. De fapt, în Biserică există numai prezent neţărmurit. Totul este în ea nemuritor şi Sfânt, totul este apostoleşte sobornicesc şi Dumnezeu-omeneşte catolic, universal. Fiecare aparţine tuturor şi toţi fiecăruia, potrivit haricei puteri a sfintei dragoste Dumnezeu-omeneşti, ce izvorăşte toată din sfânta credinţă Dumnezeu-omenească şi nemureşte prin celelalte sfinte fapte bune Dumnezeu-omeneşti, şi în primul rînd prin rugăciune.

Această dumnezeiască tradiţie liturgică de rugăciune a Bisericii ne păzeşte cu frică şi cutremur pline de evlavie cea mai mare comoară a tuturor lumilor omeneşti: pe Dumnezeu-Omul Hristos Domnul şi tot ce este al Lui. Astfel a păzit, El, în deplinătatea Persoanei Lui Dumnezeu-omeneşti, pururea via, a-totdesăvîrşita, Sfîntă Predanie a Bisericii. în toate slujbele Dumnezeieşti se săvîrşeşte mereu Sfânta Taină Dumnezeu-omenească a Dumnezeu-omeneştii iconomii a mântuirii. Mai cu seamă în Sfânta Liturghie. în rugăciunile de încheiere ale Liturghiei Marelui Vasile se spune: împlinitu-s-a şi s-a săvîrşit…, Hristoase Dumnezeul nostru, Taina iconomiei Tale to Trc; oiicovopiac; pucrrrpiovî. Tocmai părtăşia noastră vie, de rugăciune, la aceasta alcătuieşte mîntuirea noastră, în-creştinarea noastră, în-dumnezeirea noastră, în-dumnezeu-omenirea noastră a-tot-cuprinzătoare prin Biserică; într-un cuvînt: îm-bisericirea noastră a-tot-cuprinzătoare. Nevoinţa de bună voie, prin har şi fapte bune, a îndumnezeu-omenirii, este întotdeauna chiar nevoinţa îm-bisericirii.

În fapt, mîntuirea omului stă în trăirea Dumnezeu-omenească sobornicească împreună cu toţi Sfinţii (Efeseni 3:15) în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Trăirea aceasta este neîncetată, de fiecare zi. Fiindcă în fiecare zi se prăznuieşte câte un Sfânt sau mai mulţi, care lucrează şi Împreună-lucrează la mîntuirea noastră. Părtăşia noastră de rugăciune cu Sfinţii ne asigură mîntuirea. Drept aceea este neapărat trebuincioasă prăznuirea tuturor praznicelor, de la primul până la cel din urmă: a praznicelor Domneşti, ale Născătoarei de Dumnezeu, îngereşti, apostoleşti, muceniceşti şi a celorlalte. De asemenea, toate slujbele de zi şi de noapte, de la prima până la cea din urmă, zidesc mîntuirea noastră. Iar prin toate acestea şi în toate acestea întreg Dumnezeu-Omul Hristos, ca Biserică, şi cap al Bisericii, şi trup al ei, cu toate adevărurile sfinte şi netrecătoare, şi cu întreaga viaţă Dumnezeu-omenească în toate nemărginirile.

În nemăsurat de tainicul organism Dumnezeu-omenesc al Bisericii, se creşte în primul rînd prin rugăciune, şi totdeauna se trăieşte în el prin rugăciune Prin părtăşia de rugăciune la slujbele Dumnezeieşti, fiecare din noi săvîrşeşte nevoinţa sa de în-creştinare, schimbare la faţă, în-dumnezeire, în-treimificare. Şi asta totdeauna împreună cu toţi Sfinţii. Trăirea aceasta este întotdeauna personală în toate privinţele şi sobornicească în toate privinţele. în obştea Sfinţilor se trăieşte în primul rînd prin rugăciune şi părtăşia se face prin rugăciune. Drept aceea, rugăciunea este cea mai trebuincioasă sfântă faptă bună pentru fiecare creştin. în corul faptelor bune, rugăciunea este conducătorul de

61

Corinteni. Ea rînduieşte locul fiecărei fapte bune şi îi dă duhul şi insuflarea cuvenită. Prin ea, fiece faptă bună creşte, şi se dezvoltă, şi îşi păstrează locul între celelalte sfinte fapte bune, Dumnezeu-omeneşte alcătuind lucrarea sfintelor fapte bune în nevoinţa mântuirii.

Slujbele ortodoxe înseamnă Sfânta Evanghelie şi Sfînta Predanie traduse şi preschimbate în minunate şi de viaţă făcătoare stihiri, tropare, condace, canoane, stihuri, cîntări, suspine, strigăte, lacrimi. Tot adevărul Dumnezeu-omenesc, şi dreptatea Dumnezeu-omenească, şi dragostea, şi înţelepciunea, şi viaţa, şi nemurirea, şi veşnicia, ni se Îmbie aici ca rugăciune, ca Sfântă împărtăşanie, ca sfinte porunci, ca Sfinte Taine, ca sfinte fapte bune. Oriunde atingi, dai de Sfânta Predanie vie, de curgerea sîngelui ei, de nervii ei, de oasele ei, de inima ei, de ochii, de conştiinţa, mintea, cugetul ei. Şi, când sufletul se revarsă prin rugăciune în aceste adevăruri Dumnezeu-omeneşti şi în viaţa Dumnezeu-omenească a Bisericii, toate sfintele fapte bune cresc cu creşterea după Dumnezeu (Coloseni 2:19). Şi întreg sufletul creşte către dumnezeu-omul cel după har creştinul cel adevărat.

Prin trăirea vieţii liturgice a Bisericii, se zideşte persoana creştină: dumnezeu-omul cel după har, bărbatul cel desăvîrşit întru măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta este calea cea mai sigură şi nevoinţa cea mai mîntuitoare. Creşterea harică Dumnezeu-omenească se înfăptuieşte neîncetat prin fiecare rugăciune, şi cerere, şi lacrimă, şi strigăt, şi suspin, şi tânguire, şi mărturisire. în lucrarea aceasta toţi Sfinţii ne sunt călăuzitori şi învăţători. Ei – „ochii Bisericii lui Hristos” 44 ne duc şi ne călăuzesc spre scopul Dumnezeu-omenesc al fiinţei noastre omeneşti.

în creştinul ortodox, fiecare gînd se naşte întru rugăciune şi se termină cu rugăciune. La fel şi fiecare simţământ. El înfăptuieşte o aşezare de rugăciune faţă de sine şi faţă de lumea înconjurătoare, iar mai înainte de toate şi mai presus de toate faţă de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. în rugăciune totul se în-dumnezeu-omeneşte, totul se împlineşte prin Dumnezeu: gîndul se schimbă la faţă în gînd în-dumnezeit, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc şi nemuritor al gîndului; simţirea creşte în simţire în-dumnezeită, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc şi nemuritor al simţirii; conştiinţa creşte în conştiinţă îndumnezeită, şi mintea în minte în-dumnezeită, şi voia în voie în-dumnezeită, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc şi nemuritor al lor; pe scurt: omul se împlineşte întru dumnezeu-om, fiindcă acesta este rostul Dumnezeiesc şi nemuritor al omului.

Iarăşi şi iarăşi: în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, fiecare mădular al acestui trup, ca o celulă vie după chipul lui Dumnezeu a lui, trăieşte întreaga viaţă Dumnezeu-omenească a Bisericii, după măsura credinţei sale şi a celorlalte nevoinţe şi fapte bune ale sale. Fiecare zi, fiecare clipă împreună cu toţi Sfinţii. Numeroasele feluri şi puteri ale trăirii Dumnezeu-omeneşti sunt mereu de faţă şi

1 Troparul sfinţilor Mucenici Serghie şi Vah, Minei 1 octombrie.

62

neîncetat lucrătoare prin feluriţii Sfinţi ai fiecărei zile: Apostoli, Mucenici, Mărturisitori, Postnici, Doctori fără de arginţi, Cuvioşi. Totul în toate este Hristos, prin Sfinţii zilei. El prin aceştia, fiind cap al Bisericii, stăpîneşte şi cîrmuieşte în lumea Dumnezeu-omenească a Bisericii.

Fiece sfântă dogmă a credinţei noastre Dumnezeu-omeneşti are praznicul ei: întruparea are Crăciunul; învierea are Paştele; credinţa are prăznuirea Sfinţilor Mucenici şi toate celelalte sfinte fapte bune au pe feluriţii Sfinţi. Adevărurile sfintelor dogme se trăiesc de fiecare credincios în “trupul lui Hristos, care este Biserica. Fiece adevăr dogmatic se trăieşte ca viaţă, ca viaţă veşnică, ca parte organică a veşnicului Ipostas al Dumnezeu-Omului: Eu sunt Adevărul şi Viaţa (Ioan 14:6). Sfintele slujbe nici nu sunt altceva decât trăirea sfintelor veşnice adevăruri dogmatice. Dogma Dumnezeu-omenităţii Domnului Iisus? Se trăieşte cu putere în sfintele praznice ale Domnului: Crăciunul, Botezul, Schimbarea la faţă, învierea şi celelalte. Acest adevăr veşnic se trăieşte neîncetat de la vîrf şi până la fund, şi astfel devine viaţa noastră de zi cu zi. De aici şi binevestirea: Viaţa noastră în ceruri este, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Filipeni 3:20; Coloseni 3:9).

63

DESPRE DUMNEZEU JUDECĂTORUL

Veşnicul adevăr evanghelic despre Dumnezeu Judecătorul nu e impus în chip silit conştiinţei omeneşti şi nici nu a fost introdus nefiresc în biserica adevărurilor descoperite de Dumnezeu. El este o parte firească şi nedespărţită a Sfintei Descoperiri în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii. Fără el, logica Descoperirii nu ar mai fi fost Dumnezeiască şi iconomia Dumnezeu-omenească a mântuirii nu ar mai fi fost deplină. Fără el, Dumnezeiasca Descoperire ar fi fost ca lumea fără cer deasupra ei. El este vălul care ascunde şi Împlineşte biserica de diamant a adevărurilor Dumnezeu-omeneşti despre om şi lume. Firea celorlalte dogme şi adevăruri este şi firea lui; este de o fiinţă cu ele; se află în ele, tot aşa

cum acestea se găsesc în el; are aceeaşi vrednicie şi putere de viaţă ca şi ele; nu poate fi despărţit de ele, căci toate laolaltă alcătuiesc un singur organism Dumnezeu-omenesc nedespărţit. Este firesc ca Dumnezeu care este Ziditor, şi Mîntuitor şi Sfinţitor să fie totodată şi Judecător. Căci, ca Ziditor, ne-a adus din nefiinţă la fiinţă, rânduind ca scop al fiinţării noastre asemănarea cu Dumnezeu prin mijlocirea chipului celui Dumnezeiesc al sufletului nostru, creşterea cea după Dumnezeu întru bărbat desăvîrşit, în măsura vîrstei plinirii lui Hristos (cf.

Coloseni 2:19; Efeseni 4:13); ca Mîntuitor, El ne-a izbăvit de păcat, şi de moarte şi de diavolul, introducînd în firea omenească, cea omorâtă cu păcatul, temeiul şi puterea învierii şi a nemuririi; ca Sfinţitor, El ne-a dat în trupul Său Dumnezeu-omenesc al Bisericii toate mijloacele harice şi toate puterile Dumnezeieşti pentru însuşirea nevoinţei Lui Dumnezeu-omeneşti a mântuirii şi atingerea scopului existenţei noastre; ca Judecător, El preţuieşte, judecă şi ia hotărîre asupra felului în care ne-am purtat faţă de El ca Ziditor şi faţă de noi înşine ca zidire după chipul lui Dumnezeu, faţă de El ca Mîntuitor şi faţă de noi înşine ca obiect al mântuirii, faţă de El ca Dumnezeu-Om = Biserică = Sfinţire şi faţă de noi înşine ca obiect al sfinţirii, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. în această lucrare împătrită a Sa, Dumnezeu face toate după sfatul voiei Sale Korra Tpv 3ouÂrv tou 0£ÂrpaTOc; (Efeseni 1:11), adică după iconomia Sa cea mai înainte de veci în privinţa lumii şi a omului, pentru ca toate cele din ceruri şi cele de pe pămînt să se adune sub un cap avaK£()aÂaiu)aaaOai (Efeseni 1:10; cf. şi Coloseni 1:16-17 şi 20).

Dumnezeu a pus în aluatul fiinţei omeneşti plămada năzuinţei după Hristos, încât omul iar împreună cu el şi în urma lui, întreaga făptură să dorească şi să tindă către El. Prin urmare, întreaga făptură este în miezul ei hristocentrică, năzuieşte către Hristos ca spre centrul şi scopul său firesc şi veşnic (cf. Romani 8:19-23; Coloseni 1:16-17; Efeseni 1:4-5). în timp ce în lucrarea Sa ziditoare, mântuitoare şi sfinţitoare, Dumnezeu Se arată ca un plugar, semănător şi îngrijitor, în lucrarea Sa judecătorească El Se înfăţişează ca un

64

secerător şi treierător. Este cu totul firesc ca Semănătorul ceresc, Cel ce seamănă din belşug sămînţa veşnicelor adevăruri Dumnezeieşti în pămîntul sufletelor omeneşti, să vină şi să vadă câtă din sămînţa aceasta a putrezit în noroiul plăcerilor, câtă s-a înăbuşit în spinii patimilor, câtă s-a veştejit în focul iubirii de păcat şi câtă a dat rod şi poartă rod Dumnezeiesc; şi să secere şi să treiere spicele cele coapte ale grîului pământesc. Fiind însuşi plugarul, semănătorul şi îngrijitorul, El are dreptul să fie şi secerătorul şi treierătorul: dăruind oamenilor toate mijloacele trebuitoare pentru atingerea scopului orînduit de El vieţii, Dumnezeu are dreptul să fie şi Judecător. Ar fi o nedreptate de neiertat şi o jignire şi o tiranie dacă Dumnezeu S-ar fi înfăţişat ca Judecător fără ca mai înainte să Se fi înfăţişat ca Mîntuitor şi Sfinţitor. Nu ar avea dreptul să judece omul şi omenirea un dumnezeu care nu ar fi voit ca mai întâi să le descopere oamenilor calea către viaţa veşnică, să le spună adevărul cel veşnic, să le dea mijloacele pentru mîntuirea de păcat, de moarte şi de diavol; într-un cuvînt, un dumnezeu care nu ar fi vrut să le fie mîntuitor. Unui astfel de dumnezeu silnic omenirea ar fi avut dreptul ca, într-un suflet şi într-un glas, să-i arunce în faţă ceea ce sluga cea rea i-a spus stăpînului său în pilda talanţilor (Matei 25:24 -25). Dacă Hristos ar fi fost un dumnezeu de felul acesta, nu ar fi trebuit să se creadă în El, fiindcă atunci El nu ar fi fost Dumnezeu adevărat, ci unul dintre neputincioşii dumnezei mincinoşi din panteonul de două parale al idolilor omeneşti. Deoarece însă Dumnezeu-Omul, Hristos Domnul, S-a arătat ca Mîntuitor al omului şi al omenirii şi, după nespusa Lui iubire de oameni, a săvîrşit prea-anevoioasa nevoinţă a mîntuirii; deoarece le-a dat oamenilor toate darurile cerului, pe care numai Dumnezeul dragostei le poate da, El are dreptul să judece lumea şi pe om.

Se înţelege, în măsura în care Domnul Iisus Hristos este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Duhul Sfînt, întru atît şi judecata omenirii este o lucrare a întregii Sfinte Treimi. Dar, pentru ca omul răzvrătit, în păcătoşenia sa luptătoare împotriva lui Dumnezeu, să nu cîrtească şi să nu spună că Dumnezeu care nu a trăit în trupul omenesc, nu a pătimit patimile omeneşti, nu a trecut prin cuibul de năpîrci care este pămîntul nu are dreptul să-i judece pe oameni, pentru aceasta Dumnezeu Tatăl toată judecata a dat-o Fiului (Ioan 5:22) şi va să judece lumea după dreptate, prin Bărbatul pe care L-a Rânduit, dînd tuturor încredinţare, prin învierea Lui din morţi (Faptele Apostolilor 17:31).

Orînduind pe omul Iisus, Dumnezeu-Cuvântul întrupat, să judece lumea, Dumnezeu a făcut omenirii dreptatea desăvîrşită, încheind cu iubire de oameni cercul dreptăţii Lui Dumnezeieşti pe pămînt, şi prin urmare oamenii nu pot avea îndreptăţire de cîrtire şi răzvrătire împotriva judecăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu-omul, Domnul Hristos, este nu numai începătorul, ci şi desăvîrşitorul credinţei noastre, pricinuitorul şi săvîrşitorul întregii iconomii a lui Dumnezeu privitoare la lume şi la om (Evrei 12:2; cf. şi 2:10).

65

De-a lungul tuturor schimbărilor şi prefacerilor ei, făptura toată înaintează către sfârşitul său. De-a lungul tuturor zilelor şi tuturor nopţilor, toţi oamenii şi, odată cu ei şi în urma lor, întreaga zidire înaintează spre ziua cea mai de pe urmă, în care se va sfîrşi taina acestei lumi şi a istoriei omeneşti. Toate zilele, ca nişte rîuri albe, şi toate nopţile, ca nişte rîuri negre, străbat văile şi prăpăstiile fiinţării, smulgînd cu ele toate fiinţele şi toată zidirea către ziua cea mai de pe urmă, în care trebuie să ajungă şi să îşi termine curgerea lor. Tot ceea ce a trăit şi trăieşte în colivia timpului trebuie să ajungă la această zi, cea mai de pe urmă, trebuie să coboare pe malul ei. Nu există fiinţă şi nici făptură pe care rîul timpului să n-o aducă la această zi, cea mai de pe urmă. Odată cu această zi, timpul va înceta fiinţarea sa, drept care ea se şi numeşte în Apocalipsă ziua cea de pe urmă (Ioan 6:39, 40, 44; 11:24; 12:48), ziua cea mare (Faptele Apostolilor 2:20; Iuda 6). Deoarece aceasta este ziua cea de Dumnezeu rînduită, în care El va judeca lumea (Faptele Apostolilor 17:13), ea se mai numeşte şi ziua judecăţii (Matei 10:15; 11:22, 24; 12:36; II Petru 2:9; 3:7; I Ioan 4:17), ziua urgiei, şi a descoperirii şi a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu (Romani 2:5). Dar de vreme ce toată judecata s-a dat Fiului (Ioan 5:22) şi de vreme ce El Se va arăta în ziua cea mai de pe urmă ca Judecător întru slavă atunci ziua aceasta se mai numeşte şi ziua Fiului Omului (Luca 17:22, 24, 26), ziua Domnului (II Petru 8:10; I Tesaloniceni 5:2, Cf. şi Iezechil 15:5; Isaia 2:12; Ioil 2:31; înţelepciunea lui Solomon 1:14; Maleahi 4:1), ziua lui Hristos (II Tesaloniceni 2:2; Filipeni 1:10; 2:16), ziua Domnului nostru Iisus Hristos (II Corinteni 1:14; I Corinteni 1:8; 5:5), ziua judecăţii şi a pierzaniei oamenilor fără de Dumnezeu (II Petru 3:7; 2:9).

În această zi de mare însemnătate, Dumnezeu-Omul Domnul Iisus, va rosti ultima Sa judecată, nestrămutată, asupra întregii istorii a lumii şi a omului, asupra tuturor oamenilor laolaltă şi a fiecăruia personal. Şi după cum, la capătul lucrării de zidire, a privit toate fiinţele şi făpturile zidite şi a rostit asupra a toate judecata Sa, că sunt bune foarte (Fac. 1:31), tot aşa Domnul cel în Trei Sori va privi şi în ziua cea de pe urmă toate fiinţele şi făpturile, la sfîrşitul mersului lor de-a lungul istoriei, şi va rosti judecata Sa asupra a tot şi toate, asupra tuturor şi a fiecăruia. Atunci, va despărţi pentru totdeauna binele de rău şi va statornici între ele un hotar netrecător şi de netrecut; atunci, va rosti judecata Sa cea fără greş asupra tuturor valorilor omeneşti; atunci, va cîntări în cîntarul desăvîrşit şi nemincinos al Dreptăţii şi al dragostei Sale toate faptele omeneşti, toate gîndurile omeneşti, toate simţămintele oamenilor, toate dorinţele omeneşti, toate cuvintele omeneşti; atunci, se va împlini taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:7) privitoare la om, zidire, lume, univers; atunci, toţi cei buni şi tot ce este bun vor moşteni fericirea veşnică, raiul cel veşnic, în a-tot-dulcea împărăţie a cerurilor a Prea-dulcelui Domn Iisus; iar toţi cei răi şi tot ce este rău chinul veşnic, osînda veşnică, în împărăţia a-tot-amară a a-tot-răilor îngeri căzuţi.

66

PARTEA a II-a ECUMENISMUL

ECUMENISMUL

Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, a arătat în chip a-totcuprinzător şi a-tot-real că El este pentru făptura omenească totul şi toate, în toate lumile: şi esenţă, şi fiinţă, şi viaţă, şi minte, şi raţiune, şi inimă, şi conştiinţă, şi bine, şi faptă bună, şi dragoste, şi lumină, şi cale, şi adevăr, şi dreptate, şi bucurie, şi mîntuire, şi înviere, şi înălţare, şi nemurire, şi veşnicie, şi rai. Şi El e toate acestea prin Dumnezeu-omenitatea Sa, prin trupul Său Dumnezeu-omenesc: prin Preasfânta Biserică, Biserica apostolească, Biserica Sfinţilor Părinţi, Biserica Sfintei Predanii biserica Ortodoxă.

În afara Bisericii, în afara trupului Dumnezeu-Omului, stă şi există omul, cu toate realităţile şi neputinţele lui omeneşti, iar în jurul lui şi în lăuntrul lui se află păcatul, moartea, diavolul; şi, Împreună cu acestea şi în acestea, tot răul, tot iadul, toată suferinţa, tot viciul, tot chinul, toată nefericirea. Şi omul se osteneşte şi se chinuieşte prin lucrarea lui să se mîntuiască şi să se libereze de chin, şi de rău şi de spaimă; se străduieşte şi prin ştiinţă, şi prin credinţă, şi prin filosofie, şi prin cultură, şi prin artă, şi prin agricultură, şi prin industrie, şi prin tehnică… Şi s-a făcut mucenic pe crucea şi pe crucile pe care singur şi le făureşte neîncetat şi pe care singur se răstigneşte. A născocit omul felurite surogate de mîntuire din feluritele chinuri în care viaţa oamenilor pe pământ este bogată şi prea-bogată. A născocit felurite umanisme ca să se mântuiască prin sine, să se facă fericit prin sine. Istoria dă mărturie însă că totul a fost zadarnic. Şi el rămâne de-a pururea rob al chinurilor de tot felul, rob al relelor de tot felul; şi ceea ce este mai cumplit rob pe vecie al morţii. Lucrul acesta este adevărat pentru fiecare om de pe această planetă a lui Dumnezeu şi mai ales pentru omul european. De aceea e trebuitor, foarte folositor şi potrivit cu scopul nostru, să urmărim omul pe cele mai însemnate căi ale numeroaselor lui umanisme.

PROGRESUL UMANIST ŞI PROGRESUL DUMNEZEU-OMENESC

Observaţi, mai întîi, principiile de temelie ale progresului umanist european, metafizica lui. Este un lucru vădit pentru toţi ochii sănătoşi: cultura umanistă europeană toceşte în chip sistematic în om simţământul nemuririi, până ce îl şterge cu totul, şi omul culturii europene mărturiseşte hotărât, urmându-l pe

67

Nietzsche: “sunt trup, şi numai trup” asta însemnînd: “sunt muritor, şi numai muritor”. Astfel, pe Europa umanistă a pus stăpînire deviza: “omul este o fiinţă muritoare”. Aceasta e formula omului umanist, aceasta e esenţa progresului său. Mai întâi fără ştiinţă, apoi sistematic, cu ştiinţă şi dinadins, s-a altoit în omul european prin ştiinţă, şi prin filosofie, şi prin cultură conştiinţa că omul este muritor, muritor pe de-a-ntregul, şi că nu-i nimic nemuritor în el. Conştiinţa aceasta îşi află o rostire deplină în convingerea care glăsuieşte: “moartea e o necesitate”. Moartea necesitate! Există o mai mare groază, şi jignire, şi batjocură? Cel mai mare vrăjmaş al omului să fie de nevoie omului! Spuneţi-mi, există aici vreo urmă de logică, fie şi cea mai mică, fie măcar una pruncească, fie măcar o logică de insectă? Nu cumva omul european, înăbuşit şi măcinat în această moară a morţii care se cheamă “pământ”, a pierdut şi ultima fărâmă de raţiune şi a început să aiureze?… Pustiit este omul umanist, înfricoşător de pustiit, fiindcă din el a fost alungată conştiinţa şi simţirea nemuririi lui personale. Iar fără aceasta, poate fi omul om deplin? O, mărginit e omul european, cumplit de mărginit, şi de pigmeizat, şi de micşorat, şi de restrîns la o frîntură şi bucată 45 de om, fiindcă a îndepărtat din sufletul său orice simţire a nemărginirii şi nesfârşirii; iar fără aceasta, poate omul îndeobşte să existe ca om? Şi, dacă poate să existe, are rost existenţa lui? Fără simţirea nesfârşirii, nu este el un lucru fără viaţă printre celelalte lucruri şi un animal trecător printre celelalte animale? Îngăduiţi-mi un paradox: eu socotesc că unele dintre animale sunt mai nemărginite în simţirile lor şi mai nemuritoare în dorinţele lor decât omul progresului european umanist.

Îmbătrânit, atrofiat, mărginit la materie, degenerat, omul umanismului a avut deplină dreptate atunci când a mărturisit, prin gura înţelepţilor săi, că se trage din maimuţă. Ajuns asemenea animalelor în ce priveşte obîrşia, de ce să nu ajungă la fel cu ele şi în privinţa moralei? Ca unul care ţine de animale, de fiare, în ce priveşte esenţa fiinţei sale, este asemeni lor şi în privinţa moralei. Păcatul şi crima nu sunt socotite oare, din ce în ce mai mult, în jurisprudenţa contemporană de neocolit pentru mediul social, ca necesitate a firii? Dacă nu există în om nimic nemuritor şi veşnic, toată etica se mărgineşte până la urmă la poftele firii: şi omul umanist s-a identificat, în privinţa moralei, cu înaintaşii săi, maimuţele şi fiarele, şi în viaţa lui s-a înscăunat principiul: “homo homini lupus” (omul e lup pentru om). Şi altminteri nici nu putea să fie, fiindcă doar pe simţământul nemuririi omeneşti se poate întemeia o morală mai înaltă şi mai bună decât aceea a animalelor. Dacă nu există nemurire şi viaţă veşnică, nici în om, nici în jurul lui, atunci pentru omul-animal morala animalelor este cu totul firească şi logică; aşadar, să mîncăm şi să bem, căci mîine vom muri (1 Corinteni 15:32).

45 Razlomak şi odlomak: razlomak este fragmentul rezultat din dezintegrarea unui întreg, iar odlomak este fragmentul desprins dintr-un întreg. (n. tr.)

68

Relativismul în filosofia progresului umanist european nu avea cum să nu rezulte într-un relativism şi în etică; iar relativismul este părintele anarhiei şi nihilismului. Drept aceea, toată etica practică a omului umanist nu este altceva decât anarhie şi nihilism; fiindcă anarhia şi nihilismul sunt faza de neocolit, ultimă, apocaliptică, a progresului umanist european. Anarhismul şi nihilismul ideologic, descompunerea ideologică, nu aveau cum să nu se vădească în anarhismul şi nihilismul practic, adică în descompunerea practică a omenirii umaniste europene şi a progresului ei. Nu suntem, oare, martori oculari ai anarhismului şi nihilismului ideologic şi practic care pustiesc continentul Europei? Factorii progresului european sunt de aşa fel, că, oricum ar fi însumaţi, rezultatul nu poate fi altul afară de anarhism şi de nihilism. Dovada? Două războaie mondiale, de fapt europene.

