PROFETII SI MARTURII CRESTINE DESPRE VREMURILE DE ACUM

Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum

Selecţie de texte de la Sfinţii Părinţi şi autori contemporani

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Apare cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Editura Biserica Ortodoxă Alexandria 2004

5

CUVÂNT ÎNAINTE la ediţia a doua

Apariţia în ultima vreme a unui volum imens de carte religioasă la noi în ţară şi în lume, este un semn vădit al purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru Biserica Sa şi pentru tot omul. Aceasta pentru că El vrea ca “toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Tim 1, 2:4) şi “nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezech 33:10).

Este ca ploaia în vreme de secetă şi ca o mare bogăţie în sărăcia şi pustiul aduse de curentul rece şi tulbure al depărtării de Dumnezeu.

Mulţumitori faţă de această prea mare purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, aducem înaintea celor care vor să se apropie şi să rămână cu Dumnezeu în chipul cel drept-cinstitor, texte şi mărturii convingătoare ale multor autori mai vechi şi mai noi, care conglăsuiesc spre lămurirea şi întărirea noastră, asupra a ce fel de clipe trăim şi asupra celor care vor veni.

Atât autorii, cât şi textele selectate se completează în mod fericit, iar diversitatea reprezentată prin mărturii din epoci diferite, se regăseşte în unitatea de Duh şi de credinţă mărturisită, astfel că, oricare dintre cititori se poate regăsi într-unul sau în altul dintre materialele prezentate.

Reunite în conţinut şi sens, aceste texte dau o imagine cât se poate de profundă şi de complexă a ceea ce trăim astăzi pe plan spiritual.

6

În acest context, atitudinea creştinului faţă de această realitate, trebuie raportată fidel şi ancorată la aceea ce îi conferă cea mai puternică garanţie a recunoaşterii adevărului de credinţă şi asumarea deplină a condiţiilor de a rămâne în el până la sfârşit.

Convinşi că aceste mărturii sunt de maximă trebuinţă în astfel de vremuri critice şi pline de confuzia generată de păcat, rugăm pe Bunul Dumnezeu să reverse Harul Său peste toţi cititorii, iar lectura acestei cărţi să le aducă un folos cât mai mare spre mântuire.

7

Cuvânt înainte la ediţia întâi

Lucrarea de faţă reprezintă o selecţie de texte în care societatea actuală se regăseşte în elementele ei cele mai complexe. Prin natura lor aceste texte constituie o lămurire şi un răspuns în acelaşi timp la marile frământări ale lumii creştine de astăzi. Textele selectate sunt aşezate după autori, în ordine cronologică şi formează două părţi:

Partea întâi cuprinde profeţii şi mărturii creştine pentru vremurile de acum.

Partea a doua cuprinde texte ziditoare de suflet privitoare la Preacinstirea Maicii Domnului şi la virtuţi fundamentale necesare trăirii creştine de astăzi (credinţa, nădejdea, milostenia, smerenia).

Dorim ca această carte să aducă un real folos duhovnicesc celor care o vor citi, iar mărturiile cuprinse aici să contribuie o data în plus la cunoaşterea şi trăirea cât mai curată a credinţei.

La Duminica Ortodoxiei, 2004.

8

Partea întâi

Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum

9

Sfântul Sfinţit Mucenic Ipolit, papă al Romei1 2

(260 d. Hr.)

Şi pe tot Proorocul, de îl vei întreba,vei afla de obşte vestind pentru sfârşitul lumii.

Atunci se vor duce toţi către dânsul şi-i vor zice: am auzit că eşti mare împărat şi veseleşti pe toţi slujitorii tăi, pentru aceasta am venit, ca să ne închinăm ţie, spre a ne hrăni, că pierim de foame. Atunci le va zice înşelătorul: veniţi să vă punem pecetea (666) pe mâna dreaptă şi pe frunte şi vă voi da oricâte voiţi. Pentru aceasta va pecetlui dreapta omului, ca să nu mai poată face cu mâna semnul cinstitei Cruci şi să fie a lui desăvârşit. Se vede că numai cu câte o literă are să fie însemnată în pecetea lui antihrist, pentru fiecare cuvânt, care va fi zis al lepădării de Dumnezeu. Iar aceia, necunoscând înşelăciunea lui, vor sta ca să-i pecetluiască pe mâna dreaptă şi pe frunte. Iar pecetea lui va avea numărul 666, după mărturisirea Sfântului Ioan Evanghelistul. Şi îi va face pe cei mari şi pe cei mici bogaţi, va slobozi pe cei ce sunt în robie, ca pe mulţi să-i amăgească, şi nimeni nu va putea să vândă, sau să

1 Monahul Zosima Pascal, Sfârşitul omului, Editura „Credinţa Strămoşească”, 1998, pag. 111-113.

2 Către Antihrist

10

cumpere, fără numai aceia care vor avea semnul şi numărul fiarei sau numărul numelui fiarei.

„Aici este înţelepciunea. Cel ce are minte, socotească numărul fiarei; că nume de om este şi numărul ei este 666”. Iar înţelesul peceţii va fi aşa: Mă lepăd de Făcătorul cerului şi al pământului, mă lepăd de Sfântul Botez, mă lepăd de a sluji lui Hristos şi mă fac rob al tău; mă lepăd de împărăţia cerului şi iubesc muncile cele veşnice; mă lepăd de Sfânta Cruce şi primesc pecetea ta. Acestea vor fi scrise în pecetea înşelătorului antihrist. Care nu va voi să primească pecetea lui, va primi moartea din mâinile lui. „Fericit va fi cel ce va răbda în acea vreme, căci se va mântui şi cu mucenicii cei mari va fi”, după cum zice Domnul, în Evanghelia de la Matei: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”. Şi Sfântul Ioan Evanghelistul, zice în Evanghelia sa: „ Unii ca aceia mari se vor chema”.

După acestea, antihrist va preface pe diavoli în chip de îngeri străluciţi şi mulţime multă de draci va pune ca să-l laude şi să-l slăvească, zicând: Mare este împăratul vremii de acum, mare este stăpânirea şi domnia lui, cine este Dumnezeu şi cine este Domn afară de acesta? Acesta este Dumnezeu. Veniţi, de vă închinaţi lui, veniţi, de credeţi lui!

Pentru aceasta ne porunceşte Domnul în Sfânta Evanghelie de la Matei, zicând: „Căutaţi să nu vă înşele cineva pe voi”. Şi atâta se va mândri înşelătorul, că va face multe feluri de năluciri cu vrăji şi cu farmece şi se va arăta prefăcându-se că se suie la cer şi-l vor lua dracii şi-l vor purta prin

11

văzduh. Apoi va face, cu năluciri, că omoară şi înviază, făcând pe slujitorii lui a face cele poruncite cu multă frică şi cutremur. Atunci va trimite prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului pe dracii lui, spre a căuta pe cei fugiţi şi ascunşi de frica lui, cei care nu au voit să se pecetluiască. Şi dacă vor veni pentru a se pecetlui, bine, iar de nu, cu atâtea pedepse îi va munci, de care nu s-au mai pomenit şi nici nu s-au mai auzit în veac. Căci cu aşa de cumplite munci îi va munci, încât numai de s-ar gândi cineva la ele, cu totul s-ar înfricoşa şi cutremura. Fericiţi vor fi aceia, care vor birui pe nelegiuitul antihrist, că aceşti Mucenici, se vor cinsti cu mult mai mult decât cei dintâi Mucenici. Pentru că cei mai dinainte mucenici au biruit pe slujitorii lui antihrist (oameni), iar aceştia îl vor birui pe însuşi antihrist. Atunci toţi, care se vor arăta slujitori râvnitori ai lui Hristos, se vor cinsti şi se vor încununa de însăşi mâinile lui Hristos, Dumnezeu Atotţiitorul.

Sfântul Chiril al Ierusalimului3

(313-386)

Cunoşti semnele Antihristului, nu le reţine numai pentru tine, fii bun şi înştiinţează-i pe toţi.

3 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, pag. 249-259, 261.

12

Trec deci cele ce se văd şi vin cele aşteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se văd; totuşi nimeni să nu caute să afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastră să ştiţi, spune Domnul, anii şi timpurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7). Să nu îndrăzneşti să hotărăşti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarăşi, nici să dormi cu nepăsare: „Privegheaţi, spune Domnul, că în ceasul în care nu vă aşteptaţi va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindcă trebuia ca noi să cunoaştem semnele sfârşitului lumii şi fiindcă aşteptăm pe Hristos, pentru ca să nu murim înşelaţi şi să fim rătăciţi de falsul Antihrist, apostolii, mânaţi prin voinţa dumnezeiască, potrivit iconomiei dumnezeieşti, se apropie de adevăratul învăţător şi spun:

– „ Spune-ne când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?” (Matei 24, 3). Aşteptăm să vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14), întăreşte-ne, ca să nu ne închinăm altuia în locul Tău.

Iar Domnul, deschizându-Şi dumnezeiasca şi fericita Lui gură spune:

– „Vedeţi să nu vă amăgească cineva!”(Matei 24, 4).

Şi voi, ascultătorilor, care vă uitaţi acum la Domnul cu ochii minţii, ascultaţi că vă spune şi vouă aceleaşi cuvinte: „Vedeţi să nu vă amăgească

13

cineva!”. Aceste cuvinte vă îndeamnă pe toţi să luaţi aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfăţişează istoria trecutului, ci sunt o profeţie a celor viitoare, care negreşit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profeţiile acestea, căci suntem nevrednici; noi vă înfăţişăm cele scrise şi arătăm numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat până acum şi vezi care mai lipsesc încă şi întăreşte-te pe tine însuţi.

„ Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci vor veni mulţi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi vor amăgi pe mulţi” (Matei 24, 4-5).

Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Aşa au spus până acum Simon Magul, Menandru şi alţi eretici atei. Aşa vor spune şi alţii şi în vremea de acum, şi mai târziu.

Al doilea semn: „Vei auzi de războaie şi de veşti de războaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum război între romani şi perşi pentru Mesopotamia? Se scoală sau nu se scoală neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? „Şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocurea” (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Şi iarăşi: „Vor fi semne înfricoşătoare din cer şi furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheaţi, zice Domnul, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24, 42).

Totuşi noi căutăm un semn al venirii Domnului, propriu nouă. Noi, care facem parte din Biserică, căutăm un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci mulţi se vor sminti, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii” (Matei 24, 10). Să

14

nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie să pieri şi tu dacă pier eu, dascălul tău! Se poate ca ucenicul să fie mai bun decât dascălul şi să fie întâiul cel ce vine cel din urmă (Matei 20, 16), pentru că Domnul îi primeşte şi pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi? Semnul acesta nu priveşte numai pe conducători, ci şi popoarele, într-adevăr. Domnul zice: „Din pricina înmulţirii fărădelegii dragostea multora se va răci” (Matei 24, 12). Se va lăuda oare cineva din cei de faţă că are prietenie nefăţarnică faţă de aproapele? Oare nu adeseori buzele sărută, faţa surâde, ochii sunt aparent voioşi, iar inima meşteşugeşte vicleşug şi făureşte rele în timp ce vorbeşte cu pace (Psalmul 27, 4)?

Mai ai şi acest semn: „Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24, 14). Şi după cum vedem, aproape toată lumea s-a umplut de învăţătura lui Hristos.

Şi ce se va întâmpla după aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeşte să înţeleagă” (Matei 24, 15). Şi iarăşi: „Atunci, dacă vă va zice cineva:

15

Iată Hristos este aici, sau: Iată este acolo, să nu credeţi” (Matei 24, 23). Prin urmare, ura de fraţi face loc lui Antihrist. Diavolul pregăteşte mai dinainte dezbinările dintre popoare, ca să fie bine primit cel care vine. Să dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici şi nici vreun alt rob al lui Hristos din altă parte să nu alerge la duşman. Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lămurit prin cuvintele: „Că va veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt, aşa încât să şadă în templul lui Dumnezeu, arătându-se pe sine că este dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că vă spuneam acestea încă pe când eram la voi? Şi acum ştiţi ce-l opreşte de a se arăta la vremea sa. Căci taina fărădelegii lucrează de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreşte acum să fie luat din mijloc. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui şi-l va pierde cu arătarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însoţită de tot felul de puteri, de semne şi de minuni mincinoase şi de toată amăgirea nedreptăţii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3-10). Acestea le spune Pavel. Lepădarea de credinţă se petrece în timpul nostru; oamenii au lepădat dreapta credinţă: unii mărturisesc filiopaternitatea, alţii îndrăznesc să spună că Hristos a fost adus de la neexistenţă la existenţă. Mai înainte ereticii îşi mărturiseau rătăcirea lor pe faţă; acum însă este plină Biserica de eretici ascunşi. Oamenii s-au

16

lepădat de adevăr, şi neadevărul le încântă urechile. Se grăieşte ceva care desfată urechile? Toţi oamenii ascultă cu plăcere. Se grăieşte ceva folositor sufletului? Toţi se îndepărtează. Cei mai mulţi oameni s-au lepădat de învăţăturile cele drepte; este ales răul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepădarea de credinţă”. Trebuie aşteptat

duşmanul, în parte a şi început de pe acum să trimită pe înaintemergătorii lui, ca să vină pregătit la vânătoare. Ai grijă de tine, omule, şi întăreşte-ţi sufletul! Biserica îţi arată acum, înaintea Dumnezeului celui viu (I Timotei 6, 13), şi te învaţă mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu ştim dacă vine în timpul vieţii tale şi nici nu ştim dacă vine după trecerea ta din această viaţă. Este bine însă ca tu să cunoşti semnele venirii lui şi să te întăreşti mai dinainte.

Hristos cel adevărat, Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pământ. Dacă va veni cineva din pustie, înşelând prin false minuni, să nu ieşi (Matei 24, 26). Dacă vor spune: „Iată, aici este Hristos, iată, acolo, să nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deci în jos şi pe pământ, căci Stăpânul Se pogoară din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lână” (Psalmul 71, 6), ci Se va arăta strălucitor ca fulgerul. El însuşi a spus: „Căci după cum soarele iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Şi iarăşi: „Şi vor vedea pe Fiul Omului

17

venind pe norii cerului cu multă putere şi slavă, şi va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbiţă” (Matei 24, 30-31), şi celelalte.

Dar după cum la prima Lui venire, când avea să Se întrupeze şi se aştepta ca Dumnezeu să Se nască din Fecioară, diavolul a căutat să batjocorească acest fapt prin aceea că a născocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falşi care se nasc şi care au fost născuţi din femei, cu intenţia, după cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevărului, o dată ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are să vină adevăratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricină aşteptarea celor fără de răutate, şi mai cu seamă a celor din tăierea împrejur, va aduce un vrăjitor foarte iscusit în înşelătoarea şi reaua artă a fermecătoriei şi vrăjitoriei; acesta va răpi stăpânirea împărăţiei romanilor şi se va numi în chip mincinos pe sine însuşi Hristos; iar prin această numire de Hristos va înşela pe iudeii care aşteaptă pe Mesia, iar pe neamuri le va amăgi prin nălucirile sale vrăjitoreşti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împărăţiei romanilor şi se va apropia deci sfârşitul lumii. Se vor scula deodată zece împăraţi ai romanilor, poate în diferite locuri, şi vor domni în acelaşi timp. Al unsprezecelea împărat după aceştia este Antihrist, care va răpi stăpânirea romană prin vrăjitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împăraţii care vor domni înaintea lui „îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalţi şapte îi va avea sub stăpânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca

18

blândeţii, a castităţii şi a iubirii de oameni, arătându-se om învăţat şi înţelept. Dându-se drept Hristos cel aşteptat, va înşela pe iudei prin semne, prin minuni şi prin minciunile săvârşite cu ajutorul înşelăciunii vrăjitoreşti, în urmă însă, va înscrie pentru domnia lui tot felul de răutăţi ale neomeniei, încât va întrece pe toţi nedrepţii şi nelegiuiţii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi faţă de toţi ucigaş, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastră, a creştinilor. Numai trei ani şi şase luni va îndrăzni să facă aceste nelegiuiri, căci va fi nimicit prin a doua venire slăvită din cer a Celui Unuianăscut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevărat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui(II Tesaloniceni 2, 8) şi-l va da în focul gheenei.

N-am născocit noi aceste învăţături pe care vi le spunem; ele sunt aflate din dumnezeieştile Scripturi pe care le primeşte Biserica şi mai cu seamă din profeţia lui Daniel, de curând citită. Şi arhanghelul Gavriil a tălmăcit-o, şi spune aşa: „ Fiara a patra va fi a patra împărăţie pe pământ; ea va întrece toate împărăţiile” (Daniel 7, 23). Părinţii bisericeşti ne-au predat că aceasta este împărăţia romanilor. Cea dintâi împărăţie mare a fost împărăţia asirienilor; a doua, a mezilor şi a perşilor la un loc; iar după acestea, a treia, a macedonenilor; a patra împărăţie este cea de acum, a romanilor. Mai departe Gavriil tâlcuieşte şi zice: „ Cele zece coarne ale ei înseamnă că zece împăraţi se vor scula; după ei se va scula un alt împărat,

19

care va întrece în răutăţi pe toţi cei dinaintea lui” (Daniel 7, 24). Gavriil nu spune că va întrece în răutăţi numai pe cei zece, ci pe toţi cei dinaintea lui. „Şi pe trei împăraţi va umili” (Daniel 7, 24); adică pe trei dintre cei zece dinaintea lui. Iar dacă va umili pe trei dintre cei zece, urmează că el va împărăţi ca al optulea împărat. „Şi cuvinte va grăi, spune Gavriil, împotriva Celui Preaînalt” (Daniel 7, 25). Bărbatul acesta va fi hulitor şi nelegiuit; nu va moşteni împărăţia de la părinţii săi, ci va răpi domnia prin vrăjitorie.

Cine-i acesta sau cu a cui putere lucrează? Tălmăceşte-ne-o, Pavele! „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, ne-o spune Pavel, cu puteri, cu semne şi minuni mincinoase” (II Tesaloniceni 2, 9). Aceste cuvinte lasă să înţelegem că Satana se foloseşte de el ca de o unealtă şi că el însuşi lucrează prin acesta. Satana ştie că la judecata viitoare nu va mai găsi nici un pic de milă; pentru aceasta nu duce războiul ca de obicei, prin slugile sale, ci-l poartă el însuşi pe faţă: „cu toate semnele şi minunile mincinoase”, în adevăr tatăl minciunii (Ioan 8, 44) meşteşugeşte fapte ale minciunii ca să creadă mulţimile că văd înviat din morţi pe cel neînviat; că şchiopii merg şi orbii văd, cu toate că nu s-a făcut nici o vindecare.

Pavel urmează: „Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau sfânt” (II Tesaloniceni 2, 4). „De tot ce se numeşte Dumnezeu”: Antihrist se va arăta în chip făţarnic urâtor al idolatriei, „încât să şadă în templul lui

20

Dumnezeu” (II Tesaloniceni 2, 4). Dar care templu? Templul cel dărâmat al iudeilor. Să nu dea Dumnezeu să fie acesta, în care suntem noi acum! Pentru ce spunem aceasta? O spunem ca să nu se creadă că ne facem nouă înşine favoare! Căci dacă Antihrist vine la iudei ca Hristos cel aşteptat de ei şi dacă voieşte să fie adorat de ei, atunci, spre a-i înşela mai mult, se îngrijeşte foarte mult de templu, ca să-i facă să creadă că el este cel din seminţia lui David, care are să zidească din nou templul construit de Solomon. Antihrist atunci va veni, când, după hotărârea Mântuitorului, nu va rămâne din templul iudeilor piatră pe piatră (Matei 24, 2). Când se vor nimici toate pietrele lui şi prin pietrele lui nu înţeleg zidul împrejmuitor din afară, ci zidul interior al templului, acolo unde erau heruvimii -, fie că se vor surpa din pricina vechimii, fie că se vor dărâma spre a se face noi construcţii, fie că se vor risipi din alte pricini, atunci va veni acela „cu toate semnele şi minunile mincinoase”; se va înălţa mai presus de toţi idolii; la început va lua masca iubirii de oameni, dar în urmă se va arăta neîndurător, mai cu seamă faţă de sfinţii lui Dumnezeu. Scriptura, în adevăr, spune: „Văzut-am, şi cornul acela făcea război sfinţilor” (Daniel 7, 21). Iar în altă parte zice: „Şi va fi vreme de necaz, cum n-a mai fost de când a fost neam de om pe pământ şi până în vremea de acum” (Daniel 12, 1). Cumplită este fiara, balaur mare, nebiruit de oameni, gata să-i înghită!

Cu toate că putem să vorbim mai multe despre Antihrist pe temeiul dumnezeieştilor Scripturi, totuşi

21

ne mulţumim cu acestea, ca să aibă măsură cuvântarea noastră.