Omul european e prost, grozav de prost, atunci când, necrezînd în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate să creadă în progres, în rostul vieţii, şi să lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, când în spatele lui mă aşteaptă moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, când în spatele lor mă pîndeşte şi apoi mă înhaţă moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat; iar dacă se află, el nu e decât un blestemat de progres în moara morţii. De aceea trebuie distrus cu desăvîrşire, încât să nu rămână urmă.

Acest chin al progresului umanist european l-a simţit şi l-a înfăţişat artistic în tragedia sa, „Rossums universal Robots”, cunoscutul scriitor ceh Karel Capek. Între eroii Alquist şi Elena are loc următorul dialog:

“alquist: Are bunica vreo carte de rugăciuni?

Elena: Are una foarte mare.

Alquist: Şi în ea se găsesc, desigur, rugăciuni pentru toate împrejurările vieţii: împotriva vremii rele, împotriva bolilor?

Elena: Da, împotriva necazurilor de tot felul, împotriva inundaţiilor… Alquist: împotriva progresului nu sunt?

Elena: Cred că nu!

Alquist: Ei, ce păcat!”

***

în faţa omului umanist şi a progresului său, stă omul lui Hristos cu progresul său Dumnezeu-omenesc. Principiul de temelie al progresului Dumnezeu-omenesc: Omul e om adevărat numai prin Dumnezeu, numai prin Dumnezeu-Omul; cu alte cuvinte, omul e om adevărat numai prin nemurire, adică prin biruinţa asupra a tot ce este muritor şi a tot ce este supus morţii, prin biruinţa asupra morţii. Biruind în sine păcatul şi răul, omul lui Hristos biruie moartea şi mortalitatea în conştiinţa sa şi în simţirea sa şi se uneşte cu Cel ce singur e fără de moarte: Dumnezeu-Omul Hristos. Unit cu Dumnezeu-Omul, el

69

se face în lumea aceasta nemuritor: mintea lui gîndeşte cu gîndirea lui Hristos, gîndire nemuritoare şi veşnică; iar inima lui simte deja în sine viaţa lui Hristos, viaţa nemuritoare şi veşnică…

În ce fel se ajunge la aceasta? Prin credinţa în Domnul Hristos cel înviat. Dacă omul crede din tot sufletul şi cu adevărat în Dumnezeul-Om cel înviat, în sufletul lui se naşte îndată simţirea nemuririi, a învierii, simţirea că moartea a fost biruită şi, odată cu ea, păcatul şi răul. Acest simţământ al propriei nemuriri însufleţeşte şi îndeamnă pe creştin la nevoinţele evanghelice, şi el plineşte cu bucurie poruncile lui Hristos şi străbate cu veselie calea vieţii, de la nefiinţă la fiinţa desăvîrşită, de la moarte la nemurire. Precum un punct care creşte până ajunge mare cât toate infiniturile, aşa se întâmplă şi cu omul care creşte prin Dumnezeu-Omul: el străluceşte tot prin nemărginirea şi nemărginirile Dumnezeieşti şi se simte nemuritor şi nesfîrşit în toate punctele fiinţei sale. în felul acesta, tragicul principiu al progresului umanist: “moartea este o necesitate”, este înlocuit cu principiul plin de bucurie al progresului Dumnezeiesc-omenesc: “nemurirea este o necesitate.”

Progresul Dumnezeu-omenesc are morala sa Dumnezeu-omenească: în el, toată viaţa omului este cârmuită şi dinamizată de Dumnezeu-Omul. Bun este ceea ce e al lui Hristos; în afară de aceasta nu există bine adevărat. Nemurirea este însuşirea cea mai de seamă a binelui lui Hristos. De aceea, nemurirea este de trebuinţă moralei omului lui Hristos ca simţire şi conştiinţă, ca faptă şi deprindere. A-L simţi cineva pe Domnul Hristos ca suflet al sufletului său, ca viaţă a vieţii sale; aceasta este nemurirea omului, căci prin aceasta se adevereşte nemărginirea şi nesfârşirea gîndirii, simţirii, vieţii. Pentru creştinul adevărat, nemurirea înseamnă ceva firesc şi întemeiat, iar odată cu ea şi în ea sunt fireşti şi întemeiate nemărginirea şi nesfârşirea. Aceasta duce spre desăvîrşirea morală, spre nesfârşitul progres moral către Dumnezeu, Care e suma tuturor nesfîrşirilor, tuturor nemărginirilor şi tuturor desăvîrşirilor. Prin urmare, e pe deplin firească, întemeiată şi îndreptăţită porunca hotărâtă a progresului Dumnezeu-omenesc:

Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvîrşit este (Matei 5:48).

Omul lui Hristos se mişcă pe calea desăvîrşirii Dumnezeieşti, biruind, cu ajutorul faptelor bune evanghelice, răul şi păcatul din el şi din lumea care îi înconjură. El înaintează întotdeauna de la un bine la altul, de la ceva mai mic spre ceva mai mare şi de la ceva mai mare la ceva foarte mare. Mai mult: el nu se opreşte niciodată, nu întîrzie, fiindcă orice oprire înseamnă paralizie duhovnicească, amorţire, moarte. Prin orice gînd curat, prin orice simţământ sfînt, prin orice dorinţă bună şi cuvînt bun, el înaintează către înviere, către nemurire, către viaţa veşnică.

Învingînd păcatul şi moartea, omul lui Hristos străbate în această viaţă trei trepte însemnate de evoluţie creştină: naşterea în Hristos, schimbarea la faţă în Hristos, învierea în Hristos. Scopul ultim al luptei lui este a învia împreună cu

70

Hristos, iar asta înseamnă a birui moartea. Iată, tu ai biruit deja moartea, dacă ai crezut din tot sufletul în învierea Dumnezeu-Omului, pentru că El a zis: Cel ce crede întru Mine are viaţă veşnică… a trecut din moarte la viaţă (Ioan 6:47; 5:24).

Numai crezînd în Dumnezeu-Omul cel înviat începe omul să fie om, căci se liberează de păcat şi de moarte şi dobîndeşte simţământul nemuririi. Păcatul e o boală care toceşte, slăbănogeşte, paralizează în om simţămîntul nemuririi, aşa încât omul să nu ajungă până la Dumnezeul cel viu şi adevărat nici cu simţirea, nici cu gîndul. Un astfel de om este un schilod, o jumătate de om, un subom. Dumnezeu-Omul a biruit păcatul şi moartea prin înviere ca să-l deştepte pe om la nemurire şi viaţă veşnică, ca simţământul slăbănogit şi amorţit al nemuririi să învie şi să se înnoiască, aşa încât omul să simtă pe Dumnezeu şi veşnica viaţă ca scop al vieţii omeneşti, şi pe pămînt, şi în cer. în fapt, Biserica Dumnezeu-omului nu este altceva decât un laborator Dumnezeiesc în care se înnoieşte, se împrospătează şi se întăreşte neîncetat simţirea şi conştiinţa omenească a nemuririi şi nemărginirii personale. Oare rugăciunea nu face sufletul nemărginit, unindu-l cu Dumnezeu? Oare dragostea nu face sufletul nemuritor, înălţîndu-l la Dumnezeu? Oare milostenia, oare bunătatea, oare smerenia, oare dreptatea nu-l fac pe om nemuritor, strămutînd fiinţa lui în împărăţia adevărului lui Hristos? Nu ne înşelăm: prin fiecare faptă bună evanghelică, omul biruieşte în sinea lui, puţin câte puţin, moartea, până ce o biruieşte cu totul şi dobîndeşte nemurirea şi viaţa veşnică.

în progresul Dumnezeu-omenesc, omul călătoreşte neîncetat pe Calea lui Dumnezeu, care este Hristos, prin adevărul Dumnezeiesc, în viaţa veşnică şi fără de moarte. Toate acestea le-a dăruit Dumnezeu-Omul Hristos neamului omenesc prin învierea Sa. Tot adevărul tuturor lumilor, tot rostul tuturor făpturilor, toată bucuria tuturor fiinţelor s-au dat neamului omenesc prin învierea Dumnezeu-omului Hristos. Drept aceea, învierea lui Hristos este faptul cel mai hotărîtor din istoria lumii; din ea izvorăşte valoarea netrecătoare şi Dumnezeiască nu doar a fiecărui om ca persoană deosebită, ci a tuturor oamenilor laolaltă.

71

CULTURA UMANISTĂ ŞI LUCRAREA DUMNEZEU-OMENEASCĂ

Cultura europeană are ca temei omul. Prin om se epuizează programul şi scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este cel mai de seamă arhitect al ei. El e clădit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic care spune: Măsura tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, este omul, şi anume omul european. Acesta e desăvîrşitul plăsmuitor şi dătător de preţ. Adevăr este ceea ce el va propovădui ca adevăr; rostul vieţii este acela pe care el îl va propovădui ca rost al vieţii; binele şi răul sunt acelea pe care el le va numi astfel. Ca s-o spunem simplu şi sincer: Omul european s-a numit pe sine dumnezeu. Oare n-aţi observat cât de statornică este dorinţa lui de a face pe dumnezeul, prin ştiinţă şi prin tehnică, prin filosofie şi prin cultură, prin religie şi prin politică, prin artă şi prin modă; de a face pe dumnezeul cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a propovăduit, pe limba ştiinţei sale umanist-pozitiviste, că Dumnezeu nu există. Şi, călăuzit de această logică, a tras plin de curaj următoarea încheiere: De vreme ce Dumnezeu nu există, înseamnă că eu sunt dumnezeu!

Nimic nu vrea mai mult omul european decât să se prezinte ca dumnezeu, măcar că se află în universul acesta ca un şoarece în cursă. Ca să arate şi să dovedească dumnezeirea sa, el a propovăduit că toate lumile de deasupra noastră sunt goale: fără Dumnezeu şi fără fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, să domnească asupra firii, să o supună sieşi; drept care a pus la cale un război sistematic împotriva ei, război pe care l-a numit “cultură”. La el a înhămat filosofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit să defrişeze o bucăţică de pe suprafaţa materiei, dar n-a preschimbat-o. Luptîndu-se cu materia, omul n-a reuşit să o înomenească, ci ea a reuşit să îl restrîngă pe om şi să-l mărginească la ceea ce e de suprafaţă, să îl reducă la materie. Şi omul, îngrădit din toate părţile de materie, se vede pe sine ca materie, şi doar materie.

Şi ştiţi cine a învins? Este o ironie: civilizaţia l-a făcut pe om rob al materiei, rob al lucrurilor. Autopropovăduitul dumnezeu se închină lucrurilor, idolilor pe care el însuşi şi i-a făurit. E limpede că omul european nu mai e dumnezeu, ci un simplu rob al lucrurilor. în războiul său împotriva a tot ce e mai presus de fire, el a înlocuit cu fabricatele civilizaţiei sale orice năzuinţă spre cele mai presus de materie: a înlocuit cerul, a înlocuit sufletul, a înlocuit nemurirea, a înlocuit veşnicia, a înlocuit pe Dumnezeul cel viu şi adevărat şi şi-a făcut Cultura dumnezeu; fiindcă omul nu poate dura pe astrul acesta întunecat fără dumnezeu, oricum ar fi acest dumnezeu, fie el chiar un dumnezeu mincinos; aceasta e fatala ironie a sorţii omului cu astfel de alcătuire sufletească.

72

Oare n-aţi observat că omul european, în culturomania sa, a prefăcut Europa într-o fabrică de idoli? Aproape toate bunurile culturii au ajuns idoli. Drept aceea, epoca noastră este, mai înainte şi mai presus de toate, o epocă a închinării la idoli. Nici un continent nu e atît de inundat de idoli ca Europa actuală. Nicăieri oamenii nu se închină atît înaintea lucrurilor şi nu se trăieşte atît de mult pentru lucruri şi de dragul lucrurilor, ca în Europa. Aceasta este o închinare la idoli de cel mai rău soi, fiindcă e închinare în faţa lutului. Spuneţi-mi, oare nu se închină omul humei, atunci când îşi iubeşte cu egoism trupul de lut şi zice cu încăpăţînare: Trup sunt, şi numai trup? Spuneţi-mi, nu se închină omul european lutului roşu, atunci când vesteşte ca ideal al său lupta de clasă, sau naţia, sau omenirea?

Europa deci nu suferă de pe urma ateismului, ci a politeismului; nu suferă din pricina lipsei de dumnezei, ci a mulţimii dumnezeilor. Pierzînd pe Dumnezeul cel adevărat, a vrut să îşi sature foamea de Dumnezeu prin făurirea de dumnezei mincinoşi, de idoli. A plăsmuit idoli din ştiinţă şi din teoriile ei, din tehnică şi din invenţiile ei, din religie şi din reprezentanţii ei, din politică şi din partidele ei, din modă şi din manechinele ei, iar în mijlocul tuturor acestor idoli, pe tronul împărătesc al egoismului, l-a aşezat pe omul european, pe Dalai-lama european.

În esenţa sa, civilizaţia europeană este un fetişism ajuns vampir, un fetişism în ediţie europeană, în costum european. Trăsătura cea mai de seamă a omului european este “lăcomia de lucruri”. Metafizica fetişistă a omului european se manifestă în chip practic printr-o etică fetişistă. Vechiul fetişism idolatru avea drept însuşire canibalismul; dar noul fetişism european nu se deosebeşte oare tocmai prin canibalism, numai că unul mascat, cult? Civilizaţia europeană nu a propovăduit oare, prin gura ştiinţei sale, drept cel dintîi principiu al vieţii lupta pentru autoconservare? Şi ce altceva este oare aceasta, dacă nu o chemare la canibalism? Nu înseamnă oare: Omule, luptă-te pentru autoconservare cu toate mijloacele; luptă-te, dacă este nevoie, folosindu-te şi de

canibalism? Important este să te ţii în viaţă! Cum? Lucrul acesta nu este supus judecăţii conştiinţei. Viaţa e un măcel, în care cel mai puternic are dreptul să ucidă pe cel mai slab. Chiar aşa: oamenii mai slabi sunt material pentru cei mai puternici. Întrucât nu există nici Dumnezeu, nici nemurire, toate îi sunt îngăduite omului pentru autoconservare. Este îngăduit păcatul, este îngăduit răul, este îngăduită crima. Ştiinţa pozitivistă a arătat că tot ceea ce se întâmplă se întâmplă potrivit legilor firii. în natură domneşte ca primă lege legea necesităţii. Ea conduce pe oameni şi toate gîndurile, simţămintele, năzuinţele, faptele lor. Când oamenii păcătuiesc, ei păcătuiesc din necesitate. Omule, tu nu ai de dat seamă nici pentru cea mai mare greşeală a ta; nu ai de dat răspuns, pentru că orice faci, faci din necesitate… Să nu vi se pară curios: păcatul nu poate exista pentru omul pentru care nu există Dumnezeu, fiindcă păcatul este păcat doar prin punerea lui

73

în legătură cu Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, atunci nici păcat nu există, nici rău nu există, nici crimă nu există.

Nihilismul metafizic al civilizaţiei europene, dezvăluit prin principiul “Dumnezeu nu există”, s-a manifestat în chip necesar ca un nihilism practic, al cărui principiu este: Nu există păcat, toate sunt îngăduite! Băgaţi de seamă: prin filosofia şi ştiinţa ei, prin tehnica şi politica ei, civilizaţia europeană alungă din om tot ceea ce este nemuritor şi veşnic, paralizează în el cu măiestrie simţământul nemuririi, micşorează sufletul până nu mai rămâne nimic din el.

“trebuie să ne liberăm de Dumnezeu”: iată dorinţa vădită sau ascunsă a multora dintre arhitecţii civilizaţiei europene. Pentru aceasta, ei lucrează prin umanism şi Renaştere, prin naturalismul lui Rousseau şi “furtunosul” romantism, prin pozitivism şi agnosticism, prin raţionalism şi voluntarism, prin parlamentarism şi revoluţionarism. Iar cei mai îndrăzneţi dintre ei au slobozit chemarea: “Dumnezeu trebuie ucis!”; şi în cele din urmă, cel mai statornic mărturisitor al culturii europene, Nietzsche, a vestit din vârful piramidei antropomane a egoismului: “Dumnezeu a murit!”

Atunci când nu există nici Dumnezeul veşnic, nici nemurirea sufletului, nu mai există nimic absolut, nici o a-tot-valoare, şi atunci totul e relativ, totul e trecător, totul e muritor; şi, într-adevăr, au fost alungate toate valorile absolute şi au început să predomnească cele relative. Nu există nici o îndoială că relativismul este şi temeiul, şi firea, şi sufletul umanismului. Teoria relativităţii lui Einstein este încheierea ultimă şi sinoptică a umanismului şi a tuturor ramurilor lui filosofice, ştiinţifice, tehnice şi politice. Şi nu numai atît, dar până la urmă umanismul nu este nimic altceva decât nihilism.

Filosoful german Karl Joel descrie în felul următor criza gîndirii europene: “din felul nostru de a vedea lumea lipseşte cuprinderea întregului şi calea desăvîrşirii. Ne lipseşte întregimea convingerii şi, odată cu marea putere a convingerii, şi marea putere a credinţei. Morala noastră nu are nici un fel de caractere; istoria noastră nu are personalităţi prin care să vorbească întreg poporul şi întreaga vreme a noastră cu puterea cea mai concentrată. Ne lipseşte marea poezie, fiindcă fantezia noastră, ruptă de întregimea cosmică, e prinsă de lucrurile mărunte, iar cu cele mai mari nu face altceva decât să se joace, fiindcă pe poeţii noştri nu-i mai animă sentimentul cosmic al clasicilor, care dădeau versurilor lor expresie superioară şi eroilor lor întemeiere lăuntrică. Avem cea mai fermecătoare artă a tonului fără melos, cel mai mare patos fără etos, cea mai variată instrumentare, ilustrare, punere în scenă, cea mai perfecţionată tehnică fără suflet. Avem cea mai bogată artă teatrală, cu cea mai vie acţiune fără eroi, cu mase şi marionete drept eroi. Avem regia ca artă de cel mai puternic efect, arta fenomenelor fără esenţă. Avem viaţa cea mai bogată, dar ea este lipsită de pace şi de plinătate, de armonie lăuntrică, pentru că îi lipseşte simţământul întregului, al împăcării omului cu universul. Astfel, criza filosofiei ajunge criza epocii.

74

Da, da, era cu neputinţă ca umanismul să nu evolueze în nihilism. E oare cu putinţă să nu ajungă omul nihilist, de vreme ce nu primeşte nici o valoare absolută? Mergeţi pe firul logicii până la capăt şi veţi fi siliţi să ajungeţi la încheierea că relativismul este părintele anarhismului. De vreme ce toate fiinţele sunt relative, atunci nici una dintre ele nu are dreptul să se impună ca valoare desăvîrşită. Dacă vreuna încearcă acest lucru, trebuie să i se declare război până la nimicire. De vreme ce toate valorile sunt relative, ce drept are vreuna dintre ele de a se impune ca cea mai mare şi cea mai înaltă? Pe ce temei, prietene, adevărul tău îl respinge pe al meu, câtă vreme amîndouă sunt relative? De vreme ce în lumile omeneşti nu se găseşte nimic absolut, nici ierarhie a fiinţelor, nici ierarhie a valorilor, ci doar anarhia.

Şi, într-adevăr, este o realitate vădită că nihilismul şi anarhia sunt punctul de încheiere logic al civilizaţiei europene, forma ultimă, de neocolit, a umanismului şi relativismului european. Umanismul se preface în chip necesar în ateism, trece prin anarhism şi sfîrşeşte în nihilism. Să fii sigur că, dacă cineva este astăzi ateist şi vrea să fie consecvent, el va ajunge mîine anarhist şi poimîine nihilist. Dacă, iarăşi, cineva este nihilist, să fii sigur că acolo a ajuns de la umanism, prin ateism.

Ce rămîne din om, dacă e scos din trupul lui sufletul? Un hoit. Ce rămîne din Europa, dacă e scos din trupul ei Dumnezeu? Un hoit. Au alungat pe Dumnezeu din univers, şi universul ce a ajuns? Un hoit. Ce este omul care tăgăduieşte existenţa sufletului în el şi în oamenii din jurul său? Nimic altceva decât lut în uniformă, un sicriu ambulant din lut. Rezultatul este distrugător: îndrăgostindu-se de lucruri, omul european a ajuns, în cele din urmă, el însuşi un lucru. Persoana lui e depreciată şi devastată: a rămas om-lucru. Nu mai e om întreg, integral, nemuritor, după chipul lui Dumnezeu, ci doar fărâme de om, o cochilie de om din care a fost alungat duhul nemuritor. Desigur, cochilia aceasta e şlefuită, lăcuită, pictată, dar tot cochilie rămîne. Civilizaţia europeană l-a lipsit pe om de suflet, l-a făcut materie şi l-a mecanizat. Ea se aseamănă cu o maşină monstruoasă care înghite oamenii şi-i preschimbă în lucruri. Sfârşitul e sfâşietor de trist şi cutremurător de nefericit: omul un lucru neînsufleţit între lucruri neînsufleţite.

***

Aceasta e, în liniile sale generale, cultura omului european. Dar care e “cultura” evanghelicului, istoricului, ortodoxului Dumnezeu-Om Iisus Hristos? Pe ce se întemeiază ea? Ea se întemeiază în întregime pe Persoana Dumnezeu-omului Hristos. Dumnezeu S-a făcut om ca să-l înalţe pe om la Dumnezeu. Acesta este începutul şi sfîrşitul între care se mişcă învăţătura Dumnezeu-omenească ortodoxă. Deviza ei: Dumnezeu-Omul să fie în tot cel dintîi. Nu numai Dumnezeu, nici numai omul, ci Dumnezeu-Omul. Aici s-a personificat şi

75

s-a săvîrşit cea mai potrivită unire dintre Dumnezeu şi om: aici nici Dumnezeu nu e micşorat în faţa omului, nici omul în faţa lui Dumnezeu, ci se atinge potrivirea cea mai bună şi se înfăptuieşte desăvîrşita armonie între Dumnezeu şi om. Plinătatea şi desăvîrşirea persoanei sale o dobîndeşte omul prin unirea cu Dumnezeu-Omul. Dumnezeu-omenirea este singurul chip prin care se arată întreaga lucrare de multe feluri a învăţăturii ortodoxe. Se întemeiază pe Dumnezeu-Omul şi se încheie prin omul desăvîrşit, întreg, în-dumnezeu-înomenit. în centrul lumilor stă Dumnezeu-Omul Hristos. El este osia în jurul căreia se mişcă toate lumile, cele de sus şi cele de jos. El este centrul tainic al sufletelor, către care gravitează toate sufletele înfometate de adevărul şi de viaţa veşnică. El este şi programul şi izvorul tuturor puterilor întemeietoare ale lucrării ortodoxe Dumnezeu-omeneşti. Aici Dumnezeu lucrează, şi omul împreună-lucrează; Dumnezeu lucrează prin om, omul lucrează prin Dumnezeu; aici se continuă zidirea Dumnezeiască şi, mai mult, se continuă prin om. Drept aceea, omul scoate din sine tot ceea ce e Dumnezeiesc şi-l pune în lucrare, în făptuire, în viaţă. Pe lângă asta, în această zidire, tot ce este Dumnezeiesc, nu doar în om, ci şi în lumea din jurul omului, se arată, se pune în mişcare: tot ce este Dumnezeiesc lucrează; tot ce este omenesc împreună-lucrează. Dar, pentru ca omul să izbîndească în împreună-lucrarea sa cu Dumnezeu, trebuie să se înveţe a gîndi prin Dumnezeu, a simţi prin Dumnezeu, a trăi prin Dumnezeu, a făptui prin Dumnezeu. Toate acestea ne descoperă scopul lucrării ortodoxe.

Ce scop are lucrarea ortodoxă? Scopul ei e de a aduce şi a împlini, în cât mai mare măsură, Dumnezeiescul în om şi în lumea din jurul omului, a întrupa pe Dumnezeu în om şi în lume. Aşadar, “cultura” ortodoxă este cultul lui Hristos Dumnezeu, slujirea lui Hristos Dumnezeu. Şi, într-adevăr, lucrarea ortodoxă, Dumnezeu-omenească, este neîncetata slujire a lui Hristos-Dumnezeu, neîncetata slujbă adusă lui Dumnezeu. Omul slujeşte pe Dumnezeu prin fiinţa lui şi prin toată zidirea din jurul său; el aduce, în chip socotit, pe Dumnezeu şi ceea ce e Dumnezeiesc în orice lucrare a lui şi în tot ce făptuieşte; el pune în mişcare tot ce este Dumnezeiesc în fire, ca toată zidirea să slujească pe Dumnezeu, condusă de omul doritor de Hristos. Cu adevărat, toată zidirea ia parte la a-tot-obşteasca slujbă adusă lui Dumnezeu, fiindcă omul care slujeşte pe Dumnezeu este slujit de fire.

Lucrarea Dumnezeu-omenească schimbă la faţă pe om din lăuntru, se mişcă de la cele din lăuntru spre cele din afară: ea înnoieşte sufletul şi, prin suflet, trupul. Ea socoteşte trupul ca fiind geamănul sufletului, un geamăn care trăieşte, se mişcă şi există prin suflet. Scoateţi sufletul din trup: ce va mai rămîne din el, dacă nu un stîrv împuţit? Dumnezeu-Omul schimbă la faţă mai întîi sufletul şi apoi trupul. Sufletul schimbat la faţă schimbă la faţă trupul, schimbă la faţă materia.

Scopul lucrării Dumnezeu-omeneşti este acela de a schimba la faţă nu doar pe om şi omenirea, ci, prin aceştia, întreaga zidire. Dar cum poate fi atins

76

scopul acesta? Numai prin mijloacele Dumnezeu-omeneşti, iar acestea sunt faptele bune evanghelice: credinţa şi dragostea, nădejdea şi rugăciunea, postul şi smerenia, blândeţea şi Împreună-pătimirea, dragostea de Dumnezeu şi dragostea de fraţi. Prin lucrarea acestor fapte bune, se întemeiază lucrarea ortodoxă Dumnezeu-omenească. Deprinzînd şi lucrînd aceste fapte bune, omul schimbă sufletul său din urît în frumos, din întunecat în luminos, din păcătos în sfânt, din asemănător beznei în asemănător cu Hristos; şi trupul său îl preschimbă într-o ramă în care înrămează sufletul său cel asemănător cu Hristos.

Prin lucrarea faptelor bune evanghelice, omul dobîndeşte putere asupra sa şi asupra firii. Alungînd păcatul din sine şi din lumea care îl înconjoară, omul alungă totodată puterile sălbatice şi distrugătoare, preschimbă în întregime şi sinele lui, şi lumea, îmblînzeşte firea, atît în sine, cât şi în jurul său. Cele mai bune pilde ale acestui fapt sunt Sfinţii: aceştia, sfinţindu-se şi schimbându-se la faţă prin deprinderea şi lucrarea faptelor bune, totodată sfinţesc şi schimbă la faţă firea din jurul lor. Sunt numeroşi Sfinţii care au fost slujiţi de fiarele sălbatice, care numai prin starea lor de faţă îmblînzeau leii, urşii şi lupii.

Purtarea lor faţă de făpturi a fost şi este rugăciunea, blîndeţea, milostenia, gingăşia, purtare lipsită de obrăznicie, răutate, sălbăticie şi vrăjmăşie.

împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt, lucrarea ortodoxă, nu se întemeiază pe impunerea din afară, silnică, mecanică, ci pe primirea lăuntrică, de bună voie, personală a Domnului Hristos, prin lucrarea neîncetată a faptelor bune evanghelice; fiindcă împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe căi din afară, văzute, ci pe căi lăuntrice, duhovniceşti, nevăzute. Mîntuitorul a zis: împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Nici nu vor zice: Iată, aici! sau: Iată, acolo!

Căci împărăţia lui Dumnezeu în lăuntrul vostru este (Luca 17:20-21), adică în sufletul zidit de Dumnezeu după chipul Său, în sufletul sfinţit de către Duhul Sfânt; fiindcă împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, şi pace şi bucurie în Duhul Sfînt (Romani 14:17). Da, în Duhul Sfînt, iar nu în duhul omului. Ea poate fi în duhul omului în măsura în care acesta se umple de Duhul Sfînt, cu ajutorul faptelor bune evanghelice. Drept aceea, prima şi cea mai mare poruncă a lucrării ortodoxe este: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6:33) adică se vor adăuga toate cele trebuitoare pentru păstrarea vieţii trupeşti: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă (v. Matei 6:25-32). Toate acestea sunt doar un adaos la împărăţia lui Dumnezeu, Iar civilizaţia Apusului caută mai întâi acest adaos. în aceasta stă tragedia ei: că şi-a cheltuit sufletul îngrijindu-se de lucruri. Iar Domnul cel fără de greşeală a spus o dată pentru totdeauna: Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru de ce veţi mînca şi de ce veţi bea, şi nici cu trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca… căci toate acestea neamurile le caută; căci ştie Tatăl vostru cel ceresc, că aveţi nevoie de toate acestea. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi acestea toate se vor adăuga vouă (Matei 6:25; 3:33; Luca 12:22-31).

77

Nesfârşită este lista nevoilor pe care omul zilelor noastre şi le inventează cu lăcomie; şi, pentru a-şi satisface aceste nevoi nenumărate şi fără noimă, oamenii au prefăcut acest astru de aur al lui Dumnezeu în abator. Domnul cel iubitor de oameni ne-a descoperit de mult singurul lucru de trebuinţă fiecărui om în parte şi întregii omeniri laolaltă. Care este acesta? Dumnezeu-Omul Hristos şi tot ceea ce El aduce prin Sine: adevărul Dumnezeiesc, dreptatea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască, bunătatea Dumnezeiască, lumina Dumnezeiască, sfinţenia Dumnezeiască, nemurirea Dumnezeiască, veşnicia Dumnezeiască şi toate celelalte desăvîrşiri Dumnezeieşti. Iată, acesta este lucrul de trebuinţă pentru om şi pentru omenire, iar toate celelalte nevoi ale omului sunt, asemuite cu aceasta, atît de neînsemnate (v. Luca 10:42).

Atunci când omul cugetă cu evanghelică seriozitate la taina vieţii lui şi a lumii, el ajunge în chip cuvenit la încheierea că trebuinţa tuturor trebuinţelor este aceea de a tăgădui toate trebuinţele şi de a urma în chip hotărît pe Domnul Iisus Hristos, de a merge şi a se uni cu El prin deprinderea şi lucrarea faptelor bune şi nevoinţelor evanghelice. Dacă nu face asta, omul rămîne duhovniceşte fără roadă, fără rost, se Împrăştie, putrezeşte şi moare cu încetul, până sfârşeşte prin a muri în întregime, fără a mai rămâne ceva din el, fiindcă Dumnezeiasca gură a lui Hristos a grăit: Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viţă, tot astfel nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămîne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nimic nu puteţi face. Dacă cineva nu va rămâne în Mine, e aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi o adună pe ea şi în foc o aruncă, şi arde (Ioan 15:4-6).

Doar prin unirea duhovnicească organică cu Hristos Dumnezeu-Omul, poate omul să prelungească viaţa lui în viaţă veşnică şi fiinţa lui în fiinţă veşnică. Omul lucrării Dumnezeu-omeneşti nu este niciodată singur: când el gîndeşte, prin Hristos gîndeşte; când făptuieşte, prin Hristos făptuieşte; când simte, prin Hristos simte. într-un cuvînt, unul ca acesta trăieşte neîncetat prin Hristos Dumnezeu. Căci ce e omul fără Dumnezeu? La început, o jumătate de om, iar la sfârşit neom. Doar în Dumnezeu-Omul găseşte omul plinătatea şi desăvîrşirea fiinţei sale, găseşte arhetipul său, nemărginitul şi nesfârşitul său, nemurirea şi veşnicia sa, valoarea sa absolută. Numai Domnul Hristos, dintre toţi oamenii şi toate fiinţele, a propovăduit sufletul omului drept comoara cea mai de preţ din toate lumile: Căci ce va folosi omul, dacă va cîştiga toată lumea, şi-şi va păgubi sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16:26)

Toţi sorii şi toate stelele nu preţuiesc cât un suflet. Dacă omul îşi va irosi sufletul în răutate şi păcate, el nu va putea da nimic în schimb pentru sufletul său, chiar de ar ajunge stăpînul tuturor constelaţiilor. Rămâne deci pentru om o singură ieşire, iar alta nu este. Şi iată care este aceasta: Dumnezeu-Omul Hristos este singura încredinţare a sufletului omenesc, singura încredinţare a nemuririi şi

78

a veşniciei. Sufletul nu se încredinţează prin lucruri, ci este înrobit de către ele. Dumnezeu-Omul liberează pe om de sub tirania lucrurilor. Asupra omului lui Hristos nu mai au nici o putere lucrurile, ci, dimpotrivă, omul are putere asupra lor; şi, fiindcă în preţuirea lui Hristos sufletul omului are un preţ neasemuit mai mare decât toate fiinţele şi lucrurile, omul ortodox închină toată grija, toată luarea sa aminte, sufletului său, întrucât lucrarea ortodoxă este întâi de toate o lucrare a sufletului.

Omul este mare numai prin Dumnezeu: acesta este motto-ul lucrării Dumnezeu-omeneşti. Fără Dumnezeu, omul nu este altceva decât şaptezeci de kilograme de humă în sînge. Ce este omul fără Dumnezeu, decât mormânt lîngă mormânt? Omul european a osîndit la moarte şi pe Dumnezeu, şi sufletul. Prin aceasta nu a osîndit oare la moarte şi eul său, moarte din care nu există înviere? Faceţi cu adevărat şi drept socoteala filosofiei, ştiinţei, politicii, culturii, civilizaţiei europene, şi veţi vedea că ele au ucis în omul european pe Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Iar dacă priviţi cu luare aminte tragedia istoriei omeneşti, veţi înţelege negreşit că uciderea lui Dumnezeu se termină cu sinuciderea. Vă aduceţi aminte de Iuda? Acela a ucis cel dintâi pe Dumnezeu, şi apoi s-a nimicit şi pe sine însuşi. Aceasta e o lege necruţătoare care stăpîneşte istoria acestui astru.

Clădirea civilizaţiei europene, zidirea fără de Hristos, nu are cum să nu se prăbuşească, şi încă foarte curînd, precum au proorocit înainte-văzătorul Dostoievski, acum o sută de ani, şi îndureratul Gogol, acum mai bine de o sută de ani… Şi, în faţa ochilor noştri, se împlinesc proorociile Proorocilor ortodocşi slavi. Timp de zece veacuri încheiate a fost zidit turnul Babel european, şi nouă ne-a revenit nefericita vedenie: “Iată, clădirea e un uriaş… nimic!” A urmat o confuzie generală: omul nu-l mai înţelege pe om, sufletul nu mai înţelege alt suflet, neamul nu mai înţelege alt neam. S-a ridicat om împotriva omului, împărăţie împotriva împărăţiei, norod împotriva norodului, ba chiar şi continent împotriva continentului.

Omul european a ajuns la ameţeala sa fatală. L-a dus pe supraom în vîrful turnului său Babel, voind a desăvîrşi prin el zidirea sa, dar supraomul a înnebunit tocmai pe acest vîrf şi s-a prăbuşit de pe turn; şi, în urma lui, turnul se prăbuşeşte şi se fărâmiţează prin războaie şi revoluţii. “homo europaeicus” nu avea cum să nu înnebunească la punctul de încheiere al culturii sale; era cu neputinţă ca ucigaşul de Dumnezeu să nu ajungă sinucigaş. Faimoasa „Wille zur Macht” s-a schimbat în „Wille zur Nacht” 46. Noaptea, o noapte apăsătoare, a acoperit Europa. Se prăbuşesc idolii Europei, şi nu este departe ziua când nu va mai rămîne piatră peste piatră din cultura europeană, care a zidit oraşe şi a ruinat suflete, a cinstit făpturile şi a lepădat pe Făcător…

îndrăgostit de Europa, gînditorul rus Herzen a trăit mult timp acolo. Către sfîrşitul vieţii însă, în urmă cu mai bine de o sută de ani, a scris: “Am studiat

46 „Vrerea de a face” s-a schimbat în “Vrerea de noapte” (n. tr.)

79

vreme îndelungată organismul viermănos al Europei; pretutindeni, la toate nivelurile, peste tot am văzut degetul morţii… Europa se apropie de un cataclism înfricoşător… Revoluţiile politice se prăbuşesc sub greutatea neputinţei lor; ele au săvîrşit lucruri mari, dar nu şi-au Împlinit rostul; au dărâmat credinţa, dar n-au înfăptuit libertatea; au aprins în inimi dorinţe pe care nu au fost în stare să le Împlinească… Eu sunt primul care pălesc şi mă tem înaintea nopţii întunecate care vine… Adio, lume muribundă, adio, Europă!…

Pustiu e cerul, fiindcă Dumnezeu nu mai este în el. Pustiu este pămîntul, fiindcă nu mai e pe el suflet nemuritor. Cultura europeană a făcut din robii săi un cimitir şi ea însăşi a ajuns cimitir. „Vreau să mă duc în Europa spune Dostoievski şi ştiu că merg într-un cimitir…”

înainte de primul război mondial, dezastrul Europei era presimţit şi prevestit numai de întristaţii înainte-văzători ortodocşi slavi. După primul război mondial, au început să o vadă şi să o simtă şi unii europeni. Cel mai îndrăzneţ şi mai sincer dintre aceştia e, fără îndoială, Spengler, care, după primul război mondial, a tulburat lumea cu zguduitoarea sa carte: „Untergang des Abendlandes” (“decăderea Occidentului”). În aceasta, el arată şi dovedeşte cu toate mijloacele pe care i le pune la îndemână ştiinţa, filosofia, politica, tehnica, arta şi religia europeană că Apusul cade şi decade. După primul război mondial, Europa, cu toată strălucirea ei aparentă, îşi dă duhul. Cultura apuseană (sau “faustică”) a început, după Spengler, în veacul al X-lea după Hristos, iar acum se găseşte în starea de descompunere şi decădere, şi va dispărea pentru totdeauna la sfârşitul veacului al XXII-lea. După cultura europeană, gîndeşte Spengler, va veni cultura lui Dostoievski, lucrarea Ortodoxiei.

Prin toate invenţiile sale culturale, omul european moare şi se stinge rapid. Narcisismul omenirii europene este mormântul din care ea nu vrea şi de aceea nu poate să învie. Faptul că e îndrăgostită de raţiunea ei, aceasta este boala ei fatală, care o pustieşte. Singura mîntuire din aceasta este Hristos, spune Gogol. Dar lumea, răspîndită de milioanele de obiecte strălucitoare care-i Împrăştie gîndurile în toate părţile, nu are puterea de a se întîlni nemijlocit cu Hristos.

Tipul omului european a dat faliment în faţa problemelor de temelie ale vieţii; Dumnezeu-Omul ortodox le-a dezlegat pe toate, până la una. Omul european a rezolvat problema vieţii prin nihilism; Dumnezeu-Omul prin viaţa veşnică. Pentru omul european darwinist-faustic, lucrul cel mai însemnat în viaţă este autoconservarea; pentru omul lui Hristos este jertfirea de sine. Primul spune: “jertfeşte-l pe celălalt pentru tine!” iar cel de-al doilea: “jertfeşte-te pe tine însuţi pentru ceilalţi!”… Omul european nu a rezolvat blestemata problemă a morţii; Dumnezeu-Omul a rezolvat-o: prin înviere.

Nu încape îndoială că principiile şi forţele culturii europene şi ale civilizaţiei europene sunt luptătoare împotriva lui Hristos. Timp îndelungat s-a format tipul omului european, până când L-a înlocuit pe Dumnezeu-Omul

80

Hristos cu filosofia şi ştiinţa lui, cu politica şi tehnica lui, cu religia şi etica lui. Europa s-a slujit de Hristos numai ca o punte de la barbaria incultă la barbaria cultă, adică de la barbaria nemeşteşugită la barbaria cea meşteşugită!

încheierile mele asupra civilizaţiei europene cuprind o doză bună de catastrofal; dar acest lucru să nu vă mire, fiindcă vorbesc de vremea cea mai pustiitoare din istoria omenească, de apocalipsa Europei, a cărei spaimă frînge atît trupul, cât şi duhul ei. Nu încape îndoială că întreaga Europă este ameninţată de conflicte vulcanice, care, dacă nu sunt îndepărtate, pot exploda în curînd într-o deplină nimicire a culturii europene.

81

SOCIETATEA UMANISTĂ ŞI CEA DUMNEZEU-OMENEASCĂ

Dacă va rămîne cunoscut prin ceva continentul european în istoria acestui astru, va fi, pesemne, prin aceea că a ştiut să inventeze nenumărate probleme, şi nu a fost în stare să dezlege nici măcar una singură dintre cele însemnate, spre folosul întregului neam omenesc. Aici trebuie avute în vedere, în primul rînd, aşa-numitele probleme sociale. Dorinţa de a le dezlega a ajuns o manie a aproape tuturor europenilor. Îngăduiţi-mi însă întrebarea: Cine din ei le dezleagă fără foc şi sabie, fără inchiziţie şi ruguri? Omul european stă încurcat, tulburat şi furios în faţa problemelor sociale, ca şi în faţa problemei omului. De ce? Fiindcă problemele societăţii, restrînse la elementele lor întemeietoare, nu-s altceva decât problema omului înmulţită cu numărul inşilor din care este alcătuită întreaga societate. Omul, prin însuşi faptul că e om, e mădular al organismului social, în care aduce conţinutul şi problematica sa psiho-fizică. Dar problematica omului şi cea a omenirii sunt, la bază, identice: problemele adevărului şi dreptăţii, vieţii şi morţii, binelui şi răului, nemuririi şi veşniciei, cerului şi pămîntului chinuie, şi omul şi omenirea dar mai întîi pe om ca ins, şi apoi omenirea ca obşte. De aici se trage încheierea logică: cel ce rezolvă problema omului a dezlegat şi problema societăţii, a oricărei societăţi, de la cea mai numeroasă până la cea mai puţin numeroasă; de la familie până la omenire.

În vederea dezlegării problemei omului şi societăţii prin mijloace umaniste, în Europa s-a căzut în două extreme: sau omul a fost micşorat, batjocorit, lăsat de-o parte şi tăgăduit de dragul societăţii, sau societatea de dragul omului. (În umanismul propriu-zis al Europei ce are rădăcini religioase: infailibilitatea papală, care în protestantism evoluează în infailibilitatea oricărui ins întîietatea a dobîndit-o insul. Societatea ce are pe individ drept criteriu şi punct de plecare al ei nu este nimic altceva decât o satisfacere organizată a intereselor individuale, adică o consfinţire legalizată a egoismului omenesc. Ca urmare, e pe deplin firesc să fie înjosită şi personalitatea omenească, prin impunerea individului ca întreg social egoist, şi societatea, prin impunerea individului ca monadă egoistă. Amîndouă acestea sunt dogme ale civilizaţiei apusene, care se ciocnesc între ele şi care se impun “ferro ignique” prin foc şi sabie de veacuri întregi omenirii, ca o mîntuire a ei). Noi însă vrem o dreptate desăvîrşită, şi pentru om, şi pentru societate, dreptatea care va ţine totdeauna cumpăna între valorile Dumnezeieşti ale omului şi toate valorile de preţ şi neschimbate ale societăţii. Noi voim o societate în care să se păstreze deplinătatea persoanei omeneşti şi dumnezeiasca ei măreţie, în care omul nu va fi micşorat, nu va fi schilodit, nu va fi prefăcut în pigmeu, nu va fi mecanizat, nu va fi preschimbat în marionetă, spre folosul distincţiei de clasă, al neamului şi al

82

statului, al culturii şi al civilizaţiei, al ştiinţei şi al religiei. Noi vrem o societate în care persoana şi societatea se întregesc, se într-ajutorează, se întăresc şi se desăvîrşesc una pe alta; o societate în care fiecare este unit duhovniceşte cu toţi şi toţi cu fiecare în parte, în care fiecare trăieşte prin toţi şi cu ajutorul tuturor, dar şi toţi trăiesc prin fiecare şi cu ajutorul fiecăruia. Aceasta înseamnă că noi am vrea o societate care se înfăţişează şi este un organism, un trup, iar mădularele ei sunt mădulare organice ale unui tot unitar: tu eşti ochi, acela mână, eu picior; aşa încât să nu poată spune: Nu am nevoie de tine, sunt puternic şi fără tine. Pentru ca mâna să lucreze, are nevoie de ochi, care să o conducă, şi de picior, care să o poarte; de asemenea, ca ochiul să vadă, are nevoie de mână, care să-l hrănească, şi de picior, care să-l poarte; şi iarăşi, pentru ca piciorul să meargă, are nevoie de ochi, ca să-l conducă, şi de mână, care să Împreună-lucreze cu el. Toţi suntem mădulare ale organismului societăţii, mici şi mari, văzuţi şi nevăzuţi, dar mădulare care trăiesc unul cu altul şi unul prin altul; fiecare împreună-lucrează cu toţi şi toţi cu fiecare. Iată ce se întâmplă în trup: ca să crească un fir de păr pe cap, împreună-lucrează laolaltă cu el trupul întreg; dar şi firul de păr, cu scopul lui propriu, este trebuincios pentru trup, pentru că apără capul şi este un priceput conducător al căldurii. Luaţi aminte, de asemenea, la trupul omenesc: în el avem cel mai bun exemplu de societate, de prietenie, de împreună-lucrare, de trăire laolaltă, de slujire a altuia, a aproapelui; fiecare mădular slujeşte toate celelalte mădulare şi toate celelalte mădulare slujesc pe fiecare în parte. Degetul cel mic al mîinii slujeşte organul atît de delicat, ochiul, şi pe acela care este încă şi mai delicat, creierul; dar şi ochiul şi creierul slujesc degetul. Cu cât este mai însemnat un organ în lăuntrul trupului, cu atît el săvîrşeşte o slujbă mai de răspundere şi este slujitorul oricărui organ mai mic decât el din trup. Inima este cel mai însemnat organ din trup, dar totodată ea este şi cel mai mare slujitor al trupului; ea slujeşte neîncetat fiecare părticică în parte şi tot trupul laolaltă.

Să nu vă pară curios acest lucru; aşa este întocmirea trupului: tot ceea ce este mai mare în el este mai mare pentru ca să slujească ceea ce este mai mic decât el. Nu vedeţi că smerenia este fapta bună cea mai de seamă, care orînduieşte toate legăturile din lăuntrul trupului omenesc? Ceea ce este mare se smereşte înaintea a ceea ce este mai mic şi-i slujeşte; iar ceea ce este mai mare se smereşte şi mai mult! Tot astfel trebuie să se întâmple şi în societatea dorită şi desăvîrşită: cel ce este mai mare să slujească pe cel ce este mai mic; omul învăţat să slujească pe cel neînvăţat; înţeleptul pe cel simplu; bogatul pe sărac; cel mai mare să fie mare prin aceea că este slujitorul de bună voie al tuturor. Toate se întâmplă aici potrivit cu legea firească, dar şi Dumnezeiască a Dumnezeu-Omului: Cel care între voi vrea să fie mai mare să fie slujitor al vostru, şi cel care între voi vrea să fie cel dintâi să fie sluga voastră (Matei 20:26-27). Pentru că aceasta este o lege şi pentru cel mai desăvîrşit om, Dumnezeu-Omul Hristos, Care nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi

83

să-şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi (Matei 20:28). Şi, într-adevăr, există vreun slujitor mai mare al neamului omenesc în afară de blîndul Dumnezeu-Om? Iar Eu sunt în mijlocul vostru, ca cel ce slujeşte (Luca 22:27), zice El ucenicilor Săi; ca slujitor Care-i slujeşte pe ei cu umilinţă, îi învaţă adevărul despre cele Dumnezeieşti: dreptatea Dumnezeiască, dragostea Dumnezeiască, bunătatea Dumnezeiască, puterea Dumnezeiască pentru ca să poată cunoaşte şi învinge păcatul, răul şi moartea, şi să se facă, cu ajutorul Dumnezeiesc, buni, nemuritori, veşnici. Nu numai întrupat ca om, ci şi ca Dumnezeu-Cuvîntul El îi slujeşte neîncetat pe oameni, cu ajutorul întregii firi, cu ajutorul universului; îi slujeşte neîncetat şi cu umilinţă, numai ca să-i înveţe legea aceasta Dumnezeiască prea-înaltă, cosmică şi firească: cum că, adică, cel mai mare slujeşte pe cel mai mic, şi încă cu bucurie şi cu bunătate. Pentru aceasta, gura Lui Dumnezeu-omenească a spus în ce priveşte legea aceasta următoarele: Cel ce este mai mare între voi să fie ca cel mai mic şi cel ce este mai întâi ca sluga…, că tot ce se înalţăpe sine se va umili, iar cel ce se umileşte se va înălţa (Luca 22:26; 18:14). în realitate, toată Evanghelia Dumnezeu-omului, de la început şi până la sfârşit, nu este nimic altceva decât o icoană şi o mărturie de nebiruit a acestei legi Dumnezeieşti cosmice sau, mai degrabă, universale.

Nu vi se pare că prin această lege evanghelică universală Dumnezeu-omul dezleagă într-un chip ideal şi real totodată şi problema omenirii, dar şi problema societăţii? Pentru că şi omul, şi omenirea, şi persoana, şi societatea, nu numai că sunt din una şi aceeaşi “materie” psihofizică, ci şi toate sunt străbătute de unul şi acelaşi scop şi unul şi acelaşi fel de a curge prin mijlocul a tot ce alcătuieşte esenţa lor. Dacă cumva nu ar avea acelaşi scop, atunci între ele ar fi o prăpastie fără punte deasupra şi ar fi sfâşiate de deosebirea de cantitate cu neputinţă de împăcat. Numai unitatea scopului şi sfârşitului dă putinţa unei dezlegări ideale a problemei omenirii, precum şi a problemei persoanei şi problemei societăţii. Dar care ar putea să fie oare scopul acesta? Desigur că el nu va fi un scop trecător şi temporal, oportunist, întâmplător, interesat, un scop care să hotărască soarta omului şi să însoţească fiinţa omenească în lumile în care aceasta se găseşte. Este vorba de acel scop nemuritor, pe care l-a pus Dumnezeu-Omul, scoţându-l din fiinţa asemănătoare cu Dumnezeu a firii omeneşti. în ce constă scopul acesta? Iată în ce: să se întrupeze Dumnezeu şi toate desăvîrşirile Dumnezeieşti în om şi în omenire, în persoană şi în societate. Este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum că, într-adevăr, este cu putinţă o mărturisesc două pricini cărora nu te poţi împotrivi: mai întîi faptul că omul este o fiinţă după chipul lui Dumnezeu; iar al doilea, faptul că Dumnezeu-Cuvîntul S-a întrupat în om, şi ca Dumnezeu-Om a arătat că este în chip Dumnezeiesc desăvîrşit, şi, omeneşte, om adevărat şi firesc, în care S-a întrupat Dumnezeu cu toate Dumnezeieştile desăvîrşiri ale Lui. Şi, ceva mai mult, Dumnezeu-Omul a adus şi împarte oamenilor faptele bune Dumnezeieşti şi puterile Dumnezeieşti,

84

în aşa fel ca fiecare om să poată, dacă voieşte, să întrupeze în sinea lui pe Dumnezeu şi desăvîrşirile Dumnezeieşti. împlinind scopul acesta, oamenii se preschimbă în fiinţe nemuritoare şi ajung mădulare ale împreună-unirii Dumnezeu-omeneşti nemuritoare, adică ale Dumnezeu-omenirii. După cum din om, în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte omenirea, tot astfel şi din Dumnezeu-Omul, iarăşi în chip raţional şi firesc, se naşte şi creşte Dumnezeu-omenirea. în părtăşia aceasta a Dumnezeului-Om, oamenii trăiesc şi se poartă ca fiinţe nemuritoare, şi anume după legile evanghelice, care au putere şi în lumea aceasta, şi în cealaltă. Această părtăşie, neasemănată pe astrul nostru, a celor cu adevărat nemuritori şi cu adevărat purtători de Dumnezeu şi a celor ce se străduiesc cel puţin să ajungă astfel, nu este nimic altceva decât trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, Sfânta Lui Biserică.

Răsuflaţi puţin: iată că ne găsim deja în “sfânta sfintelor” filosofiei societăţii Dumnezeu-omeneşti. Aceasta este o societate nouă, Dumnezeu-omenească, întru nimic asemănătoare cu acelea pe care vi le dă, în chip teoretic şi practic, sociologia umanistă a omului european. în această societate Dumnezeu-omenească, toate se restrîng la Persoana purtătoare de viaţă a Dumnezeu-Omului Hristos. El este cea mai înaltă valoare şi bunul cel mai înalt. Toate celelalte valori şi individuale, şi sociale izvorăsc din ea, întocmai ca razele din soare.

înţelegeţi că vorbesc de Biserica sobornicească Ortodoxă, ca societate Dumnezeu-omenească. Care este temeiul ei? Dumnezeu-Omul Hristos. Pentru aceasta tot ce este ortodox are fire Dumnezeu-omenească: şi conştiinţa, şi simţirea, şi voinţa, şi gîndirea, şi viaţa, şi societatea. Dumnezeu este pretutindeni cel dintîi, iar omul al doilea; Dumnezeu conduce, omul este condus; Dumnezeu lucrează, omul împreună-lucrează. Aici nu este vorba de un dumnezeu supranatural, abstract, închipuit, ci de Dumnezeul celei mai nemijlocite realităţi istorice, de Dumnezeu care S-a făcut om, a trăit în marginile propriei noastre vieţi omeneşti şi S-a arătat pretutindeni în chip pipăibil şi vizibil, cu desăvîrşire fără de păcat, cu desăvîrşire sfînt, cu desăvîrşire adevărat. De aceea şi societatea pe care a întemeiat-o este atît de adevărată şi atît de reală. Şi Biserica, într-adevăr, ca societate, nu este altceva decât un desăvîrşit organism Dumnezeu-omenesc, în care, prin împreună-lucrarea darului Dumnezeiesc şi a lucrării libere omeneşti, se uneşte şi se în-dumnezeu-înomeneşte totul, afară de păcat. în acest organism Dumnezeu-omenesc al Bisericii, fiecare credincios este întocmai ca o celulă, care ajunge parte alcătuitoare a lui şi care trăieşte din puterea Dumnezeu-omenească purtătoare de viaţă a lui.