Pentru că Domnul a cunoscut cruzimea potrivnicului, a dat credincioşilor Săi unele îngăduinţe, şi spune: „Atunci cei din Iudeea să fugă în munţi ” (Matei 24, 16). Dar dacă cineva se ştie pe sine că este foarte puternic să lupte cu Satana, să rămână eu nu-mi pierd nădejdea în tăria Bisericii şi să spună: „Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos?” (Romani 8, 35), şi celelalte. Dacă ne temem, să ne punem în siguranţă pe noi înşine; dacă suntem curajoşi, să rămânem. Căci „va fi atunci necaz cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va fi” (Matei 24, 21). Dar să aducem mulţumire lui Dumnezeu, Care a mărginit mărimea necazului la puţine zile. Domnul spune: „Dar din pricina celor aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 2). Antihrist va domni numai trei ani şi jumătate. Aceasta o spunem nu pe temeiul scripturilor apocrife, ci pe temeiul lui Daniel, care zice: „Şi se va da în mâna lui până la vreme şi vremuri şi jumătate de vreme” (Daniel 7, 25). „Vreme” este primul an, în care va creşte deocamdată domnia lui Antihrist; „vremi” sunt ceilalţi doi ani ai fărădelegii, aşa că avem la un loc trei ani; „jumătate de vreme”, sunt şase luni. Iar în altă parte, Daniel spune acelaşi lucru: „ Şi s-a jurat pe Cel ce în veac este viu, că în vreme şi în vremuri şi în jumătate de vreme…” (Daniel 12, 7). Unii au interpretat în acelaşi sens şi cuvintele: „ O mie două sute nouăzeci de zile” (Daniel 12, 11); şi: „Fericit

22

cel care rabdă şi ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile” (Daniel 12, 12). Pentru aceasta trebuie să ne ascundem şi să fugim. Poate că nu vom sfârşi cetăţile lui Israel până ce va veni Fiul Omului (Matei 10, 23)!

Cine oare va fi fericitul care va primi atunci cu credinţă mucenicia pentru Hristos? Afirm că mucenicii de atunci sunt mai presus de toţi mucenicii. Mucenicii dinainte de venirea lui Antihrist au avut de luptat numai cu oameni, pe când mucenicii din timpul lui Antihrist vor lupta chiar cu Satana faţă către faţă. Împăraţii prigonitori de dinainte ucideau numai, nu se făceau că învie morţi, nici nu arătau năluciri de semne şi minuni. Acum însă Antihrist este pornit să îngrozească şi să înşele, „încât să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (II Tesaloniceni 2, 11). Să nu se suie în inima vreunuia de atunci gândul: „ Ce minune mai mare a făcut Hristos? Cu ce putere săvârşeşte el aceste minuni? Dacă n-ar voi-o Dumnezeu, n-ar îngădui-o!”. Apostolul te întăreşte şi spune mai dinainte: „Pentru aceasta Dumnezeu le va trimite lucrarea înşelăciunii; cuvântul „trimite” este pus în locul cuvântului „îngăduie” -, nu pentru ca să aibă cuvânt de apărare, ci „ca să fie judecaţi” (II Tesaloniceni 2, 12). Pentru ce? „Pentru că n-au crezut adevărului, adică adevăratului Hristos, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesaloniceni 2, 13), adică Antihrist. Dumnezeu îngăduie acestea şi în prigonirile petrecute în cursul istoriei, cât şi la sfârşitul lumii; nu înseamnă că este neputincios în a le împiedica, ci

23

încununează ca de obicei prin răbdare pe propriii Săi luptători, făcându-i asemenea profeţilor şi apostolilor Lui. Pentru scurtul timp de suferinţă vor moşteni împărăţia veşnică a cerurilor, după cum spune Daniel: „Şi în vremea aceea se va mântui tot poporul Tău, care a fost scris în carte ” evident, în cartea vieţii. „Şi mulţi din cei care dormeau în ţărâna pământului se vor scula; unii spre viaţa veşnică, şi alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Iar cei care au fost înţelegători vor străluci cum străluceşte cerul; iar dintre drepţi cei mulţi vor străluci ca stelele în veac, şi încă mai mult” (Daniel 12, 1-3).

Întăreşte-te pe tine însuţi, omule! Ţi-am dat semnele lui Antihrist. Întipăreşte-ţi-le nu numai în memorie, ci răspândeşte-le tuturor fără invidie. Dacă ai copil după trup, învaţă-l de pe acum; iar dacă ai născut un fiu prin cateheză, întăreşte-l şi pe acesta mai dinainte, ca să nu ia ca adevărat Hristos pe cel fals. Căci „taina fărădelegii lucrează de pe acum” (II Tes. 2,7). Mă înspăimântă războaiele dintre popoare, mă înspăimântă schismele din Biserici, mă înspăimântă ura dintre fraţi. Să fie spuse acestea! Să dea Dumnezeu să nu se întâmple venirea lui Antihrist în vremea noastră. Cu toate acestea, noi să ne întărim!

Acestea am avut de spus despre Antihrist.

Râu de foc curge (Daniel 7, 10), care lămureşte faptele oamenilor. Dacă cineva are fapte de aur, va ajunge mai strălucitor, dacă cineva are fapte de

24

trestie şi fără valoare, este ars de foc (I Corinteni 3, 12-15).

Sfântul Efrem Sirul4

(sec. al IV-lea)

Nu conteni să întrebi până ce nu afli totul întocmai, nu înceta să sari în ajutorul cunoscuţilor, ca să afle şi ei.

Căci celor ce au cunoştinţă, cu uşurinţă le va fi cunoscută venirea lui5. Iar celor ce îşi au mintea de-a pururea la lucruri lumeşti, şi iubesc cele pământeşti, nu le va fi cunoscută venirea acestuia. Căci, cel ce de-a pururea este legat cu lucruri lumeşti, măcar dacă ar auzi, tot nu crede, ba îl urăşte pe cel ce i-ar spune despre venirea lui antihrist.

Luaţi aminte fraţii mei! Covârşirea fiarei şi meşteşugirea vicleniei ei de la pântece începe! Căci, după ce va fi strâmtorat cineva, lipsindu-se de bucate, va fi silit a primi pecetea lui, dar nu peste toate mădularele trupului, ci pe mâna dreaptă şi pe frunte, va fi pus păgânescul chip, ca să nu mai aibă stăpânire omul, să se pecetluiască cu mâna dreaptă cu semnul Sfintei Cruci, pe frunte, nici să nu se pecetluiască în numele Domnului, nici cu prea slăvita şi cinstita Cruce a lui Hristos, Mântuitorul

4 Monahul Zosima Pascal, Sfârşitul omului, Editura „Credinţa Strămoşească”, 1998, pag. 126-127; 133.

5 a lui Antihrist.

25

nostru. Că ştie ticălosul, că dacă se va pecetlui cineva cu Crucea Domnului îi risipeşte toată puterea lui şi pentru aceasta pecetluieşte dreapta omului, că aceasta este care pecetluieşte toate mădularele noastre. Asemenea este şi fruntea, care, ca un sfeşnic poartă făclia luminii, adică semnul Mântuitorului pe faţă.

Deci, fraţii mei, înfricoşată nevoinţă o să fie tuturor oamenilor, celor iubitori de Hristos, dar până la ceasul morţii să nu se teamă cineva şi nici să stea cu moleşire, când va începe a închipui balaurul pecetea sa în locul Crucii Mântuitorului. În acest fel se va osteni vrăjmaşul, ca numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să nu se mai pomenească deloc în vremea lui.

Şi aceasta o va face, fiindcă se teme şi se cutremură, necuratul, de sfânta putere a Mântuitorului nostru. Căci, de nu se va pecetlui cineva cu pecetea aceluia, nu se va robi de nălucirile lui, iar Domnul nu se va depărta de la unii ca aceştia, ci îi va lumina şi îi va trage către El. A înţelege se cade nouă, fraţilor, cu tot dinadinsul, nălucirile vrăjmaşului că nemilostiv şi fără de omenie este. Iar Domnul nostru, cu linişte va veni la noi toţi, ca să gonească de la noi meşteşugurile balaurului (fiarei). Deci noi, credinţa lui Hristos neabătută şi curată ţinând-o, uşor vom birui puterea tiranului. Gând neschimbat să ne câştigăm şi bună statornicie, şi se va depărta de la noi neputinciosul, neavând ce să facă. Căci eu, prea micul, vă rog,

26

fraţilor iubitori de Hristos, să nu ne moleşim, ci, mai ales, puternici să ne facem cu puterea Crucii.

Sfântul Ierarh Nifon al Constantianei6

(sec al IV-lea)

Vedenie despre înfricoşata Judecată

Într-o seară, după ce şi-a terminat obişnuita rugăciune de noapte, Cuviosul s-a întins să doarmă pe patul de pietre ca întotdeauna. Era miezul nopţii şi el încă veghea, privind cerul înstelat şi luna. Singur îşi socotea păcatele sale şi se tânguia cu mintea, gândindu-se la înfricoşatul ceas al judecăţii.

Deodată, vede că se trage tăria cerului ca o perdea şi apare Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită. În jurul lui, în văzduh, stăteau toate oştile cereşti; îngeri, heruvimi şi serafimi, erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul, frumuseţea şi strălucirea lor.

Domnul S-a adresat conducătorului unei cete şi acela s-a apropiat luminos, cu teamă şi respect.

„Mihaile, mai marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat. Acolo să-l aşezi ca prim semn al venirii Mele. Pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plata după faptele sale. Grăbeşte-te,

6 Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pag. 62-79.

27

că a sosit ceasul! Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepădat de Mine, Făcătorul lor. Pe cei ce s-au închinat la pietre şi la lemne, pe care le-am dat spre trebuinţa lor. Pe toţi îi voi sfărâma ca pe „vasele olarului”. Tot aşa şi pe duşmanii Mei, pe ereticii care au îndrăznit să coboare pe Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc îi aşteaptă!

Acum Mă voi arăta şi iudeilor, care M-au răstignit şi n-au crezut în dumnezeirea Mea. Mi S-a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci când eram pe Cruce, ziceau: „Huoo! Tu Cel ce dărâmi Biserica… mântuieşte-Te pe sineţi…”. Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăti! Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s-a pocăit. Le-am dat vreme de pocăinţă, dar au nesocotit-o; vor lua acum răzbunare.

Le voi răsplăti şi sodomiţilor, care au spurcat pământul şi văzduhul cu nelegiuirea lor. I-am ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea diavolului. Voi pedepsi pe toţi desfrânaţii, neruşinaţii şi întunecaţii care se aseamănă cu armăsarii. Nu s-au îndestulat cu căsnicia lor legiuită, ci s-au bălăcit în fărădelege şi satana i-a aruncat legaţi în prăpastia de foc. Nu au auzit că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea; i-am chemat la pocăinţă, dar nu s-au pocăit.

28

Voi judeca pe toţi tâlharii care au făcut noian de rele, precum şi pe ucigaşi şi pe toţi care au făcut mulţime de păcate. Eu le-am dat timp să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă. Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pildă şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulţi alţii, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă, au dispreţuit poruncile Mele şi s-au lepădat de Mine. S-au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea; pe Mine M-au nesocotit şi s-au făcut robi păcatului. Să meargă, deci, în focul pe care ei singuri şi l-au aprins.

Dar, şi pe cei care au murit, ţinând minte răul, îi voi trimite într-o înfricoşată muncă. Pentru că n-au dorit pacea Mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători. Pe lacomi, pe cei ce au luat dobândă şi pe toţi iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi nimici şi distruge cu toată mânia Mea, pentru că şi-au pus nădejdea în bani şi pe Mine M-au nesocotit, ca şi cum nu M-aş îngriji de ei. Pe acei mincinoşi creştini care au învăţat că nu este învierea morţilor şi că există metempsihoză (reîncarnarea sufletelor) acum, aici pe pământ, îi voi topi pe toţi în gheenă ca ceara; atunci se vor convinge de învierea morţilor. Magii, vrăjitorii şi toţi care se ocupă cu magia vor fi zdrobiţi.

Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi instrumente; au cântat, s-au îmbătat, au jucat, au vorbit necurăţii şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci M-au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat la toţi milă şi

29

pocăinţă, dar nici unul nu a luat aminte. Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea sfinţilor. Voi judeca şi pe cei ce se ocupă cu superstiţiile şi se încred în cuţite, găleţi, furci şi altele asemenea. Atunci vor înţelege, că trebuia să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în creaturile Lui. Se vor tulbura şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere deoarece, „a Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti”.

Voi pedepsi pe împăraţii şi pe conducătorii care M-au amărât necontenit cu nedreptăţile lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, dispreţuind pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta Mea putere nu primeşte mită. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înţelege că sunt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai de ei, ce iad îi aşteaptă pentru că au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi al soţiilor lor.

Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n-au fost păstori adevăraţi ai Bisericii; care Mi-au părăginit via Mea şi Mi-au risipit oile! Că au păstorit aur şi argint şi nu suflete şi au căutat preoţia pentru interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia Mea şi urgia, şi-i voi zdrobi. s-au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de turma mea cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici nedreptăţile lor. Dar şi preoţii care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în foc şi în tartar!

30

Am venit şi vin. Cine poate să-Mi stea împotrivă? Dar vai şi amar de cel păcătos care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfăţişa înaintea Mea „gol şi descoperit”. Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi faţa Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea? Se vor umplea de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor puteri cereşti.

Voi judeca şi pe monahii care şi-au neglijat canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălţimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu le-a fost de-ajuns pieirea lor, ci au produs şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume, decât să se lepede şi să trăiască rău, în desfrânare. „A Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. Îi voi judeca pe toţi ca un Judecător drept…”.

Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail au umplut de spaimă nenumăratele puteri îngereşti.

Apoi a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii. Mihail a primit poruncă să îndeplinească şi acest lucru. De aceea a mers degrabă la casa testamentului şi le-a adus. Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus în faţa Judecătorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi a luat primul veac, l-a deschis şi a zis: „Aici scrie, în

31

primul rând: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei feţe. Din Tatăl S-a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor, deoarece cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul, s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile puteri, s-au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într-însele”.

Apoi, după ce a citit puţin mai jos, a zis: „Chip al Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul Dumnezeu şi Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute, a dat lui Adam o poruncă. Aceasta era legea care trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstea Făcătorului său şi ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra lui”.

După puţin, a citit mai departe: „Nelegiuirea în care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau mai bine zis din neatenţie şi din neglijenţă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai, cu dreaptă judecată şi hotărâre a lui Dumnezeu. Nu putea să stea în aceste bunătăţi începătorul nelegiuirii!” Mai jos a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel şi l-a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicie”.

În acelaşi chip a răsfoit cele şapte cărţi ale veacurilor. În sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit: „Începutul veacului al 7-lea înseamnă sfârşitul veacurilor. Începe să se generalizeze răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al VII-lea sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste

32

făţarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcate”.

A mers puţin mai departe, a citit ceva şi îndată şi-a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă şi-a acoperit faţa şi ochii şi a stat aşa cugetând în sine multă vreme, apoi a şoptit: „Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte”.

A citit mai jos: „Grecii cu idolii lor au fost spânzuraţi cu lemnul, cu suliţa şi cu cuiele care au pironit trupul Meu, de viaţă purtătorul”. A tăcut câteva clipe şi iarăşi S-a aplecat asupra cărţii: „Doisprezece comandanţi ai Marelui Împărat, albi ca lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogaţi. Au pescuit multe suflete moarte, dându-le din nou viaţă. Mare este plata lor…”. Şi apoi, după puţin a adăugat: „Eu, Iubitorul de oameni, am ales şi mărturisitori, care au fost biruitori cu ajutorul Meu”. Prietenia lor a ajuns până la cer şi iubirea lor până la tronul Meu! Dorul lor până la inima Mea şi jertfa lor Mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei!”.

După ce a întors multe file, a şoptit cu un zâmbet de mulţumire: „Omul care a ţinut cu cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit împăratul lor a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine împărăţia cerurilor pentru că a fost râvnitor şi următor Domnului Său”.

Apoi, trecând peste multe file, a zis: „O, Preafrumoasă şi Preacinstită Mireasă! Câţi vrăjmaşi

33

s-au străduit să te murdărească. Dar nu M-ai trădat pe Mine, Mirele Tău! Nenumărate erezii te-au ameninţat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s-a mişcat, pentru că „porţile iadului nu au biruit-o”.

Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe, ca nisipul mării… Le-a citit Domnul nemulţumit şi a dat din cap suspinând. Nenumărata mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului.

Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis: „Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului! Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată. Imediat, acela cu ceata lui au luat prea strălucitul şi negrăitul tron şi au plecat.

Era aşa de numeroasă ceata aceea încât pământul nu o încăpea. Şi fugind, strigau cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Lui. Şi de acest înfricoşat strigăt se cutremura cerul şi pământul. Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare şi înfricoşat, minunat şi proslăvit este Domnul în vecii vecilor.

Apoi a pornit Gavriil, cu ceata lui cântând; a urmat al treilea mare Arhistrateg, Rafail cu ceata lui,

34

înălţând cântarea: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin.

În sfârşit, s-a pornit şi ceata a patra. Comandantul ei era alb şi luminos ca zăpada, cu privirea dulce. Şi fugind, cânta cu putere: Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a vorbit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreţia frumuseţii Lui. Dumnezeu arătat vine, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge şi în jurul Lui vifor mare! Şi continua restul psalmului. Iar comandanţii îi răspundeau: Vine Dumnezeu să judece pământul, că Tu stăpâneşti peste toate neamurile. Conducătorul acelei oşti se numea Uriil.

După puţin, au adus înaintea Domnului Prea Cinstita Lui Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. În urma lui veneau cu multă cinste cetele Stăpâniilor şi ale Puterilor. Priveliştea era de o măreţie uimitoare. Nenumăratele Puteri cântau cu o deosebită armonie. Unii ziceau cu multă teamă: Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu şi împăratul meu şi voi binecuvânta Numele Tău în veci! Alţii ziceau: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluia!

Apoi a dat dumnezeiască poruncă să vină iarăşi puternicul comandant Mihail, să stea lângă tronul Domnului. În acea clipă, a apărut un înger care ţinea o trâmbiţă. A luat-o Judecătorul în mâna Sa, a trâmbiţat de trei ori şi a zis trei cuvinte; apoi a dat-o

35

lui Mihail. „Mergi la Golgota, unde Mi-am întins preacuratele mâini şi trâmbiţează şi acolo de trei ori!”.

Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata Începătoriilor şi a zis, adresându-se comandantului ei: „Îţi poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi pe nori pe sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i aduceţi pe toţi ca să Mă întâmpine, când va suna trâmbiţa”.

După toate acestea, Dreptul Judecător a aruncat o privire spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le zdrobeşte ca pe iarbă. Pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc locul cel veşnic.

Dacă a văzut toate acestea, Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare aspră şi înfricoşată, fără milă; era conducătorul cetelor îngerilor, care supraveghează focul iadului şi i-a zis:

„Ia cu tine toiagul meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărata mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care execută pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare ca să găsiţi urmele domnului întunericului. Apucă-l cu putere şi-l ţine bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea toiagului Meu, după porunca Mea

36

şi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără milă”.

Când toate au fost gata, s-a făcut semn Arhanghelului care ţinea trâmbiţa, să trâmbiţeze puternic. Imediat s-a făcut o tăcere de moarte ca şi cum s-ar fi liniştit toate.

La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte „într-o clipă”. Înfricoşată privelişte! Erau mai mulţi decât nisipul mării. În acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie deasă spre Tronul Judecăţii cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremur!

Tot pământul şi mulţimea nenumărată a cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se cobora pe pământ. Şi pe când toţi priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecăţii şi în văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce strălucind şi scânteind ca soarele. Îngeri o ţineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi Judecătorul lumii, care venea. Apoi se auzea un imn, o cântare străină: Binecuvântat este

37

cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păcii.

Îndată ce s-a terminat această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul.

Atunci, din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele şi îndată au fost răpiţi de nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi, însă, au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie răpiţi de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în genunchi în faţa Judecătorului şi apoi s-au ridicat.

Înfricoşatul Judecător se aşezase deja pe Tronul judecaţii şi în jurul Lui se adunaseră toate puterile cereşti cu frică şi cu cutremur. Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de-a dreapta; ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre aceştia erau iudei, conducători, Arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi mireni. Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri.

Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiţi, slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dumnezeiască lumină.

38

Ca să îndrăznesc s-o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.

Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros şi a zâmbit. Când însă s-a întors spre stânga, s-a tulburat; s-a mâniat tare şi şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc, a zis celor de-a dreapta:

veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine.

Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat:

doamne, când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Te-am adăpat? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, şi când Te-am văzut bolnav şi în temniţă?

amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut.

Apoi S-a întors şi către cei „de-a stânga” şi le-a zis cu asprime:

duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat.

39

doamne, i-au răspuns aceia, nedumeriţi, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie?

amin zic vouă, le-a răspuns Domnul, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit!

Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc.

Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci s-au arătat, prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie.

Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii. Nici unul nu a reuşit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă.

40

După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, Înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi Sfinţii Săi. Îl înconjurau cu multă frică şi cutremur Puterile cereşti, cântând: Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei, Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toţi Sfinţii Lui, care se vor bucura de veşnica moştenire.

Altă ceată răspundea şi zicea:

„Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, cu cei pe care i-a învrednicit Harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion şi S-a arătat nouă”. Şi Arhanghelii, care mergeau după Domnul, Îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru; să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-i cântăm lui.

Iar altă ceată răspundea armonios: Dumnezeu mare este Domnul şi împărat mare peste tot pământul. Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat Sfinţii cu Domnul Iisus Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porţile palatului s-au închis.

Atunci, Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail,

41

Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii, Apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă Învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor.

Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate.