Iată principiile întemeietoare ale filosofiei ortodoxe a societăţii: ca singură societate adevărată, Biserica este în primul rînd un organism Dumnezeu-omenesc, şi apoi o întocmire Dumnezeu-omenească în lume, care întrupează tot ceea ce este al Dumnezeu-Omului, adică: dragostea lui Hristos, care naşte toate, dreptatea lui Hristos, bunătatea lui Hristos, înţelepciunea lui Hristos şi îndeobşte

85

toate faptele bune ale lui Hristos. Pentru că, prin mijlocirea lor, Hristos locuieşte în om şi Se întrupează în el. Un astfel de om trăieşte prin Hristos, gîndeşte prin Hristos, simte în Hristos, lucrează prin Hristos, se găseşte în împreună-unire cu ceilalţi oameni pe toate planurile vieţii în Hristos. De unde are el puterea aceasta? De la Hristos însuşi, după cuvîntul Sfântului Apostol: Toate le pot în Hristos, Care mă întăreşte (Filipeni 4:13). Omul credinţei ortodoxe, trăind în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, trăieşte întotdeauna în împreună-unire cu toţi Sfinţii (Efeseni 3:18), care-l ajută în chip tainic la împlinirea poruncilor evanghelice. De aceea mădularul ortodox al Bisericii are simţământul viu că viaţa lui este aceeaşi cu viaţa tuturor celorlalţi oameni şi că are una şi aceeaşi credinţă cu Apostolii, cu Mucenicii şi cu Sfinţii tuturor veacurilor. El mai are simţământul viu că toţi aceştia trăiesc veşnic şi, ceva mai mult, că atît pe el, cât şi pe ceilalţi, îi străbate una şi aceeaşi putere Dumnezeu-omenească, una şi aceeaşi viaţă Dumnezeu-omenească, unul şi acelaşi adevăr Dumnezeu-omenesc. în Biserică, socotită ca societate, trecutul este întotdeauna prezent, pentru că Dumnezeu-Omul Hristos care este tare şi azi, Acelaşi şi în veci trăieşte neîntrerupt în trupul Lui Dumnezeu-omenesc, cu aceeaşi bunătate, cu aceeaşi viaţă, şi face întregul trecut un prezent neîntrerupt. Pentru aceasta omul credinţei ortodoxe nu este niciodată singur, ci întotdeauna în împreună-unire cu toate celelalte mădulare ale Bisericii şi cu toate fiinţele. Când el gîndeşte ceva, face acest lucru cu teamă şi spaimă Dumnezeiască, ştiind că la această faptă a lui iau parte în chip tainic toţi Sfinţii. Ortodocşii sunt ortodocşi prin aceea că au neîncetat simţământul sobornicităţii Dumnezeu-omeneşti, încălzindu-se cu acest simţământ şi păzindu-l prin rugăciune şi smerenie. Nu se vestesc niciodată pe ei înşişi, nu se laudă niciodată în ce priveşte omul, nu sunt mulţumiţi niciodată de umanismul găunos şi nu se închină niciodată umanismului. Pe toate căile, ei mărturisesc şi propovăduiesc pe Dumnezeu-Omul, iar nu pe om. Pentru că ei ştiu că omul şi societatea omenească, fără de Cuvîntul, ca unire şi unitate nestricăcioasă, aleargă cu neînfrînare către iraţionalitate şi către întunericul nefiinţei, sau, ceva mai mult, către întunericul unui “vai şi amar”.

S-a spus mai sus că societatea civilă (impunerea individului ca monadă) şi socialismul umanistic (impunerea silită a individului egoist ca întreg) au rădăcini religioase. într-adevăr, întrucât în Apusul european creştinismul s-a schimbat încet-încet în umanism, era firesc ca schimbarea aceasta să-şi aibă urmările ei în toate ariile vieţii omeneşti, aşadar şi în aceea socială. Multă vreme şi în chip stăruitor L-au restrîns pe Dumnezeu-Omul şi în cele din urmă L-au micşorat, mărginindu-L la un simplu om: la omul fără greşeală al Romei şi la acel nu mai puţin fără greşeală om al Berlinului. în felul acesta, s-a înfăţişat pe de o parte maximalismul apusean creştin-umanist (Papismul), care înlătură totul de la Hristos, iar pe de altă parte minimalismul apusean creştin-umanist (Protestantismul), care cere de la Hristos cât se poate de puţin, iar adeseori nimic. în amîndouă, ca valoare desăvîrşită şi ca ultim criteriu, este aşezat omul

86

în locul Dumnezeu-Omului şi individualismul de diferite nuanţe în locul societăţii Dumnezeu-omeneşti. S-a săvîrşit în felul acesta dureroasa “corectare” a Dumnezeu-Omului, a lucrării Lui şi a învăţăturii Lui!

Cel dintâi protest împotriva uneia, Sfinte, catolice şi apostolice Biserici, ca societate, trebuie să se caute în Papism, şi nu în Luteranism. Şi tocmai în acest protest se află cel dintâi protestantism; în acelaşi timp, aici este şi începutul individualismului ca principiu social.

Nu trebuie să ne înşelăm: maximalismul creştin umanist apusean, Papismul, este tocmai cel mai radical protestantism şi individualism, pentru că a strămutat temelia creştinismului de la veşnicul Dumnezeu-Om la individul om.

Protestanţii nu au făcut altceva, decât pur şi simplu au primit dogma aceasta în esenţa ei şi au desăvîrşit-o într-atît, încât să ajungă la proporţii şi amănunte înfricoşătoare. într-adevăr, Protestantismul nu este altceva decât un Papism pus desăvîrşit în faptă, al cărui principiu întemeietor (lipsa de greşeală a omului) s-a aşezat în viaţa fiecărui om în parte, dar şi a întregii societăţi. După exemplul omului infailibil al Romei, fiecare protestant ajunge infailibil, pretinzînd infailibilitatea individuală în problemele de credinţă şi de viaţă. Din punctul acesta de vedere, se poate spune că Protestantismul este un papism laicizat.

Prin aceea că creştinismul, cu toate nesfârşitele sale adevăruri Dumnezeu-omeneşti, s-a mărginit în Apus la om, creştinismul apusean s-a schimbat în umanism. Lucrul acesta poate să pară ciudat, dar este adevărat. Ne arată în chip neîndoielnic realitatea lui istorică. Creştinismul apusean, în esenţa lui, este cel mai radical umanism, pentru că l-a propovăduit pe om ca fiind fără greşeală şi a prefăcut societatea Dumnezeu-omenească într-o societate umanistă. Prin urmare, individualismul şi totalitarismul sunt două feţe ale aceluiaşi lucru, care curge dintr-un singur izvor.

Această înlocuire a Dumnezeu-Omului prin om s-a lucrat în chip practic prin înlocuirea căii creştine Dumnezeu-omeneşti cu aceea omenească. De aici izvorăsc: poziţia hotărâtoare a filosofiei aristotelice în scolasticism, cazuistica şi inchiziţia în etică, diplomaţia papală în legăturile internaţionale, statul papal, individualismul ca principiu social şi aşa mai departe.

Cu actul acesta al micşorării şi mărginirii creştinismului în umanism, s-a simplificat în chip neîndoielnic şi creştinismul. Dar totodată s-a şi distrus. Apusul a pierdut Biserica şi pe Dumnezeu-Omul; pentru aceasta, el a pierdut şi societatea Dumnezeu-omenească, în care omul este frate veşnic al omului.

Pretutindeni se înfăţişează tendinţa mult-iubită a omului european de a mărgini totul la om, ca valoare întemeietoare şi măsură întemeietoare a tuturor.

Dar în spatele lui se ascunde dezamăgirea: “menschliches, Allzumenschliches” (“omenesc, prea omenesc”). Glasurile unor oameni din lumea apuseană: “zurick zum Jesus! Back to Jesus!” (înapoi la Iisus!”) sunt strigăte neputincioase în mijlocul nopţii celei fără de lună a creştinismului umanist, care a părăsit valorile Dumnezeu-omeneşti şi măsurile Dumnezeu-omeneşti şi acum se

87

înfundă în deznădejde şi impas, în vreme ce din adîncul veacurilor răsună cuvintele aspre ale minunatului Prooroc al lui Dumnezeu Ieremia: Blestemat este omul care nădăjduieşte în om! (Ieremia 17:5).

Într-o perspectivă istorică largă, dogma apuseană privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decât o strădanie de reînviere şi de înveşnicire a umanismului european pe moarte. Aceasta este ultima “prefacere” şi nestrămutata proslăvire a lui. Fiindcă, după iluminismul raţionalist al veacului al XVIII-lea şi pozitivismul miop al veacului al XIX-lea, umanismului european nu-i mai rămînea nimic altceva decât să se descompună în contradicţii şi impas. în acest ceas nefericit pentru el, îi vine în ajutor umanismul religios, care, cu dogma lui asupra infailibilităţii omului, l-a salvat de la moarte sigură. Dar, chiar şi dogmatizat, umanismul creştin apusean nu a avut cum să nu păstreze în sine toate nepotrivirile mortale ale umanismului european, cu toate că înclină spre o singură dorinţă: aceea de a fi alungat Dumnezeu-Omul de pe pămînt, în cer. Fiindcă, pentru umanism, lucrul de temelie şi cel mai însemnat este acela ca omul să fie cea mai înaltă valoare şi ultima măsură.

Potrivit simţirii şi cunoaşterii ortodoxe, creştinismul este creştinism prin Dumnezeu-Omul, prin adevărul lui Dumnezeu-omenesc şi prin calea lui Dumnezeu-omenească; iar societatea este o societate adevărată numai atunci când este plămădită laolaltă cu Dumnezeu-omenirea lui Hristos. Acestea sunt adevărurile întemeietoare, în pofida cărora nu poate fi nici o împăcare. Prin ele se defineşte şi se înfiinţează toată axiomatica şi criteriologia creştină. Hristos este valoarea cea mai înaltă şi măsura fără greşeală numai ca Dumnezeu-Om. Puterea mîntuitoare şi de viaţă făcătoare a Bisericii lui Hristos stă pretutindeni în veşnic via Ipostază a Dumnezeu-Omului, care le uneşte pe toate laolaltă. Orice înlocuire a Dumnezeu-Omului cu vreun om şi orice alegere din creştinism numai a acelor elemente care satisfac “gustul individual” şi înţelegerea omului prefac creştinismul într-un superficial şi neputincios umanism.

Numai cu puterea lui Dumnezeu-omenească creştinismul este „sarea pământului”, sare care ţine pe om să nu se strice din pricina păcatului şi răului. Dacă însă creştinismul se va împrăştia în tot felul de umanisme, atunci “se strică” el, se face o sare “nesărată”, care după cuvîntul cel întru-totul adevărat al Mântuitorului nu mai este bună de nimic, decât să se arunce afară şi să se calce în picioare de oameni (Matei 5:13). Orice strădanie şi încercare de împăcare a creştinismului cu duhul veacului acestuia, cu mişcările trecătoare ale unor epoci istorice şi, ceva mai mult, cu partidele politice sau cu stările de fapt politice, îi smulge acea valoare proprie care face din el singura religie Dumnezeu-omenească din lume.

În filosofia ortodoxă a societăţii, prima regulă este aceea de a nu fi potrivit Dumnezeu-Omul la duhul vremii, ci duhul vremii să fie potrivit la duhul veşniciei lui Hristos şi al Dumnezeu-omenităţii Lui. Numai în felul acesta Biserica va putea să păstreze Persoana de viaţă făcătoare şi de neînlocuit a

88

Dumnezeu-Omului Hristos şi să rămînă o societate omenească în care oamenii trăiesc înfrăţiţi prin Dumnezeiasca dragoste şi dreptate, prin rugăciune şi post, prin blândeţe şi smerenie, prin înţelepciune şi bunătate, prin milostenie şi credinţă, prin dragoste de Dumnezeu şi dragoste frăţească, şi prin celelalte fapte bune evanghelice.

Potrivit cu filosofia Dumnezeu-omenească a vieţii, şi omul, şi societatea, şi norodul, şi statul trebuie să se acomodeze cu Biserica, întocmai ca şi cu prototipul lor veşnic. Acomodarea Bisericii cu ele este cu totul de neîngăduit, cu atît mai mult subjugarea Bisericii de către ele. Un norod are valorile adevărate numai atunci când trăieşte şi lucrează faptele bune evanghelice şi întrupează în istoria lui etosul Dumnezeu-omenesc. Ceea ce are preţ pentru norod are preţ şi pentru fiecare stat, şi pentru fiecare societate. Scopul norodului, ca întreg, este acelaşi cu scopul omului ca persoană singulară. Şi scopul acesta este întruparea în toate manifestările vieţii lui a dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei evanghelice. Orice neam trebuie să ajungă “norod al lui Dumnezeu”, “norod sfânt”, care arată şi propovăduieşte prin istoria lui adevărul Dumnezeu-omenesc al vieţii şi etosul Dumnezeu-omenesc al ei (v. 1 Petru 2:9-10, 1:15-16).

Vom fi întrebaţi: Unde sunt roadele vădite ale acestei societăţi Dumnezeu-omeneşti? Cum se explică faptul că pe un pământ în care a strălucit Ortodoxia s-a împlinit “cea mai radicală laicizare din istoria omenirii” 47 (Joseph Piper). Oare nu există şi “umanismul” răsăritean? Reuşita pe pămîntul Ortodoxiei a umanismului social ateizat nu dovedeşte oare “neputinţa ortodoxiei” de a rezolva cele mai elementare probleme sociale?

Este un fapt că lumea aceasta zace în rău şi în păcat. Restrîngerea la om a toate este în fapt atmosfera în lăuntrul căreia trăieşte, respiră şi către care se îndreaptă firea omenească cea căzută şi omul îndeobşte, orişiunde s-ar găsi acesta. Din care pricină, nu este nimic de mirare că valurile iubirii de păcat, ca şi valurile otrăvurilor pseudo-creştine ale Europei, au cuprins în anumite vremi şi noroadele ortodoxe. Dar unul este adevărul neîndoielnic: Biserica sobornicească Ortodoxă nu a preschimbat niciodată în dogmă vreun umanism oarecare, fie că este vorba de cezaro-papism, fie despre altceva de felul acesta. Prin adevărata şi curata Dumnezeire-omenire şi adevărul evanghelic al ei, prin necontenita chemare a ei la pocăinţă, prin tot ceea ce este de la Dumnezeu-Omul şi după Dumnezeu-Omul, ea a păstrat, cu ajutorul Duhului Sfânt, întreaga înţelepciune şi neprihănire nu doar a inimii, ci şi a sufletului ei. în felul acesta, ea a fost şi a rămas “sarea pămîntului”, a omului şi a societăţii. Tragedia creştinătăţii apusene stă tocmai în aceea că s-a străduit, fie îndreptînd Persoana Dumnezeu-Omului, fie tăgăduind-o, să aducă din nou drăcescul umanism ce caracterizează firea omenească căzută. Şi unde? în însăşi inima organismului Dumnezeu-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii,

47 comunismul (n. tr.)

89

care este liberarea de un astfel de umanism. Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau, şi mai bine, ca dogmă universală. în felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mîntuire! Este înfricoşător şi numai să gîndească cineva la acest lucru, cu atît mai mult să-l spună, anume că, în felul acesta singurul „laborator” al mîntuirii din lumea aceasta se preschimbă încet într-un “laborator” drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu-Omului.

Biserica Ortodoxă sobornicească nu a mărturisit ca dogmă nici o otravă, nici un păcat, nici un umanism, nici un sistem social pămîntesc, nici prin Sinoade, nici prin trupul Bisericii soborniceşti; însă Apusul, vai, numai aceasta face. Cea mai nouă dovadă a acestui fapt este Conciliul II Vatican 48. în credinţa Ortodoxă, pocăinţa este o Sfântă faptă bună neapărat trebuincioasă, şi Ortodoxia cheamă întotdeauna la pocăinţă. în Apus, credinţa pseudo-creştină în om nu cheamă la pocăinţă. Dimpotrivă, ea rămâne cu “sfinţenie” în propria ei antropolatrie ucigătoare de om, în umanismele, infailibilităţile şi ereziile ei pseudo-creştine. Mai mult: socoteşte, extaziată, că acestea nu sunt în nici un caz lucruri pentru care cineva ar trebui să se pocăiască.

Ideologic şi metodologic, umanismul social contemporan dezdumnezeit este întru totul odrasla, născocirea pseudo-creştină, a Europei pseudo-creştine, încununată cu împăcătoşirea noastră. Când sînteţi întrebaţi: “de unde aceasta în Ortodoxie?” să răspundeţi că Dumnezeu pune la încercare răbdarea drepţilor, cercetează pe fii pentru păcatele părinţilor lor şi arată puterea Bisericii Sale soborniceşti trecând-o prin foc şi prin apă; fiindcă, după cuvintele de Dumnezeu înţelepţitului Macarie Egipteanul, tocmai acesta este singurul drum al creştinismului adevărat: “acolo unde este Duhul Sfânt, urmează ca o umbră prigoana şi lupta… Adevărul nu are cum să nu fie prigonit”. Care sunt roadele societăţii Dumnezeu-omeneşti? Sfinţii, Mucenicii, Mărturisitorii. Aceştia sunt scopul ei, aceştia sunt rostul şi îndreptăţirea ei, aceştia sunt şi dovada puterii ei cu neputinţă de nimicit nu cărţi, nu biblioteci, sisteme şi oraşe, care azi sunt, şi mâine nu mai sunt. Mii şi sute de mii de Mucenici şi noi-Mucenici care au pătimit pentru credinţa Ortodoxă iată roada societăţii Dumnezeu-omeneşti. De aceea cunoscutul François Mauriac, romano-catolic, vede la orizontul întunecat al lumii de azi care zi de zi se afundă tot mai mult în întunericul pierzătoarei de suflet închinări la om născute în Europa doar un singur punct luminos: credinţa Ortodoxă cea împurpurată cu sîngele Mucenicilor şi noilor-Mucenici ai săi. în Apus…? Acolo, oamenii nu cunosc nici Biserica, nu cunosc nici calea, nu cunosc nici ieşirea din fundături. Acolo totul s-a înecat în închinarea la idoli cea pierzătoare de suflet, în iubirea de plăceri, în iubirea de sine şi în iubirea de

48 1962-1965 (n. tr.)

90

patimi. Ca urmare, în Europa se petrece o renaştere a închinării la idoli. „Hristoşi mincinoşi”, dumnezei mincinoşi, au potopit Europa şi de acolo sunt exportaţi pe toate pieţele lumii, avînd ca lucrare de căpetenie uciderea în om a sufletului acel bun omenesc neasemănat în toate lumile şi, prin aceasta, distrugerea înfăptuirii şi însăşi putinţei înfăptuirii unei adevărate societăţi.

Scriind acestea, nu scriem istoria Europei, a faptelor bune şi defectelor ei, şi nici istoria pseudo-bisericilor europene; înfăţişăm doar entelehia ontologiei lor, coborâm în inima trufiei europene, în subteranul ei drăcesc, unde se află negrele ei izvoare, prin a căror apă ameninţă să otrăvească lumea. Aceasta nu înseamnă câtuşi de puţin o osîndire a Europei; este doar o chemare în rugăciune, din toată inima, spre singura cale de mîntuire: mîntuirea prin pocăinţă.

91

EDUCAŢIA/LUMINAREA UMANISTĂ ŞI CEA DUMNEZEU-OMENEASCĂ

Existenţa educaţiei/luminării dă la iveală faptul, mărturisit în trecut şi mărturisit pururea de întreaga experienţă a neamului omenesc, că omul este o fiinţă nedesăvîrşită şi neîmplinită. Lucrul acesta îl mărturisesc toate filosofiile, toate religiile, toate ştiinţele, toate culturile. Omul este o fiinţă care are nevoie a se desăvîrşi şi a se împlini. Prin urmare, scopul cel mai de seamă al educaţiei este de a-l desăvîrşi şi de a-l împlini pe om. Dar îndată se naşte următoarea întrebare de neocolit: Cum să-l desăvîrşească şi cum să-l împlinească?

Oricum l-am privi, omul este, prin fiinţa lui, deschis spre alte fiinţe şi alte lumi. în nici un caz el nu este monada închisă a lui Leibnitz. Prin toată viaţa lui, fizică şi psihică, omul se urzeşte neîncetat cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu voie sau fără voie în ţesătura necuprinsă a a-tot-vieţii întregului univers. Educaţia/luminarea, dacă vrea să fie cu adevărat omenească, trebuie să pornească de la acest fapt vădit, luîndu-l ca premisă logică întemeietoare. Căutarea omului desăvîrşit şi împlinit în istoria neamului omenesc dă naştere în conştiinţa noastră unei întrebări arzătoare: Cine este om desăvîrşit şi întreg, cine?

Nu cumva Platon? Dar el, tocmai din pricina conştiinţei arzătoare a nedesăvîrşirii şi a neîmplinirii sale, s-a preschimbat în săgeată îndreptată spre lumile de sus, spre lumile ideilor şi idealurilor veşnice. Aşadar, el nu este un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Buddha? Dar Buddha, gonit de simţământul fioros şi hain al nedesăvîrşirii sale omeneşti, a împins toate năzuinţele spre desăvîrşire ale fiinţei în împărăţia transcendentă a veşnicei ne-simţiri şi împreună-ne-simţiri, adică în Nirvana. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Moisi? Dar şi Moisi, urmărit de înfricoşătoarea robie a norodului său şi de neputinţa sa, strigă necontenit după ajutor din cer şi îndulceşte amărăciunea cea neîndulcită a fiinţei sale omeneşti cu prooroceşti vedenii despre un Mesia şi Mîntuitor care avea să vină. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Mahomed? Dar Mahomed, chinuit de setea de sînge a iadului său şi de împătimirea de plăceri a raiului său, aleargă peste acest astru împlinind prin foc şi sabie vedeniile sale prooroceşti, călcînd cu avînt fanatic peste trupurile “necredincioşilor”. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Kant? Dar şi Kant, chinuit de nedesăvîrşirea şi neîmplinirea fiinţei omeneşti, din crisalida strâmtă a criticismului raţionalist a aruncat tot ce e omenesc în abisul metaraţionalului “das Ding an sich” (“lucrul în sine”) şi l-a

92

lăsat la mila şi nemila neştiutului, necunoscutului, înspăimîntătorului. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Shakespeare? Acesta însă, în setea lui nepotolită după desăvîrşit şi împlinit, trăind nedesăvîrşirea şi neîmplinirea omului într-o mulţime fără număr de tragisme drăceşti, a dus fiinţa omenească în lumile de sus şi a lăsat-o pe drumurile de acolo străină şi înspăimântată. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Goethe? Acesta, trăind în chip cuprinzător şi adînc drama fiinţei omeneşti, în care Mefistofel joacă un rol de frunte, prin strigătul său dinainte de moarte: “Licht, mehr Licht!” (“lumină, mai multă lumină!”), a arătat limpede cât de nefericit a plecat în cealaltă lume. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Tolstoi? Dar acesta, în lupta lui neîncetată şi necruţătoare cu nedesăvîrşirea şi neîmplinirea omului, a ajuns la o astfel de nelinişte sufletească, încât, cu puţin înainte de moartea sa, într-un ceas de agonie nesuferită a duhului, a fugit de acasă pentru a fugi de sine, de dureroasa nedesăvîrşire şi trista neîmplinire a fiinţei lui. Aşadar, nici el nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Nu cumva Nietzsche? Dar în vulcanicul şi înviforatul simţământ al dureroasei nedesăvîrşiri şi a nesuferitei neîmpliniri a fiinţei omeneşti în toate dimensiunile şi realităţile acestei lumi, în neînfrînata lui năzuinţă după omul superior, desăvîrşit şi împlinit, Nietzsche a înnebunit! Prin urmare, nici Nietzsche nu e un om desăvîrşit şi împlinit.

Şi tot aşa, de la primul până la ultimul om: o tristă defilare de oameni nedesăvîrşiţi şi neîmpliniţi. Iar în mijlocul lor el, tainicul şi minunatul Dumnezeu-Om, Dumnezeieşte desăvîrşit şi omeneşte adevărat. Binele Lui omenesc este Dumnezeieşte desăvîrşit şi împlinit; adevărul Lui omenesc este Dumnezeieşte desăvîrşit şi împlinit; dragostea Lui omenească este Dumnezeieşte desăvîrşită şi împlinită; la fel şi dreptatea Lui, şi mila Lui, şi împreună-pătimirea Lui, şi nemurirea Lui, şi veşnicia Lui, şi frumuseţea Lui: toate sunt omeneşte adevărate, dar şi Dumnezeieşte desăvîrşite şi împlinite. Nu vă miraţi de asta: El a “schimbat la faţă” tot ceea ce este omenesc în Dumnezeiesc, l-a desăvîrşit şi împlinit prin ceea ce e Dumnezeiesc. într-un cuvînt, în El, întregul om este Dumnezeieşte desăvîrşit şi Dumnezeieşte împlinit. Nu credeţi? încercaţi să vă închipuiţi vreun dumnezeu mai desăvîrşit decât Hristos sau vreun om mai desăvîrşit decât El. Nu veţi fi în stare să o faceţi, fiindcă nici gîndirea individuală şi nici cea obştească a omului nu poate să-şi închipuie nici vreun dumnezeu mai desăvîrşit decât Hristos, şi nici vreun om mai desăvîrşit decât El. Şi ceea ce e negrăit şi neasemănat în toate acestea este că în Hristos toate desăvîrşirile Dumnezeieşti sunt omeneşte adevărate şi vădite. Şi adevărul Dumnezeiesc, şi dragostea Dumnezeiască, şi dreptatea Dumnezeiască, şi bunătatea Dumnezeiască, şi frumuseţea Dumnezeiască sunt date în El şi ca realităţi omeneşti, şi ca lucruri pipăite pămînteşti. Nu există bine desăvîrşit, nici

93

adevăr desăvîrşit, nici frumuseţe desăvîrşită, pe care omul să nu le afle întrupate în Persoana Lui şi înfăptuite în viaţa Lui. Din toate aceste pricini, El este acel om desăvîrşit şi împlinit, pe care neamul omenesc, gîndirea omenească, inima omenească îl caută prin religii, filosofii, ştiinţă, artă, cultură. Pusă în legătură cu educaţia/luminarea, încheierea aceasta ar suna astfel: Hristos este acel om desăvîrşit pe care educaţia/luminarea omenească îl caută ca scop al ei, ca rost al ei, ca ideal al ei. Cu El şi de la El cunoaştem noi, oamenii, ce este omul adevărat, ce este omul ideal, ce este omul desăvîrşit. în El avem un model după care orice om poate să se zidească întru om ideal de bun, ideal de drept, ideal de desăvîrşit şi de împlinit, şi asta fără greutăţi mari şi de netrecut, fiindcă oricărui om care se străduieşte El îi dă puterile Sale Dumnezeieşti, ca să îşi însuşească tot ce este al Lui: şi dreptatea Lui Dumnezeiască, şi adevărul Lui Dumnezeiesc, şi dragostea Lui Dumnezeiască, şi bunătatea Lui Dumnezeiască.

Simţiţi oare? Ne găsim deja pe făgaşul cel mai de seamă al filosofiei educaţiei/luminării Dumnezeu-omeneşti. Luaţi aminte cu seriozitate şi dreptate la zidirea lăuntrică a acestei educaţii/luminări: şi planul, şi materialul, şi programul, şi sufletul, şi duhul, totul e evanghelic, totul e Dumnezeu-omenesc. Toate valorile ei sunt Dumnezeieşti, toate căile ei sunt evanghelice. în ea, Dumnezeu este întotdeauna pe primul loc, iar omul pe cel de-al doilea: omul trăieşte, şi gîndeşte, şi simte, şi lucrează prin Dumnezeu, ceea ce înseamnă că omul este educat/luminat prin Dumnezeu; şi nu prin vreun dumnezeu abstract, transcendent, supraceresc, platonic-kantian, ci prin Dumnezeul realităţii pămînteşti şi concretului omenesc nemijlocit, prin Dumnezeul care S-a făcut om şi a adus în marginile omenescului tot ceea ce este Dumnezeiesc, fără de moarte, veşnic. Pentru aceea, dintre cei ce fac parte din neamul omenesc, numai El, Dumnezeu-Omul Hristos, are dreptul să ceară de la oameni desăvîrşirea Dumnezeiască: Fiţi dar desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvîrşit este (Matei 5:48), şi să pună această Dumnezeiască desăvîrşire ca scop atît al vieţii, cât şi al educaţiei/luminării, şi al învăţăturii, şi al întregii lucrări omeneşti de orice fel; însă, făcînd aceasta, El dă totodată oamenilor toate mijloacele şi toate puterile trebuincioase prin care ei să poată atinge scopul acesta, să ajungă la această desăvîrşire Dumnezeiască.

Dar mijloacele şi puterile acestea, care sunt? Sfintele fapte bune evanghelice: credinţa şi dragostea, postul şi rugăciunea, blîndeţea şi smerenia, milostivirea şi bunătatea, nădejdea şi răbdarea, dreptatea şi adevărul. împlinite, faptele bune acestea dau omul sfînt, adică omul desăvîrşit şi împlinit. Un astfel de om cunoaşte rostul adevărat al lumii şi rostul adevărat al vieţii şi lucrează cu toată fiinţa lui pentru împlinirea scopului propus în toate ramurile activităţii omeneşti. Urzit fiind din sfintele fapte bune, un astfel de om pompează neîncetat prin aorta principală a fiinţei lui toate puterile nemuritoare din veşnic viul Dumnezeu-Om. Drept aceea, el se simte încă din viaţa aceasta nemuritor şi veşnic; drept aceea, el şi vede în fiecare alt om o fiinţă nemuritoare şi veşnică.

94

Faptele bune evanghelice sunt purtătoarele luminii Dumnezeieşti; fiecare dintre ele coboară în om câte o rază de lumină Dumnezeiască. Drept aceea, sfântul străluceşte şi luminează/educă. El poartă în sine “lumina lumii”; Lumina aceasta îi luminează întreaga lume, încât să poată vedea şi veşnicul ei rost, şi veşnica ei valoare. “lumina lumii” este totodată şi “lumina vieţii”, ea luminează calea care îl duce pe om în nemurire şi în viaţa veşnică. în lumea noastră omenească, lumina şi viaţa sunt sinonime, după cum sinonime sunt întunericul şi moartea.

Dăm un exemplu din istoria norodului sîrb: Sfântul Sava este cel mai mare educator/luminător al sîrbilor, fiindcă e cel mai mare dintre Sfinţii sîrbi. Educaţia/luminarea este doar oglindirea sfinţeniei, strălucirea sfinţeniei, sfântul e luminos, şi prin aceasta luminează/educă. Educaţia/luminarea cere prin toată fiinţa ei sfinţenia. Educator/luminător adevărat este în realitate numai sfântul.

Fără Sfinţi nu există adevăraţi educatori/luminători; fără sfinţenie, nu există educaţie/luminare; fără lumină, nu există educaţie/luminare. Sfinţenia este sfinţenie prin lumina Dumnezeiască. Adevărata educaţie/luminare nu este altceva decât străfulgerarea sfinţeniei; numai Sfinţii sînt cu adevărat luminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină; străluceşte şi lucrează în lumină. Sfinţenia luminează şi învaţă totodată. Există aşadar o anumită identitate între sfinţenie şi educaţie/luminare.

Da, educaţia înseamnă într-adevăr luminare: luminarea sfinţirii prin Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, Care e ziditorul, purtătorul şi Împărţitorul sfinţeniei şi al luminii. Pentru că sînt sfinţiţi şi luminaţi prin Duhul Sfânt, Sfinţii sunt adevăraţi educatori/luminători.

Educaţia/luminarea fără sfinţenie, adică educaţia/luminarea fără sfinţirea prin Duhul Sfânt, educaţia/luminarea fără desăvîrşirea şi Împlinirea omului prin Dumnezeu-Omul, educaţia/luminarea fără Dumnezeu, a fost inventată de Europa, în închinarea ei umanistă la idoli. Totuna e dacă această închinare la idoli se vădeşte prin cinstirea papei sau prin cinstirea culturii, ştiinţei, civilizaţiei, tehnicii, politicii, modei. în toate acestea, lucrul urmărit cu stăruinţă este acela de a orîndui şi omul, şi societatea, şi lumea, fără Dumnezeu, fără Hristos. Lucrul acesta este adevărat şi în privinţa educaţiei/luminării. Şi aici, preocuparea de căpetenie este aceea de a educa/lumina omul şi omenirea fără Hristos Dumnezeu. Pe această linie, educaţia/luminarea omenească s-a apucat de plăsmuirea “omului nou”. Planul privitor la acest om nou este obişnuit de simplu şi de simplist: în omul cel nou nu trebuie să existe Hristos şi nici ceva de-al lui Hristos. Şi Europa s-a pus pe treabă: a început să plăsmuiască omul fără Dumnezeu, societatea fără Dumnezeu, omenirea fără Dumnezeu.

Renaşterea a umplut multe inimi de nădejde. Lucrul acesta era firesc, întrucât vaticanismul ofilise omul european; prin scolasticismul său vampiric în

95

filosofie şi iezuitismul său antropofag în etică, el supsese din omul european toate puterile făptuitoare vitale. Prima necesitate: reînnoirea omului european, prin duhul umanist al vechii Hellade, ca să se împiedice moartea lui. Aceasta se putea înfăptui: 1) prin depărtarea omului european de Hristos şi 2) prin ruperea oricăror legături cu lumile de sus, lumile nevăzute.

Vine Rousseau, cu teoria că omul trebuie să se întoarcă la natură şi să alunge din sine tot ce e supranatural. Bun este ceea ce e natural; omul natural este totodată şi omul cel mai bun în aceasta stă întreaga etică şi pedagogie rostită de Rousseau în opera sa “Emile”.

Rousseau a luat mult din natură şi a introdus în om. Rămîne însă întrebarea: Din ce este alcătuită firea omului? Din simţuri răspunde filosofia senzualistă, în persoana lui Locke. Omul ca simţuri acesta e adevăratul om. Toată firea omului este alcătuită din simţuri şi se mărgineşte la simţuri. Când se înlătură ceea ce nu este trebuitor omului, atunci rămân simţurile, prin care omul este om.

Însă omul mărginit la simţuri e prea rudimentar şi grosolan. De aceea filosofia raţionalistă, în frunte cu Descartes şi Kant, propune un nou tip de om: omul ca logică. Omul este mai întîi şi mai presus de toate o fiinţă raţională. Prin urmare, omul este om prin logică. Toate celelalte din el sunt prea neînsemnate ca să poată cere întîietatea în fiinţa lui.

„S-a scăpat din vedere tot ce este mai de seamă în om” protestează voluntariştii, în frunte cu Schopenhauer şi Stierner. “omul nu se poate mărgini nici la simţuri, nici la logică; el nu este nici una, nici alta. El e întâi de toate voinţă. Ba, spun ei, omul ca voinţă este omul adevărat; el este omul nou.

În căutarea omului nou, Europa s-a îndreptat apoi spre făpturile mai prejos de om şi a început să caute în ele obîrşia omului, cu scopul ca doar-doar, întemeiat pe regnul animal, omul să poată într-un fel oarecare făptui fără Dumnezeu. A fost nu puţină bucurie, ba chiar şi strigăte isterice, când în Europa s-a auzit bănuiala că omul se trage din maimuţă şi din alte mamifere. Atunci, a năvălit în lumea gîndirii indolente şi ftizice a Europei Nietzsche, cu uraganele, cu viforele şi cutremurele lui; şi, cu pasiunea profetului şi flacăra poetului, a vestit lumii “evanghelia” lui despre supraom. Mai înflăcărat în gînduri decât în simţiri, el a scos din voluntarismul lui Schopenhauer şi din evoluţionismul lui Darwin îndrăzneaţa, dar logica încheiere: Dacă maimuţa este veriga de legătură către om, pentru ce omul să nu fie veriga de legătură către supraom? Da, omul e veriga de legătură către supraom. Da, omul e o fiinţă ce trebuie biruită şi răpusă. “ce e maimuţa pentru om? O ruşine şi o ocară dureroasă. Acelaşi lucru trebuie să ajungă omul pentru supraom: o ruşine şi o ocară dureroasă”. Supraomul este rostul pămîntului şi scopul istoriei. Supraomul din ce este alcătuit? Din patru principii de temelie. Primul: Dumnezeu trebuie ucis. “Voi, oameni superiori grăieşte Zarathustra către ucenicii săi dumnezeu a fost cea mai mare primejdie pentru voi”. “dar nu vă temeţi: Dumnezeu a murit propovăduieşte Zarathustra

96

nu mai există pentru voi primejdie, nu mai există piedică în calea apariţiei supraomului.” Al doilea principiu: Să nu vă fie milă de aproapele vostru; îmbrînceşte ceea ce stă să cadă. Al treilea principiu: Lucrul cel mai însemnat din toate e pofta de putere pofta de putere lipsită de scrupule şi necruţătoare. Al patrulea principiu: Totul este permis; pentru supraom nu există nici bine, nici rău; el trăieşte dincolo de bine şi rău, dincolo de adevăr şi înşelare, dincolo de conştiinţă şi responsabilitate.

Să luăm un scurt respiro, căci drama umanismului s-a încheiat: a fost plăsmuit omul nou, supraomul! Din embrionul lui Rousseau, omul umanist a evoluat în supraom. Dar ce este, în esenţa lui, supraomul, din ce este el alcătuit? Dintr-un singur instinct instinctul autoconservării. însă, daţi-mi voie, poate fi alcătuită dintr-un singur instinct fie şi gîza cea mai mică? Şi atunci cum este cu putinţă să fie alcătuită dintr-un singur instinct cea mai complexă fiinţă de pe pămînt, omul? în tot regnul animal, care cuprinde mai mult de şase sute de mii de specii de vieţuitoare, nu există nici o musculiţă, nici altă vietate, chiar mai măruntă decât musculiţa, care să fie alcătuită numai dintr-un instinct, fie acesta chiar instinctul autoconservării; iar Nietzsche a recunoscut un singur instinct drept supraom. Drept aceea, supraomul lui este în realitate un subom, adică un neom. Dacă vreţi, supraomul este cea mai respingătoare caricatură a omului pe acest astru întunecat.

Ceea ce e adevărat în privinţa supraomului e adevărat şi în privinţa strămoşilor săi umanişti. Astfel, omul natural al lui Rousseau nu este nimic altceva decât o jumătate de om, pentru că i s-a luat tot ce e suprafiresc; iar o jumătate de om este acelaşi lucru cu subomul, fiindcă în el odrăslesc neîmpiedicate toate relele firii căzute, ba încă şi răsfăţate de educaţia/luminarea umanistă.

Dar omul ca senzaţie al lui Locke, ce este? O fărâmă din om arătată drept om. Şi aici avem un nou subom şi o nouă schimonosire a omului; căci ce sînt simţurile fără de suflet? O vioară cu cinci strune, dar fără violonist.

Dar omul ca logică al lui Kant, ce este? O bucată de om recunoscută ca om. Unde este lumea, nesfârşita lume a simţămintelor omeneşti, în care se găsesc şi raiul, şi iadul nostru? Poate oare, fără acestea, omul să fie om? Nu, nu, nici omul kantian nu este altceva decât o caricatură de om.

Dar omul ca voinţă al lui Schopenhauer şi Nietzsche, prin ce seamănă a om? Unde este sufletul cu nemărginirile sale, unde este conştiinţa, unde e împreună-pătimirea? Fără toate acestea, poate omul să fie om? Fireşte că şi asta e o caricatură de om, doar o nouă caricatură!

Priviţi, aşadar, panorama umanistă a noilor oameni: jumătate-om lângă altă jumătate-om, subom lîngă alt subom, neom lîngă alt neom, adică o caricatură lîngă altă caricatură. Doar homunculi lîngă homunculi. Nu vedeţi că educaţia/luminarea europeană umanistă a închipuit numai nişte homunculi şi a populat cu ei Europa? Un homuncul este omul natural al lui Rousseau, un

97

homuncul este omul ca senzaţie, un homuncul este omul ca logică, un homuncul şi supraomul. Pretutindeni numai un om neîmplinit, fărâme şi bucăţi de om, nicăieri un om întreg! Asistăm la o privelişte nenorocită: prin educaţia/luminarea lui umanistă, omul european fără Dumnezeu a degenerat în homunculi şi în pigmei!

Aici este nevoie de nişte noi plîngeri ale lui Ieremia. Umanismul european şi-a îndeplinit misiunea: a plăsmuit noul om, omul fără Dumnezeu şi fără suflet. Dar unde se găseşte acest om nou, acest supraom? Iată, el nu există ca personalitate individuală, ci ca putere colectivă, pustieşte Europa prin filosofia umanistă, şi prin ştiinţa umanistă, şi prin educaţia/luminarea umanistă, şi prin cultura umanistă, şi prin tehnica umanistă, şi prin civilizaţia umanistă. în felul acesta, s-a înfăptuit un tip specific de om european: holbachianul “Thomine machine”, “homo faber”, “homo technicus”. Acesta e, în toate privinţele, un om fără Dumnezeu şi fără suflet. Cu alte cuvinte, un om-robot, dezdumnezeit şi

dezînsufleţit. Robotul tocmai prin asta e robot, că nu recunoaşte pe Dumnezeu şi sufletul. în asta ştiţi ce îi ajută mai cu osebire? Aşa-zisa psihologie experimentală, “psychologie ohne Seele” (psihologia fără suflet). Este vorba de ştiinţa europeană umanistă despre suflet. Ştiinţă despre suflet care nu recunoaşte existenţa sufletului! Poate exista ceva mai absurd? Şi totuşi, această absurditate este palatul de nepătruns în care trăieşte măria sa psihologia europeană umanistă fără suflet iar acesteia i se închină astăzi ca unui zeu fără greşeală nenumăraţi roboţi.

Da, da, da: fabrică de roboţi, iată ce a tins să se facă şi până la urmă a reuşit europa, de la Renaştere şi până astăzi; iar robotul este cel mai mizerabil tip de om. Cine are ochi de văzut poate să vadă: pe acest astru n-a existat vreun om mai mizerabil, mai monstruos, mai neom ca robotul european. Ruşine şi ocară, veşnică ruşine şi veşnică ocară a Europei, asta e “omul nou” al ei, omul fără Dumnezeu şi fără suflet, omul-robot.

După ce a omorît în sine pe Dumnezeu şi sufletul, omul european, începînd cu câteva decenii în urmă, se sinucide cu încetul fiindcă sinuciderea este însoţitoarea de neînlăturat a omorîrii lui Dumnezeu… Educaţia/cultura fără Dumnezeu a aruncat Europa într-un întuneric în care nici un continent n-a mai căzut vreodată. în întunericul acesta, nimeni nu mai cunoaşte pe nimeni şi nimeni nu mai recunoaşte pe cineva drept frate!…

Ce alt scop are educaţia/cultura decât acela de a lumina pe om, de a lumina toate abisurile şi prăpăstiile lui şi de a alunga de la el tot întunericul? Iar omul fără Dumnezeu, fără Hristos, fără această neasemănată Lumină, cum va putea să împrăştie întunericul cosmic care din toate laturile năvăleşte asupra lui, şi cum va putea să alunge întunericul din sine? Cu toate “luminile” lui, omul fără Dumnezeu nu este altceva decât un licurici în nesfârşitul întuneric al acestui univers; iar ştiinţa lui, filosofia lui, educaţia/luminarea lui, cultura lui, tehnica lui, civilizaţia lui sunt nişte lumânărele plăpînde, pe care el le aprinde în

98

întunericul întâmplărilor pămînteşti şi cosmice. Ce înseamnă toate aceste lumânărele în noaptea nesfârşită şi întunericul adînc al problemelor şi întîmplărilor individuale, sociale, naţionale şi internaţionale? Oare nu s-au şi stins ele deja, iar asupra Europei nu s-a lăsat deja un întuneric des şi apăsător şi n-a căzut o întunecime nepătrunsă?

Credinţa uşuratică în a-tot-puternicia ştiinţei umaniste, în a-tot-puternicia educaţiei/luminării umaniste, în a-tot-puternicia culturii umaniste, în a-tot-puternicia tehnicii umaniste, în a-tot-puternicia civilizaţiei umaniste, este vecină cu demenţa. Sub nefericita înrîurire a acestei credinţe uşuratice, educaţia/luminarea europeană umanistă a pricinuit şi la noi conflict între Biserică şi şcoală, ceea ce pentru norodul nostru ortodox înseamnă şi a însemnat întotdeauna nenorocire. Sub înrîurirea aceasta, şi omul nostru a început să se mecanizeze, să se robotizeze. (Cărturarii, rupţi de rădăcinile lor, încă de câteva veacuri aduc “luminile” unui astfel de umanism, ca să “reformeze” norodul ortodox. Rezultatul a fost că au prefăcut şi ţările lor ortodoxe în abatoare de suflete. Pe altarele noii închinări la idoli, fiarele apocaliptice ale civilizaţiei europene săvîrşesc o nemaiîntîlnită în istorie ucidere a nenumărate suflete omeneşti, prin mâinile cărturarilor noroadelor şi ale educaţiei lor umaniste. Pe bună dreptate spunea A. Zint că Dachau şi celelalte lagăre de concentrare sunt templele pe care le-au ridicat şi în care liturghisesc cărturarii Europei, avînd ca religie vestitul lor umanism.)

Ca să ocolim dezastrul de pe urmă, avem o singură ieşire: să primim învăţătura Dumnezeu-omenească şi să o punem în lucrare deplin în toate şcolile, de la cele mai de jos până la cele mai înalte, şi în toate aşezămintele cărturăreşti, de la primele şi până la ultimele. Educaţia/luminarea Dumnezeu-omenească străluceşte şi luminează cu singura Lumină nestinsă şi adevărată din toate lumile: cu Dumnezeu-Omul Hristos. Nici un întuneric nu poate să stingă sau să biruie Lumina aceasta, nici măcar întunericul Europei. Numai ea e în stare să alunge toate întunericurile: şi pe cele din om, şi pe cele din societate, şi pe cele din norod, şi pe cele din stat. Ea, singura lumină adevărată, luminează pe tot omul până în adîncul fiinţei lui şi descoperă fiecăruia dintre noi pe fratele nostru nemuritor, Dumnezeiesc şi veşnic; şi ne învaţă că şi problema omului, şi problema societăţii, şi problema naţiei, şi problema omenirii pot fi desluşite şi dezlegate uşor şi limpede doar atunci când şi omul, şi societatea, şi naţia, şi omenirea sunt înţelese în legătură cu Dumnezeu-Omul Hristos.

Căile şi trăsăturile cele mai însemnate ale lucrării Dumnezeu-omeneşti s-ar putea rosti în chipul următor:

1. Omul este o fiinţă care se poate desăvîrşi şi împlini în chipul cel mai ideal şi mai real prin Dumnezeu-Omul şi în Dumnezeu-Omul.

2. Desăvîrşirea omului prin Dumnezeu-Omul se face cu ajutorul faptelor bune evanghelice.

3. Omul luminat vede în fiecare om un frate nemuritor şi con-frate veşnic.

99

4. Orice lucrare omenească filosofia, ştiinţa, meşteşugurile, agricultura, educaţia/luminarea, cultura şi celelalte – îşi dobîndeşte valoarea cea netrecătoare atunci când se sfinţeşte şi capătă înţeles prin Dumnezeu-Omul.

5. Adevărata educaţie/luminare se atinge prin viaţa sfântă, după dreptarul Evangheliei lui Hristos.

6. Sfinţii sunt cei mai desăvîrşiţi educatori/luminători; cu cât omul trăieşte în chip mai sfânt, cu atât el este un mai bun pedagog şi luminător.

7. Şcoala este a doua jumătate a inimii Dumnezeu-Omului, iar Biserica este prima.

8. în centrul tuturor centrelor, al tuturor ideilor, al tuturor lucrărilor, stă Dumnezeu-Omul Hristos şi obştea Sa Dumnezeu-omenească: Biserica.

100

OMUL SAU DUMNEZEU-OMUL

1. Fără îndoială că, după Dumnezeu, omul este fiinţa cea mai tainică şi mai nepătrunsă din toate lumile cunoscute gîndirii omeneşti. în nemărginirile fără fund ale fiinţei omeneşti trăiesc şi se înviforează antiteze de neîmpăcat: viaţa şi moartea, binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul şi tot ce există în ele şi în jurul lor. Prin toate religiile, filosofiile, ştiinţele, culturile şi civilizaţiile lui, neamul omenesc s-a străduit, în esenţă, să dezlege o singură problemă, a-tot-problema: problema omului. Şi, din toate chinurile şi muceniciile lui, şi-a făurit cel mai mare idol, pe care l-a slujit ca pe a-tot-valoarea sa şi a-tot-criteriul său ultim. Care e idolul acesta? Iată-l: avBpumoc; peTpov ttovtov – “măsura tuturor este omul”, adică: Omul este măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor. Dar, în felul acesta, “măria sa dumnezeiască” omul n-a rezolvat problema omului: pentru că, măsurîndu-se pe sine prin el însuşi, nu s-a înţeles pe sine şi nu a înţeles nici lumea din jurul său (v. 2 Corinteni 10:12). De fapt, s-a străduit în zadar: a oglindit o oglindă în altă oglindă. Şi totul s-a adunat în strigătul zguduitor şi în mărturisirea înfiorătoare: Nimic nu ştiu prin mine ouSev cpauToi auvoiSa (1 Corinteni 4:4). Nimic nu ştiu prin mine însumi: nu ştiu nici ce e omul, nici ce e Dumnezeu, nici ce e moartea, nici ce e viaţa. pe lângă asta, cu toată fiinţa mea simt că sunt robul morţii, robul răutăţii şi, prin păcat, robul diavolului. Prin toate felurile lucrărilor omeneşti, din întregul neam omenesc s-a urzit un singur trup: “trupul morţii”, şi fiecare om s-a făcut de un trup cu acest trup al morţii. Iar în acest trup al morţii ce se ascunde? Putoare, putoare, putoare; putreziciune, putreziciune, putreziciune; viermi, viermi, viermi… Ticălos om sunt eu! Cine mă va izbăvi din trupul morţii acesteia? ek tou cmiporroc; tou Oavcrrou toutou (Romani 7:24).

Nimeni, nimeni afară de Dumnezeu-Omul. Fiindcă Dumnezeu-Omul Hristos, biruind moartea prin înviere, a desfiinţat “trupul morţii” ca realitate ontologică (v. Apocalipsa 20:14), a izbăvit neamul omenesc din moarte, i-a dăruit viaţa veşnică, adevărul veşnic, dragostea veşnică, dreptatea veşnică, bucuria veşnică şi toate celelalte veşnice bunătăţi Dumnezeieşti, pe care numai Dumnezeul dragostei şi al iubirii de oameni le poate dărui; şi, în felul acesta, a fost rezolvată toată problema omului, toată a-tot-problema omului. Şi, cu adevărat, de când Dumnezeu S-a făcut om şi S-a arătat ca Dumnezeu-Om în lumea pămîntească, El S-a făcut cu adevărat şi a rămas pentru totdeauna ultima a-tot-valoare şi ultimul a-tot-criteriu al neamului omenesc; El: singurul Dumnezeu adevărat şi singurul om adevărat, singurul Dumnezeu desăvîrşit şi singurul om desăvîrşit din toate lumile cunoscute. Aşadar, El este singura, ultima a-tot-valoare şi singurul a-tot-criteriu ultim al omului în realitatea lui psihofizică şi în potenţialitatea lui Dumnezeu-omenească, şi a tot ce este

101

omenesc şi a tot ce este al omului. Doar în Dumnezeu-Omul s-a văzut omul, pentru prima dată, desăvîrşit şi veşnic şi s-a cunoscut pe sine în toate dimensiunile sale; de aici, noul a-tot-principiu axiologic şi gnoseologic al neamului omenesc: “măsura tuturor este Dumnezeu-Omul” ocavTpojnoq peTpov navTOJV. Dar principiul: “măsura tuturor este omul” stăruie să împărăţească şi să stăpînească de cele mai multe ori fero ignique în lumea păgînă, politeistă şi aflată în afara lui Hristos. Drept aceea, prea-înţelepţitul de Dumnezeu cunoscător al omului şi al Dumnezeu-Omului, Apostolul Pavel, restrînge toate filosofiile neamului omenesc la două: filosofia cea după om şi filosofia cea după Dumnezeu-Omul (Coloseni 2:8).

2. Numai Dumnezeu-Omul e om desăvîrşit şi împlinit; în acelaşi timp, este şi Dumnezeu desăvîrşit, şi om desăvîrşit. Aici, Ipostasul Dumnezeu-cuvîntului este factorul cel mai însemnat. Lucrul acesta l-au mărturisit limpede şi l-au tîlcuit cu Dumnezeiască insuflare Sfinţii Părinţi cei de Dumnezeu înţelepţiţi ai Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. în Dumnezeu-Omul Hristos, omul a atins toate desăvîrşirile sale: prin Dumnezeu şi-a desăvîrşit, şi-a împlinit şi sufletul, şi conştiinţa, şi voinţa, şi mintea, şi inima, şi trupul; într-un cuvînt, pe sine însuşi în întregime. Şi s-a săvîrşit cea mai însemnată şi mai dragă minune: Dumnezeu-Omul S-a lăsat pe Sine în lumea noastră pământească şi în toate lumile ca Biserică, trup al Său, ca fiecare om să poată ajuge “de acelaşi trup cu trupul Dumnezeu-Omului şi, în felul acesta, să poată ajunge la toate desăvîrşirile Lui (v. Efeseni 3:6). Doar în Dumnezeu-Omul şi prin Dumnezeu-omul fiecare fiinţă omenească poate ajunge om adevărat, om desăvîrşit, om deplin. Numai prin El, prin Biserică, dimpreună cu toţi Sfinţii, se poate ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 3:13, 4:11-16). în Dumnezeu-Omul Hristos locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte uav to TTÂripuipa Trc; 0£otttoc; cmiporriKuic;, ca fiecare dintre noi să se poată umple, în Biserică şi prin Biserică, cu plinirea aceasta a Dumnezeirii (Coloseni 2:9-10). Şi lucrul acesta putem să-l facem fiecare dintre noi doar împreună cu toţi Sfinţii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, în frunte cu sfînta credinţă şi cu sfînta dragoste (Efeseni 3:17-20).

Fără Dumnezeu-Omul, omul este într-adevăr fără cap şi, ceva mai mult, fără sine, fără veşnicul lui sine, fără nemuritorul lui sine, fără sinele său cel după chipul lui Dumnezeu. în afară de Dumnezeu-Omul nu există om, ci numai subom, jumătate de om sau neom. Aici trebuie adăugat şi următorul adevăr: Fără Dumnezeu-Omul, omul este întotdeauna rob al păcatului, rob al morţii, rob al diavolului. Doar prin Dumnezeu-Omul ajunge omul la scopul pe care i l-a rînduit Dumnezeu: ajunge “Dumnezeu după dar”; şi, în felul acesta, ajunge la desăvîrşita plinătate a fiinţei şi personalităţii sale, ajunge la veşnicia sa Dumnezeiască, prin în-dumnezeu-omenire. Trăind în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii împreună cu toţi Sfinţii, omul se în-dumnezeu-omeneşte încetul cu încetul, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune, şi se umple de bucuria acelei

102

sfinte bunevestiri şi porunci înălţătoare la cer a Sfântului Vasile cel Mare: “omul e o fiinţă căreia i-a fost rînduit să ajungă dumnezeu. 49 Fiind zidit ca dumnezeu-om potenţial, omul se străduieşte, cuprins în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii, să îşi aducă mintea la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la faţă în dumnezeominte (noi avem mintea lui Hristos – 1 Corinteni 2:16); să-şi aducă conştiinţa la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la faţă în dumnezeoconştiinţă; să îşi aducă voia la asemănarea cu Dumnezeu, să o schimbe la faţă în dumnezeovoie; să îşi aducă trupul la asemănarea cu Dumnezeu, să îl schimbe la faţă în dumnezeotrup (Trupul e pentru Domnul, şi Domnul pentru trup – 1 Corinteni 6:18). În-dumnezeu-omenindu-se prin Biserică şi în Biserică, omul se întoarce la asemănarea cu Dumnezeu cea dinainte de cădere, întregind-o strălucit cu Dumnezeieştile frumuseţi ale desfătatei asemănări cu Hristos (Galateni 4:19, 3:27; Romani 8:28). Fără Dumnezeu-Omul şi în afara Dumnezeu-Omului, omul se află totdeauna în primejdia de a ajunge asemănător cu diavolul: fiindcă păcatul e totodată şi putere, şi chip al diavolului; şi, robindu-se păcatului în afara Dumnezeu-Omului, omul se face de bună voie asemănător diavolului, se Împropriază diavolului: Cel ce săvîrşeşte păcatul de la diavolul este (1 Ioan 3:8). Nu trebuie să ne scape din vedere că scopul cel mai însemnat al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemănarea cu Dumnezeu, de a-l dezîn-dumnezeu-omeni, de a-l dezîn-dumnezei şi, în felul acesta, de a-l preface într-o fiinţă asemănătoare cu el. Antropocentrismul umanist e, în esenţă, diavolocentrism, fiindcă atît unul, cât şi celălalt, nu vrea decât un singur lucru: să fie doar în sine şi pentru sine. în felul acesta însă, ele strămută de fapt pe oameni în Împărăţia “morţii celei de a doua”, unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8; 20:14).