Acum a venit rândul mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti care s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, Mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capuri. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau şi coroanele. Astfel, Sfinţii Mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau de o nespusă bucurie.

Apoi a intrat ceata sfântă a Ierarhilor, preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o

42

biserică, pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înţelegător, Sfânta Jertfă şi slujbe bine plăcute lui Dumnezeu.

A intrat apoi cuvioasa ceată a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! Slava lor era mare, negrăită, şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi cu sudorile lor, au primit şi cinstea.

A urmat apoi ceata proorocilor. Lor le-a dăruit Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăţ le-a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi săltau de fericire. După ce sfinţii au primit aceste daruri din Preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.

A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, Care a despărţit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească.

43

Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s-au făcut „săraci cu duhul”. Acum au fost slăviţi foarte mult. Din Însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Apoi „cei ce plâng păcatele lor” şi-au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă, „cei blânzi” şi fără răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceaţa şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scânteiau.

Au urmat cei „flămânzi şi însetaţi de dreptate”. Lor le-a dat plata dreptăţii ca să se sature şi cu buna lor aşezare s-au bucurat, văzând că împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri.

Apoi au intrat „cei prigoniţi pentru dreptate”. Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunata viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate, pe care să stea în Împărăţia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. Au intrat apoi, ceata celor „prigoniţi pentru Hristos”, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu.

După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele de nevinovăţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase şi

44

împletite cu trandafiri şi crini. Dar pentru că au fost lipsiţi de Dumnezeiescul Botez erau orbi. Pentru că Sfântul Botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic.

După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi care erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu faţă veselă şi le-a zis:

haina Botezului este într-adevăr fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să vă fac?

Atunci şi ei au răspuns cu îndrăzneală:

doamne, am fost lipsiţi de bunătăţile Tale cele pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti!

A zâmbit Mirele şi le-a dat bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate oştile cereşti i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinţii îngeri, care bucurându-se nespus de vederea tuturor cetelor sfinţilor, cântau dulci cântări.

După toate acestea, vede Nifon că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cereşti şi mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită diademă împărătească, care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi sfinţii copleşiţi. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi preaînfrumuseţată. Intrând în dumnezeiescul palat, o însoţeau o mulţime

45

nenumărată de fecioare, care cântau cu slavoslovii şi imne măreţia lui Dumnezeu.

Când a ajuns lângă Mirele Hristos, marea Împărăteasă s-a închinat de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare. Atunci „Cel Preafrumos” a văzut-o şi s-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini. După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haina strălucitoare şi cununi prea luminoase şi apoi au venit toate puterile cereşti cântând şi fericind-o şi slăvind-o.

Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Său, având de-a dreapta Sa pe Maica Sa, iar la stânga, pe cinstitul Prooroc şi Înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. În urmă veneau toţi sfinţii. Aceştia, cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble prăznuind la minunatul ospăţ. Dar pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puţin.

nu pot, fiule, zicea suspinând, să înfăţişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzute.

46

Deci, după ce Domnul a împărţit sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit Heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară un oraş. A poruncit apoi ca Serafimii să înconjoare pe Heruvimi, Domniile pe Tronuri, Începătoriile pe Domnii, Stăpâniile pe Începătorii şi în sfârşit Puterile cerurilor pe Stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa şi cetele cereşti se înconjurau una pe alta.

De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. Toate acestea s-au făcut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului tuturor sfinţilor. Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor Puteri înconjurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire.

Când toate acestea s-au terminat, atunci Însuşi Dumnezeu Omul Iisus s-a supus „Celui ce-I supusese toate” şi I-a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea, care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăţ, ca Moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună moştenitor cu toţi sfinţii.

La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut şi cea mai înfricoşată descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor Puteri, deasupra tuturor cerurilor şi a cetelor cereşti.

47

Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea. Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa şi sfinţii se umpleau de nespusa Dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, viaţă şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt.

Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă. Primei cete, care înconjura ospăţul, i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a început o negrăită slavoslovie. Inimile sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. De la prima ceată, măreaţa cântare de slavoslovie a trecut la ceata a doua a serafimilor. A început atunci şi aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o înşeptită dulceaţă răsuna slavoslovia şi în urechile sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţurile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor Puteri, gura lor gusta Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăţia Cerurilor, mâinile lor pipăiau veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel, toate simţurile lor se săturau de negrăită bucurie.

48

După puţin, a doua ceată a transmis acea dumnezeiască cântare cetei a treia, la a patra şi până la cea din urmă, producând cu dulceaţa cântării, plăcere şi bucurie în inimile sfinţilor. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au completat preacurata lor slavoslovie, a început ceata Arhanghelilor cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinară. Cei patru stâlpi de foc, Arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare.

Mişcaţi de acea negrăită dulceaţă au început atunci şi toţi sfinţii de la cerescul ospăţ să cânte măreţiile lui Dumnezeu. Astfel pretutindeni, înăuntru şi afară răsuna cântare îngerească. Cântare preasfântă care înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiţi. După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori Fericitul Nifon când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i:

„Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla. Ţi le-am arătat ţie pentru că Îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al Împărăţiei Mele. Încredinţează-te deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie

49

Împărăţiei şi Stăpânirii Mele. Pentru că Eu Mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele”.

După ce i-a spus aceasta, Domnul l-a eliberat de acea înfricoşată şi prea minunată vedenie care îl stăpânise timp de două săptămâni. Când şi-a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat. Lacrimile îi curgeau şiroaie şi zicea:

„Vai de mine ticălosul! Ce-l aşteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine mişelul! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu păcătosul? Cum mă voi îndreptăţi faţă de Judecătorul? Ce scuză voi aduce pentru păcatele mele şi unde voi ascunde mulţimea fărădelegilor mele? O, întinatule şi ticălosule!… Suspin nu am, nici lacrimi şi nici pocăinţă nu aflu; milostenie deloc, nerăutatea şi blândeţea se află foarte departe de mine. Vai mie! Ce să fac eu nevrednicul şi întinatul? De unde să încep să-mi mântuiesc sufletul? Haina Botezului am întinat-o, Botezul l-am murdărit, sufletul mi l-am înnoroiat, mintea mi-am întunecat-o, viaţa mi-am cheltuit-o „în petreceri şi în beţii”. O, păcătosul de mine! Nu ştiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de ruşine, urechile ascultă cântece lumeşti, mirosul adulmecă după miresme, gura îmi este pornită spre lăcomie. Vai mie, ticălosul! Mâinile mele se bucură în păcate; trupul meu doreşte să se tăvălească în noroiul fărădelegii şi caută paturi moi şi mâncare aleasă.

O, nelegiuitul, întunecatul şi întinatul! Unde să merg nu ştiu! Cine mă va scoate din acel foc amar?

50

Cine mă va izbăvi din întunericul cel mai dinafară al înfricoşatului tartar? Cine mă va izbăvi de scrâşnirea dinţilor? Vai, vai mie scârbosul şi nelegiuitul! Mai bine era să nu mă fi născut!…

O, de ce slavă mă lipsesc eu înnegritul! De ce cinste şi de ce cununi! Ce bucurie şi veselie voi pierde fiindcă m-am robit de păcat! Ticăloase suflete, unde îţi este umilinţa, unde luptele, unde virtuţile? Vai ţie întinatule! În ce loc te vei afla în ziua aceea? Ai făcut vreun bine ca să placi lui Dumnezeu? Vei merge în văpaie. Cum vei răbda vaiul şi scrâşnirea? O, întinate suflete, cum ai poftit să te tăvăleşti mereu în necurăţie, cum ai slujit necontenit pântecelui?

Nelegiuitule şi stricatule, ce ruşine vei suferi în faţa lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa faţă? Spune-mi! Spune-mi! Ai văzut acele prea minunate privelişti pe care Domnul le va înfăptui cândva. Spune-mi deci, o, suflete, ai vreo faptă vrednică de acea slavă? Cum vei intra acolo, după ce ai întinat dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticăloase suflete al meu. Vei moşteni focul cel veşnic şi unde va fi atunci păcatul şi tatăl lui ca să te mântuiască? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă de foc, de scrâşnirea dinţilor şi de tartar…

Cu aceste cuvinte se ocăra pe sine Fericitul, rugându-se. În zilele următoare, îl vedeam că se plimba târându-şi picioarele, ofta cu amare suspinuri, tânguire şi lacrimi. Se gândea la lucrurile

51

minunate pe care le văzuse şi făcea tot ce se putea ca să le câştige.

Adeseori, când se gândea mai adânc şi mai curat la vedenia sa, ieşea din sine. Ardea după vederea Sfântului Duh şi zicea:

„O, ce bucurie, ce slavă, ce strălucire aşteaptă pe sfinţi în ceruri! Cum mă mai tem să nu fiu lipsit de ele!”.

Suspina adânc şi adăuga: „Doamne, ajută şi mântuieşte întunecatul meu suflet!”.

Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit7

(439-502)

În orice împrejurare trebuie să ne facem datoria

Odată, Cuviosul Părintele nostru Sava a hotărît să călătorească pentru a doua oară la Constantinopol, deoarece l-a rugat pentru asta Petru, patriarhul Ierusalimului. Scopul călătoriei sale era să mijlocească la împăratul să-şi oprească mînia şi înverşunarea sa împotriva creştinilor Palestinei şi să-i apere de primejdiile ce-i ameninţau, deoarece credea, prin clevetire, că ei s-au făcut pricina răzvrătirii samarinenilor.

Deci, cînd a ajuns în Cetate, împăratul Justinian l-a primit cu multă solemnitate şi cinste. Pentru că,

7 Din înţelepciunea purtătorilor de Dumnezeu Părinţi editura Ortodoxos Kypseli tesalonic grecia 1994 pag. 8-10.

52

abia văzîndu-l, s-a ridicat din tronul său şi i-a sărutat capul cu multă evlavie. După aceea l-a pus să stea alături de el, şi acela i-a istorisit scopul călătoriei sale. Împăratul, cum l-a auzit, nu numai că i-a îndeplinit cu bucurie cele ce i-a cerut, ci şi a rostit solemn că ar fi o mare nefericire pentru sine, dacă nu i-ar face bine precum poate. Deci, i-a propus şi l-a rugat stăruitor să primească un dar mare de bani pentru mănăstirile sale. Acela însă i-a răspuns:

“Îţi mulţumesc, împărate, dar bani şi cele necesare pentru întreţinerea noastră ne va da Acela care poartă grijă de toată lumea şi Care a hrănit cu îmbelşugare poporul cel îndărătnic în pustie, făcîndu-i să ţîşnească apă din piatră. Şi nu ne va da numai cele de trebuinţă, ci şi altele multe ce ne vor prisosi! Dar fiindcă tu, împărate, vrei atît de mult să ne faci bine, există şi alte multe feluri, importante şi deosebite să ne arăţi bunătatea ta”.

Şi a început să-i înşire cîteva cereri de folos obştesc. Mai întîi, să le facă scutire de impozite pentru o perioadă de timp, deoarece au pătimit mult rău de la samarineni. În al doilea rînd, să zidească o casă de oaspeţi, în care să găzduiască pe toţi cei ce călătoresc la Sfînta Cetate, ca să se închine Cinstitei Cruci. în al treilea rînd, să îngrădească pe eretici, care tulbură Sfînta Biserică. Şi în urmă, să zidească o fortăreaţă în care să se refugieze fraţii mănăstirilor, cînd se fac năvăliri barbare.

Deci cum le-a prezentat acestea Sf. Sava împăratului, acesta, ca şi cum le avea de mult timp în mintea sa şi dorind să facă bine Sfîntului, îndată a dat

53

porunci şi a trimis scrisori peste tot, ca toate acestea să se facă fără întîrziere. Şi ca să nu se întârzie deloc, şi ca nu întârzierea să stingă ce a poruncit, a pus şi pecetea sa împărătească. Şi pînă să se facă cele ce le-a cerut, împăratul s-a retras împreună cu juristconsultul Tribonianos la Magnavra, luînd împreună cu el, ca sfătuitor, şi pe Sf. Sava. Dar cînd s-a înserat şi a apus soarele, Sfîntul s-a ridicat şi, părăsind pe împăratul, s-a retras la un loc mai depărtat şi se ruga lui Dumnezeu, rostind psalmii lui David. Atunci s-a apropiat de el ucenicul său, Ieremia, şi i-a spus: “Părinte, de ce ai părăsit pe împărat şi te-ai retras aici, cînd el arată atît de mare rîvnă să împlinească toate cererile tale?”

Acela a ascultat cu blîndeţe şi i-a răspuns cu tărie: “Asta ce o fac, fiule, este ceea ce trebuie şi corect. Asta este datoria noastră. Totdeauna trebuie să iei aminte, să nu fii atras niciodată la linguşire de vreo nevoie, nici să arăţi cuiva slugărnicie. Ci trebuie să fii în toate măsurat, cuviincios şi modest. Albina va face miere oriunde va merge. Şi omul, oriunde s-ar afla, trebuie să înfăptuiască binele.

Proorociile Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos8

Începuturile durerilor

8 Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Asociaţia Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, 2002, pag. 181-195.

54

Epifanie s-a întâlnit odată cu Cuviosul şi l-a luat în casa sa ca să se odihnească măcar o săptămână, de multele sale osteneli. S-au aşezat undeva singuri şi tânărul a început să-l întrebe:

cum va fi sfârşitul lumii? Ce sunt „începuturile durerilor” şi când vor fi? De unde vor înţelege oamenii că se apropie sfârşitul şi care vor fi semnele care îl vor face arătat? Ce sfârşit va avea cetatea noastră9, acest nou Ierusalim? Ce se va întâmpla cu cinstitele biserici? Ce se va întâmpla cu dumnezeieştile cruci, cu sfintele icoane şi cu sfintele cărţi? Unde se vor asigura sfintele moaşte ale Sfinţilor? Explică-mi, te rog! Ştiu că pentru tine şi pentru Sfinţii care sunt asemenea cu tine, a spus Domnul: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor”. Cu cât mai mult tainele lumii.

cetatea aceasta, a răspuns fericitul, care deţine întâietatea între celelalte multe oraşe şi neamuri, va rămâne necucerită şi liberă. O păzeşte Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu „sub acoperământul aripilor sale” şi prin mijlocirile ei va sta necucerită. Multe neamuri vor asedia zidurile ei, dar puterea lor se va zdrobi şi vor pleca ruşinate. Din ea se vor îmbogăţi mulţi şi se vor desfăta de bunătăţile ei.

Dar o oarecare profeţie spune că în cele din urmă, o vor cuprinde agarenii şi vor junghia cu săbiile lor mulţimea poporului. Eu însă cred că va năvăli şi rasa galbenă, a cărei denumire începe cu

9 Constantinopolul.

55

litera a şaptesprezecea a alfabetului (R). Va intra, va junghia şi va aşterne pe cei păcătoşi la pământ. Vai şi amar îi va fi ei de la acele două neamuri. Armele lor vor fi repezi ca vântul şi nimicitoare ca secera cea ascuţită, care taie vara holdele. Aceste arme nu vor putea fi împiedicate, întru început, dar după aceea se vor risipi.

Împăratul cel evlavios

Acum, fiul meu, cum să-ţi povestesc fără de lacrimi cele despre „începutul durerilor” şi despre sfârşit! În zilele cele de apoi va arăta Dumnezeu pe un oarecare împărat sărac. Acest împărat va stăpâni cu dreptate, vor conteni toate războaiele şi-i va îmbogăţi pe cei săraci. Va împărăţi fericirea ca în vremea lui Noe. Oamenii se vor îmbogăţi foarte mult, vor trăi în linişte şi pace, vor mânca, vor bea, se vor căsători, se vor mişca în multă tihnă şi se vor desfăta fără grijă de bunătăţile pământului. Deoarece nu vor fi războaie, îşi vor preface săbiile lor în seceri, săgeţile în ţăruşi şi lăncile în pluguri pentru cultivarea pământului.

Mai târziu, împăratul se va întoarce spre Răsărit şi-i va smeri pe agareni, pentru că Dumnezeu este mâniat pe ei pentru credinţa lor cea hulitoare şi pentru păcatul sodomiei pe care îl fac. Fireşte, mulţi dintre ei se vor boteza, vor bineplăcea împăratului şi vor fi cinstiţi. Ceilalţi însă vor fi nimiciţi, vor fi arşi sau vor fi omorâţi cu cruzime.

56

În vremea aceea Iliricul va reveni împărăţiei romanilor, în timp ce Egiptul va fi cucerit. Acest împărat îşi va întinde mâna sa cea dreaptă la neamurile cele dimprejur, va îmblânzi neamurile galbene şi-i va birui pe vrăjmaşii săi. împărăţia lui va dura 32 de ani. Timp de 12 ani nu va lua impozite şi taxe. Va rezidi jertfelnicele cele dărâmate şi va reclădi sfintele biserici, în zilele lui nu vor fi judecăţi, dar nici nu va exista nedrept şi nedreptăţit. De acest împărat se va teme tot pământul, îi va constrânge pe oameni cu frica să se cuminţească şi va nimici pe căpeteniile care fac fărădelege.

În vremea aceea Dumnezeu îi va descoperi împăratului acestuia tot aurul, oriunde ar fi ascuns. Şi el îl va împrăştia „cu lopata” în toată ţara sa. De multă bogăţie, căpeteniile vor trăi ca împăraţii, iar săracii ca şi căpeteniile. Acest împărat va face mari izbânzi. Va porni cu multă râvnă ca să-i izgonească pe iudei, nici un israelitean nu va rămâne în această cetate. Nu se vor auzi petreceri cu instrumente muzicale, nici cântece necuviincioase. Nu se va întâmpla nimic necuviincios, pentru că va urî şi va nimici „din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea” (Psalmul 100, 10).

Atunci va stăpâni mare bucurie şi veselie. Pământul şi marea îşi vor da din belşug bunătăţile lor. Viaţa va decurge în linişte şi pace, iar oamenii se vor veseli ca în vremea lui Noe, până ce a venit potopul.

57

Stăpânitorul Aran

După această împărăţie, vor începe nenorocirile. Va veni în această cetate fiul pierzării, stăpânitorul Aran şi va împărăţi trei ani şi şase luni. Acesta îi va sili pe oameni să facă astfel de fărădelegi, asemenea cărora nu s-au făcut niciodată, de când s-a zidit lumea, nici se vor mai face. Va hotărî şi va legiui să se unească, vrând-nevrând, tatăl cu fiica, fiul cu mama, fratele cu sora. Şi cine se va împotrivi sau va grăi împotrivă, va fi omorât. Acela însă care va muri într-acest chip, va fi rânduit în ziua Judecăţii împreună cu Ioan Botezătorul.

Acest împărat va porunci să se căsătorească monahii cu monahiile, de asemenea şi preoţii. Astfel, fărădelegea amestecării va deveni mai rea decât cea a uciderii. El însuşi va desfrâna cu mama şi cu fiica sa. Aşadar, de vreme ce desfrâul va deveni lege, toţi desfrânaţii vor face orgii cu surorile lor. Duhoarea amestecării de sânge va urca la cer şi Domnul Se va mânia foarte mult pe întreaga lume. Va da atunci poruncă şi vor începe să cadă fulgere şi tunete cu neasemănată mânie peste tot pământul. Multe oraşe vor arde. Oamenii vor încremeni la zgomotul înfricoşător al tunetelor şi unii vor muri cu moarte rea, în timp ce alţii vor fi arşi de fulgere.

Vai atunci pământului, pentru că se apropie înfricoşătoarea ameninţare şi urgia Atotţiitorului! Va fi foamete şi mulţime mare de oameni vor muri de foame. Va urma un cutremur puternic şi vor cădea toate clădirile. Mulţi lucrători ai fărădelegii îşi vor

58

afla un sfârşit cumplit, fiind îngropaţi sub dărâmături.

Soarele va deveni negru şi întunecos, în timp ce luna va fi ca sângele, din pricina oamenilor care s-au asemănat cu porcii. Stelele vor cădea pe pământ. Tot muntele şi insula se va mişca din loc, de sila cutremurului şi a ameninţării. Preoţii lui Dumnezeu, împreună cu cei virtuoşi şi cumpătaţi care vor fi rămas, vor scăpa în munţi şi în peşteri.

Atunci va fi pedepsit împăratul cel fărădelege şi va fi aruncat întru întunericul cel mai din afară. Cei ce vor locui în Roma cea veche, în Arsenoi, în Strovila, în Armenopetra sau în Kariopoli, vor fi fericiţi. În aceste oraşe oamenii vor trăi în pace. În celelalte însă vor fi războaie şi tulburări, precum este scris: „Iar când veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie” (Marcu 13, 7) şi cele următoare.

Împăratul închinător la idoli

După aceea, în această cetate va urca un alt împărat. Va fi crunt şi negru, tăgăduitor al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor. Va cerceta cărţile păgânilor, va îmbrăţişa credinţa lor şi va război pe Sfinţi şi Biserica lui Hristos. După ce vor trece primele zile ale împărăţiei lui, va arde toate Sfintele Vase şi va numi furcă Sfânta Cruce. Va distruge de asemenea clerul şi va junghia jumătate din populaţie pe drumurile publice.

59

În acele zile se vor întoarce părinţii împotriva copiilor, copiii împotriva părinţilor şi se vor omorî între ei. Fratele va da la moarte pe frate şi prieten pe prieten. Mulţi, care vor mărturisi că Iisus Hristos este Dumnezeu şi „Împărat a toate”, vor primi cununa muceniciei.