Ceea ce s-a spus aici nu este altceva decât theanthropismul (Ocav0poitti ago(;), theoumanismul, theohominismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox.

3. Toate umanismele europene, de la cel mai grosolan până la cel mai subţire, de la cel fetişist până la cel papal, se întemeiază pe credinţa în om, se întemeiază pe om aşa cum este el în datul lui psihofizic şi istoricitatea lui psihofizică. în fapt, toată esenţa oricărui umanism este omul: homo. Mărginit la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decât hominism (homo-hominis). Omul este cea mai înaltă valoare, a-tot-valoarea; omul este criteriul cel mai înalt, a-tot-criteriul: “omul este măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor”. Aceasta este in nuce oricare umanism, oricare hominism. Aşadar, toate umanismele, toate

hominismele, sunt până la urmă de origine idolatră, politeistă. Toate umanismele europene de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice au urmărit şi urmăresc neîntrerupt, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, un singur lucru: să înlocuiască credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, să înlocuiască

49 P.G. 36, col. 506A.

103

Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia după om, filosofia după Dumnezeu-Omul cu filosofia cea după om, lucrarea după Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea după om; într-un cuvînt, să înlocuiască viaţa după Dumnezeu-Omul cu viaţa cea după om. Şi aşa a fost timp de veacuri, până când, în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilităţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apărat atît de stăruitor şi de măiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnătate cât se poate de mare pentru întreaga soartă a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a păşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovăduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.

Sinceritatea e limba adevărului: Dogma infailibilităţii papei a omului nu este altceva decât renaşterea păgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi următorul lucru trebuie spus: Prin dogma infailibilităţii papei a fost ridicat la rangul de dogmă umanismul închinător la idoli, şi întâi de toate cel elin. A fost ridicat la rangul de dogmă a-tot-criteriul, a fost ridicată la rangul de dogmă a-tot-valoarea culturii, civilizaţiei, poeziei, filosofiei, artei, politicii, ştiinţei eline: TTavTuiv rprpaTU)V peTOV avBpumoc;. Şi toate acestea ce sunt? Păgînătate ridicată la rangul de dogmă. în felul acesta, a ajuns să fie dogmă autarhia omului european, după care timp de veacuri au năzuit cu înfocare toate umanismele europene.

Dogma infailibilităţii papei e nietzscheana “ja-Sagung” (arătare) a întregii plăsmuiri a omului european umanist, “ja-Sagung” a culturii şi civilizaţiei lui, care, prin scopurile şi căile lor, sunt precumpănitor păgîne şi politeiste. Bunăvestirea şi porunca Dumnezeu-Omului spune: Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate (celelalte) se vor adăuga vouă (Matei 6:33). Şi ce nu a propovăduit ca scop al existenţei omeneşti şi cale a făptuirii cultura şi civilizaţia umanistă europeană? Dumnezeu-Omul singurul Care mîntuieşte pe om de păcat, de moarte şi de diavol; singurul Care înveşniceşte, şi în-dumnezeieşte, şi în-dumnezeu-omeneşte pe om în toate lumile arată răspicat şi a-tot-limpede ca a-tot-scop al fiinţei şi al vieţii omului să ajungă desăvîrşit ca Dumnezeu (Matei 5:48). Iar omul umanist european ce nu a tot aşezat şi ce nu a tot consfinţit ca scop al existenţei omeneşti în locul acestui scop! Este un adevăr evanghelic cu neputinţă de tăgăduit: Toată lumea zace în rău, chiar şi după nevoinţa Dumnezeu-Omului în lumea noastră pămîntească (1 Ioan 5:19-21). Şi nu numai atît, ci, după Sfântul Apostol Pavel, diavolul este stăpînitorul veacului acestuia (2 Corinteni 4:4). între o astfel de lume, care de bună voie zace în răutate, şi următorul Dumnezeu-Omului Hristos nu există Împăcare. Următorul Dumnezeu-Omului nu se poate Împăca, în paguba adevărului evanghelic, cu omul umanist, care îndreptăţeşte toate cele arătate mai înainte şi le ridică la

104

rangul de dogmă. Aici este vorba întotdeauna de cea mai hotărîtoare şi a-tothotărîtoare cumpănă şi alegere: Dumnezeu-Omul sau omul. Fiindcă omul umanist, prin toată lucrarea lui, se deosebeşte şi se poartă ca lucrînd autarhic, ca valoare ultimă şi măsură ultimă. Aici nu există loc pentru Dumnezeu-Omul. Ca urmare, în împărăţia umanistă, locul Dumnezeu-Omului îl ocupă “vicarius Christi” (Locţiitorul lui Hristos), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. în orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?

Uzurpînd, prin dogma infailibilităţii, în folosul său adică în folosul omului toată puterea şi toate drepturile care sunt numai ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovăduit, în fapt, biserică în biserica papistă, şi a ajuns în ea totul în toate. Un “a-tot-ţiitor” sui generis. De aceea dogma infailibilităţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepăda de ea în nici un chip, câtă vreme va fi papă al papismului umanist.

4. în istoria neamului omenesc sunt trei căderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina căderii în păcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine; voinţa de a ajunge desăvîrşit prin sine; voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fără să-şi dea seama, întru-totul asemeni diavolului; fiindcă şi acela a vrut să ajungă dumnezeu prin sine însuşi, să înlocuiască pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în această îngâmfare a lui, a ajuns dintr-o dată diavol, cu desăvîrşire despărţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în această înşelare de sine plină de trufie se află esenţa păcatului, a a-tot-păcatului. în aceasta se află şi esenţa diavolului, a a-tot-diavolului: a satanei. Aceasta nu e altceva decât voinţa de a rămîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decât pe sine. Toată esenţa diavolului este în faptul că nu-L vrea câtuşi de puţin pe Dumnezeu în lăuntrul lui, vrea să rămînă totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţă de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrăţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rămîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţă de Dumnezeu. în asta stă orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrăcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul răului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi făgăduinţa făcută în rai de diavolul către strămoşii noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facere 3:5).

Omul a fost zidit de iubitorul de oameni Dumnezeu ca posibil dumnezeu-om, ca, pe temeiul chipului Dumnezeiesc pe care îl poartă, fiinţa lui să se zidească de bună voie, prin Dumnezeu, întru dumnezeu-om. Dar omul, prin libera sa alegere, a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu; şi desigur că, urmînd calea aceasta, el ar fi ajuns un diavol sui generis, dacă Dumnezeu, în nesfârşita Sa iubire de oameni şi “mare mila” Sa, n-ar fi intervenit făcându-Se om, Dumnezeu-Om. Prin Biserică, trupul Său,

105

Hristos l-a adus pe om la nevoinţa în-dumnezeu-omenirii, prin Sfintele Taine şi sfintele fapte bune; şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13), şi de a-şi atinge astfel menirea sa Dumnezeiască: să ajungă de bună voie dumnezeu-om după dar. Căderea papei: voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul.

5. în lumea noastră omenească, după spusele Sfântului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeu-Omul Hristos este singurul lucru nou sub soare”. Şi Acesta e veşnic nou: şi prin Persoana Sa Dumnezeu-omenească, şi prin nevoinţa Sa Dumnezeu-omenească, şi prin trupul Său Dumnezeu-omenesc biserica. însă şi omul numai în Dumnezeu-Omul este nou, pururea nou, veşnic nou, în toate trăirile sale Dumnezeu-omeneşti pe calea mântuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, în-dumnezeirii, în-dumnezeu-omenirii. în această lume pământească, toate îmbătrînesc şi toate mor: numai omul întru-Dumnezeu-omenit şi în-dumnezeu-omenit, cel de acelaşi trup cu Hristos, întru-bisericit şi îm-bisericit prin Dumnezeu-Omul, nu îmbătrîneşte şi nu moare, fiindcă s-a făcut mădular viu şi organic al sfântului şi veşnicului trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos biserica, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare sporeşte întru creşterea lui Dumnezeu (Coloseni 2:19), întru bărbat desăvîrşit, la măsura vîrstei plinirii lui Hristos (Efeseni 4:13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se înalţă nesfîrşit şi nemăsurat, potrivit cu măsurile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfârşiri şi nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul cel în Trei Sori, atunci când l-a zidit pe om după chipul Său.

Dumnezeu-Omul Hristos e atît de neobişnuit de nou, şi de neobişnuit de unul, şi de neobişnuit de neasemănat, încât de fapt adevărul de la El a apărut (Ioan 1:17) şi prin El a rămas în lumea noastră omenească. Mai înainte de El şi în afară de El, acum şi totdeauna, adevărul e ca şi cum n-ar exista. Şi într-adevăr nu există, căci numai Ipostasul Dumnezeu-omenesc este Adevărul: Eu sunt Adevărul! (Ioan 14:6). Pentru om, nu există adevăr fără Dumnezeu-Omul, fiindcă nu există om fără Dumnezeu-Omul.

Toate sunt noi în Dumnezeu-Omul şi de la Dumnezeu-Omul; El însuşi, în primul rînd, ca urmare şi mîntuirea, şi învăţătura despre mîntuire, şi calea de mîntuire. Este cu totul nouă pentru neamul omenesc vestirea Dumnezeu-omului: Să despărţim păcatul de păcătos; să urîm păcatul, şi să iubim pe păcătos; să ucidem păcatul, dar să mântuim pe păcătos; să nu asemuim pe păcătos cu păcatul; să nu ucidem pe păcătos pentru păcat, ci să îl mântuim de păcat. O pildă cutremurătoare în privinţa aceasta este aceea a femeii aflată în prea-curvie. A-tot-milostivul Mîntuitor a despărţit păcatul femeii de fiinţa ei cea după chipul lui Dumnezeu, a osîndit păcatul şi a miluit pe păcătoasă: Nici Eu nu te osîndesc; mergi şi nu mai păcătui (Ioan 4:11). Aceasta este calea Ortodoxiei, ridicată la rangul de dogmă, în lucrarea mântuirii păcătosului de păcat, calea

Sfintei Tradiţii, în chip de Dumnezeu înţelepţit împlinită, şi legiuită în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi, şi rostită cu Dumnezeiască insuflare de către

106

Sfântul Simeon Noul Teolog: binele nu este bine, atunci când nu se face bine KaÂuic;”.

În lumina acestei evanghelice şi Sfinte Tradiţii ortodoxe, e o cruzime antievanghelică şi anticreştină a-l omorî pe păcătos pentru păcat. Aici, nici o inchiziţie nu se poate mărturisi sfântă. în ultimă instanţă, toate umanismele omoară pe păcătos pentru păcat, nimicesc pe om Împreună cu păcatul, fiindcă nu îl vor pe Dumnezeu-Omul, Care-i singura mîntuire a omului şi de păcat, şi de moarte, şi de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeu-Omul e, prin aceasta, Împotriva omului; şi este astfel un ucigaş al omului şi, prin urmare, un sinucigaş: căci îl lasă pe om în deplina putere a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care poate să-l mîntuiască numai Dumnezeu-Omul, şi nimeni altul sub soare. Procedînd cu păcătosul în felul acesta, omul umanist, în chip de neocolit, săvîrşeşte o crimă: ucide propriul său suflet, se predă singur iadului, spre veşnică petrecere laolaltă cu diavolul, cu acest ucigător de oameni dintru început (Ioan 8:44). Iar prin aceasta, Împărăţeşte şi stăpîneşte desăvîrşit monstruoasa a-totdogmă etică iezuit-umanistă: “scopul scuză mijloacele”.

6. Ce dă omului Dumnezeu-Omul şi nimeni altul nu îi poate da? Biruinţa asupra morţii, asupra păcatului, asupra diavolului, viaţa veşnică, adevărul veşnic, dreptatea veşnică, binele veşnic, dragostea veşnică, bucuria veşnică întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvîrşirilor Dumnezeieşti. Vorbind apostoleşte: Dumnezeu-Omul dă oamenilor cele ce ochiul nu a văzut, şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-au suit câte a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Corinteni 2:9).

Într-adevăr, numai El, minunatul Dumnezeu-Omul, este singurul lucru de trebuinţă (v. Luca 10:42) pentru om, în toate lumile lui şi în toată viaţa lui. Drept aceea, numai Dumnezeu-Omul este îndreptăţit să ceară de la oameni ceea ce nimeni altul nu a îndrăznit să ceară: adică să îl iubească fiecare om mai mult decât pe părinţi, decât pe fraţi, decât pe surori, decât pe copii, decât pe prieteni, decât pămîntul, decât pe îngeri, decât pe oricine şi orice din lumile văzute şi nevăzute (Matei 10:37-39; Luca 14:26; Romani 8:31-39).

7. Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de stîrvuri: fiindcă, de când Dumnezeu-Omul Hristos Se află în lumea pămîntească, orice umanism este un stîrv. Şi aşa stau lucrurile, întrucât Conciliul a rămas cu încăpăţînare la dogma infailibilităţii papei, adică a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu nişte utopii criminale, fiindcă, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizică, în felurite chipuri. Toate umanismele săvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocită: strecoară ţînţarul şi înghit cămila; iar prin dogma infailibilităţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul de dogmă. Toate acestea sunt înfricoşătoare, înfricoşătoare până la groaza desăvîrşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva

107

decît cumplitul prohod al oricărui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmă, şi până la umanismul satanizat al lui Sartre. în panteonul umanist al Europei toţi zeii sunt morţi, în frunte cu Zeus-ul european. Sunt morţi, până ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu a-tot-desăvîrşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfârşite vor fi slavosloviile lor către Cel ce în veci este de viaţă făcător şi de minuni lucrător Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul iubitor de oameni din toate lumile.

8. Care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adică a omului? Dez-în-dumnezeu-omenirea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la păgînism, la politeism, la îndoită moarte: duhovnicească şi fizică. îndepărtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl arată falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, părintele făţiş sau pe ocolite, cu voie sau fără voie al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se găseşte în dogma infailibilităţii papei şi tocmai dogma aceasta e Culmea nihilismului. Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotărît dogma autarhicităţii omului european şi, în felul acesta, până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeu-omul şi că pe pămînt nu există loc pentru Dumnezeu-Omul: “vicarius Christi” îl înlocuieşte în chip desăvîrşit. în fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţînare oricare umanism european.

Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenţa lor, decât o răzvrătire necontenită Împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. în toate chipurile cu putinţă, se săvîrşeşte “die Ummertung aller Nerte” (“răsturnarea tuturor valorilor”); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscăunează omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai există un singur “vicarius Christi”, ci nenumăraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcă, în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumăraţii papi din toată Europa: şi de la Vatican, şi din protestantism. între ei nu este vreo deosebire hotărîtă, fiindcă papismul e cel dintîi protestantism, precum a spus înainte-văzătorul Homiakov.

9. Infailibilitatea este o însuşire firească Dumnezeu-omenească şi o funcţie firească Dumnezeu-omenească a Bisericii, ca trup Dumnezeu-omenesc al lui Hristos, al cărui veşnic cap, Adevărul = a-tot-Adevărul, e cel de-al doilea Ipostas al Preasfintei Treimi: Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos.

Prin dogma infailibilităţii papei, papa a fost de fapt mărturisit drept Biserică, şi el, un om, a luat locul Dumnezeu-Omului. Acesta e triumful ultim al umanismului, dar este în acelaşi timp şi moartea a doua (Apocalipsa 20:14, 21:8) a papismului; iar prin el şi cu el, a oricărui umanism. înaintea adevăratei Biserici

108

a lui Hristos, care, de la arătarea Dumnezeu-Omului Hristos, există în lumea noastră ca trup Dumnezeu-omenesc, dogma infailibilităţii papei este nu numai o erezie, ci o pan-erezie (a-tot-erezie). Fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atît de radical şi atît de cu totul împotriva Dumnezeu-Omului Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut papismul prin dogma privitoare la infailibilitatea papei/omului.

Fără nici o îndoială că dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeu-Omului Hristos. Dogma aceasta este vai! cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pămînt, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului doar că nu pe crucea de lemn, ci pe aceea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pămîntească ce se numeşte om.

10. Se găseşte oare vreo ieşire din toate aceste nenumărate iaduri umaniste? Este oare vreo înviere din toate aceste nenumărate morminte europene? Este oare leac pentru toate aceste nenumărate boli aducătoare de moarte? Este, este, este: pocăinţa. Ea e buna-vestire fără de moarte a Evangheliei Dumnezeu-Omului: pocăinţa spre cunoştinţa adevărului pcTaoia eic; ETTiyvuiaiv aÂr0£iac; (2 Timotei 2:25). Altminteri nu poate nimeni să creadă în a-tot-mântuitoarea Evanghelie a Dumnezeu-Omului: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1:15). Pocăinţa înaintea Dumnezeu-Omului este singurul leac împotriva păcatului, singurul a-tot-leac pentru tot păcatul, chiar şi pentru a-tot-păcat. Fără îndoială că pocăinţa e şi leacul pentru acest “a-tot-păcat” al papismului, ce e cuprins în trufaşa dogmă a infailibilităţii papei. Şi, prin aceasta, este şi leacul pentru orice păcat al oricărui umanism în parte şi al tuturor umanismelor laolaltă. Da, da, da: din a-tot-păcatul atît de iubit lui al “infailibilităţii”, “infailibilul” om european, omul european umanist, se poate mîntui numai prin pocăinţa din toată inima şi a-tot-schimbătoare la faţă înaintea minunatului, şi a-tot-înduratului, şi a-tot-bunului Domn Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, cu adevărat singurul Mîntuitor al neamului omenesc de tot păcatul, de tot răul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot raţionalismul umanist şi îndeobşte de toate păcatele pe care închipuirea omenească le poate născoci.

Pentru aceste pricini, toţi Sfinţii, de Dumnezeu purtătorii şi de Dumnezeu înţelepţiţii Părinţi restrîng toate problemele din Biserica lui Hristos la problema Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos, ca la cea mai mare şi singura a-tot-valoare pentru orice fiinţă omenească, fie aceasta pe pămînt sau în vreo altă lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei, Dumnezeu-Omul Hristos este totul şi toate în lumile omeneşti. Problema hristologică este a-tot-problema lor. Dumnezeu-omul Hristos este pentru ei singura a-tot-valoare a Bisericii lui Hristos în toate lumile. Deviza lor fără sfîrşit şi fără de moarte: “dă toate pentru Hristos, iar pe Hristos nu-L da pentru nimic!” Iar în jurul acestei sfinte devize a lor răsună netăcuta lor bună-vestire: “Nu umanism, ci în-dumnezeu-omenire! Nu omul, ci Dumnezeu-Omul! Hristos mai înainte de toate şi mai presus de toate!”

109

11. Cum se simte ortodoxul înaintea Persoanei Dumnezeu-Omului Hristos? Din toate punctele de vedere, prea-păcătos; acesta este simţământul lui, starea lui, gîndirea lui, raţiunea lui, conştiinţa lui, mărturisirea lui, el însuşi, în întregime. Simţământul acesta al desăvîrşitei sale păcătoşenii proprii înaintea prea-dulcelui Domn este sufletul sufletului lui şi inima inimii lui. Aruncaţi-vă o privire în rugăciunile de pocăinţă, în cîntările, în troparele, în stihirile de luni şi marţi, sau în Paraclis, şi îndată veţi vedea că simţământul acesta este o datorie sfîntă şi o realitate în care se desfăşoară rugăciunea oricărui creştin ortodox, fără abatere. Către acesta merg în fruntea noastră şi ne călăuzesc întotdeauna nemuritorii noştri învăţători, Sfinţii Părinţi. Să ne aducem aminte cel puţin de doi dintre ei: de Sfântul Damaschin şi de Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfinţenia lor este, fără îndoială, heruvimică; rugăciunea lor, fără îndoială, serafimică; cu toate acestea, ei înşişi au un simţământ şi o cunoaştere deplină a a-tot-păcătoşeniei lor proprii şi, în acelaşi timp, o dorinţă foarte adîncă de pocăinţă. Aceasta este antinomia de viaţă a credinţei noastre ortodoxe, evanghelice, apostolice, şi a smereniei noastre în credinţa aceasta.

Omul “infailibil” şi, înaintea lui, omul “a-tot-păcătos”: smerenia de o parte, şi îngâmfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecută a Evangheliei Dumnezeu-Omului, Sfîntul Ioan Gură de Aur, binevesteşte: “smerenia este piatra de temelie a filosofiei noastre”. Smerenia este piatra de temelie a filosofiei noastre despre viaţă şi lume, despre timp şi veşnicie, despre Dumnezeu şi Biserică; în timp ce piatra de temelie a oricărui umanism, chiar şi a aceluia ridicat la rangul de dogmă, este trufia, credinţa în raţiunea omului, în mintea şi logica lui. Trufia este boala fără leac a minţii diavolului. în lăuntrul ei se găsesc şi din ea izvorăsc toate celelalte rele diavoleşti; în timp ce smerenia noastră ne învaţă să ne punem nădejdea şi să avem deplină încredere în sfînta, sobornicească, Dumnezeu-omenească minte a Bisericii, mintea lui Hristos. Noi avem mintea lui Hristos. (1 Corinteni 2:16). Noi suntem în trupul Dumnezeu-omenesc al lui Hristos biserica Ortodoxă, în care Dumnezeu-Omul Hristos este totul: şi capul, şi trupul, şi Viaţa, şi Adevărul, şi dragostea, şi dreptatea, şi timpul, şi veşnicia; dar şi noi, prin credinţa în El şi prin viaţa în El (Efeseni 4:11-21). Pentru că toate prin El şi în El s-au zidit; şi El este mai înainte de toate şi toate în el viază; şi El este capul trupului Bisericii, ca El să fie întru toate cel mai mare (Coloseni 1:16-18); El, Dumnezeu-Omul, şi nu doar omul, orişicum ar fi acesta.

110

ECUMENISMUL UMANIST

Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. în el se află cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de “a-tot-erezie” (panerezie). De ce? Fiindcă, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tăgăduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. în această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este “legiune”.

Dogma ortodoxă şi, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserică, a fost respinsă şi înlocuită cu a-tot-dogma eretică latină despre întîietatea şi infailibilitatea papei, a omului. Din această a-tot-erezie s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare (“suprarogatorii”), învăţătura mecanicistă privitoare la mîntuire, şi prin aceasta învăţătura mecanicistă despre viaţă, papo-centrismul, “sfânta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvîrşit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar protestantismul? Este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raţionalistă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor lui eretice. Pe lîngă aceasta, trufia papistă şi nebunia “infailibilă” domnesc în chip desăvîrşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orişice protestant este un papă de sine stătător, papă infailibil în toate chestiunile de credinţă; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta, şi nu mai e sfârşit acestei muriri, fiindcă numărul morţilor duhovniceşti ale omului este fără număr.

Aşa stînd lucrurile, ecumenismul papisto-protestant, cu biserica sa mincinoasă şi cu creştinismul său mincinos, nu are ieşire din moartea şi din chinul său, dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeu-Omului, Domnul Hristos, şi a Bisericii Lui Ortodoxe. Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti, celei după chipul lui Dumnezeu, de către singurul iubitor de oameni.

Fără de pocăinţă şi de intrarea în adevărata Biserică a lui Hristos, este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a bisericilor”, de dialog al dragostei, de “intercommunio”. Lucrul cel mai de

111

seamă este a ajunge omul parte din trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii lui Hristos, şi, prin aceasta, părtaş la sufletul Bisericii, Sfântul Duh, şi moştenitor al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeu-Omului.

1. “dialogul” contemporan “al dragostei”, care se înfăptuieşte în chipul unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul, pornit din puţinătatea de credinţă, sfinţirii Duhului şi credinţei adevărului (2 Tesaloniceni 2:18), adică refuzul singurei iubiri de adevăr (ibid. 2:10) mîntuitoare. Esenţa dragostei este adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omeneşti, deci şi a dragostei; şi fiecare din acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea şi întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decât Dumnezeu-Omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau raţiune, sau ştiinţă, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orişicine, sau orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip şi anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi şi, prin urmare, el e desăvîrşit, netrecător şi veşnic; fiindcă în Domnul Hristos adevărul şi viaţa sunt de-o-fiinţă: adevărul veşnic şi viaţa veşnică (v. Ioan 14:6; 1:4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos sporeşte mereu prin adevărul Lui în Dumnezeieştile Lui nemărginiri. El creşte cu toată fiinţa lui, cu toată mintea lui, cu toată inima şi cu tot sufletul lui. în Hristos trăim adevăraţi fiind întru dragoste aÂr0£UOVT£c; £V ayanri, fiindcă numai în felul acesta putem să creştem întru toate pentru El, Care este capul, Hristos (Efeseni 4:15). Mai mult: aceasta se face totdeauna împreună cu toţi Sfinţii (Efeseni 3:18), totdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să crească în Acela care este capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sunt neapărat trebuincioase pentru creşterea tuturor creştinilor în trupul Dumnezeu-omenesc al Bisericii sunt dobîndite de către Biserică nemijlocit de la capul ei, Domnul Hristos; fiindcă doar El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le iconomiseşte în chip a-tot-înţelept.

Să nu ne amăgim. Există şi un “dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii (Ioan 8:44). Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să făptuiască binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la “adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există “dialog al dragostei” fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12:9).

112

Dezbinarea şi despărţirea umanistă eretică între dragoste şi adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei Dumnezeu-omeneşti şi a pierderii cumpenei şi gândirii sănătoase duhovniceşti, Dumnezeu-omeneşti. în orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi. Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună cu toţi Sfinţii în adevăr şi dragoste, au vestit şi vestesc, din vremurile Apostolilor până astăzi, această dragoste mântuitoare Dumnezeu-omenească faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi pacifismul hominist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădesc uscatele lor rădăcini umaniste, filosofia lor bolnavă şi etica lor neputincioasă, cea după predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Şi, mai mult: vădesc criza credinţei lor hoministe în adevăr şi nesimţirea lor dochetistă50 faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei apostolică şi sobornicească, Dumnezeu-omenească, în adevăr şi în dar. Iar cugetarea în-dumnezeită şi gîndirea sănătoasă apostolică şi patristică binevesteşte prin gura Sfântului Maxim Mărturisitorul adevărul credinţei Dumnezeu-omeneşti: “credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei… Căci credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul.

51

Nu există nici o îndoială că măsura părintească, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a legăturilor cu ereticii are în întregime un caracter Dumnezeu-omenesc. Lucrul acesta îl arată de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi sfânt: “Eu nu doresc ca ereticii să pătimească, nici nu mă bucur de răul lor ferească Dumnezeu! ci mai degrabă mă bucur şi împreună mă veselesc de întoarcerea lor; căci ce e mai plăcut celor credincioşi, decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu scriu nici îndemnîndu-vă să puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni nu aş putea să fiu atît de sălbatic ci rugîndu-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte, şi cu cercare multă, şi făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi: Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire. 52

2. învăţătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeu-Omului Hristos, rostită de către Sfinţii Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade asupra ereticilor, este următoarea: Ereziile nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine, şi mai cu seamă Taina împărtăşirii această Taină a Tainelor; fiindcă tocmai Sfînta împărtăşire este totul şi toate în Biserică: însuşi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos, şi Biserica însăşi, ca trup al Lui, şi îndeobşte tot ce este Dumnezeu-omenesc.

50 dochetism = ideologia unei secte gnostice din primele veacuri de creştinism, care susţinea că trupul lui Hristos nu a fost omenesc, ci a fost sau duh, sau dintr-o substanţă cerească, eterică, nepalpabilă (n. tr.)

51 500 de capete: PG 90, 1189A

52 Epistola 12 PG 91, 465 C

113

“intercommunio” între-unirea, între-împărtăşirea cu ereticii în Sfintele Taine, şi îndeosebi în Sfînta împărtăşire este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă; şi, mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii Dumnezeu-omeneşti, a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Tradiţii, a Bisericii celei una. Aici ar trebui omul să-şi oprească mintea şi conştiinţa în-creştinată asupra câtorva sfinte fapte, sfinte bune-vestiri, sfinte porunci.

Mai înainte de toate, trebuie să ne întrebăm: Pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază aşa-zisa “intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă privitoare la Biserică se întemeiază nu pe “intercommunio”, ci pe realitatea Dumnezeu-omenească a lui “communio”, pe împreună-unirea Dumnezeu-omenească pe Koivoivia Dumnezeu-omenească (v. 1 Corinteni 1:9, 10:16-17; 2 Corinteni 13:13; Evrei 2:14, 3:14; 1 Ioan 1:3) în timp ce noţiunea “intercommunio” (între-unire) este în ea însăşi contradictorie şi cu totul neînţeleasă pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfînt fapt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă despre Biserică şi Sfintele Taine, singura şi neasemănata Taină este Biserica însăşi trupul Dumnezeu-Omului Hristos, în aşa fel că ea este şi singurul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine.

În afară de Taina aceasta Dumnezeu-omenească şi a-tot-cuprinzătoare a Bisericii, care este a-tot-Taina, nu există şi nici nu pot să existe “taine”; aşadar, nu poate exista nici o „între-împărtăşire” (“intercommunio”) în ceea ce priveşte Tainele. De aici, numai în Biserică în această neasemuită a-tot-Taină a lui Hristos poate fi vorba despre Taine: fiindcă Biserica Ortodoxă, ca trup al lui Hristos, este izvorul şi criteriul Tainelor, şi nu invers. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii şi nici nu pot fi gîndite în afară de trupul Bisericii.

Pentru aceasta, potrivit cu cugetul Bisericii soborniceşti a lui Hristos şi cu întreaga Predanie ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu îngăduie existenţa altor Taine în afara ei, nici nu le socoteşte Taine, până la venirea prin pocăinţă din “biserica” eretică, adică dintr-o biserică mincinoasă, în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Câtă vreme cineva rămîne în afară de Biserică, neunit cu ea prin pocăinţă, unul ca acesta este pentru Biserică eretic şi, în chip de neocolit, se găseşte în afara împreună-unirii mîntuitoare: Fiindcă ce părtăşie poate fi între dreptate şi nelegiuire? Ce părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric? (2 Corinteni 6:14).

Întâiul vîrf şi Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu-omul, dă porunca: De omul eretic, după prima şi a doua sfătuire, desparte-te (Tit 3:10). Acela deci, care nu numai că nu se desparte de “omul eretic”, ci-i dă acestuia şi pe Domnul însuşi, în Sfânta împărtăşire, se mai găseşte oare în sfînta credinţă apostolică şi Dumnezeu-omenească? Ceva mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Hristos, Apostolul dragostei, dă următoarea poruncă: Pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos şi nu primeşte învăţătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeu-Om, “să nu-l primiţi în casă” (2 Ioan 1:10).

114

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte cu glas de tunet: “episcopul, sau preotul, sau diaconul, care numai s-a rugat cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a îngăduit lor să lucreze ceva ca clerici, să se caterisească”. 53 Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţînţar. Oare nu?

Canonul 65 al Sfinţilor Apostoli hotărăşte: “Dacă vreun cleric sau mirean intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească”. Şi aceasta este limpede, chiar şi pentru conştiinţa cea mai primitivă. Oare nu?

Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: “episcopul sau preotul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” Este un lucru bătător la ochi, chiar şi pentru cei lipsiţi de ochi: această poruncă hotărăşte în chip imperativ că nu trebuie să recunoaştem ereticilor nici o Sfântă Taină şi că trebuie să judecăm toate ale lor ca nelucrătoare şi lipsite de dar.

De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvînt al Predaniei apostoleşti şi părinteşti soborniceşti a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin, binevesteşte din inima tuturor Sfinţilor Părinţi, tuturor Sfinţilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr Dumnezeu-omenesc: “Pâinea Euharistiei = Sfintei împărtăşanii nu este simplă pâine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curăţindu-ne, ne unim cu trupul Domnului şi cu Duhul Lui şi ne facem trup al lui Hristos”. cmipa Xpicrrou = Biserica… Taina Euharistiei se numeşte „împărtăşanie” p£TaÂriMc; fiindcă printr-însa ne Împărtăşim de Dumnezeirea lui Iisus. Şi se numeşte cuminecare kOivuivia şi cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos şi părtăşia la trupul şi la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm şi ne unim şi unii cu alţii prin ea. Căci, pentru că ne împărtăşim dintr-o singură pâine, ne facem cu toţii un trup şi un sînge al lui Hristos şi unii altora mădulare, ajungînd de un trup auacmipoi cu Hristos.

Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtăşanie de la eretici cuttetikojv şi a le-o da: Nu daţi cele sfinte c inilor zice Domnul şi nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtaşi relei slăviri kaKoSoiac; şi osîndei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos şi cu ceilalţi, de bună seamă ne unim pe noi, de bună voie, cu cei ce se împreună-împărtăşesc. Căci de bună voie se face însăşi unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup sîntem toţi, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtăşim, precum zice Apostolul (1 Corinteni 10:17).54

Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeu-omeneşti ale ortodocşilor vesteşte tuturor oamenilor din toate lumile: împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. 55 în Euharistie,

53 Vezi şi Canonul 33 al Soborului din Laodikia.

54 Desluşirea credinţei IV, 3; PG 94, 1149, 1152, 1153.

55 Cuv. Theodor Studitul, (ed. Petersburg, 1908, tom. 2), p. 332.

115

“Pâinea ereticilor nu e trupul lui Hristos.” 56 “După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îi uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îi ucide”. 57 împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă

p ine.

«58

***

Să încheiem călătoria noastră prin rai şi iad cu Dumnezeu-omeneştile binevestiri ale unui ierarh ortodox de azi, întocmai cu Apostolii, un adevărat Gură de Aur al Bisericii Ortodoxe Sîrbe: Nicolae al Ohridei şi Jicei (1956). Dorim cu smerenie şi în rugăciune ca evanghelica lumină a cugetărilor lui de Dumnezeu înţelepţite să lumineze şi să lămurească patristic problemele de care vorbim.

Adîncit patristic în tainele istoriei neamului omenesc, Sfântul Ierarh binevesteşte:

“cinstitul Prooroc Isaia a proorocit aceasta: Când Se va ridica Domnul să nimicească pământul… trufia oamenilor se va smeri şi Se va înălţa singur Domnul în ziua aceea (Isaia 2:11).

Şi în vremurile de demult S-a ridicat de multe ori Domnul ca să nimicească pământul, din pricină că, în locul Lui, oamenii erau slăviţi ca nişte dumnezei, din pricina semeţilor şi trufaşilor oameni-dumnezei. Şi S-a ridicat şi în zilele noastre şi a nimicit, cu adevărat, întregul pămînt, în mânia Lui dreaptă de a nimici înfumurarea omului şi de a umili mândria lui cea mincinoasă.

O asemenea ridicare a lui Dumnezeu împotriva omului a urmat adesea ridicării omului împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos şi Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerşetor, în timp ce pe primele locuri au aşezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literaţi, pe romancieri, pe oamenii de ştiinţă, pe finanţişti, ba chiar şi pe turişti şi pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau aţintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puţini îşi mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul morţii. O astfel de neobrăzată răzvrătire a noroadelor botezate 59, dar eretice, împotriva Dumnezeului celui prea-înalt nu avea cum să nu fie urmată de răzvrătirea Dumnezeului dispreţuit

56 Idem, p. 596.

57 Idem, p. 742.

58 Idem, p. 780.

59 Prin aceasta, trebuie să înţelegem că Apusul a fost botezat, adică încreştinat, înainte de despărţirea de Biserica lui Hristos. De atunci, rău-credincioşii europeni nu mai sunt botezaţi, nemaiavînd Biserică, după cum a spus foarte limpede Cuviosul Iustin Popovici mai înainte: “ereziile nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Pentru aceea în ele nici nu pot exista Sfinte Taine.” (n. tr.)

116

împotriva oamenilor şi noroadelor nelegiuite. Şi, într-adevăr, ridicatu-S-a Dumnezeu ca să nimicească pămîntul. Şi au fost dureri nemaivăzute ale noroadelor pămîntului înaintea ochilor noştri şi pe spinarea noastră. Şi nu numai că toţi cei mari şi slăviţi dintre oameni s-au arătat nişte flăcări stinse, de la care nimeni nici nu mai încerca să se încălzească, ci s-au împlinit şi cele spuse în continuare de Proorocul Isaia, potrivit cărora oamenii aveau să se ascundă în peşteri, şi în crăpăturile stîncilor, şi în găurile pământului de la faţa temerii de Domnul şi de la faţa slavei puterii Lui (Isaia 2:19). Nu s-a adeverit aceasta întocmai în ultimul război 60? Nu s-au refugiat oamenii din unele continente, precum de altfel şi cei din ţara noastră, în peşteri de piatră şi în găurile pământului, ca să găsească scăpare pentru viaţa lor de la faţa europenilor care semănau moartea? Şi semănătorii aceştia ai morţii nu sunt alţii decât acei slăviţi meghistani, idolii aceia ai oamenilor, care stăteau la masa lumii acesteia pe tronurile cele mai de frunte şi care rîdeau de Hristos la sfârşitul mesei, ca de un cerşetor.

De Hristos purtătorul episcop binevesteşte cu durere, dar şi cu nădejde: “fraţii noştri cei botezaţi, care au fost atraşi de ereziile papale şi luterane, s-au socotit pe ei înşişi mai înţelepţi decât Hristos şi ne-au dispreţuit pe noi, ortodocşii, ca pe nişte oameni lipsiţi de înţelepciune şi necivilizaţi; dar şi asupra lor s-a adeverit cuvîntul Apostolului Pavel: Zicînd că sunt înţelepţi, au înnebunit (Romani 1:22); fiindcă au lepădat înţelepciunea cea duhovnicească după Hristos, care umblă în veşmîntul smereniei şi al dragostei, şi s-au înveşmântat, după pilda filosofilor închinători la idoli, cu înţelepciunea trupească şi lumească, care e plină de trufie şi răutate.

Şi au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios… şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului (Romani 1:23-25). Adică au dezbrăcat toată slava de la Hristos Domnul şi au pus-o pe umerii unor oameni muritori, pe care i-au înălţat la rangul de noi Mesia. O astfel de idee despre slavă ei au luat-o din înţelepciunea lor atee. Iar cultura şi civilizaţia înseamnă la ei cinstirea făpturii, adică a firii văzute, şi cinstirea acesteia mai mult decât a Ziditorului ei. Zeii muritori şi firea îndumnezeită! Acesta este acum cel din urmă stadiu al omenirii apusene, în alunecarea ei neoprită şi veşnică de la înălţimile lui Hristos spre tartarurile Satanei. Aceasta este Culmea egalităţii oamenilor din Apus cu vechea închinare la idoli a Romei şi cu cea de astăzi a Asiei. Mii de cărţi tipăresc anual aceştia spre slava marilor bărbaţi şi spre lauda civilizaţiei lor, şi mii de ziare slujesc zilnic această trecătoare şi mincinoasă slavă, aflîndu-se în slujba laudei lucrărilor omeneşti, cu numele supraumflat de “civilizaţie”. Pentru aceasta i-a dat Dumnezeu la plăceri ruşinoase şi la patimi, încât să-şi găsească mulţumirea numai în ceea ce este pământesc, iar nu ceresc, şi numai în ceea ce pricinuieşte diavolului bucurie şi rîs, iar îngerilor lui Hristos jale. Bucuriile lor stau în

60 Al doilea război mondial, (n. ed.)

117

desfătarea trupului, în răpirea a ceea ce este străin, în călcarea în picioare a celor mici şi slabi, în sporirea bunurilor pămînteşti şi în întinderea puterii lor şi a stăpânirii lor, în cucerirea mîrşavă a moşiei altora, în desfătări şi jocuri, în îndepărtarea oricărei religii, ca superstiţie, în tăgăduirea lui Dumnezeu, în viaţa deplin biologică, în neruşinata recunoaştere a maimuţei ca strămoş al omului, în înecarea antropologiei în zoologie.

Dar, poate că întrebaţi: Va fi vreodată în stare neamul acesta, cel mai rătăcit din istorie, să se întoarcă la adevăr, la cinste şi onorabilitate? Va fi în stare. Fie ca Hristos cel dispreţuit să binevoiască să se întâmple lucrul acesta cât mai repede. Dar când se va întâmpla aceasta?

Aceasta se va întâmpla numai atunci când fraţii noştri apuseni vor începe să scrie mii de cărţi pe an întru slava lui Hristos Dumnezeului nostru; şi când miile lor de ziare vor scrie anual laude la adresa faptelor bune creştine, în loc să scrie despre crime, şi huliri ale slavei Dumnezeieşti, şi despre comerţul instinctelor trupeşti. Ei bine, când se va sfîrşi schimbarea aceasta, atunci omenirea apuseană eretică se va înfăţişa înaintea cerurilor văzute ca scoasă din baie, curăţită şi răspîndind bună mireasmă cerească.

Atunci, noi, ortodocşii, ne vom bucura, fiindcă vom redobîndi pe fraţii noştri care s-au întors la noi.

Atunci, noroadele închinătoare la idoli vor iubi pe Hristos şi vor cere să se înscrie printre copiii Lui; fiindcă nu le vor mai împiedica noroadele “creştine” să ajungă copii ai lui Hristos.

Atunci, nu va mai fi răutate printre oameni şi nici războaie între noroade. Ci va fi pacea lui Hristos, cu care nu se poate asemui vreo pace, nici în veacul de acum, şi nici în veşnicie.

Episcopul cel insuflat de Dumnezeu mărturiseşte adevărul Dumnezeu-omenesc: “cea mai mare fericire pentru oameni este arătarea lui Dumnezeu în trup; dar şi cea mai mare nefericire este îndepărtarea lor de Dumnezeul acesta şi întoarcerea lor la slujirea lui satana. Nenorocirea aceasta îşi are obîrşia la noroadele apusene ne-ortodoxe pentru două pricini. Prima este ura împotriva clerului eretic, iar a doua ura împotriva evreilor. Amîndouă aceste uri au răsărit în inima omenirii apusene din aceeaşi sămînţă. Iar sămînţa este strădania atît a clerului creştin, cât şi a evreilor, de a stăpîni deplin în viaţa norodului şi a statului, în toate direcţiile. Ura împotriva unui astfel de cler s-a schimbat în ură împotriva Bisericii, iar ura împotriva evreilor a cuprins şi pe Domnul Hristos, ca vezi Doamne! evreu. în realitate, Hristos a fost evreu doar după mamă şi după norodul în mijlocul căruia S-a arătat pentru prima oară. Cu toate acestea, însuşi acest norod L-a tăgăduit cel dintâi şi L-a ucis cu o moarte înfricoşătoare. Dar ce? Chiar dacă cineva este împotriva evreilor, cum poate să fie împotriva lui Hristos, împotriva Căruia evreii luptă de două mii de ani? Dar, unde îşi vîră satana ghearele, acolo nu mai încape logică.

118

Conduse de ura împotriva clerului şi a evreilor, noroadele apusene au îndepărtat încet-încet pe Hristos, până când, în cele din urmă, L-au alungat din toate lăcaşurile norodului şi statului şi au mărginit rămînerea Lui numai în biserici. De la Acela care, după slăvita sa înviere din mormânt, a zis: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt (Matei 28:18), de la Acela, oamenii cei orbiţi au lepădat toată puterea. Şi nu numai aceasta, ci şi orice înrîurire pe pămînt: în şcoală, în societate, în politică, în artă, în legăturile dintre oameni şi în cele internaţionale, în ştiinţă, în literatură şi în toate celelalte.

Dumnezeu însă nu poate fi luat în rîs. De câte ori oamenii, ca oaspeţi, vor întrece măsura neruşinării la masa lui Dumnezeu, trebuie să vină întîmpinarea din partea gazdei. Două îngrozitoare întâmpinări ale lui Dumnezeu către neamul cel de acum sunt cele două războaie mondiale din urmă, la depărtare de douăzeci de ani. Să îngenuncheze noroadele creştine înaintea lui Hristos cel batjocorit de ele şi să-I înapoieze puterea, cinstea şi slava care I se cuvin. Aşa să faceţi şi voi, fraţii mei ortodocşi, dacă vreţi să fiţi feriţi de un al treilea război mondial, care va fi şi mai cumplit decât cele două de pînă acum.

Durerea apostolică a Sfântului Episcop în privinţa Europei:

„Ce este Europa?

Este pofta şi dorinţa de putere, de plăcere şi de cunoaştere. Amîndouă lucruri omeneşti: pofta omenească şi cunoaşterea omenească. Amîndouă sunt personificate în Papă şi în Luther. Ce este deci Europa? Papa şi Luther: săturarea la culme a poftelor omeneşti şi săturarea la culme a cunoştinţei omeneşti. Papa european este pofta omenească după putere, Luther cel european este hotărîrea încăpăţînată a omului de a desluşi toate cu mintea lui. Papa ca guvernator al lumii şi omul de ştiinţă ca stăpîn al lumii, aceasta este Europa în inima ei, ontologic şi istoric. Una înseamnă lăsarea omenirii în foc, şi cealaltă lăsarea omenirii în apă; iar amîndouă împreună înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu: fiindcă una înseamnă tăgăduirea credinţei, şi cealaltă tăgăduirea Bisericii lui Hristos. în felul acesta lucrează duhul cel rău, de câteva veacuri, în trupul Europei. Cine poate să alunge acest duh rău din Europa? Nimeni altul decât Acela al Cărui nume s-a însemnat ca un fir roşu în istoria neamului omenesc ca al singurului alungător de draci din oameni. înţelegeţi, desigur, la Cine mă gîndesc. Mă gîndesc la Domnul Iisus Hristos, Mesia şi Mîntuitorul lumii, Cel născut din Fecioară, Cel ucis de iudei, Cel înviat de Dumnezeu, Cel adeverit de veacuri, Cel îndreptăţit din ceruri, Cel slăvit de îngeri, Cel mărturisit de Sfinţi şi Cel primit de strămoşii noştri.

Atîta vreme cât Europa a urmat pe Hristos ca “soare al dreptăţii”, şi pe Apostolii Lui, pe Mucenici, pe Sfinţi, pe nenumăraţii Drepţi şi pe alţii care au bineplăcut Lui, ea s-a asemănat cu o piaţă luminată de sute şi mii de lumini, mici şi mari. Când însă pofta omenească şi înţelepciunea omenească au lovit pe

119

Hristos ca două vînturi înfricoşătoare, luminile s-au stins înaintea ochilor omeneşti şi a domnit întunericul, ca în galeriile subpămîntene ale cîrtiţelor.

Potrivit poftei omeneşti, orice norod şi orice om caută puterea, desfătarea şi slava, imitînd pe papa Romei. Potrivit înţelepciunii omeneşti, orice norod şi orice om găseşte că el e cel mai înţelept dintre toţi şi mai vrednic de toate bunurile pămînteşti. Cum să nu fie atunci războaie între oameni şi noroade? Cum să nu fie nebunie şi turbare printre oameni? Cum să nu fie boli, secete şi potopuri, tumori şi ftizii, răscoale şi războaie? Toate acestea nu pot să nu fie, tot aşa cum nu poate să nu supureze rana plină de puroi şi cum nu poate să nu răspîndească miros urât locul plin de necurăţenii.

Papismul foloseşte politica, fiindcă doar prin aceasta se dobîndeşte puterea. Luteranismul foloseşte filosofia şi ştiinţa, socotind că aceasta este calea prin care dobîndeşte cineva înţelepciunea. Astfel, pofta a declarat război Împotriva cunoştinţei şi cunoştinţa Împotriva poftei. Acesta este noul Turn Babel, aceasta este Europa.

În vremea noastră însă, a venit o nouă generaţie de europeni, care a Împreunat, prin ateism, pofta cu cunoaşterea, şi a înlăturat atît pe papa, cât şi pe Luther. De acum înainte nici pofta nu mai rămîne ascunsă, şi nici înţelepciunea nu mai este lăudată. Pofta omenească şi înţelepciunea omenească s-au unit ca într-o căsătorie în zilele noastre, iar această căsătorie nu este nici romanocatolică, şi nici protestantă, ci, în chip vădit şi public, satanică. Europa de astăzi nu mai este nici papală, nici luterană. Este mai presus şi în afară de acestea. Este cu totul pământeană, fără chiar şi dorinţă de a urca la cer, fie cu paşaportul infailibilităţii papei, fie iarăşi pe calea înţelepciunii protestante. Refuză cu desăvîrşire ieşirea din lumea aceasta. Doreşte să rămînă aici. Doreşte ca mormântul să-i fie tot aici, unde-i este şi leagănul. Nu cunoaşte nimic despre o altă lume. Nu simte buna mireasmă cerească. Nu vede în somn pe îngeri şi pe Sfinţi. De Născătoarea de Dumnezeu nici măcar nu vrea să audă: desfrînarea o întăreşte în ura împotriva fecioriei. Toată piaţa se găseşte afundată în întuneric. Toate luminile sunt stinse. O, ce îngrozitor întuneric! Fratele împlîntă cuţitul în pieptul fratelui, socotindu-l vrăjmaş. Tatăl îşi tăgăduieşte fiul, şi fiul pe tată. Lupul e un prieten mai credincios faţă de lup, decât omul faţă de om.

O fraţilor! Nu vedeţi cu toţii lucrul acesta? Nu aţi simţit întunericul şi crima Europei anticreştine pe trupul vostru? Preferaţi Europa sau pe Hristos? Moartea sau viaţa? Acestea două le-a pus Moisi oarecînd înaintea norodului său pe acestea două le punem şi noi înaintea voastră. Să ştiţi: Europa este moartea, iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa, ca să trăiţi în veci!”

Şi iată acum cutremurătoarea plîngere pentru Europa a ierarhului celui întocmai cu Apostolii:

“ah, fraţii mei! Veacul al XVIII-lea este tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea. Tatăl a făcut datorii mari. Fiul

120

nu a plătit datoriile tatălui său, ci s-a îndatorat şi mai mult, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s-a molipsit de o boală grea, iar fiul n-a vindecat boala cea ruşinoasă a părintelui său, care era asupra sa, ci a înrăutăţit-o, şi ea l-a molipsit şi pe nepot, de trei ori mai tare. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim.

Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva Bisericii şi a clerului pontifului roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile s-au mărit şi boala s-a înrăutăţit; iar Domnul a spus că judecă păcatele părinţilor până în a treia şi a patra spiţă. Nu vedeţi că Dumnezeu judecă pe nepoţi pentru păcatele bunicilor europeni? Nu vedeţi biciul asupra nepoţilor, din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?

împăratul antihrist întruchipează începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist închipuie mijlocul veacului al XIX-lea. Filosoful european antihrist (ieşit din casa de nebuni) închipuie sfîrşitul veacului al XIX-lea: Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume blestemate ale treimii bolnavilor celor mai greu bolnavi de boala moştenită.

Sunt oare aceştia biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, aceştia sunt purtătorii bolii grele moştenite de la veacul al XVIII-lea. Bolnavii cel mai greu bolnavi! Cezarul, pontiful şi filosoful… nu în vechea Romă păgînă, ci în mijlocul Europei botezate! Aceştia nu sunt biruitorii, ci sunt cei mai biruiţi. Când Bonaparte a batjocorit sfintele odoare ale Kremlinului, când Pius s-a numit pe sine infailibil şi când Nietzsche a făcut public cultul lui faţă de Antihrist, atunci soarele s-a întunecat pe cer; şi nu numai un soare, ci o mie de sori de ar fi fost, s-ar fi întunecat toţi de durere şi de ruşine căci iată o minune pe care nu a mai văzut-o nicicând lumea: un ateu împărat, un ateu pontif şi un ateu filosof. în epoca lui Nero, măcar unul din treime nu era ateu: filosoful. Veacul al XVIII-lea e veacul lui Pilat: el L-a osîndit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea e veacul lui Caiafa: el L-a răstignit pe Hristos. Veacul al XX-lea e veacul Sinedriului, alcătuit din Iudele botezate şi cele nebotezate. Acest Sinedriu a vestit că Hristos e mort pe vecie şi că n-a înviat. Pentru ce atunci vă mai miraţi, fraţilor, că asupra omenirii europene au venit biciuiri nemaiauzite, biciuiri până la măduva oaselor, de pe urma revoluţiilor şi a războaielor?

Cine este atunci biruitor, dacă nu e cezarul, pontiful şi filosoful Europei descreştinate?

Biruitorul este mujicul rus şi ţăranul din Balcani, după cuvîntul lui Hristos: Cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare (Luca 9:48). Cine a fost cel mai necunoscut, mai neînsemnat şi mai mic în veacul al XIX-lea în vremea marelui Napoleon, a infailibilului Pius şi a neajunsului Nietzsche dacă nu mujicul rus, pelerin la locurile sfinte, şi ţăranul din Balcani, luptător împotriva semilunei şi liberator al Balcanilor?

121

Cîmpul de luptă drăcesc, clerul drăcesc şi înţelepciunea drăcească asta înseamnă cezarul, papa şi filosoful veacului al XIX-lea. ţăranul ortodox al Balcanilor înfăţişează ceva cu totul potrivnic acestora: mai întîi, vitejia purtătoare de cruce; al doilea, clerul mucenicesc; şi apoi, pescăreasca înţelepciune apostolică. Şi despre el e vorba în cuvintele rugăciunii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Mă mărturisesc ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Matei 11:25). Ce a descoperit Dumnezeu acestor simpli ţărani? Le-a descoperit vitejia bărbătească, lumina cerească şi înţelepciunea Dumnezeiască. Le-a descoperit adică ceea ce este cu totul potrivnic faţă de cezarul apusean, de papă şi de filosof: tot atît de potrivnic, pe cât este ziua faţă de noapte.

Iubitorul de Hristos şi Sfîntul Ierarh, despre civilizaţia ucigătoare de Dumnezeu şi închinătoare la idoli a Europei:

“Dacă Europa ar fi rămas creştină, s-ar fi lăudat cu Hristos, nu cu cultura ei; şi marile noroade ale Asiei şi Africii chiar dacă nebotezate, dar înclinate spre duhovnicie ar fi înţeles şi ar fi preţuit acest lucru, fiindcă şi noroadele acestea se laudă fiecare cu credinţa lui, cu zeii lui, cu cărţile pe care credinţa lui le socoteşte sfinte: unul cu Coranul, altul cu Vedele şi aşa mai departe. Nu se laudă aşadar cu lucrurile mâinilor lor, cu cultura lor, ci cu ceea ce socotesc mai presus de sine, cu ceea ce socotesc desăvîrşit în lume. Numai noroadele Europei nu se laudă nici cu Hristos, nici cu Evanghelia lui Hristos, ci se laudă cu maşinile lor primejdioase şi cu fabricatele lor ieftine, adică cu cultura lor. Rezultatul acestei lăudări de sine europene cu faimoasa “cultură” este ura tuturor noroadelor necreştine împotriva lui Hristos şi a creştinismului. Urînd bunurile europene şi oamenii europeni, ei au urît şi pe Dumnezeul european. Dar vai! –

pe Europa n-o doare acest lucru. De altfel, ea însăşi a urît şi a lepădat cea dintîi dintre toţi pe Dumnezeul ei. în această stare de neinvidiat a fost adusă omenirea europeană de către înaintarea ei greşită, sub înrîurirea unei biserici aflate în greşeală, de-a lungul ultimelor nouă sute de ani 61. Nu sunt răspunzătoare de aceasta noroadele europene; răspunderea o poartă conducătorii duhovniceşti ai noroadelor. Nu este vinovată turma, vinovaţi sunt păstorii ei.