Acest împărat va duce pe locuitorii din insule în ţinutul Traciei, al Macedoniei şi al Stimonei, aşa încât insulele se vor pustii. Din cer se vor auzi lovituri înfricoşătoare, pe pământ cutremure mari şi surpare a oraşelor. Neamurile şi împărăţiile se vor scula una împotriva alteia. Va fi mare distrugere pe pământ, iar oamenii vor cădea în mâhnire şi întristare. În aceeaşi vreme se va arăta foc în cer, ca de cărbuni aprinşi, care vor acoperi ameninţător, cu repeziciunea fulgerului, întreg pământul. În văzduh va stăpâni o astfel de zăpăceală, încât o zburătoare va cădea peste alta. Pământul se va umple de şerpi care-i vor muşca pe păcătoşii nepocăiţi. Şi toate acestea vor fi „începutul durerilor.

Sfârşitul împărăţiei romanilor

Când va muri împăratul necredincios va veni cineva din Etiopia, care va împărăţi după cum se spune, 12 ani. Împărăţia lui va fi paşnică. Va reclădi sfintele biserici pe care le-au dărâmat înaintaşii lui şi-i va readuce pe oameni în insulele lor. Pentru bunătatea sa va fi iubit de Dumnezeu şi de tot poporul. Cât timp va împărăţi, vor stăpâni bucuria şi veselia în toată lumea.

60

După el va împărăţi un oarecare din Arabia, timp de un an. În zilele lui, cu un semn al Atotţiitorului se vor uni sfintele părţi ale Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi se va dărui întreagă împăratului. Acela o va lua şi va călători la Ierusalim. Când va ajunge la locul căpăţânii, va depune cu înseşi mâinile sale coroana împărătească în vârful Crucii, o va înălţa şi va spune: „Doamne Iisuse Hristoase, s-au împlinit anii pe care i-ai rânduit de mai înainte pentru împărăţia romanilor. Primeşte fericitul întru pomenire şi minunatul tău Dar şi cu el împreună şi duhul meu”.

Îndată deci va coborî din cer îngerul Domnului şi va lua cinstita Cruce cu diadema, precum şi sufletul împăratului. Astfel se va sfârşi împărăţia romanilor, pentru că sprijinul ei fusese de la început, pentru creştini, cinstita Cruce. Fericiţi vor fi atunci cei ce vor pleca din acel oraş şi vor scăpa în pustii şi în peşteri.

Domnia comună

Pe urmă se vor arăta în Cetatea noastră trei tineri nerozi, neruşinaţi şi stricaţi. Aceştia vor domni în unire, toţi trei împreună, timp de 150 de zile. Însă curând va începe între ei un război înfricoşător. Va porni primul, va intra în Tesalonic şi va spune: „Cetate a tesalonicenilor! Tu vei birui pe vrăjmaşii tăi, pentru că eşti fala sfinţilor şi Domnul te-a sfinţit”.

61

Va mobiliza pe cetăţenii de la şapte ani în sus. Va mobiliza încă şi pe preoţi şi pe monahi, va fabrica arme de război, va pregăti o flotă mare şi va călători spre Roma. În faţa porţilor ei va sta şi va striga: „Bucură-te Romă, de trei ori puternică şi cinstită! Porţi sabie tăietoare şi săgeţi ascuţite. Ţine cu statornicie credinţa ta şi să nu o schimbi până la sfârşit şi locuitorii tăi vor fi fericiţi”. După aceea va mobiliza neamurile galbene şi-i va aştepta pe ceilalţi doi împăraţi.

Al doilea tânăr va mobiliza Mesopotamia şi insulele Cicladelor10. Va mobiliza încă şi pe preoţi şi pe monahi, aprins de o groaznică mânie împotriva celorlalţi doi. Va porni atunci şi va veni la „buricul” pământului. Spun unii că „buricul” lumii este Alexandria. Acolo deci îi va aştepta pe cei doi, cu care se va război.

Al treilea tânăr va porni şi el din Constantinopol şi va recruta Karia, Frigia, Asia, Armenia, Galatia şi Arabia. Când va ajunge la Sileo, va spune: „Deşi te-ai numit Sileo, nu vei fi jefuit, nici stăpânit de vreun vrăjmaş de-al tău”. După aceea se va alia cu un popor liber, care nu va fi supus nici lui, nici celorlalţi doi împăraţi.

În sfârşit se vor aduna şi vor lua poziţie de luptă toţi cei trei potrivnici, unul în faţa altuia. Va porni o ciocnire mare şi înfricoşătoare şi se vor tăia ca oile la măcelărie. Cei trei împăraţi vor fi omorâţi, precum şi toată oştirea. Sângele romanilor va curge

10 În altă scriere: văile insulelor.

62

ca apa după o ploaie torenţială. Nimeni nu se va izbăvi. Apa mării se va amesteca cu sânge pe o lungime de 12 stadii. Femeile vor rămâne toate văduve. Şapte femei vor căuta un bărbat şi nu-l vor afla, până când vor auzi şi vor veni alţii, din cei străini. Cât pentru cei nevârstnici, când vor deveni bărbaţi, din multa desfrânare vor deveni nesimţitori ca porcii.

Fericiţi vor fi atunci şi de trei ori fericiţi cei ce se vor nevoi pentru Domnul în munţi şi în peşteri, pentru că nu vor vedea răul care se va face în lume. Aceştia vor aştepta înfruntarea cu antihrist. Acestea sunt oile cele fără de răutate, care vor fi jertfite din pricina numelui lui Hristos de către vicleanul diavol, antihrist.

Împărăteasa cea scârbavnică

În vremea aceea, deoarece nu va exista bărbat vrednic, ci vor fi toţi moleşiţi, va veni din Pont o femeie vicleană şi necuviincioasă şi va domni în Împărăteasa cetăţilor. Aceasta va fi slujitoarea lui Bah, vrăjitoare şi desfrânată; într-un cuvânt, fiica diavolului.

În zilele ei unul va unelti împotriva altuia şi se vor face junghieri pe drumuri şi în casele Cetăţii. Cel mai tare îl va omorî pe celălalt. Fiul pe tată, tatăl pe fiu, mama pe fiică şi fiica pe mamă, fratele pe frate şi prietenul pe prieten. Printre oameni va stăpâni multă răutate şi ură. În biserici se vor face destrăbălări, preadesfrânări, desfrânări, amestecări

63

de sânge, dansuri şi cântece sataniceşti, batjocuri şi jocuri, pe care omul nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit.

Acea împărăteasă necurată se va numi pe sine zeiţă şi se va lupta cu Dumnezeu. Va spurca mai ales Sfintele Jertfelnice cu necurăţiile. Îşi va spăla trupul, şi cu această spălătură a ruşinii va spurca tot poporul. Îşi va întoarce faţa ei de la Dumnezeu. Va răpi Sfintele Vase din biserici, Cinstitele Cruci şi Sfintele Icoane, Evangheliarele, Apostolul şi orice altă carte sfântă. Şi după ce le va aduna într-o grămadă mare, le va da foc şi vor arde. Cât pentru biserici, le va dărâma până la pământ. Va căuta încă să afle Moaştele Sfinţilor ca să le ardă, dar nu le va găsi, pentru că Dumnezeu, cu putere nevăzută, le va duce în altă parte. Atunci ticăloasa va zdrobi Sfânta Masă a Marii Biserici a Înţelepciunii lui Dumnezeu şi va distruge orice se află în ea. După aceea se va întoarce spre Răsărit şi va spune Celui Prea Înalt cu obrăznicie: „Ei, Tu pe Care Te numesc oamenii Dumnezeu, nu cumva am şovăit să şterg faţa Ta de pe pământ? Priveşte câte Ţi-am făcut şi Tu nu ai putut să-mi clinteşti nici un fir de păr. Aşteaptă puţin şi voi sfâşia cerul, voi veni să mă măsor cu Tine şi atunci voi vedea care Dumnezeu este mai puternic şi mai tare”.

Acestea le va spune spurcăciunea şi va săvârşi lucruri încă şi mai rele, scuipând spre cer şi aruncând cu pietre. Însă lucrurile ei cele mai scârboase nu le voi spune.

64

Atunci Domnul Atotţiitorul Îşi va întoarce cu mânie arcul Său spre această cetate mare şi va întinde mâna Sa asupra ei cu putere înfricoşătoare. O va apuca cu tărie, va tăia cu secera puterii Lui pământul pe care se sprijină şi va porunci valurilor mării să o înghită. Acelea vor asculta şi se vor năpusti din cele două părţi cu iuţime ameţitoare şi cu vuiet mare. Atunci Domnul va dezlipi baza cetăţii de pământ şi o va ridica la înălţime răsucind-o ca pe o moară, în timp ce locuitorii ei cu multă frică vor striga „vai”. După aceea o va arunca pe aceste valuri, care o vor inunda cu repeziciune, o vor acoperi şi o vor târî în adâncul cel înfricoşător şi nemărginit.

Acesta va fi, fiul meu Epifanie, sfârşitul Cetăţii noastre. Şi câte ţi-am spus că se vor întâmpla, sunt acele nenorociri pe care Domnul nostru Iisus Hristos le-a numit „începutul durerilor”. După nimicirea acestei cetăţi vor urma faptele ce vor aduce sfârşitul lumii.

Sfârşitul lumii

După împlinirea timpului împărăţiei neamurilor, spun unii că Dumnezeu va reînfiinţa statul israelitean, ca să domnească pe pământ până ce se va întregi veacul al şaptelea, adică până la sfârşitul lumii. Şi aduc drept mărturie următorul loc de la Isaia: „Şi în zilele cele de apoi, va ridica Domnul steag pentru neamuri şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Israil şi va strânge la un loc pe cei

65

împrăştiaţi ai lui luda în Sfânta Cetate Ierusalim. Şi va fi Israil ca în ziua ieşirii din pământul Egiptului ” (Isaia 11, 12-16). Ei aduc drept mărturie de asemenea şi pe Apostolul Pavel, care spune: „ Când va intra tot numărul neamurilor, atunci întregul Israil se va mântui” (Romani 11, 25-26).

Astfel, cu o gură susţin acestea, în timp ce Mucenicul Ipolit adaugă că după venirea lui antihrist, se vor rătăci mai întâi iudeii. De altfel, aceasta a adeverit-o mai-nainte şi Hristos, spunândule: „Eu am venit întru numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi pe Mine; de va veni altul în numele lui, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5, 43).

Este foarte dovedit că va aduna iarăşi pe israeliţi în Ierusalim şi le va da iarăşi câte au avut mai întâi. Şi aceasta, ca să ruşineze pretextul lor de până atunci, cum că pierzarea lor se datorează risipirii. Ar fi putut adică, în ziua Judecăţii, să se apere în felul următor înaintea lui Hristos: „Dacă ne-ai fi adunat în Ierusalim şi ne-ai fi dat din nou câte aveam, atunci am fi crezut în Tine, de vreme ce n-ar mai fi existat pricină ca să pizmuim neamurile, care au fost preferate atât de mult, în paguba noastră”.

Aşadar, se vor aduna toţi împreună şi vor redobândi cele de care s-au lipsit, dar vor rămâne în aceeaşi necredinţă. Şi atunci, cum se vor mântui, când în aceeaşi vreme va veni în mijlocul lor antihrist şi vor crede cu toţii în el, potrivit cu cuvântul Domnului? Dumnezeu nu minte: „Eu sunt Adevărul” propovăduieşte prin Fiul Său Cel Unul

66

Născut. Aşadar, prin restabilirea lor, vor fi lipsiţi în chip desăvârşit de această îndreptăţire.

Zicând Apostolul Pavel că se vor mântui, nu se referă la faptul că se vor mântui de pedeapsa cea veşnică, ci din rătăcirea de atâţia ani printre străini, de ocara celorlalte popoare şi de ruşinea cea nespusă. Adică se vor aduna în patria lor şi se vor izbăvi de robia, de jugul şi de batjocura pe care le-au suferit atâţia ani. Însă nu se vor izbăvi de iadul cel veşnic. Dacă nu i-a convins întristarea să creadă în Hristos, cum îi va convinge harul, care lor încă li se pare că îl mai au, dar din care, de fapt, au căzut în mod jalnic?

Scufundarea Sfintei Sofii

părintele meu duhovnicesc, îi spuse Epifanie, să lăsăm acum acestea şi să-mi explici, rogu-te, ceea ce se spune, cum că Sfânta Sofia nu se va scufunda împreună cu cetatea, ci va rămâne atârnată în văzduh de o oarecare putere nevăzută.

ce spui, fiul meu? a răspuns dreptul. De vreme ce se va scufunda toată cetatea, cum va scăpa biserica? Şi cine va intra în ea ca să se închine?

Oare Dumnezeu locuieşte în biserici făcute de mâini? Fireşte că nu. Totuşi, în acest zvon există şi ceva adevărat. Va rămâne adică numai stâlpul care se află în piaţă, pentru că are în el „cinstitele piroane”. Numai acesta va rămâne ca, trecând corăbiile, să-şi lege de el frânghiile lor şi să jelească acest babilon cu şapte coline, zicând: „Vai nouă!

67

Cetatea cea mare şi veche s-a scufundat. Aici ne făceam cu izbândă negustoriile şi schimburile noastre şi ne-am îmbogăţit”. Doliul ei va dura patruzeci de zile. Din pricina întristării acelor zile, se va da împărăţia Romei celei vechi, precum, de asemenea, şi Sileului, şi Tesalonicului. Acestea se vor întâmpla atunci când se va apropia sfârşitul, când starea lumii se va înrăutăţi, când durerile şi nenorocirile se vor înmulţi.

Neamurile cele scârboase

În anul acela Domnul va deschide porţile Indiilor, pe care le-a închis împăratul Macedoniei, Alexandru. Vor ieşi atunci pe acolo şaptezeci şi doi de împăraţi cu poporul lor, care se numesc neamuri scârboase, care sunt mai scârboase decât orice dezgust şi duhoare. Acestea se vor împrăştia în toată lumea, îi vor mânca pe oameni de vii şi vor bea sângele lor. Vor înghiţi de asemenea cu mare plăcere muşte, broaşte, câini şi orice altă necurăţie.

Vai ţinuturilor acelea, pe unde vor trece ei! Dacă este cu putinţă, Doamne, să nu existe atunci creştini! Ştiu însă că vor exista.

Zilele acelea se vor întuneca, ca şi cum ar boci în văzduh pentru cele pe care le-au săvârşit cu dezgust neamurile cele scârboase. Soarele va deveni ca sângele, în timp ce luna şi toate stelele se vor întuneca, văzând cum neamurile de pe pământ se întrec în necurăţie. Aceste popoare vor săpa pământul, vor face din jertfelnice latrine, şi vor

68

folosi Sfintele Vase la treburi necinstite. Atunci toţi cei ce vor locui în Asia, să fugă în insulele Cicladelor pentru că neamurile cele spurcate nu vor merge acolo şi va să fie mare întristare 660 de zile.

Antihrist

atunci se va întrupa satana, din seminţia lui Dan, adică se va naşte Antihrist. Însă nu se va face cu a lui putere, ci îi va plăsmui Dumnezeu un vas spurcat şi scârbos, ca astfel să se împlinească cuvintele Proorocilor. Se va slobozi aşadar din legăturile cu care îl legase Stăpânul Hristos când S-a pogorât în iad şi va intra în acel vas care a fost plăsmuit pentru el. Astfel va deveni om, se va întări, va împărăţi şi atunci va începe să-şi arate rătăcirea sa, precum spune cu privire la aceasta Ioan Teologul. Pe urmă va începe război cu Insulele Cicladelor. Insulele, precum zice Isaia, sunt Bisericile care au provenit din neamuri (24, 15; 45, 16; 49, 1; 66, 19).

Atunci se va arăta Enoh, care a trăit mai înainte de vremea legii mozaice. De asemenea se va arăta Ilie, care a trăit în timpul legii, precum şi Ioan Teologul, care a trăit în timpul harului celui nou.

Aceştia vor propovădui în toată lumea pentru vremea sfârşitului şi venirea înşelătorului, precum, de asemenea, şi pentru a doua Venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Vor săvârşi semne şi minuni.

69

Atunci, toţi cei ce vor voi să-i omoare sau să-i nedreptăţească în alt chip, nu vor putea, deoarece va ieşi foc şi-i va arde. Vor lucra cu mare stăpânire şi-l vor mustra pe Antihrist. Vor fi ucişi însă de acesta în Ierusalim, iar trupurile lor vor fi lăsate neîngropate în mijlocul Cetăţii. Acolo se vor aduna locuitorii şi-i vor batjocori ca pe nişte neocrotiţi (Apocalipsa 11, 5-10).

Sfintele lor trupuri vor rămâne în piaţă trei zile întregi. Spre jumătatea celei de-a patra zi, va coborî din cer un porumbel strălucitor ca fulgerul. Acesta va umbla pe deasupra lor şi le va dărui viaţă. Atunci Sfinţii se vor împuternici şi se vor ridica în picioare, iar toţi cei ce îi vor vedea, se vor înspăimânta foarte tare. În clipa aceea se va auzi un glas din cer care va zice: „Suiţi-vă, prietenii Mei, la Mine”. Îndată va coborî un nor, care îi va ridica şi-i va aşeza în Rai (Apocalipsa 11, 9-13).

Acel înşelat şi deşert, Antihrist, îi va chinui foarte tare pe creştinii acelei vremi până la ultima lor suflare, cu necazuri şi chinuri înfricoşătoare. Cel ce nu se va rătăci şi nu va crede în el, se va arăta prieten ales şi vrednic al lui Hristos. Desigur, toţi Sfinţii sunt fericiţi. Însă de trei ori fericiţi vor fi cei ce vor mărturisi în vremea lui Antihrist, îi va aştepta pentru totdeauna slavă şi veselie nespus de mare.

Va urma atunci un război înfricoşător între Antihrist şi Stăpânul Hristos. Adică numai cât îşi va da seama Antihrist că lumea se apropie de sfârşitul ei, că se va împotrivi cu mânie cerului. Va arunca fulgere şi tunete şi va face astfel de zgomote, încât

70

de răsunetul zgomotului se vor cutremura toate şi vor vui înfricoşător. Fiul meu, cine nu se va înfricoşa şi nu se va teme atunci? Fericiţi vor fi, precum am spus mai înainte, aceia cărora nu li se va clătina credinţa în Hristos, Adevăratul nostru Dumnezeu, Care S-a întrupat şi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria. De asemenea, fericiţi vor fi aceia care vor muri pentru dragostea lui Hristos şi vor mustra cu îndrăzneală pe balaur şi înşelăciunea lui. Fericiţi cei care vor sta împotriva lui şi vor mustra cu vitejie faptele lui necuviincioase…

Acestea le spunea fericitul, în timp ce Epifanie se tânguia din adâncul sufletului său, auzind câte urmau să se întâmple în lume. După aceea l-a întrebat pe Cuviosul:

Spune-mi, te rog, cum vor dispărea oamenii de pe pământ şi cum va fi învierea?

pe unii fiul meu, îi vor omorî neamurile cele scârboase, alţii vor fi omorâţi în războaiele cele dese, în timp ce pe alţii îi va nimici Antihrist. Celor ce vor crede şi se vor închina lui Antihrist, le va trimite Domnul, potrivit cu proorocia lui Iezechiel, fiare întraripate care vor avea în coada lor ţepuşe pline de venin. Aşadar, toţi cei care nu vor avea pe frunţile lor pecetea lor nevătămată şi întreagă, vor suferi moartea înfricoşătoare a ţepuşelor şi a veninului fiarelor. Atunci Sfinţii care au păstrat cu multă nevoinţă pecetea lui Hristos întreagă, vor pribegi prin munţi şi prin pustiuri. Însă Domnul, cu puterea Sa cea dumnezeiască, îi va aduna în Sfânta

71

Cetate a Sionului. Aceştia sunt cei care au fost scrişi în Cartea Vieţii.

Când Antihrist va fi biruit şi va fi dus rob împreună cu ceilalţi diavoli la judecată şi va fi osândit pentru sufletele pe care le-a dus la pierzare, atunci trâmbiţa va trâmbiţa şi morţii vor învia nestricăcioşi. După aceea, toţi cei care vor fi rămaşi vii în ceasul celei de a doua Veniri, vor deveni, precum a zis Pavel, întru clipeala ochiului, din stricăcioşi nestricăcioşi şi vor fi răpiţi în nori împreună cu morţii cei înviaţi, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh (I Tesaloniceni 4, 17).

Aşadar, cel ce va vedea neamurile cele scârboase venind în lume, să ştie că toate câte urmează să se întâmple, se află „lângă uşi” şi că Judecătorul vine să răsplătească fiecăruia potrivit cu faptele lui.

Acestea le-a spus fericitul Andrei lui Epifanie fiind de faţă, desigur, şi smerenia mea. Astfel am rămas treji toată noaptea. Când a bătut toaca, Epifanie a mers la biserică, în timp ce fericitul Andrei a rămas în casă rugându-se.

Explică-mi mai adânc11, a spus Epifanie, care este ipostasul veacurilor.

este nesfârşita lor prelungire, adică neîntrerupta succesiune a timpurilor şi nemărginirea

11 Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos, Asociaţia Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, 2002, pag. 148-149.

72

anilor. Esenţa lor este un duh foarte frumos şi minunat, care se fixează pe toată întinderea sa în şapte semne (puncte) (adică se împarte în opt perioade de timp).

De la veacuri au luat minte oamenii şi îngerii. Şi veacurilor le-a dat Domnul pornirea pentru călătoria neîntreruptă, în timp ce nouă şi îngerilor ne-a dăruit viaţa. Astfel, prin călătoria lor neîntreruptă, veacurile ne îndeamnă să umblăm şi noi în acelaşi chip.

Această călătorie a lor are început, sfârşit însă niciodată. A luat şi Adam de la început acest drum al veacurilor, dar până astăzi nu a putut depăşi veacul al şaptelea. Nu a putut din pricina noastră, deoarece, ca urmaşi ai săi cu acelaşi sânge, suntem la fel cu acela şi călătoria noastră este comună. Până astăzi adică nu s-au împlinit cele şapte veacuri ale acestei lumi, pe care noi le măsurăm cu anii. Când se vor împlini, Cel Prea Înalt va ridica un vânt înfricoşător în toată lumea. Atunci se vor împreuna oasele oamenilor şi se vor lipi în chip armonios unul cu altul. Peste ele se vor întinde nervii şi după aceea cărnurile; şi fiecare suflet, care a fost dezlegat de trupul său cel stricăcios, îl va primi nestricăcios.

Atunci va trâmbiţa un înger cu o trâmbiţă înfricoşătoare şi se va cutremura lumea. Mormintele se vor deschide, morţii vor învia întru clipeala ochiului şi va coborî Judecătorul, Care va răsplăti fiecăruia potrivit cu faptele sale. Atunci va începe veacul al optulea, precum zice Solomon: „Fă parte la şapte şi la opt” (Ecclesiasticul 11, 2). Acest veac

73

nu va avea sfârşit. Pe cei drepţi îi va aduce în veselia cea nespusă şi în odihna cea veşnică, în timp ce pe cei păcătoşi în pedeapsa cea nesfârşită. După învierea morţilor, oamenii vor deveni nestricăcioşi şi nemuritori, raiul veşnic, iadul nesfârşit şi veacul acela, netrecut.

Sfântul Nil Athonitul12

(1612-1692)

Boierul Raguill

După pocăinţa ninivitenilor, un boier bogat, de acolo de loc, cu numele Raguill, era fără de fii. Acesta a făcut masă în zilele acelea şi a poftit pe oarecari boieri şi prieteni. Şi când zicea fiecare părerea sa la masă, asupra propovăduirii lui Iona, cum, adică, este cu putinţă să se potopească un oraş ca acesta, şi alte multele zicând, un filosof dintre dânşii, auzind acestea a zis: „Ascultaţi-mă, fraţilor! Lucrarea filosofiei celei rele mi-a arătat mie o înţelepciune ca o înţelegere spre pilda propovăduirii lui Iona. Şi aceasta este: să se pună la un loc înalt un magnet de 50 de litre care poate să tragă un fier de 5000 de litre”. Iar ei au zis: „Aceasta este cu neputinţă”. El le-a zis: „La om este cu neputinţă, iar la propovăduirea lui Iona este cu putinţă”. Iar ei, din

12 Cuviosul Nil Athonitul, Învăţături şi Proorocii, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pag. 40-42; 59-66; 79-81.

74

zavistia lor au zis: „Aceasta nu se potriveşte la propovăduirea lui Iona”.

În cele din urmă, au ales patruzeci de bărbaţi împreună cu filosoful, ca să pună în lucrare cele zise cu meşteşug. Şi au urcat magnetul la un loc înalt al muntelui ca să-l lovească din toate părţile vânturile şi să nu tragă la sine magnetul pe fier, şi aşa să arate propovăduirea lui Iona că este înşelătoare. Când au isprăvit lucrul, au pus fierul înaintea magnetului şi îndată l-a răpit magnetul, iar vânturile, suflând tare, n-au putut să-l dezlipească de magnet.

După o vreme magnetul a lăsat fierul şi a căzut, nu din sila vânturilor, ci din pricina ruginirii fierului. Atunci acel filosof s-a apucat şi a curăţat fierul de rugină şi l-a pus înaintea magnetului şi iarăşi s-a lipit îndată. Filosoful a zis ninivitenilor: „O, bărbaţi, cunoaşteţi pricina pentru care a primit iarăşi magnetul pe fier! învăţaţi-vă că magnetul are putere să tragă nu 5000 de litre de fier, ci 50000, dacă fierul nu are asupra sa rugină. Iar dacă va avea rugină, numaidecât îl lasă”.

Aceasta însemnează propovăduirea lui Iona cu adevărat. Că fierul însemnează firea omenească cea care locuia în niniviteni, iar magnetul, iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care opreşte şi ţine pe oameni, când se curăţesc de păcate; precum zice: Fiţi sfinţi, că Eu sunt Sfânt (însă ninivitenii se întinaseră cu păcate şi Dumnezeu i-a lăsat să se prăpădească). Şi precum eu am ajuns de am curăţat fierul de rugină şi iarăşi l-a primit magnetul, aşa a ajuns şi Iona cu propovăduirea pocăinţei. Şi noi,

75

pentru că ne-am pocăit de fărădelegile noastre, pocăinţa noastră a stat înaintea lui Dumnezeu şi milostivirea lui Dumnezeu ne-a primit ca şi la început”.

Acestea auzind atunci filosofii, pilda celui cu adevărat filosof, s-au mirat şi i-au mulţumit, însă unii dintre ei l-au zavistuit în cugetele lor şi cu chip îndemânatic au ucis pe acel binecuvântat filosof.

Ascultaţi, o, părinţi, iată că v-am spus propovăduirea lui Iona spre pildă, ca cel ce are urechi de auzit să audă şi să nu se întoarcă către altele, spre vătămarea sufletului său. Precum a desluşit acel filosof propovăduirea lui Iona, aşa şi eu vă spun: precum magnetul nu a lăsat fierul, la înălţime de patru vânturi lovindu-se, şi apoi din pricina ruginei l-a lăsat, şi iarăşi, după ce a fost curăţit, l-a ridicat magnetul; aşa este Doamna noastră, de Dumnezeu Născătoarea, Acoperământul binecredincioşilor, că a ţinut muntele acesta până în ziua de astăzi, precum magnetul pe fier. Şi dacă magnetul, fiind lucru neînsufleţit, are atâta putere, oare câtă putere şi tărie şi îndrăzneală are Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea? Singuri vedem cum ţine muntele acesta cu atotţiitoarea putere. Însă cum clatină vântul magnetul ca să lase fierul, aşa se ridică asupra acestui munte neamurile, şi în tot chipul umblă să-l răpească din mâinile Maicii Domnului, dar nu pot.

13 Athosul.

76

În sfârşit se va lăsa din mâinile ei, nu din pricina slăbiciunii ei, nici din puterea neamurilor, ci numai pentru păcatele celor ce locuiesc într-însul; pentru că acestea s-au făcut ca o rugină înaintea Maicii Domnului14. Că dacă veţi subţia gâtlejul vostru cu postul, ca pânza, şi veţi usca trupul vostru ca ţârul, dar între voi nu aveţi dragoste şi unire, cu

14 Porunca iubirii, Asociaţia pentru Isihasm, Sibiu, 2003, vol. 1-2, pag. 241, „Sfântul Munte Athos şi femeile”: „Pe 15 ianuarie 2003 Parlamentul Europei a aprobat cu o majoritate la limită (277 voturi contra 255) propunerea danezului Joke Swiebel de a ridica interdicţia femeilor de a nu intra în Muntele Athos (rânduială stabilită în anul 1050) pe motiv că se încalcă egalitatea dintre oameni şi se încalcă dreptul fundamental al cetăţenilor de a circula liber în UE”.

Agenţia de ştiri Mediafax: Recent într-o sesiune plenară a Euro-Parlamentului s-a adoptat o propunere-raport preparată de euro-deputata franceză Fode Sylla în legătură cu situaţia Drepturilor Fundamentale UE pentru 2002 care include, printre altele, o referinţă la statutul special de care se bucură comunitatea monastică a muntelui Athos din nordul Greciei.

Pe scurt, raportul face apel la guvernul Greciei să ridice interdicţia accesului femeilor în Muntele Athos.

Raportul Sylla a primit voturi negative din partea eurodeputaţilor Partidului Socialist din Grecia aflat la guvernare în prezent. După votare, şeful delegaţiei PASOK în EuroParlament D-l Katiforis a depus o declaraţie Comitetului Prezident al Parlamentului European prin care justifică poziţia luată.

Între altele, ei au menţionat că Muntele Athos beneficiază de un statut special, care a fost garantat de o declaraţie comună inclusă în tratatul de aderare al Greciei la Uniunea Europeană.

Aceasta este a doua încercare în acest an (2003) prin care parlamentarii europeni încearcă să impună ridicarea restricţiei de a intra, impusă femeilor la Muntele Athos.

77

curăţenia trupului vostru, nici un rod al dreptăţii nu aveţi.

Pentru al optulea sobor

După aceea va fi soborul al VIII-lea. Acesta va alege binele de rău, dreapta credinţă de eresuri, precum la arie, grâul de paie; grâul pentru oameni, iar paiele pentru foc. Şi va fi pace puţină vreme şi apoi iar se vor întoarce la vicleşuguri şi spre pieire.

Nu se va cunoaşte ce este frate sau soră, tată sau mamă; fiul se va împreuna cu mama lui şi nu vor cunoaşte cununie, numai vor avea o aprindere spre desfrânare; ca la Sodoma şi Gomora, şi la cele mai rele. Că fratele va avea pe sora sa în loc de soţie, şi fiul pe mama sa de soţie; va omorî fiul pe tatăl său, ca să facă desfrânare în voie cu mama sa. Şi alte mii de răutăţi se vor face şi cât vor spori răutăţile, atât şi nerodire se va face.

Iubirea de avuţii povăţuieşte spre pierzare, iar neagoniseala spre mântuire. Pentru că mântuirea omului se primejduieşte să se prăpădească de iubirea de averi. Aceasta aduce sărăcia în lume, şi prăpădeşte îmbelşugarea; aceasta pricinuieşte neînţelegeri în lume şi a intrat şi între monahi în ziua de astăzi, la aschitei şi la pustnici şi mai vârtos în toată lumea. Iubirea de argint este scaun al lui antihrist.

Precum Proorocii au proorocit venirea Domnului Hristos, aşa şi aceasta, iubirea de avuţii, a adus minciuna în lume şi preamulta îngrijire a

78

pierzării şi a fărădelegii; şi momindu-se cu minciuna, oamenii fac fărădelege, nedreptăţesc, răpesc, fiindcă adevărul l-au pierdut, iar minciuna împărăţeşte. Adevărul este întruparea Mântuitorului Hristos şi propovăduirea Evangheliei, iar minciuna este arătarea lui antihrist şi împărăţia lui, care va să aducă lipsa şi pierzarea în lume.

Multa grijă îl întunecă pe om şi el se face nesimţitor şi se face gătire spre pierzare la antihrist. Iar lucrarea acestuia este multa grijă a celor deşarte, materia lucrurilor lumii şi câştigarea metalurilor pământului. Aceasta este capul răutăţilor, povăţuirea pierzării şi stricarea mântuirii. Fiindcă se prăpădeşte mântuirea când stăpâneşte pierzarea. Oamenii s-au obişnuit spre cele ale pierzării şi s-au împrumutat de datorie grea a mântuirii lor. Că antihrist este şi gânditor şi simţitor. Simţitor va veni la vremea cea rânduită să săvârşească necredinţa şi fărădelegile lumii; precum Domnul a plinit toată dreptatea şi a ridicat păcatul lumii. Gânditor, antihrist se află şi acum în lume şi dintru început; de când a căzut din starea lui, şi lucrează răutatea lui. A amăgit pe oameni cu multa grijă a celor deşarte şi i-a făcut nesimţitori; fac desfrânare, preadesfrânare, păcatul sodomiei săvârşesc, s-au dat la neguţătoriile cele trupeşti, mâncând şi bând şi au uitat pe Dumnezeu.

Dumnezeu S-a milostivit cu facerea chivotului ca să se pocăiască, dar ei s-au dat spre cele trupeşti şi aşa, nesimţirea lor a adus potopul. Tot astfel şi astăzi, s-au dat la multa câştigare şi grija vieţii, a îndulcirii, a răpirii, a vânzării, a minciunii, a

79

desfrânării, a sodomiei, a lăcomiei, a mândriei, a necredinţei, a deznădăjduirii, a lenevirii la cele bune, a învârtoşării inimii, a pomenirii de rău, a vrajbei, a iubirii de avere, a iubirii de argint.

Precum cei iubitori de avuţii învistieresc în vasul lor răpitor, aşa şi la venirea lui antihrist. Fiindcă mai înainte se vor întuneca minţile oamenilor cu nesimţirea întunericului şi se vor întuneca oamenii de patimi, după cum zice Sfântul Apostol Pavel: Pentru că n-au primit Adevărul Evangheliei, dând cinstea şi întâietatea patimilor, i-a dat pe dânşii Dumnezeu duhului înşelăciunii, ca să se plinească întru dânşii fărădelegea.

Înmulţirea fărădelegii

Când se va înmulţi fărădelegea se vor aduna toate prihănirile şi necurăţiile lumii şi se vor învistieri într-o necurată fiică a desfrânării, care va fi locaş al preadesfrânării. Că precum Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea a fost Preacurată mai înainte de naştere şi prin naştere şi după naştere, Preasfântă Fecioară, şi a născut pe Emanuel, care n-a ştiut de păcat; aşa dimpotrivă, acea necurată fiică, mama fărădelegilor va fi, că şi mai înainte de naştere şi în naştere şi după naşterea spurcatului antihrist va fi desfrânată, necurată şi preadesfrânată în toată viaţa ei.

La această necurată se vor aduna toate fărădelegile şi o să nască pe fiul pierzării. Şi din pricina lipsirii Darului Sfântului Duh la oameni,

80

pentru păcatele şi fărădelegile lor, atunci se vor aduna şi vor învia toate fărădelegile oamenilor în pântecele ei. Şi după naşterea fiului păcatului o să vină toată lipsa la oameni.

Întâi se vor lipsi de dragoste, de unire, de curăţenie. Apoi, tot locul şi oraşul se vor lipsi de păstori temători de Dumnezeu şi de proiestoşi credincioşi; al treilea, bisericile lui Dumnezeu se vor lipsi de arhierei, de duhovnici şi de preoţi evlavioşi, precum de pe acum au început a se lipsi. După aceea o să se arate şi acest necurat, după creşterea vârstei lui şi o să se umple de putere satanicească şi o să facă semne şi minuni înaintea ochilor oamenilor celor pătimaşi, precum a făcut Chinops mincinoasă înviere şi altele; fiindcă la sfinţi nu are lucrare înşelăciunea, ci numai la cei întunecaţi de patimi (precum Marele Macarie vedea pe femeie în firea ei, iar oamenii o vedeau ca pe o iapă). Şi o să se făţărnicească cu blândeţea, ca să plece pe popoare la înşelăciunea lui şi ca să se facă împărat.

De asemenea, se va arăta paşnic şi smerit, ca să i se închine toţi. Hrana lui va fi tulburarea oamenilor; când se vor tulbura oamenii, el se va bucura. Aceasta este uitarea credinţei, a fricii lui Dumnezeu, desfrânarea, preadesfrânarea, sodomia, iubirea de avuţii, iubirea de argint, pomenirea de rău, zavistia, osândirea, minciuna, clevetirea şi celelalte răutăţi. Cu acestea o să se hrănească şi o să stăpânească toate cetăţile. Fiindcă nu va găsi altă persoană vrednică să stăpânească cetăţile, pentru aceea şi toată lumea o va stăpâni şi o să-l aibă pe

81

acesta atotţiitor. Atunci, pe cât vor păcătui, vor socoti că-şi lucrează mântuirea. Atunci o să se defaime Sfânta Evanghelie şi Biserica lui Hristos şi o să fie multă lipsă în lume, semne şi arătări de la Dumnezeu în mijlocul lipsirii, foame îndoită: gândită şi simţită.

Simţită, pentru că se va închide cerul ca în zilele lui Ilie, din pricina fărădelegilor oamenilor, şi nu va da ploaie; vor fi oamenii flămânzi şi de cuvântul lui Dumnezeu, pentru că nu se va mai găsi nici un drept cu fapte bune care să-i înveţe cuvântul mântuirii. Se va ridica binecuvântarea lui Dumnezeu de la mâncare şi de la băutură, pentru că, pe cât vor mânca mai mult, pe atât mai mult vor flămânzi. Atunci cei bogaţi îşi vor deschide comorile lor; aurul şi argintul atunci vor fi defăimate, şi se vor călca pe drumuri ca pietrele. Atunci o să se zămislească răutatea luceafărului în inimile oamenilor şi o să vieţuiască păgânătatea cu pecetea lui antihrist. Şi se va ridica harul lui Dumnezeu de la oameni, precum Scriptura zice: Nu va locui Duhul lui Dumnezeu în oamenii aceştia, fiindcă sunt trupuri. Se vor împuţina şi oamenii; vor slăbi şi vor muri pe drumuri ca păsările; cei pecetluiţi de antihrist vor mânca cărnuri de oameni morţi, neputând suferi foamea şi leşinarea, şi, mâncând trupuri moarte, vor muri şi ei.

Iar înţelesul peceţii lui antihrist este aşa: Al meu eşti şi al tău sunt, de bună voie vin, nu de silă. Vai şi amar celor pecetluiţi! O să se facă tulburare mare în lume şi auzind oamenii în altă parte de pace

82

se vor muta acolo, dar vor găsi acolo lipsă şi mai multă. Şi vor auzi de la locuitori: „O, cum aţi venit în acest blestemat loc, unde n-a rămas la noi înţelegerea omenească?”.

Atunci, văzând Dumnezeu tulburarea omenească, o să poruncească mării să-şi ia starea cea dintâi. Şi o să se urce focul cel de sub pământ din care se înfierbântă apele cele calde şi o să fiarbă apa mării, precum fierbe apa de la foc şi atunci vor înceta oamenii de a se muta din loc în loc; din fierberea mării o să se ardă faţa pământului şi o să se usuce pământul; nu va mai răsări iarbă şi copacii nu vor mai odrăsli vlăstare; izvoarele apelor se vor usca, dobitoacele şi păsările vor muri de aburii mării şi a pucioasei. Şi iată, vremea se apropie şi voi nu înţelegeţi!

Deci, Dumnezeu, purtând grijă de mântuirea oamenilor celor cu bună voinţă, o să trimită atunci pe Enoh, pe Ilie şi pe Ioan Teologul să propovăduiască şi să întărească în mărturisire pe cei puţini care se vor mântui şi să înveţe că cei care nu se vor pecetlui cu pecetea lui antihrist, se vor mântui; şi să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, fiindcă semnul Sfintei Cruci izbăveşte pe om de osânda iadului; iar pecetea lui antihrist îl dă osândei iadului.

De flămânziţi, răbdaţi, că Domnul vă va trimite ajutor dintru înălţime. Iar oamenii vor zice: „Iată câţi s-au pecetluit, s-au mulţumit”. Şi le vor zice: „Oamenii nu s-au mulţumit la însemnarea peceţii pierzării, ci înşelăciunea i-a făcut nesimţitori

83

şi nu cunosc mântuirea lor”. Oamenii cei materialnici s-au făcut diavoli şi nu simt foamea, nici setea, pentru că s-au făcut într-o unire cu dânşii; dar flămânzesc şi însetoşează mai mult decât voi de şapte ori câte şapte. Răbdaţi puţin şi veţi vedea pe cei pecetluiţi murind sufleteşte şi trupeşte. Aceia dintre voi care vor răbda, vor trăi viaţă veşnică.

Atunci antihrist, văzând pe cei trei Prooroci propovăduind adevărul şi vădindu-i înşelăciunea lui, o să se mânie şi o să poruncească să-i aducă înaintea lui. Întâi o să-i momească, zicând: „Pentru ce voi nu vă pecetluiţi cu pecetea cea împărătească?”. Atunci ei o să-l dojenească în faţă pentru înşelăciunea lui, zicându-i: „O, înşelătorule şi amăgitorule antihrist! Nu-ţi ajunge că ai pierdut atâtea suflete, ci ne amăgeşti şi pe noi să te ascultăm? Blestemată este pecetea ta şi slava ta şi cu pierzarea ta a venit şi sfârşitul lumii”.

Iar spurcatul, auzind dojana şi blestemurile care i-au făcut Sfinţii, singur o să ia sabia şi o să-i taie. Şi după moartea lor o să poruncească la ai săi să facă mulţime de răutăţi, zic: desfrânări, preadesfrânări, sodomii, ucideri, răpiri, minciuni, furtişaguri, tiranii, vânzări de oameni şi cumpărări de copii, parte bărbătească şi femeiască, şi o să facă desfrânare pe drumuri, la vedere, ca şi câinii.

Iar oamenii, având slobozenia celui spurcat, o să stingă firea omenească cu multe chipuri ale răutăţii, silindu-se simţitor şi gânditor, şi din multă răutatea lor o să se prăpădească buna cuviinţă a oamenilor şi o să-şi iasă din minţile lor din multa

84

neastâmpărare şi se vor face scurţi la trupuri ca diavolii.