Bine ar fi fost ca Europa să se laude cu creştinismul, înfăţişîndu-l ca cea mai preţioasă moştenire şi cea mai mare vrednicie a ei. Aşa ar fi trebuit să fie şi aşa a fost în primele veacuri după Hristos, dacă Europa ar fi fost totuna cu creştinismul, dacă s-ar fi identificat cu creştinismul. Slăvirea lui Hristos şi propovăduirea lui Hristos tuturor continentelor şi tuturor neamurilor, aceasta a fost menirea hotărîtă de Dumnezeu pentru continentul european. în afară de creştinism, Europa nu are nimic altceva cu care să se poată lăuda. Fără Hristos,

61 Mai mult de o mie de ani. (n. ed.)

122

Europa este cerşetorul cel mai sărman şi exploatatorul cel mai neruşinat al acestei lumi.

De Dumnezeu luminatul ierarh spune adevărul amar privitor la educaţia/luminarea europeană:

“şcoala Europei s-a despărţit de credinţa în Dumnezeu. în aceasta stă prefacerea ei într-o ucigaşă prin otrăvire, în aceasta stă moartea omenirii europene. în culturile închinătoare la idoli, ştiinţa nu s-a despărţit niciodată de religie, cu toate că religia este în ele greşită şi proastă. Lucrul acesta s-a întâmplat numai în Europa, care primise credinţa cea mai desăvîrşită. însă, din pricina ciocnirii ei cu mai-marii bisericii, Europa s-a înrăit şi a lepădat credinţa cea mai desăvîrşită, păstrînd ştiinţa cea mai nedesăvîrşită. Vai, fraţii mei, a lepădat ştiinţa Dumnezeiască şi a îmbrăţişat neştiinţa omenească! Ce prostie şi cât întuneric!”

Sfîntul şi de Dumnezeu cugetătorul ierarh, despre orbirea cea de bună voie a omenirii apusene:

“apusul a dat în mintea copiilor. în asta stă monstruozitatea şi nebunia lui. în epoca sa creştină, când Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea: dar, pe cât s-a îndepărtat de adevărul şi fapta bună creştină, vederea lui duhovnicească s-a îngustat tot mai mult, până ce, în veacul al XX-lea, s-a întunecat cu desăvîrşire. Acum i-au rămas numai ochii trupeşti pentru observarea obiectelor care cad sub simţuri. El şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe aparate uimitoare, ca să poată vedea mai bine şi mai adevărat lumea simţită, forma şi culoarea lucrurilor şi fiinţelor simţite, numărul, mărimea lor şi distanţa dintre ele. Observă cu microscopul, şi vede viermii cei mai mici, microbii, aşa cum nimeni nu i-a mai văzut vreodată. Observă cu telescopul şi vede astrele de deasupra căminului lui, aşa cum nimeni altul nu le-a văzut vreodată. Aici se opreşte şi până aici ajunge vederea lui. Cât priveşte privirea gînditoare şi vederea duhovnicească în miezul cel ascuns al lucrurilor şi în înţelesul şi însemnătatea întregii zidiri din marele univers din jurul nostru, în ceea ce priveşte aceasta o fraţii mei! omenirea apuseană este astăzi mai oarbă decât Arabia musulmană, şi decât India brahmanică, şi decât Tibetul buddhist, şi decât China animistă. într-adevăr, Hristos nu a văzut o mai mare ruşine ca aceasta în cele două milenii care au trecut: ca oamenii botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi!

Drept aceea, ceea ce zice Apostolul Pavel către Galatenii botezaţi, aceleaşi lucruri le-aş zice şi astăzi despre prostitul şi îmbătrînitul Apus. Iată ce a scris Apostolul către Galateni: O, Galateni fără de minte! Cine v-a fermecat pe voi, ca să nu ascultaţi de adevăr, pe voi, în ochii cărora Iisus Hristos a fost aşa de viu închipuit, ca şi cum ar fi fost răstignit între voi… Aşa de fără de minte sînteţi? începînd în duh, acum în trup sfîrşiţi? (Galateni 8:1-8). Şi Europa a

123

început cîndva în duh, iar acum sfârşeşte în trup, adică în vederea trupească, în judecata trupească, în poftele trupeşti, în izbînzile trupeşti, ca şi cum ar fi vrăjit-o cineva! Toată viaţa ei se mişcă, în zilele noastre, în două direcţii: lărgimea şi lungimea. Nu cunoaşte nimic, nici despre adîncime, nici despre înălţime. Pentru aceasta se şi zbate pentru pămînt, pentru spaţiu, pentru întindere. Pentru spaţiu şi numai pentru spaţiu!

Iată de unde vine un război după altul, o spaimă după alta; pentru că Dumnezeu nu l-a zidit pe om ca să fie doar animal în spaţiu, ci l-a zidit ca să pătrundă cu mintea lui în adîncul tainelor, iar cu inima lui să se urce în înălţimile Dumnezeieşti. Războiul pentru pămînt este un război Împotriva adevărului; iar războiul Împotriva adevărului este război Împotriva firii Dumnezeieşti şi a celei omeneşti.

O, amărăciune mai amară decât fierea! Ce mult suferă oamenii, se chinuiesc şi jertfesc pentru Împărăţia aceasta pămîntească trecătoare şi înşelătoare! Dacă ei ar suferi fie şi numai a suta parte din chinurile şi din jertfele acestea pentru Împărăţia cerurilor, războiul pe pămînt ar fi ajuns pentru ei ceva de rîs până la lacrimi. Pentru Hristos ei dau numai cu mare greutate doi bănuţi, iar lui Marte-satana îi dau toată averea lor şi pe toţi copiii lor!

Europa să-şi facă cruce şi să urmeze pe Hristos. Să-şi aducă aminte de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi de cei doisprezece mari Apostoli, şi atunci vor cădea solzii de pe ochii ei. Şi va fi din nou frumoasă, aşa cum a fost în prima mie de ani Europa Ortodoxă a lui Hristos. Atunci, şi ea va fi fericită şi noi Împreună cu ea. Şi se vor bucura atunci noroadele plînse ale Europei, şi vor cînta Împreună cu noi veşnica slavoslovie închinată lui Dumnezeu: “sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de slava Ta. Amin”.

Ierarhul cel plin de smerenia lui Hristos, despre noroadele cele trufaşe ale Europei:

“Noroadele iubitoare de stăpînire şi trufaşe ale Europei nu recunosc niciodată vinovăţia lor. Ele au pierdut înţelesul păcatului şi al pocăinţei. Pentru orice rău din lume învinovăţesc pe alţii, însă pe sine niciodată. Cum ar putea ele săvîrşi păcat, de vreme ce s-au aşezat pe tronul lui Dumnezeu şi s-au vestit pe sine dumnezei fără greşeală! Cel dintîi s-a numit pe sine fără greşeală conducătorul lor religios, papa. Exemplul lui l-au urmat, dar în ciuda lui, prinţii şi regii Apusului. Cu toţii s-au vestit a fi fără greşeală: purtătorii de cruce, ca şi purtătorii de sabie”.

Despre judecata lui Hristos cu Europa, iubitorul de Hristos episcop zice: “Dacă istoria ultimelor trei veacuri al optsprezecelea, al nouăsprezecelea şi al douăzecelea ar putea fi numită cu un singur nume care să i se potrivească desăvîrşit, atunci nu ar fi altul mai bun decât cel de „protocolul judecăţii dintre Europa şi Hristos”; fiindcă în ultimele trei sute de ani nu s-a întâmplat nimic în

124

Europa care să nu aibă atingere cu Hristos-Dumnezeu. în judecata aceasta între Hristos şi Europa, se întâmplau următoarele:

Hristos spune Europei că este botezată întru numele Lui şi că trebuie să rămînă credincioasă Lui şi Evangheliei Lui. La aceasta, Europa învinuită răspunde:

toate religiile sunt egale. Ne-au spus-o enciclopediştii francezi. Şi nimeni nu poate fi silit să creadă un lucru sau altul.

Europa îngăduie toate religiile ca superstiţii populare, de dragul intereselor sale imperialiste, dar ea însăşi nu urmează nici o religie. Când îşi va împlini scopurile sale politice, atunci îşi va încheia repede socotelile cu aceste credinţe deşarte.

Hristos întreabă cu durere:

cum puteţi voi, oamenii, să trăiţi numai cu interesele voastre imperialiste, materialiste, adică numai cu pofta animalică pentru hrană trupească? Eu am vrut să vă fac dumnezei şi fii ai lui Dumnezeu, iar voi fugiţi şi urmăriţi să vă faceţi deopotrivă cu animalele de sub jug.

Europa răspunde:

eşti depăşit. în locul Evangheliei Tale, noi am descoperit zoologia şi biologia. Acum cunoaştem că nu sîntem urmaşii Tăi şi ai Tatălui Tău ceresc, ci ai urangutanului şi gorilei, ai maimuţei. Noi acum ne desăvîrşim ca să ajungem dumnezei, fiindcă nu recunoaştem alţi dumnezei afară de noi înşine.

Hristos grăieşte:

voi sînteţi mai tari de cerbice decât vechii iudei. Eu v-am ridicat din întunericul barbariei la lumina cerească, şi voi mergeţi din nou înapoi în întuneric, ca orbul în noroi. Eu Mi-am vărsat sîngele pentru voi. Eu v-am arătat dragostea Mea, atunci când toţi îngerii îşi întorceau capetele, neputînd suferi putoarea iadului vostru. Atunci deci, când eraţi întuneric şi împuţiciune, am fost singurul care am stat să vă curăţesc şi să vă luminez. Să nu fiţi deci acum necredincioşi, căci vă veţi întoarce din nou în întunericul acela nesuferit şi în împuţiciune.

Europa, zîmbind subţire, strigă:

fugi de la noi. Nu te recunoaştem. Noi urmăm filosofia elină şi civilizaţia romană. Vrem libertate. Noi avem Universităţi. Ştiinţa este steaua noastră călăuzitoare. Emblema noastră este: libertate, fraternitate, egalitate. Raţiunea noastră este dumnezeul dumnezeilor. Tu eşti un asiatic. Noi te tăgăduim. Eşti numai un basm vechi al bunicilor noştri.

La care, Hristos, cu lacrimi în ochi:

iată, eu plec, dar voi veţi vedea. Aţi lăsat calea lui Dumnezeu şi aţi plecat pe calea lui satan. Binecuvîntarea şi fericirea s-au luat de la voi. în mâna Mea se află viaţa voastră şi moartea voastră, fiindcă M-am dat pe Mine însumi la răstignire pentru voi. Cu toate astea, nu Eu vă voi pedepsi, ci păcatele voastre şi căderea voastră de la Mine, Mântuitorul vostru. Eu am arătat dragostea

125

Părintelui Meu către toţi oamenii şi am vrut să vă mântuiesc pe toţi prin dragoste.

La care Europa:

care dragoste? Ură sănătoasă şi bărbătească împotriva tuturor celor ce nu sunt de acord cu noi, acesta e programul nostru. Dragostea Ta este numai un basm. în locul basmului acestuia noi am ridicat steagul naţionalismului, şi al internaţionalismului, şi al etatismului, şi al progresismului, şi al evoluţionismului, şi al scientismului, şi al culturismului. în aceasta se găseşte mântuirea noastră. Iar Tu pleacă de la noi.

Fraţii mei, în vremurile noastre această discuţie în contradictoriu a luat sfârşit. Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora. Dar, îndată ce a plecat, a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat Crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărîţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europă, sau cu Hristos?

Binevestitorul cel întocmai cu Apostolii zice despre “demonia albă” europa:

„Ce socotiţi voi cu privire la Europa? Africanii şi asiaticii îi numesc pe europeni “dracii albi”. De aceea, ei ar putea să numească Europa “demonia albă”. Ar numi-o “albă” din cauza albeţii pielii, iar “demonia” din pricina negrelii sufletului ei; fiindcă Europa a tăgăduit pe singurul Dumnezeu şi a luat tronul şi vrednicia cezarilor romani. Şi, la fel ca cezarii romani înainte de distrugerea Romei, aşa şi ea a încredinţat toate noroadele pămîntului că fiecare poate să se închine la zeii săi aşa cum ştie şi cum poate, căci ea va îngădui aceasta, dar că noroadele au datoria să se închine mai întîi ei, avînd-o ca zeitate ultimă fie sub numele de Europa, fie sub numele de “cultură”.

în felul acesta, fraţii mei, a înviat întocmai ca un vîrcolac, în zilele noastre, Roma cea satanică, Roma aceea dinainte de Constantin cel Mare, care prigonea cu foc şi sabie pe creştini şi îl împiedica pe Hristos să pătrundă în Europa. Numai că “demonia albă” a căzut într-o boală mai grea decât vechea Romă. Căci, dacă Roma cea închinătoare la idoli era chinuită de un singur drac, “demonia albă” este chinuită de şapte duhuri rele, mai crunte decât dracul acela al Romei. Iată deci noua Romă închinătoare la idoli, iată o nouă mucenicie pentru creştinism. Să fiţi gata a primi mucenicia pentru Hristos din partea “demoniei albe”.

Noua Europă închinătoare la idoli nu se laudă cu nici o dumnezeire mai presus de ea. Ea se laudă numai cu sine, cu înţelepciunea sa, cu puterea sa. Este ca un balon umflat, gata să se spargă, spre rîsul Africii şi al Asiei; un buboi copt,

126

gata să se deschidă şi să umple totul de putoarea lui. Aceasta este Europa anticreştină de astăzi, “demonia albă”.

Europa trăieşte în cercul vicios al descoperirilor. Oricine se înfăţişază cu o nouă descoperire este propovăduit ca geniu. Iarăşi: oricine vesteşte descoperirile celorlalţi este numit doctor în ştiinţe. Descoperirile Europei sunt multe, aproape nenumărate. Dar nici una din descoperirile acestea nu face pe om mai bun, mai cinstit, mai luminat. Europa, în ultima mie de ani, nu s-a înfăţişat nici măcar cu o singură descoperire pe tărâmul duhovnicesc şi moral, ci exclusiv şi numai pe acela material. Descoperirile Europei au condus omenirea pe marginea prăpastiei. Au condus-o la o întunecare duhovnicească nemaiîntîlnită în istoria creştinismului şi la distrugere plină de întuneric; căci toate descoperirile ei, nu ştim dacă din cauza gîndirii sale rele sau din pricina înrîuririi evreilor, Europa le-a îndreptat împotriva lui Hristos.

Când s-a descoperit telescopul pentru observarea stelelor îndepărtate, oamenii de ştiinţă europeni l-au tălmăcit în dauna Evangheliei lui Hristos.

Când s-a descoperit microscopul, a fost iarăşi rîs împotriva lui Hristos. Când s-a născocit trenul, maşina cu aburi, telegrafia şi telefonul, tot văzduhul a răsunat de lauda de sine a Europei în ciuda lui Dumnezeu şi a Hristosului Său.

Când oamenii au născocit maşinile de călătorit pe mare, de zburat prin văzduh, de vorbit la mari depărtări, atunci Hristos s-a arătat în Europa tot atît de nefolositor şi de înapoiat ca mumiile egiptene. Dar toate descoperirile ei, de-a lungul ultimelor două sute de ani, Europa le-a întrebuinţat pentru sinuciderea sa în războaie mondiale, pentru crimă, pentru ură, pentru prăbuşire, pentru înşelăciune, pentru siluire, pentru impietatea privitoare la cele sfinte şi cuvioase ale noroadelor, pentru minciună, pentru necinstire, pentru destrăbălare şi pentru ateism în toată lumea. în realitate, Europa nu a înşelat pe nimeni altcineva decât pe sine însăşi. Noroadele necreştine au înţeles ce este Europa, ce dă ea şi ce voieşte: pentru aceasta au şi numit-o “demonia albă”.

Ascultă ce spune Împăratul-Prooroc David: Aceştia se laudă cu carele lor şi aceştia cu caii lor, dar noi ne vom mări în numele Domnului nostru (Ps. 19:8). Lăudăroşii aceia vor adormi pe pernele slavei lor mincinoase, iar noi ne vom ridica şi ne vom îndrepta. Iar Apostolul Pavel strigă cu şi mai multă putere: Omule, ce ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai primit, pentru ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit? (1 Corinteni 4:7). Cunoaşte că toate descoperirile s-au făcut pe pămîntul lui Dumnezeu, înaintea ochilor lui Dumnezeu, şi învaţă de aici atît ruşinea, cât şi cinstea!”

127

IEŞIREA DIN TOATE FUNDĂTURILE

Ieşirea din toate fundăturile umaniste, ecumeniste, hoministe, papiste, e Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos, şi zidirea Sa Dumnezeu-omenească istorică biserica, căreia El îi e cap veşnic şi care este trupul Lui cel veşnic. Credinţa apostolică = a Sfinţilor Părinţi = a Sfintei Tradiţii = a Sfintelor Sinoade = universală = Ortodoxă este în ea, şi este învierea din toate morţile cele din erezii, orişicum s-ar numi acestea. Căci orice erezie e de la om şi după om; fiecare din ele aşează pe om în locul Dumnezeu-Omului, înlocuieşte pe Dumnezeu-Omul cu omul; şi prin aceasta e tăgăduită şi lepădată Biserica, care e toată în Dumnezeu-Omul, şi e toată de la Dumnezeu-Omul şi toată după Dumnezeu-Omul. Care e mîntuirea din aceasta? Credinţa apostolică Dumnezeu-omenească, întoarcerea a-tot-cuprinzătoare la calea Dumnezeu-omenească a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi 62, adică întoarcerea la credinţa lor ortodoxă cea nepătată în Dumnezeu-Omul Hristos, la harica lor viaţă Dumnezeu-omenească în Biserică prin Duhul Sfînt, la slobozenia lor cea întru Hristos cu care ne-a slobozit Hristos, la harica lor petrecere Dumnezeu-omenească în Duhul Sfînt, la sfintele lor fapte bune Dumnezeu-omeneşti. Aceasta şi doar aceasta poate să-l mântuiască şi să îl slobozească pe om din robia feluritelor linguşiri ale omului, şi slujiri ale omului, şi înrobiri la om umanist-comuniste, şi să-i şteargă toate păcatele; pentru că robia aceasta este acelaşi lucru cu închinarea la dumnezeii cei mincinoşi ai veacului nostru anarhic şi nihilist. Altminteri, fără să ţinem seama de calea Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi, fără a urma Apostolilor şi Sfinţilor Părinţi după Acela care este singurul şi adevăratul Dumnezeu în toate lumile, şi fără de închinarea înaintea singurului, şi adevăratului, şi veşnic viului Dumnezeu, a Dumnezeu-Omului şi Mântuitorului Hristos, este neîndoielnic că omul se va afunda în marea moartă a civilizatelor închinări europene la idoli, şi, în locul viului şi adevăratului Dumnezeu, se va închina idolilor mincinoşi ai veacului acestuia, întru care nu este mîntuire”, nici înviere, nici în-dumnezeire pentru fiinţa cea nenorocită care se cheamă om.

Răscumpăraţi prin Dumnezeu-Omul Hristos de slujirea idolească în toate chipurile ei, iată ce ne binevestesc, ne poruncesc şi ne predanisesc Sfinţii Părinţi ai celor Şapte Sinoade Ecumenice, ca pe singura cale adevărată, calea Dumnezeu-Omului, pe care trebuie să meargă cineva, de-a lungul tuturor întunecimilor istorice şi de-a lungul întunericului veacului şi lumii acesteia: împlinind Dumnezeiasca poruncă a Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus

62 Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei”, Sfântul Atanasie cel Mare, binevesteşte cu înţelepciune apostolică şi părintească tot adevărul despre credinţa cea adevărată, spunînd că noi ţinem “această predanie şi învăţătură şi credinţă dintru început a Bisericii soborniceşti, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au păzit-o. Căci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi creştin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, 593C – 596A).

128

Hristos, Sfinţii noştri Părinţi nu au ascuns sub obroc lumina cunoştinţei Dumnezeieşti cea dată de El, ci au pus-o în sfeşnicul celei mai folositoare învăţături, ca să lumineze tuturor celor din casă, adică celor ce se vor naşte în Biserica sobornicească, pentru ca nu cumva să-şi lovească cineva piciorul de piatra învăţăturilor eretice greşite, ci să rămînă la mărturisirea plină de evlavie a Domnului. Căci unii ca aceştia îndepărtează de la ei toată înşelăciunea ereticilor, iar mădularul cel putred, dacă nu mai este nădejde de vindecare, îl taie şi îl îndepărtează de la ei; şi, ţinînd în mână mătura, curăţă aria; şi grîul, adică cuvîntul cel de hrană dătător, care întăreşte inima omului, îl închid în jitniţa Bisericii soborniceşti, şi neghinele învăţăturii greşite eretice, aruncându-le afară, le ard cu foc nestins… Iar noi, ştiind întru totul lucrurile acestor de Dumnezeu purtători Părinţi, propovăduim cu o singură gură şi cu o singură inimă, neadăugînd nimic şi neînlăturând nimic din cele ce ni s-au predat de la ei. Ci, în acestea stăruim, în acestea ne sprijinim. Aşa mărturisim, aşa învăţăm, precum Sfintele şi Ecumenicele şase Sinoade au hotărât şi au încredinţat… Şi credem, precum zice Proorocul, că nu vreun înger, ci însuşi Domnul ne-a mîntuit pe noi (Isaia 6:3,9), căruia şi noi urmînd şi împropriindu-ne glasul lui, strigăm în gura mare: Nu vreo adunare, nu vreo stăpînire împărătească, nu niscaiva uneltiri blestemate de Dumnezeu ale înşelăciunii idolilor au slobozit Biserica, aşa cum a defăimat sinedriul jidovesc…, ci însuşi Domnul slavei, Dumnezeu cel întrupat; El a mântuit-o şi a liberat-o de înşelăciunea cea idolească; Lui se cuvine deci slavă, Lui se cuvine dar, Lui se cuvine mulţumită, Lui se cuvine laudă, Lui se cuvine măreţie; căci a Lui este răscumpărarea, a Lui mîntuirea, a celui ce singur poate să mîntuiască la nesfârşit, iar nu a altor oameni, care vin de jos… Cum au văzut Proorocii, cum au învăţat Apostolii, cum a primit Biserica, cum au dogmatisit Dascălii, cum a găsit cu cale lumea întreagă, cum a luminat darul, cum s-a dovedit adevărul, cum a fost nimicită minciuna, cum a mărturisit cu curaj înţelepciunea, cum a aşezat primul Hristos, noi aşa gîndim, aşa vorbim, aşa propovăduim pe Hristos ca Dumnezeul nostru adevărat… Aceasta este credinţa Apostolilor, aceasta este credinţa Părinţilor, aceasta este credinţa ortodocşilor, şi credinţa aceasta a sprijinit lumea întreagă. 63

63 Actele Sinodului VII Ecumenic. Actul nr. 4, Mansi, voi. 13, p. 129. Vezi, de asemenea, şi Sinodiconul Ortodoxiei, în Triod (ed. grecească a Apostoliki Diakonia, Atena 1960, p. 145).

129

Notă asupra ediţiei

Cartea de faţă a fost scrisă de Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Sfântul dogmatist al veacului al douăzecilea după Hristos, ca urmare a unor alunecări ruşinoase ale capilor Bisericilor Ortodoxe din Răsăritul Europei, care au strecurat ţînţarul şi au înghiţit cămila ascunzînd Adevărul şi istoria plină de mucenici în numele singurului Adevăr din toate lumile cu putinţă. Ea s-a tipărit însă în limba sîrbă de Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte Athos, în anul 1975, dat fiind că sub regimul comunist apariţia ei a fost cu totul cu neputinţă.

Ucenicii Sfântului Iustin, părinţii Amfilohie Radovici şi Athanasie Ieftici, în acea vreme ieromonahi (astăzi arhierei ai Sinodului Bisericii Sîrbe) şi doctoranzi la Facultatea de Teologie din Tessalonic, au tradus-o în limba greacă modernă şi au publicat-o în Grecia în anul 1979. Şocul produs de această carte, netipărită în vreuna din ţările neortodoxe ale Europei până astăzi, a fost uriaş. Acesta a fost motivul pentru care de îndată ce ea a apărut în Grecia, a fost tradusă după această ediţie, în 1979, de către răposatul părinte Olimp Căciulă. O copie dactilografiată a traducerii sale se află de atunci până astăzi în Facultatea de Teologie din Bucureşti, aproape nebăgată în seamă.

Cartea de faţă a fost tradusă după ediţia din 1995 a Mănăstirii athonite Hilandar. în 1999 a apărut şi în Serbia, tipărită de mănăstirea în care şi-a petrecut Sfântul Iustin cea mai mare parte a vieţii sale, Mănăstirea Celie. Această ediţie s-a epuizat destul de repede, astfel încât astăzi nu se mai găseşte. Dorim ca prin traducerea ei în româneşte să umplem un mare gol existent în sufletele doritoare de adevăr. Iar astăzi, poate mai mult ca în alte dăţi, se simte nevoia lămuririi întrebărilor apăsătoare care privesc Biserica:

există har sfinţitor în afara Bisericii Ortodoxe?

există mîntuire în afara Bisericii Ortodoxe?

ce urmăreşte ecumenismul?

se vor uni creştinii într-o singură Biserică vreodată? Vrea Dumnezeu lucrul acesta?

care trebuie să fie atitudinea ortodocşilor faţă de Europa şi faţă de neortodocşi în general?

poţi fi şi european şi creştin ortodox?

130

Nimeni din reprezentanţii Bisericii de astăzi nu vrea să răspundă la aceste întrebări. Europeana goană după bani şi europeana slavă deşartă, dimpreună cu toate patimile europene, s-au sălăşluit adînc în sufletele reprezentanţilor Bisericii. Mărturisirea lui Hristos şi jertfa pentru Adevăr, dimpreună cu învăţătura ortodoxă despre pocăinţă, ascultare, mântuire, aşa cum a fost făcută în Ortodoxie de două mii de ani, au fost înlocuite cu formule comode de mântuire. Adevărul Bisericii, al lui Hristos, al Sfinţilor Apostoli, al Sfinţilor Părinţi, a fost încuiat sub o mare piatră a tăcerii. Adevărul este astăzi din nou piatră de mult preţ.

Frontispiciile acestei cărţi sunt lucrate după modele moldoveneşti de secol XV de către Maica Stareţă Evloghia de la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului diaconeşti. Fotografia de la pagina 2 este din colecţia Mănăstirii Sihăstria, iar vigneta de la pagina 78 este copiată din cărţile tipărite de Sfântul Ierarh Mărturisitor al Ortodoxiei Antim Ivireanul. Mulţumim celor ce au ostenit pentru această carte şi celor care au încurajat apariţia ei. Mai mult decât tuturor îi mulţumim Părintelui Stareţ Iustin Pîrvu, care a binecuvântat gîndul şi toate ostenelile apariţiei acestei cărţi, cu un cuvînt de mare preţ: „Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim”.

Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli petru Vodă La hramul Intrării Maicii Domnului în Biserică, 2002

m. Filotheu Bălan

131

BISERICA ORTODOXĂ şi ECUMENISMUL

De Sf. Iustin Popovici

FOLOSIŢI TEXTUL DOAR DACĂ AVEŢI CERTITUDINEA Că ESTE CONFORM CU ORIGINALUL ROMÂNESC EDITAT DE Mănăstirea “sf. Arhangheli” petru Vodă, 2002. PENTRU ACEASTA PROCURAŢI-VĂ LUCRAREA DOAR DE LA PERSOANE DE ÎNCREDERE CARE AU VERIFICAT INTEGRITATEA TEXTULUI,

SAU DESCĂRCAŢI-O DE PE SITE-UL

http://www.angelfire.com/space2/carti/ http://apologeticum.topcities.com/ http://www.cybcity.com/cartionline/ sau cereţi referinţe la: apologeticum2003@yahoo.com

Rugaţi-vă pentru cei ce au trudit la realizarea acestei versiuni digitale.

APOLOGETICUM

2003

132

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s