Păcatul şi munca sodomitenilor

Când pângăriţii diavoli îndeamnă şi supără firea oamenilor spre lucrul cel păgânesc al sodomiei, şi mult se nevoiesc până să-i aducă pe dânşii spre lucrarea acestui urât păcat, atunci se tem a sta înaintea lor în vremea lucrării păcatului. Că întâi seamănă gândurile cele spurcate şi aprind spre poftire, iar când aceia fac învoire şi vin spre lucrare, atunci întinaţii diavoli fug îndată de la sodomiteni. Că mai bine le este să se prăpădească de pe faţa pământului şi să se mistuiască în muncile iadului, decât să se afle înaintea lor când se lucrează sodomia.

De altceva nu se tem mai mult decât de cumplitul foc şi muncă a sodomitenilor. De ce? Fiindcă nici un om nu cunoaşte acea cumplită muncă şi văpaie a sodomitenilor, ci numai diavolii o văd şi se cutremură şi se înfricoşează; că este mai cumplită decât orice altă muncă şi foc al iadului. Pentru aceea fug să nu fie de faţă, ca nu cumva să-i urgisească Dumnezeu ca cei ce sunt voitori şi îndemnători ai acestei lucrări fărădelege şi să se osândească mai înainte de vremea osândirii lor, acolo în focul osândirii sodomitenilor.

De trei lucrări se tem diavolii: întâi, de spurcata faptă a sodomitenilor; al doilea, de sodomia cea peste fire care se lucrează cu femei; a treia, de

85

malahia tăvălirii stricăciunii (bărbat cu bărbat). De aceste trei fărădelegi peste fire se tem, căci pentru aceia care fac aceste stricăciuni s-a zidit acea flacără deosebită. Că atunci când săvârşesc ticăloşii oameni îndemnaţi de diavolul aceste trei fărădelegi peste fire, fug departe ca să nu-i vadă când păcătuiesc şi să se osândească în acea cumplită şi mai înfricoşată decât toate muncile iadului, a celor ce peste fire păcătuiesc.

Diavolii se înfricoşează de această patimă pentru frica focului aceluia; pământul tremură de lucrarea cea peste fire a sodomiei. Cum îndrăzniţi şi lucraţi această înfricoşată fărădelege a sodomiei, întunecându-vă de nesimţirea voastră, nesocotind ce vor pătimi aceia care lucrează această cumplită fărădelege şi vă stricaţi curăţenia? Acum este vremea să vă păziţi. Diavolii se păzesc de focul acela, cu toate că se vor osândi acolo în ziua judecăţii celei înfricoşate. Voi însă puteţi să vă izbăviţi dacă vă veţi păzi.

Însă în ziua de astăzi, când şuieră diavolul după obiceiul lui, auzind alergaţi la şuierătura lui cu căldură şi vă învoiţi la şuierăturile poftirii desfrânării, zavistiei, nemulţumirii, nedreptăţii, a iubirii de avuţii, a malahiei, a sodomiei şi a celorlalte patimi de moarte. Şi iubiţi unele ca acestea: frumuseţea cea stricăcioasă a celor pământeşti, învistierirea celor stricăcioase, multa ameţeală a grijilor şi multa tulburare a întunecărilor. Fiindcă această patimă trupească a relei poftiri la om este o mâncătură care se mănâncă singură de cel

86

pătimaş şi se strică cu voinţa poftei lui, silindu-se cum să uneltească şi să lucreze materie de patimă a stricăcioasei îndulciri cea mult tulburătoare. Şi se întunecă cu multe chipuri de a învistieri şi se nevoieşte să zidească preafrumoase locuinţe şi palate ca să se tăvălească într-însele ca porcii în necurăţia lor.

Alte profeţii ale Sfântului Nil15

Mare nerecunoştinţă s-a arătat şi se arată, şi încă şi mai mare se va arăta din partea monahilor din muntele acesta (Athos). Şi în special se va arăta nerecunoştinţa către Maica Domnului. Pentru aceasta zic: când va veni de patru ori câte 25 ani, adică 100 de ani, de la 1775 până la 1875, oare atunci la ce stare o să ajungă viaţa monahicească? Şi după aceasta când vor mai trece de trei ori câte 25 ani, adică de la 1875 la 1950, care este în mijlocul celui de-al optulea veac de la facerea lumii, adică 7500, oare câtă tulburare are să se facă de la 7400 până la 7500? Ce răpiri o să se facă? Amestecări de sânge, (adică se vor căsători rudeniile între ele), stricări de copii, sodomii, curvii, preacurvii şi toate alte fărădelegi pierzătoare. Şi o să se certe neîncetat, şi nu o să găsească nici începutul nici sfârşitul. Şi pe urmă are să vină şi sfârşitul agarenilor (turcilor), cea mai de pe urmă şi amară iarnă. Căci atunci are să fie scârbă şi strâmtorare în toată lumea…

15 Profeţii despre Antihrist dimitriu K. Skartsiuni editura Credinţa strămoşească 2003 pag. 99-100.

87

Sunt 25 de ani de când s-a întors sfera spre mai rău, adică de la anul 1785 încoace pierzarea a stăpânit. Dar când vor trece alţi 25 de ani, la care ticăloasă stare are să înainteze lumea? Adică la 1835, şi după aceea până la anul de la facerea lumii 7500, vor fi toate răutăţile lui Antihrist… Fiindcă veacul deşartei vieţuiri şi rânduiala monahiceştii aşezări, se desparte: Cei de dimineaţă se aseamănă cu flacăra focului, cei de amiazăzi cu cărbunii cei aprinşi, iar cei de seară cu spuza cea amestecată cu cenuşa care rămâne de la cărbunii cei aprinşi… Că iubirea de argint îl face pe călugăr a urî calea cea strâmtă şi a iubi mai mult odihna şi lenevirea, care este povăţuitoare şi învăţătoare a toată răutatea. De la patriarhi până la împăraţi şi până la monahi şi la cei mai de pe urmă săraci, aceasta nu ne lasă să intrăm prin uşa cea strâmtă. Pentru că iubim cele ale lumii şi suntem pătimaşi la ele, şi cel dintâi este pântecele.

Vai, vai, o, părinţilor! Plâng şi mă vait după refacerea stării dintâi a acestui munte. Fiindcă după 1913 trecând 79 de ani se vor face toate răutăţile profeţite despre venirea lui Antihrist, ani de la facerea lumii 7500…

Sfântul Cosma Etolianul16

(1714-1779)

16 Viaţa şi Învăţăturile Cuviosului şi Sfinţitului Mucenic Cosma Etolianul, Luminătorul Greciei şi Apostolul săracilor, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 139, 141, 173-175, 180.

88

Sfârşitul lumii

Dar ce să aşteptăm? E trist să v-o spun, dar v-o spun: azi-mâine, aşteptăm secete, foamete mare, când vom da mii de galbeni (florini) şi nu vom găsi o bucată de pâine şi apă. Azi-mâine aşteptăm morţi, boli mari, când cei vii nu vor ajunge să-i îngroape pe cei morţi. Va fi un cutremur a toată lumea, care va face să cadă toate casele, şi toţi munţii şi toată lumea se va face un loc şes, marea va urca mai sus decât munţii cei mai înalţi, încât va fi cu cincisprezece coţi peste lume, stelele vor cădea din cer, soarele şi luna se vor întuneca. Cerul care se vede, pământul şi toate vor arde şi lumea va muri. Când se vor face acestea? Hristosul meu spune că acum ele se apropie repede, a ajuns cuţitul la os. Se vor face dintr-odată, ar putea să se facă şi în noaptea asta. Oare n-au şi început deja? Nu vedeţi cum au pierit animalele voastre, recoltele voastre? Cum izvoarele şi râurile s-au întors? Azi ne lipseşte una, mâine alta, şi Dumnezeu ni le dă tot mai puţin, iar noi, ca nişte nesimţiţi, nu ne gândim la ele.

Vă spun iarăşi acest lucru şi vă îndemn: chiar dacă cerul s-ar coborâ jos şi pământul ar urca sus, chiar dacă lumea întreagă va pieri, cum are să piară azi-mâine, să nu vă îngrijiţi ce va face Dumnezeu. De vă va arde trupul vostru, de vi-l va prăji, dacă vă va lua lucrurile voastre, să nu vă îngrijiţi: daţi-le, nu sunt ale voastre. De suflet şi de Hristos aveţi nevoie. Chiar dacă lumea întreagă ar cădea, nu vă va putea

89

lua acestea două, numai dacă nu le veţi da de bunăvoie. Acestea două să le păziţi, ca să nu se întâmple să le pierdeţi.

Să ne pocăim!

Acum, fraţii mei, se cade să ne gândim ce suntem: drepţi sau păcătoşi? Dacă suntem drepţi, suntem norocoşi şi de-trei-ori-fericiţi. Dar dacă suntem păcătoşi, se cade ca acum, cât avem timp, să ne pocăim de rele şi să facem cele bune. Iadul ne aşteaptă, când ne vom pocăi? Nu mâine, poimâine, şi peste un an, ci în clipa aceasta, fiindcă nu ştim ce vom păţi mâine, fiindcă Hristosul nostru ne spune să fim mereu gata (Matei 24, 44).

„Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate sunt ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, corect, desăvârşit atât pentru mine însumi cât şi pentru voi: că numai credinţa creştinilor ortodocşi bine-cinstitori e bună şi sfântă, ca să credem în ea şi să ne botezăm în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt”.

Despre preoţi harul şi datoriile lor

De aceea, vă rog, sfinţiţi preoţi, să purtaţi de grijă de mireni ca să se mântuiască şi ei şi să vă mântuiţi şi sfinţia voastră. Asemenea şi mirenii să-i cinstiţi şi arătaţi evlavie faţă de preoţii voştri şi să nu-i lipsiţi de danii şi alte plocoane, ca să aibă timp

90

să se roage lui Dumnezeu pentru sufletul vostru şi pentru viaţa voastră. Şi să ştiţi că, cu acea danie care vor să le-o daţi preoţilor, nu vă îmbogăţiţi, fraţii mei, dar dacă le-o daţi, au vreme să se roage lui Dumnezeu pentru sufletul vostru şi pentru viaţa voastră. Şi dacă se întâmplă să întâlneşti un preot şi un împărat, să-l pui pe preot să şadă mai presus de împărat. Şi dacă se întâmplă să întâlneşti un preot şi un înger, pe preot să-l saluţi înaintea îngerului, fiindcă preotul e ca vrednicie mai presus decât îngerii. Acestea să le faceţi voi, mirenii, spre binele vostru. Iar preotul, dacă vrea binele tău, să citească legea (Bisericii) să înţeleagă datoria lui. Despre sfinţiţii preoţi n-am să spun nimic. Când întâlnesc un preot, am datoria să mă plec, să-i sărut mâinile şi picioarele, şi să-l rog să se roage lui Dumnezeu pentru păcatele mele, fiindcă toţi împăraţii, toată lumea de s-ar ruga mii de ani lui Dumnezeu, nu pot să săvârşească Preacuratele Taine, dar un preot, fie el şi păcătos, poate să le săvârşească cu harul Duhului Sfânt. Şi aşa nu mai am de spus nimic. Vorbesc numai despre tine, copilul meu, care vrei să te faci preot. Se cade mai întâi să fii curat ca un înger, să înveţi carte grecească, să ştii să explici Evanghelia şi Sfânta Scriptură, şi să te faci la optsprezece ani citeţ, la douăzeci de ani ipodiacon, la douăzeci şi cinci diacon. Şi când împlineşti treizeci de ani, dacă te roagă mirenii şi episcopul, atunci să te faci preot, fără să dai un ban. Şi să ai o chilie lângă biserică, pe care să o ţii cum ţine băcanul prăvălia lui, ca la orice oră te caută mirenii

91

să te găsească. Aşa cum ciobanul colindă de jurîmprejurul oilor lui, tot aşa şi tu, preote, ai datoria, să colinzi pe la casele creştinilor ziua şi noaptea, nu ca să mănânci şi să bei şi să iei lucrurile lor, ci ca să vezi care bărbat stă rău cu femeia lui, care părinte stă rău cu copilul său, care frate stă rău cu fratele lui, care vecin stă rău cu vecinul lui, şi să-i pui să vină la iubire aceasta e datoria preotului -, şi să-ţi pui viaţa şi capul pentru creştini. Iar când liturghiseşti şi isprăveşti de citit Evanghelia, să o închizi, să o ţii în braţe şi să o explici creştinilor şi să le spui ce le porunceşte Hristos să facă, şi să te gândeşti că ciucurii care sunt la epitrahilul pe care-l ai de gât, nu sunt ciucuri, ci sunt sufletele creştinilor şi un singur suflet de pierzi dintre ele, Dumnezeu ţi-l va cere de pe gâtul tău în ziua Judecăţii. Şi să te gândeşti ce înseamnă felonul pe care-l porţi şi care n-are mâneci. Arată că preotul nu se cade să se ocupe de lucrurile lumeşti, ci să aibă întotdeauna mintea sa la cer. Şi când îţi desfaci felonul şi el se face ca două aripi, ce anume arată? Arată că, dacă faci fapte bune ca un înger, ai să zbori şi să te duci în Rai. Şi aşa cum îţi speli cămaşa şi-i scoţi murdăria şi abia apoi o porţi, tot aşa şi când vrei să liturghiseşti, dacă nu plângi mai întâi, ca să-ţi speli şi cureţi sufletul tău cu lacrimi, să nu îndrăzneşti să te cumineci cu Preacuratele Taine. Dacă faci aceasta, vei fi cu adevărat mai presus decât îngerii şi nu sunt vrednic nici să mă plec să-ţi sărut picioarele. Dar dacă eşti nevrednic, neînvăţat, needucat, întinat cu păcate ca mine, şi te duci şi dai bani (episcopului)

92

şi-ţi cumperi epitrahilul (preoţia), să ştii, părinte, că nu-ţi cumperi epitrahilul, ci Iadul şi vei arde pururea. Şi când preotul se îngraşă şi spune Evanghelia după care spune atâtea minciuni şi atâtea blasfemii, vai preotului aceluia!, mai bine era să stea departe şi să-şi plângă păcatele ca să se îndure Dumnezeu să-l bage fără epitrahil în Rai, decât să-l ducă cu epitrahil în Iad să ardă pururea.

În vechime, atunci când oamenii voiau să pedepsească pe cineva, făceau jurământ şi spuneau: „Să-ţi dea Dumnezeu să te pună împreună cu preoţii ce se vor afla în veacul al optulea (mileniul al optulea de la facerea lumii)!”. De aceea, fraţii mei, cu anevoie pot astăzi să se mântuiască patriarhii, preoţii, duhovnicii şi dascălii, fiindcă acum suntem în veacul al optulea (mileniul al optulea) din care au trecut şi două sute optzeci de ani (anul 7280 = 1772). De aceea vă sfătuiesc, sfinţiţi părinţi, acum cât mai aveţi timp, să şedeţi şi să citiţi ca să înţelegeţi câtuşi de puţin ce spune Sfânta Evanghelie.

Bucuraţi-vă că sunteţi ortodocşi!

Acum la sfârşit vă propun aceasta: Să vă bucuraţi şi să vă veseliţi de mii de ori că v-aţi învrednicit să fiţi şi voi creştini ortodocşi binecinstitori şi să plângeţi şi să vă tânguiţi pentru necinstitorii-de-Dumnezeu, necredincioşi şi eretici, care umblă în întuneric, în mâinile diavolului.

93

Sfântul Tihon din Zadonsk17

(1724-1783)

Noi, slavă lui Dumnezeu, încă nu am pierit; bunătatea lui Dumnezeu încă ne mai rabdă, încă ne mai îndeamnă la pocăinţă; încă mai putem să ne pocăim şi să ne mântuim. Ei bine, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne pocăim, ca să ne mântuim. Să ne sârguim de acum înainte a ne păzi de păcate, că prin acestea marele nume al lui Dumnezeu este necinstit; şi să-I mulţumim din inimă lui Dumnezeu, care rabdă păcatele noastre, şi să ne ruşinăm de noi înşine, că ne-am purtat cu atâta neruşinare înaintea lui Dumnezeu şi nu I-am dat cinstea şi slava cuvenită. Să ne îngrijim a face aceasta atâta vreme cât bunătatea lui Dumnezeu încă ne mai rabdă şi ne îndeamnă la pocăinţă, ca nu cumva fiind nepăsători faţă de bunătatea lui Dumnezeu să facem cunoştinţă pe pielea noastră cu lucrarea dreptăţii Lui: că nu este deşert cuvântul lui Dumnezeu, ci este adevărat la fel ca Dumnezeu Însuşi, şi ce vesteşte, aceea negreşit va fi şi se va împlini. Se va împlini ceea ce s-a zis: va răsplăti fiecăruia după faptele lui.

„Creştinii care trăiesc fără frică de Dumnezeu, care nu fac adevărată pocăinţă şi sunt lipsiţi de roade

17 Sfântul Tihon din Zadonsk, Îndatoririle creştinului faţă de Dumnezeu, Editura Sofia, Bucureşti, 2002 pag. 155, 161-162.

94

aduc ei, oare, jertfă lui Dumnezeu?”. Nicidecum. Ai văzut în ce stă jertfa creştină. Acei creştini nu se străduiesc să facă acele lucruri, prin urmare nu aduc nici o jertfă lui Dumnezeu.

„Dar mulţi dintre ei zidesc biserici, îmbracă evangheliile în aur şi argint, cos veşminte pentru biserică, aduc lumânări şi tămâie”. Cu nimic nu le folosesc acestea, fiindcă ei rămân neîndreptaţi şi nepocăiţi, fiindcă lui Dumnezeu, deoarece este duh (v. Ioan 4, 24), nu Îi bineplăcem decât prin jertfa duhovnicească, adică prin credinţă, prin supunerea voii noastre faţă de voia Lui şi prin celelalte roade ale credinţei. Iar ei, deşi fac faptele arătate mai sus, nu vor să aducă lui Dumnezeu jertfa ascultării, fără de care nimic nu Îi place lui Dumnezeu. Pe deasupra, mulţi dintre ei clădesc biserici Domnului din piatră sau lemn, însă pe cele însufleţite le părăsesc sau, şi mai rău, le strică. Evanghelia o împodobesc, dar de învăţătura Evangheliei nici cu un deget nu vor să se atingă ş.a.m.d. Mulţi cos veşminte preoţeşti şi mai fac şi altele, însă pe cei goi nu îi îmbracă şi, mai rău, îi despoaie pe alţii şi mai fac şi alte nedreptăţi.

„Dar mulţi merg la biserică ca să se roage, să Îl slăvească, să Îl cânte şi să Îi mulţumească lui Dumnezeu!”. Nici asta nu le foloseşte fiindcă ei cu gura cântă şi mulţumesc lui Dumnezeu, însă cu inima stau departe de El, precum spune Dumnezeu despre ei: Se apropie de Mine poporul acesta cu gurile lor şi cu buzele lor Mă cinstesc, dar inima lor departe stă de Mine (Matei 15, 8) şi prin viaţa lor

95

cea nelegiuită necinstesc şi hulesc numele lui Dumnezeu.

„Şi atunci, se află într-o stare primejdioasă?” cu adevărat primejdioasă, fiindcă sunt supuşi osândei veşnice dimpreună cu închinătorii la idoli, cu care deopotrivă se află în rătăcire şi nu-L cinstesc pe singurul Dumnezeu, ci îşi jertfesc voinţa şi sufletul păcatului şi prin păcat diavolului dacă nu se vor întoarce fără făţărnicie şi nu se vor pocăi.

„Şi ei cred în Dumnezeu?” nicidecum, căci credinţa adevărată face roade bune şi de lucrurile rele se depărtează iar ei Îl mărturisesc pe Dumnezeu, însă cu inima şi faptele se leapădă de El, precum învaţă Apostolul (Tit 1, 14). Despre aceştia vei afla mai multe din cele ce urmează. Totuşi, tu nu te uita la ei şi la credinţa lor şi la faptele lor, ci ia aminte la ce ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu şi tâlcuitorii lui, Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii.

Sfântul Ignatie Briancianinov18

(1807-1867)

Un oarecare părinte din Egipt a avut odată o stare de răpire şi prin har a fost martor al unei vedenii duhovniceşti. I s-au arătat trei călugări stând la malul mării. De pe celălalt mal a răsunat către ei

18 Sfântul Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani sau Binecuvântare pentru ospăţul Mirelui, Fundaţia Dosoftei, Bucureşti 2003, pag. 159, 161, 163-165.

96

un glas care zicea: „Luaţi aripi şi veniţi la Mine”, îndată doi călugări au primit aripi de foc şi au zburat repede la malul celălalt. Al treilea a rămas pe loc. A început să plângă şi să suspine, în sfârşit, i s-au dat şi lui aripi, dar nu de foc, ci unele neputincioase şi a început să zboare deasupra mării cu mare trudă şi caznă. Adesea puterile îl lăsau şi se cufunda în mare, dar văzând că se îneacă, începea să se tânguiască cu jale. Apoi cu ultimele puteri se ridica din mare, din nou zbura încet şi jos, dar puterile îi slăbeau iarăşi şi, din nou cădea în vâltoare. Cu un efort disperat striga cu deznădăjduire, se ridica şi, istovit cu totul, a trecut marea în zbor. Primii doi călugări închipuiau monahii timpurilor de început, al treilea pe cei ai timpului din urmă, săraci atât ca număr cât şi ca sporire.

Dumnezeu îi încununează pe nevoitorii de astăzi nu mai puţin decât pe cei de demult, deşi nevoinţele celor dintâi nu sunt atât de vădite precum ale celor de-al doilea. Nu trebuie să dezarmăm în faţa ispitelor şi să nu dăm curs slăbiciunii, deznădejdii, inactivităţii. Dimpotrivă, să ne arătăm cât mai atenţi şi cât mai sârguincioşi în păzirea poruncilor evanghelice, îndeplinind poruncile ni se vor deschide ochii sufleteşti şi vom putea să descoperim nenumăratele vicleşuguri ale vrăjmaşului, acea ingeniozitate perversă cu care ispitele sunt combinate şi apoi puse în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, în aparenţă slabe şi mai puţin virulente, urmăresc asemenea

97

necazurilor şi năpastelor puternice din vechime, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă creştinismul adevărat de pe pământ, lăsându-i doar o pojghiţă subţire pentru o foarte comodă amăgire. Vom vedea că ispitirile uşoare, gândite însă şi executate cu viclenie infernală de Satana, acţionează cu mult mai mare succes decât ispitirile grele, vădite şi directe.

„Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” (Matei 18, 7), zice Domnul. Căci venirea smintelilor şi a dezastrului moral din pricina acestora sunt uneori de la Dumnezeu. Către sfârşitul veacurilor, în lume smintelile se vor întări şi se vor răspândi într-o asemenea măsură: „încât din pricina înmulţirii fărădelegii iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12); atunci: „Fiul Omului când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” (Luca 18, 8), pe pământul lui Israel; Casa lui Israel biserica, va fi „izbăvită prin sabie”, de asaltul ucigător al ispitelor şi al patimilor datorită cărora: „Munţii lui Israel, au fost mult timp pustiiţi” (Iezechiel 38, 8). Vieţuirea întru Dumnezeu va deveni foarte anevoioasă. Va fi aşa, fiindcă cel ce va trăi în mijlocul smintelilor şi faţă către faţă cu ele nu se va putea să se sustragă înrâuririi acestora. Aşa cum gheaţa sub acţiunea căldurii îşi pierde soliditatea şi se preface în apă fluidă, tot astfel şi inima, plină de intenţii bune, supusă fiind influenţei ispitelor, în mod permanent, slăbeşte şi se schimbă devenind nestatornică.

98

Vieţuirea întru Dumnezeu va deveni foarte grea din cauza amploarei pe care o va lua apostazia, a generalizării acesteia, înmulţindu-se apostaţii, care vor continua să-şi zică creştini şi vor păstra aparenţa de creştini, se va ajunge uşor la persecutarea adevăraţilor creştini; înmulţindu-se cei ce-şi vor renega de fapt credinţa creştină, aceştia vor urzi nenumărate uneltiri împotriva adevăraţilor creştini şi vor ridica nenumărate piedici în calea dorinţei lor de mântuire şi de slujire lui Dumnezeu, aşa cum arată Sfântul Tihon de Voronej şi Zadonsk. Ei vor lucra împotriva robilor lui Dumnezeu atât făcând uz de forţa autorităţii, cât şi prin clevetire, sau prin uneltiri viclene, prin felurite tentaţii, şi prin persecuţii cumplite.

Mântuitorul lumii, în timp ce era persecutat, a găsit cu greu adăpost în îndepărtatul şi neînsemnatul sat Nazaret, pentru a se ascunde acolo de Irod şi de cărturarii, fariseii, preoţii şi arhiereii iudeilor care-L urmăreau cu ura lor. Tot astfel şi în timpurile din urmă adevăratul călugăr cu greu va găsi un îndepărtat şi neluat în seamă loc de refugiu, pentru ca să-L slujească acolo pe Dumnezeu, într-o relativă libertate şi să nu cedeze forţei constrângătoare a apostaziei şi a renegaţilor, slujitori ai lui Satana. O, vremuri nenorocite! O, situaţie dezastruoasă! O, degradare morală, neluată în seamă de omul supus simţurilor firii, dar cu mult mai primejdioasă decât cele mai zgomotoase năpaste materiale! O,

catastrofă care începe în timp şi care nu se isprăveşte în timp, ci trece în veşnicie! O,

99

nenorocirea nenorocirilor, e înţeleasă numai de adevăraţii creştini şi de adevăraţii călugări, dar este trecută cu vederea de cei pe care îi doboară şi-i dă pieirii, tăvălugul apostaziei.

Socotindu-ne pe noi martori ai unei asemenea viziuni duhovniceşti, să rostim, din văpaia ispitelor, acea mărturisire şi acel imn de slavă pe care l-au rostit cei trei fericiţi tineri, în cuptorul de foc al Babilonului. Fie ca iubirea noastră să se unească cu a întregii omeniri, ce se află risipită pe toată faţa pământului; în numele întregii omeniri, ca unii ce dorim să o înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, să rostim, înălţând la cer, spovedanie, despre noi şi despre toată omenirea; şi doxologie în faţa lui Dumnezeu, pe care să le revărsăm înaintea Lui prin această smerită rugăciune, pentru noi şi pentru toată omenirea:

„Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat şi preamărit este Numele Tău în veci Că drept eşti în toate câte ai făcut nouă, şi lucrurile Tale sunt adevărate şi drepte căile Tale şi toate judecăţile Tale adevărate. Tu ai dat hotărâri drepte în toate relele ce ai făcut să vină asupra noastră şi asupra cetăţii celei sfinte a părinţilor noştri, Ierusalimul; că în adevăr şi dreptate ai adus acestea peste noi din pricina păcatelor noastre. Că am păcătuit şi am făcut fărădelege, depărtându-ne de la Tine. Şi am greşit în toate, şi poruncile Tale n-am ascultat, nici le-am păzit, nici le-am făcut, după cum ne-ai poruncit nouă, ca să ne fie bine. Şi toate câte ai adus şi ai făcut nouă în dreaptă judecată

100

sunt. Tu ne-ai dat în mâinile vrăjmaşilor noştri, oameni fără lege şi cei mai răi dintre nelegiuiţi.

Nu ne părăsi pe noi pentru totdeauna, pentru Numele Tău, şi nu strica legământul Tău. Şi nu depărta mila Ta de la noi. Ci cu suflet zdrobit şi cu duh umilit să fim primiţi de Tine. Să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după îndurarea Ta şi după mulţimea milei Tale. Şi ne scoate pe noi după minunile Tale, şi dă mărire Numelui Tău, Doamne ” (Cântarea celor trei tineri 1, 2-19).

„Nu am moştenit pocăinţa, pentru că încă nu îmi văd păcatul meu. Păcatul nu pot să mi-l văd atâta vreme cât mă îndulcesc de păcat şi îmi îngădui gustarea lui fie şi numai cu gândurile şi cu încuviinţarea inimii.

Păcatul poate să şi-l vadă numai acela care cu o voinţă hotărâtă s-a desfăcut de orice prietenie cu păcatul, care s-a sculat priveghind şi păzind porţile sale cu sabia scoasă din teacă cu cuvântul lui Dumnezeu; cel care goneşte şi taie cu această sabie păcatul, în orice chip s-ar apropia de el.

Celui care săvârşeşte această mare faptă, învrăjbindu-se cu păcatul, smulgând de la el cu sila mintea, inima şi trupul aceluia Dumnezeu îi dă un mare dar: VEDEREA PĂCATULUI SĂU.

Fericit sufletul ce a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinţilor, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minţii vindecate de orbire prin

101

Dumnezeiescul har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învaţă să cerem de la Dumnezeu cu post şi cu metanii vederea păcatelor noastre.

Fericit sufletul care neîncetat învaţă Legea lui Dumnezeu! În aceasta el poate să vadă chipul şi frumuseţea Omului Nou; punându-se alături de acesta, el poate să-şi vadă şi să-şi îndrepte neajunsurile” 19 20 21

O mărturie a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

(1787-1868)

Sfântul Calinic a trăit mai aproape de noi, între anii 1787-1868, şi este ctitorul mânăstirii Cernica din apropierea oraşului Bucureşti, capitala

României, căreia i-a fost stareţ timp de 31 de ani. În prezent, în biserica mare a mânăstirii se află racla cu sfintele moaşte ale cuviosului, care necontenit fac minuni şi dau tămăduiri de tot felul de boli sufleteşti şi trupeşti.

Stareţul Calinic, fiind om sfânt, mare nevoitor şi cu alese daruri duhovniceşti, în jurul lui

19 Despre înşelare, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999, pag. 117.

20 Dimitriu K. Skartsiouni Profeţii despre Antihrist, Editura Credinţa Strămoşească, 2003, pag. 102.

21 Arhimandritul Atanasie Baldovin, Viaţa şi nevoinţele cele monahale ale Preacuviosului Episcop al Râmnicului Noului Severin D. D. Calinic, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1899, în Revista Biserica Ortodoxă Română,(Anul 22), 1898-1899, pag. 1019-1020.

102

se adunaseră mulţi monahi şi chiliile din insula Sfântului Nicolae erau neîncăpătoare, fiind trebuinţă de noi chilii. De aceea se gândea să facă o mânăstire mai mare, în cealaltă insulă a Sfântului Gheorghe. Nu-i mai rămânea acum decât să înceapă lucrul, însă stareţul Calinic stătea la îndoială şi amâna începutul. Ce se întâmplase? Un zvon circula în ţară că nu peste mult timp, adică în 1848, aveau să aibă loc mari evenimente, un sfârşit de lume, un început de lume nouă. Frământat de aceste gânduri, într-una din nopţi, întorcându-se la chilie de la slujba utreniei şi aşezându-se ca de obicei pe scaunul său căci aşa obişnuia să se odihnească cuviosul, şezând pe un scaun şi niciodată întins pe pat -, în acel moment s-a aflat cu trupul în picioare, aievea nu în vis, în cealaltă insulă a Sfântului Gheorghe, având de-a dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae şi de-a stânga pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care îl mustrau de ce nu a început zidirea mânăstirii în această insulă, pentru care deja primise bani. Cuprins de frică şi de cutremur, stareţul Calinic a răspuns: “Iertaţi-mă, sfinţilor ai lui Dumnezeu, dar citind eu unele prevestiri despre viitor, am crezut că la anul 1848 va fi sfârşitul lumii”. Atunci sfinţii i-au zis: “Uită-te spre răsărit”. Şi ridicând cuviosul ochii spre răsărit, nu se mai vedea cerul, ci numai o mare lumină dumnezeiască, iar el spăimântându-se, a căzut la pământ zicându-i: “Priveşte acum la răsărit şi vei

103

vedea taina cea mare a Providenţei”. Şi fiind întărit de darul lui Dumnezeu, Sf. Calinic a văzut pe cer pe Sf. Treime, aşa cum este zugrăvită pe sfintele icoane, iar dedesupt, pe un mare pergament luminos

22

era scris cu litere mari: 7500 ani de la Adam. Atunci sfinţii care îl susţineau pe braţe, i-au zis: “Vezi că nu la 1848 va fi sfârşitul lumii, ci sfârşitul lumii va fi când se vor împlini 7500 de ani de la Adam? Aşadar, au adăugat sfinţii, începe îndată a zidi marea mânăstire a Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Sfântul Ioan din Kronştadt23

(1829-1908)

Descoperire cerească arătată în vis

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu această descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloşia

22 Notă. Asupra acestei cifre găsim referiri precise şi la următorii sfinţi: Sf. Moise Egipteanul, Sf. Ierarh Nifon al Constanţianei, Sf. Nil Athonitul, Sf. Cosma Etholianul, la care se adaugă şi Sf. Ierarh Calinic de la Cernica.

23 Petru Botsi: Portretul unui Sfânt, Ioan de Kronstadt, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 5-12.

104

noastră. Scriu şi-mi tremură mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârşit, ca să descriu tot ce-am văzut!

Această vedenie a fost aşa: după rugăciunea de seară m-am culcat să mă odihnesc puţin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot uşor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetişor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareţ, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să spun ceva, dar limba nu mi se supunea. Stareţul m-a însemnat cu semnul crucii, şi mi s-a făcut uşor şi vesel pe suflet.

După aceea mi-am făcut eu singur semnul crucii.

Mi-a arătat apoi, cu toiagul, spre peretele de la asfinţit. M-am uitat într-acolo. Stareţul a desenat pe perete următoarele cifre: 1913, 1914, 1917, 1924, 1934. Apoi, dintr-odată, peretele a dispărut, iar eu l-am urmat pe Stareţ, mergând peste un câmp verde. Şi am văzut o mulţime mare de cruci de lemn, mii de cruci pe morminte: cruci mari de lemn, de lut, şi de aur.

L-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt aceste cruci?”. El mi-a răspuns cu blândeţe: „Ale celor care

105

au pătimit pentru credinţa în Hristos şi pentru cuvântul lui Dumnezeu au fost ucişi şi au devenit mucenici!” şi iarăşi am mers mai departe.

Deodată am văzut un râu plin cu sânge, şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ce sânge este acesta? Atât de mult s-a vărsat!”. Stareţul a privit în jur, zicând: „Acesta este sângele dreptmăritorilor creştini!”. mi-a arătat apoi spre un nor, şi am văzut mai multe sfeşnice albe arzând, care începură să cadă la pământ, unele după altele, cu zecile, cu sutele. Şi căzând la pământ, se stingeau, prefăcându-se în praf şi cenuşă. După aceea Stareţul mi-a zis: „Vino şi vezi!” şi am văzut pe nori şapte sfeşnice arzând. Şi am întrebat: „Ce înseamnă aceste sfeşnice căzătoare?”. „Aşa vor cădea în erezie Bisericile Domnului, iar cele şapte sfeşnice de pe nori sunt cele şapte Biserici Apostoleşti şi Soborniceşti, care vor rămâne până la sfârşitul lumii”.

Stareţul mi-a arătat apoi în sus, şi atunci am văzut şi am auzit cântarea îngerilor. Ei cântau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!” Mulţime multă de norod înainta cu lumânări în mâini, cu feţe radioase şi vesele. Erau acolo arhierei, monahi, monahii, şi un mare număr de mireni, tineri, adolescenţi şi chiar copii. L-am întrebat pe minunatul Stareţ: „Aceştia cine sunt?”. „Aceştia toţi au pătimit pentru Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi pentru sfintele icoane!”. l-am întrebat pe Marele Stareţ, dacă pot să mă alătur şi eu la această procesiune?

106

Stareţul a răspuns: „E prea devreme pentru tine, mai rabdă, nu este binecuvântare de la Domnul!”.

Şi am văzut iar un sobor de prunci, care au pătimit pentru Hristos din pricina lui Irod regele şi au primit cununi de la împăratul Ceresc. Şi iarăşi am mers mai departe, şi am intrat într-o biserică impunătoare.

Am vrut să-mi fac cruce, dar Stareţul m-a oprit: „Nu se poate! Aici e urâciunea pustiirii!”. Această biserică era tare mohorâtă. Pe masa din altar stea peste stea; în jur ardeau lumânări de smoală care trosneau ca vreascurile; potirul era plin cu ceva rău mirositor; prescurile însemnate cu stele; în faţa prestolului stătea un preot cu faţa cătrănită, iar sub prestol o femeie, roşie toată, cu stea în frunte, striga de răsuna biserica: „Slo-o-bo-o-da-a!” (Sunt liberă!).

Doamne fereşte, ce grozăvie! Oamenii aceia începură să alerge ca nişte smintiţi în jurul prestolului, să ţipe, să şuiere, să bată din palme şi să cânte cântece dezmăţate. Şi deodată a străfulgerat, s-a auzit bubuitul unui tunet năpraznic, pământul s-a cutremurat, şi biserica s-a prăbuşit: şi femeia, şi oamenii aceia, şi preotul s-au prăvălit cu toţii în adâncul beznei în abis. Doamne fereşte şi apără, ce grozăvie!

Am privit înapoi. Stareţul se uita la ceva, m-am uitat şi eu. „Părinte, spune-mi, ce este cu această înfricoşătoare biserică?” – «Aceştia-s „cetăţenii cosmosului”, ereticii, cei ce au părăsit sfânta şi

107

soborniceasca Biserică şi au primit inovaţiile, care sunt lipsite de harul lui Dumnezeu; în astfel de biserică nu se posteşte şi nu poţi să te împărtăşeşti!» M-am înfricoşat, zicând: „Doamne, vai nouă, ticăloşilor moarte!”. Stareţul m-a liniştit însă, spunându-mi: „Nu te scârbi, ci roagă-te!” şi iată, am văzut o mulţime de oameni care se târau chinuiţi de o sete cumplită, iar în frunte aveau stele. Când ne-au zărit, au început să strige: „Sfinţi părinţi, rugaţi-vă pentru noi. Atât de greu ne este, însă nu putem să ne rugăm. Taţii şi mamele noastre nu ne-au învăţat Legea lui Dumnezeu. N-avem nici numele lui Hristos, n-am primit Sfântul Mir, nici pe Duhul Sfânt, iar semnul crucii l-am refuzat!”. Şi au început să plângă.

L-am urmat pe Stareţul care mi-a făcut semn cu mâna: „Vino şi vezi!” şi am văzut o grămadă de trupuri neînsufleţite, mânjite cu sânge. M-am speriat foarte şi l-am întrebat pe Stareţ: „Ale cui sunt trupurile acestea?”.

„Acestea-s trupurile celor din cinul monahicesc, care au refuzat să primească pecetea antihristică şi au suferit pentru credinţa lui Hristos, pentru Biserica apostolească. Pentru asta s-au învrednicit de sfârşit mucenicesc, murind pentru Hristos. Roagă-te pentru robii lui Dumnezeu!”.

Deodată Stareţul s-a întors spre nord, făcându-mi semn cu mâna. M-am uitat şi am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate şi scorpioni ce se căţărau, zbierau, îşi înfigeau colţii. L-am văzut pe Ţar, şezând pe tron. Cu faţa palidă,

108

plină de bărbăţie, citea rugăciunea lui Iisus. Deodată, a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit şi am plâns amarnic. Stareţul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II în linţoliu alb. Pe cap o cunună de rămurele înfrunzite; cu faţa palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Şoptea încetişor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creştini, că am murit curajos, ca un Ţar mucenic pentru credinţa lui Hristos şi Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostoleşti să slujească o panihidă frăţească pentru mine, păcătosul. Să nu căutaţi mormântul meu!”.

Apoi totul a dispărut în ceaţă. Am plâns mult şi m-am rugat pentru Ţarul mucenic. De frică îmi tremurau mâinile şi picioarele. Stareţul a rostit: „Voia lui Dumnezeu! Roagă-te şi spune-le la toţi să se roage!… Vino şi vezi!” şi iată, am văzut zăcând o sumedenie de oameni morţi de foame, unii rodeau iarbă şi verdeaţă. Cadavrele altora erau sfâşiate de câini şi o duhoare cumplită umplea tot locul.

Doamne, nu mai au oamenii credinţă! Din gura lor ies cuvinte de hulă, pentru asta vine mânia lui Dumnezeu! şi iată, am văzut o movilă înaltă de cărţi şi printre ele se târau nişte viermi ce răspândeau o duhoare insuportabilă. L-am întrebat pe Stareţ, ce fel de cărţi erau acelea? – „Cărţi ateiste, hulitoare de Dumnezeu, care-i vor sminti pe toţi creştinii prin învăţături străine!” Dar, îndată ce Stareţul s-a atins

109

cu toiagul de cărţi, ele s-au aprins şi vântul a împrăştiat cenuşa.

După aceasta m-am uitat şi am văzut o biserică. Pe jos, de jur împrejur se tăvăleau vrafuri de pomelnice. M-am aplecat, vrând să le citesc, Stareţul însă mi-a zis: „Aceste pomelnice zac de mulţi ani şi preoţii le-au uitat: nu le citesc, nu au timp, iar cei răposaţi roagă să fie pomeniţi!”. Am întrebat: „Şi atunci, când vor fi pomeniţi?”. Stareţul a răspuns: „Îngerii se roagă pentru ei!”.

Am pornit mai departe, şi Stareţul mergea aşa de repede, încât de-abia reuşeam să mă ţin după el.

„Vino şi vezi!” a spus Stareţul. Şi am văzut o masă mare de oameni, gonită din urmă de nişte draci urâcioşi, care-i băteau cu pari, cu furci şi cu căngi. L-am întrebat pe Stareţ: „Aceştia cine sunt?”.

Stareţul a răspuns: „Aceştia-s cei ce s-au lepădat de sfânta credinţă şi de Biserica Apostolească şi Sobornicească şi au schimbat credinţa”. Erau acolo preoţi, monahi şi monahii, mireni, care au nesocotit Taina cununiei, beţivi, hulitori de Dumnezeu, clevetitori. Feţele lor erau straşnice, iar din gură ieşea o duhoare respingătoare. Lovindu-i fără milă, demonii îi mânau într-o prăpastie îngrozitoare, din care izbucneau flăcări sulfuroase cu miros greu. M-am înspăimântat foarte şi mi-am făcut semnul crucii: „Izbăveşte-ne, Doamne, de o aşa soartă!”.

Şi iată, am văzut o mulţime de oameni, tineri şi bătrâni, îmbrăcaţi în straie ciudate, cărând o stea imensă în cinci colţuri; la fiecare colţ atârnau câte

110

doisprezece draci; în centru, satana însuşi sta proţăpit cu nişte coarne zdravene, cu căpăţâna de paie, iar din gură îi curgeau balele veninoase peste norod, de-a valma cu cuvintele: „Sculaţi voi cei pecetluiţi cu blestemul…” Imediat s-a prezentat un cârd de draci, punându-le la toţi peceţile: pe frunte şi la mâna dreaptă. L-am întrebat pe Stareţ: „Asta ce-nseamnă?”. – „Acestea-s peceţile antihristului”. mi-am făcut semnul crucii şi l-am urmat pe Stareţ. Deodată el s-a oprit, arătând cu mâna spre răsărit. Şi iată, am văzut un sobor mare de oameni cu chipurile vesele, cu cruci în mână, pretutindeni lumânări aprinse; în mijloc se afla un prestol înalt, alb ca zăpada: pe prestol crucea şi Evanghelia, deasupra prestolului, în aer o coroană împărătească de aur. Pe coroană era scris cu litere aurite: „Pentru puţină vreme”, în jurul prestolului stăteau patriarhii, episcopii, preoţii, monahii, monahiile, mirenii. Toţi cântau: „Slavă lui Dumnezeu în ceruri şi pe pământ pace!”.

De bucurie mi-am făcut semnul crucii, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate! Deodată Stareţul a făcut un semn cu crucea în sus de trei ori şi am văzut o grămadă de cadavre zăcând în sânge omenesc, iar pe deasupra zburau îngerii, luând sufletele celor ucişi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi cântând: „Aliluia!” Mă uitam şi plângeam amarnic. Stareţul m-a luat de mână, poruncindu-mi să nu plâng: „Voia lui Dumnezeu! Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit, vărsându-şi preacuratul Său sânge pentru noi. Aşa şi cei ce nu vor primi pecetea

111

antihristului toţi îşi vor vărsa sângele, dobândind mucenicia şi luând cununa cerească!”.

Stareţul s-a rugat mai apoi pentru robii lui Dumnezeu şi a arătat spre răsărit. Se împliniră cuvintele Proorocului Daniel despre „urâciunea pustiirii”.

Şi iată, am văzut desluşit cupola templului de la Ierusalim. Sus, pe cupolă, era înfiptă steaua. În interiorul templului se înghesuiau milioane de noroade, şi încă alţii mai încercau să pătrundă înăuntru. Am vrut să-mi fac semnul crucii, dar Stareţul m-a oprit, zicând: „Aici este urâciunea pustiirii!”. Am intrat şi noi în templu. Era plin de lume: am văzut tronul, peste tot ardeau lumânări de seu; pe tron sta imperatorul în porfiră de culoare stacojie; pe cap avea coroană de aur cu stea. L-am întrebat pe Stareţ: „Cine este acesta?”. El a răspuns: „Antihristul!”. De statură înaltă, cu ochii ca jăratecul, cu sprâncenele negre, având cioc, fioros la faţă, viclean, perfid, straşnic.

Sta cocoţat pe tron cu mâinile întinse spre popor, iar la degete avea gheare ca de tigru şi răcnea: „Eu sunt imperatorul şi dumnezeul şi stăpânitorul. Cine nu va primi pecetea mea, aceluia, moarte!”. Toţi au căzut la pământ şi i s-au închinat, iar el a început să le pună peceţi pe frunte şi pe mâini, ca să primească pâine şi să nu moară de foame şi sete. Între timp, slugile antihristului au adus câţiva oameni cu mâinile legate, ca să-i silească să i se închine. Dar ei au zis: „Noi suntem creştini, şi credem în Domnul nostru Iisus Hristos!”.

112

Antihristul într-o clipă le-a tăiat capetele şi s-a vărsat sânge creştinesc. După aceea au adus un tânăr la tronul antihristului, ca să i se închine lui, dar tânărul a strigat cu glas tare: „Eu sunt creştin, cred în Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu eşti trimisul şi sluga satanei!”. – „La moarte!” a răcnit antihrist. Iar cei ce primiseră pecetea, cădeau la pământ şi se închinau lui.

Deodată s-a auzit un tunet, au strălucit mii de fulgere, lovind cu săgeţi de foc în slujitorii antihristului. O săgeată uriaşă a strălucit fulgerător şi o vâlvătaie de foc a căzut drept în capul antihristului, coroana s-a făcut ţăndări: milioane de păsări zburau sfâşiindu-i pe slujitorii antihristului cu ciocurile lor. Am simţit cum Stareţul m-a luat de mână şi am mers mai departe. Şi am văzut iar mult sânge creştinesc. Atunci mi-am amintit de cuvintele sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă: „şi va fi sânge… până la zăbalele cailor!”. Doamne Dumnezeule, mântuieşte-mă! şi am văzut îngerii zburând şi cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu!”.

Stareţul a privit înapoi şi a zis: „Nu te mâhni, sfârşitul lumii este aproape! Roagă-te lui Dumnezeu. Domnul este milostiv cu robii Săi”.

Timpul era pe sfârşite. Stareţul a arătat spre răsărit, apoi a căzut în genunchi, rugându-se: m-am rugat şi eu cu el. După aceea Stareţul începu să se desprindă cu repeziciune de la pământ, înălţându-se spre cer: de-abia atunci mi-am amintit că nu ştiam cum îl cheamă, şi am strigat: „Părinte, care îţi este

113

numele?”. – „Serafim de Sarov!”, răspunse blând Stareţul: „Să scrii tot ce-ai văzut pentru creştinii pravoslavnici!”.

Deodată, deasupra capului a răsunat parcă un clopot imens şi, auzindu-i dangătul, m-am trezit.

„Doamne, blagosloveşte şi ajută-mă pentru rugăciunile Marelui Stareţ! Tu mi-ai descoperit această vedenie cerească mie, păcătosului Tău rob Ioan, iereul din Kronştadt! 1901”.

Această remarcabilă „Descoperire cerească…” a protoiereului Ioan din Kronştadt, marele purtător de duh şi închinător al Ţării Ruseşti a circulat vreme îndelungată în manuscris, fiind copiată şi răspândită de către credincioşi.

În anii de restrişte această viziune a slujit creştinilor prigoniţi drept mângâiere şi consolare.

Când bate vântul aprig de miazănoapte şi soarele se ascunde în nori măcar pentru o clipă, se face întuneric şi frig. Aşa se întâmplă şi cu sufletul creştinesc după îndepărtarea de la el a harului Sfântului Duh. Din nepăsarea lui şi după ascunderea Soarelui Dreptăţii Hristos în urma lenevirii şi neîmpărtăşirii lui cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, în suflet se face frig şi întuneric. Astfel, atât în lumea văzută cât şi în cea duhovnicească toate sunt legate de legea cauzelor şi efectelor, şi ca atare 24

24 Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, Editura Sofia, Bucureşti 2004, pag. 120-121, 152, 155-156.

114

făpturile cuvântătoare, zidite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt datoare să se ţină în apropierea Soarelui gândit al Dreptăţii a lui Hristos, şi să fie luminate de El fără contenire prin credinţă şi prin rugăciunea cea cu osârdie şi prin împărtăşirea Dumnezeieştilor Lui Taine. Dar ce se întâmplă cu cei care se depărtează cu totul de acest Soare al vieţii, de această Lumină Veşnică hristos prin părerea de sine, viclenie, trufie, prin viaţă necurată şi necredinţă şi nu se roagă şi nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine? O, ei se află în întunericul diavolesc şi viaţă nu au în sine, după nemincinosul cuvânt al Mântuitorului, şi partea lor în viaţă, în moarte şi după moarte va fi de plâns în vecii nesfârşiţi.

Cu adevărat, aproape este ziua venirii Înfricoşatului Judecător spre Judecata tuturor oamenilor, fiindcă a venit deja apostazia proorocită şi s-a descoperit deja înainte-mergătorul lui Antihrist, al fiului pierzării, potrivnicul, ce se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau se cinsteşte cu închinare… Taina fărădelegii se şi lucrează, doar că nu se va săvârşi până ce va fi luat din mijloc cel care o opreşte acum(2 Tes. 2,3-4).

În hulirea credinţei ortodoxe i-a întrecut pe toţi contele Lev Tolstoi, lepădat cu desăvâşire de Dumnezeu, închinător al propriului „eu”, închinător al raţiunii omeneşti oarbe. În virtutea mincinos înţelesei libertăţi a cugetării şi a închinării la oarba

115

raţiune omenească, el a tăgăduit pe Dumnezeu, a tăgăduit şi facerea lumii, şi căderea omului, şi rezidirea lui, şi îndeobşte toată istoria sfântă, toată credinţa, toată nădejdea bună, dreaptă, de Dumnezeu dăruită oamenilor a lepădat tot ce e sfânt şi n-a lăsat omenirii nimic afară de păcatele, durerile, necazurile, bolile, morţile sale, fără vreo luminare, fără vreo nădejde într-o lume mai bună, veşnică. Aceasta este libertatea veacului de acum şi a omenirii apostate de acum? Asta e libertate, să omori de tot credinţa şi nădejdea poporului?

Păcătuit-au strămoşii noştri, dar ei numeau păcat păcatul iar liberalii de acum se străduie să îndreptăţească păcatul ca şi cum el ar fi un lucru legiuit. Luaţi păcatele poftei trupeşti: după învăţătura lor, toate acestea nu sunt doar simple slăbiciuni ale firii omeneşti, ci şi legi ale firii, cerinţe ale ei. Se află între ei unii care îşi fac dumnezeu chiar din pofta trupească, ca în vechime închinătorii Afroditei.

Stareţul Varsanufie de la Optina

(1845-1913)

Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumătate şi jumătate, ci numai bărbaţi, care trăiesc în 25

25 Mitropolitul Meletie de Previza, Stareţul Varsanufie, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2002, pag. 180-181; 93; 139.

116

mare parte cu mintea (femeile trăiesc mai mult cu inima şi sentimentul), îi aud adeseori plângându-se că trăim într-o epocă grea, că azi are libertate completă orice fel de învăţătură ateistă şi erezie, că Biserica s-a făcut ţinta atacurilor multor duşmani. Şi că începe să stăpânească frica ca nu cumva aceste valuri sălbatice ale necredinţei şi ale eresurilor s-o înece. Eu însă le spun:

nu vă neliniştiţi. Nu vă temeţi pentru Biserică. Ea nu se va pierde. „Porţile iadului n-o vor birui”. Ea va rezista până la a doua Venire. Nu purtaţi grijă pentru Biserică, ci trebuie să vă temeţi mai degrabă pentru voi înşivă. Pentru ce epoca noastră este foarte grea? Ce anume o face să fie grea? Iată ce: faptul că azi este foarte uşor ca cineva să apostazieze de la Hristos. Iar când se întâmplă aşa ceva a venit pierzarea.

Toţi cei ce urmează lui Hristos, cuvioşii Lui, vor împărăţi împreună cu El. Dar cunoaştem şi alţi oameni, care s-au îngrijit să urmeze şi să imite nu pe Hristos, ci pe satana. Cu siguranţă cunoaşteţi şi astfel de predicatori şi învăţători. Dacă nu şi lucrările lor, cel puţin numele lor: Nietzsche, Renan şi alţii. Ce au făcut? Au răsturnat principiile morale. Care va fi partea lor când ei au făcut tot ce au putut ca să semene diavolului în orice cruzime şi în orice murdărie? După moartea lor, ce altceva i-a putut aştepta decât căderea în stăpânirea aceluia? Un proverb rusesc spune: „Fă-te cu sila frate fratelui tău”. Cei ce se silesc a-I plăcea lui Hristos, vor împărăţi cu El. „Fă-te cu sila frate fratelui tău”. Azi

117

este foarte uşor să cazi de la Hristos şi să ajungi în ghearele stăpânitorului întunericului. Mergi pe stradă şi într-o vitrină vezi expusă o carte, care se pare că vorbeşte despre dumnezeirea lui Hristos. Atunci gândul îţi spune: „Hai, cumpăr-o şi citeşte-o!”. E bine ca omul să nu dea importanţă unui astfel de gând, ci să cugete: „Cine mi-a adus acest gând?”. Cine altul decât diavolul, de vreme ce cartea are ca scop să defaime învăţătura Bisericii? Un altul a mers, a cumpărat-o, a citit-o şi a trecut de partea cealaltă; s-a lepădat de Hristos.

Unde este începutul căderii? În gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? Altfel ar fi putut şi el să fie sfânt.

Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Să nu uităm că şi în cele mai înfricoşătoare căderi se ascunde mila cea nesfârşită a Domnului. Într-un chip de neînţeles şi de nepătruns nouă Domnul „ne zideşte”. Chiar şi pierderea părinţilor duhovniceşti este, în planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră. Crede-mă!

Odată a venit la mine (la mărturisire) un schimonah şi mi-a spus:

Părinte, am ajuns la deznădejde. Nu văd în mine nici o schimbare spre mai bine. Şi am mai luat pe deasupra şi marea schimă îngerească. Şi ştiu că Domnul va cerceta cu de-amănuntul care a fost cu adevărat monah şi care a fost numai un purtător de

118

schimă. Cum să mă îndrept? Cum să mor păcatului? Îmi simt toată slăbiciunea.

ai dreptate, i-am spus. Am dat „faliment” cu totul. Dacă Domnul ne va judeca după lucrurile noastre, ne vom pierde în vecii vecilor, deoarece nu avem nimic să-I aducem.

mai este oare vreo nădejde de mântuire?

sigur că este. Rosteşte cât poţi de des rugăciunea şi le lasă pe toate în mâinile lui Dumnezeu.

dar care este folosul rugăciunii, dacă nu participă la ea şi mintea şi inima?

un folos uriaş. Se ştie că rugăciunea are mai multe trepte. De la rostirea simplă a cuvintelor rugăciunii până la rugăciunea făcătoare de minuni. Şi chiar de ne-am afla pe treapta cea mai de jos a rugăciunii, dar şi atunci ea ne este foarte folositoare şi mântuitoare. Uneltirile vrăjmaşului nostru se depărtează de la omul care rosteşte rugăciunea. Iar unul ca acesta cu siguranţă se va mântui.

am înviat, a strigat schimonahul. De acum înainte nu voi mai cădea în trândăvie şi în deznădejde.

Stareţul Nectarie de la Optina26

(1853-1928)

26 Viaţa Sfântului Stareţ Nectarie de la Optina, traducere din limba rusă de Preot Prof. Teoctist Caia, Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos, 2002, pag. 83-88.

119

În convorbirile sale, Stareţul Nectarie nu o dată a prevestit timpurile grele care aveau să vină curând, pregătindu-şi fiii duhovniceşti pentru încercările viitoare. Cu mult timp înainte de revoluţie, Domnul i-a descoperit vederea catastrofei ce avea să fie.

Odată, Părintele Nectarie i-a destăinuit lui Serghie Nilus, că cineva dintre călugări (nu el însuşi) a avut un vis deosebit. Era ca şi cum mergea spre Uşile Împărăteşti, iar acolo i se arată imaginea fiarei apocaliptice. Monstrul şi-a schimbat de trei ori înfăţişarea, rămânând însă aceeaşi fiară.

Chiar după revoluţie, Stareţul Nectarie a povestit această vedenie, pe care o avusese un monah cu mult timp înainte de răzmeriţă. Şezând în pridvorul chiliei sale el a văzut deodată că totul a dispărut: şi casele, şi copacii şi în locul lor, până la cer, şiruri de sfinţi; iar între rândul de sus şi cer rămăsese un spaţiu foarte mic şi monahului i s-a descoperit că atunci când acest spaţiu se va umple va veni sfârşitul lumii.

„Iar spaţiul era deja foarte mic”, a spus Stareţul.

Devreme, încă din 1910, Nilus a consemnat alte cuvinte prooroceşti ale Stareţului despre ceea ce văzuse în vis. „Acest vis a durat aproape toată noaptea”, spunea Părintele Nectarie. Nu pot să vă relatez toate detaliile, căci ar dura prea mult. Iată esenţialul: văd o câmpie imensă, unde are loc o

120

bătălie cumplită între nenumărate gloate de apostaţi şi o mică oaste de creştini. Toţi apostaţii sunt foarte bine înarmaţi şi duc lupta după toate ştiinţele războiului; creştinii sunt însă fără arme. Eu, cel puţin, nu văd la ei nici o armă. Şi deja se poate ghici, spre îngrozirea mea, deznodământul acestei lupte inegale: survine momentul biruinţei totale a gloatelor de apostaţi, deoarece dintre creştini nu a mai rămas aproape nimeni. Îmbrăcaţi sărbătoreşte, apostaţii, împreună cu soţiile şi copiii lor triumfă şi deja sărbătoresc victoria… Deodată, un grup neînsemnat de creştini, printre care sunt femei şi copii, execută un atac neaşteptat împotriva apostaţilor şi într-o clipă imensa câmpie de luptă se acoperă de trupurile oştii atee şi toată nenumărata adunătură este nimicită şi, pe deasupra, spre uimirea mea, fără ajutorul vreunei arme. Şi l-am întrebat atunci pe un ostaş creştin, ce stătea lângă mine:

cum aţi putut înfrânge această nenumărată oaste?

dumnezeu ne-a ajutat! a fost răspunsul.

dar cu ce? întreb eu. Doar nu aţi avut nici un fel de arme.

cu ce s-a nimerit, a răspuns oşteanul.

Cu aceasta s-a sfârşit visul meu”, a încheiat Stareţul.

Când un frate a fost certat de faţă cu Părintele Nectarie pentru pasiunea sa de a aduna cărţi, acesta, spre tulburarea multora, l-a încurajat: „Curând va fi o foamete de cărţi duhovniceşti, nu se vor putea procura cărţi duhovniceşti. Este bine că el îşi face o

121

bibliotecă duhovnicească, un tezaur duhovnicesc. Ea va fi foarte, foarte folositoare”. Şi mai departe a povestit despre vedenia catastrofei, descoperită vederii lui duhovniceşti: „Timpurile grele vin chiar acum. În lume a sosit numărul şase şi vine numărul şapte. Vine veacul tăcerii. Vei tăcea, vei tăcea, spunea Stareţul şi lacrimile i se rostogoleau pe obraji… Şi iată, Măria Sa nu va mai fi el însuşi, câte umilinţe nu va îndura… Anul 1918 va fi şi mai greu: Măria Sa şi toată familia vor fi ucişi. Da, acest împărat va fi mare mucenic”, confirma el. Stareţul s-a dus la el în chilie şi vreun ceas şi jumătate s-a rugat acolo. După rugăciune a ieşit concentrat, a luat de mână pe fiul său duhovnicesc şi i-a zis: „Eu ştiu foarte multe despre tine, dar nu orice cunoştinţă îţi va fi de folos. Va veni foamete, vei flămânzi… va veni timpul când şi mănăstirea noastră va fi distrusă. Şi atunci cred că voi veni şi eu în sat la voi. Atunci să mă primiţi, pentru dragostea lui Hristos. Să nu mă refuzaţi. Nu voi avea unde să mă duc”.

Nina D., prin anii ’20, l-a întrebat pe Stareţul Nectarie:

se spune că toate semnele celei de A Doua Veniri s-au împlinit…

nu, nu toate, a răspuns Părintele. Desigur şi cei ce au o vedere simplă observă că multe se împlinesc, dar celor duhovniceşti li se descoperă mai înainte. Biserica era un cerc imens în întreg orizontul, iar acum este un cerculeţ. Iar în ultimele zile înainte de venirea lui Hristos ea îşi va păstra acest chip: un singur episcop ortodox, un singur

122

preot ortodox, un singur laic ortodox. Eu nu îţi spun că nu vor mai fi biserici, dar Ortodoxia se va păstra doar în acest chip. Tu ia aminte la aceste cuvinte, şi înţelege că aşa va fi în întreaga lume.

Şi monahia Nectaria l-a întrebat pe Stareţ despre sfârşitul lumii. El a răspuns: „De ce mă întrebaţi pe mine, cel cu minte mărginită? mergeţi la monahii din Optina”. Sunt oameni care se ocupă cu cercetarea semnelor sfârşitului lumii, dar nu se îngrijesc de sufletele lor. Oamenii nu au nici un folos dacă ştiu timpul celei de A Doua Veniri. „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Matei 26, 41), a spus Mântuitorul. Înseamnă, deci, că nu trebuie să ghicim evenimentele. La timpul lor toate vor fi descoperite.

Toate acestea vor fi, dar acestea sunt o mare taină. În zilele lui Noe, Dumnezeu, timp de o sută de ani, a spus că va fi potopul, dar oamenii nu au crezut, nu s-au pocăit, şi dintr-o mulţime de oameni s-a găsit doar un singur drept cu familia lui. Aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Matei 24, 37).

Mulţi, cunoscând darul proorocesc al Părintelui, îl întrebau: „Ce ne aşteaptă pe noi?”. Stareţul Nectarie răspundea: „Sfântul Serafim a prevăzut revoluţia şi schisma bisericească, dar spunea: „Dacă în Rusia se vor păstra doar câţiva credincioşi ortodocşi, Dumnezeu o va milui; iar noi avem astfel de drepţi”. Oamenii aveau presimţirea unor catastrofe sociale. Toate acestea se simt prin instinct, precum furnicile. Dar credincioşii nu au pricini să se teamă, căci pe ei îi ocroteşte harul. În ultimele timpuri, credincioşilor li se vor întâmpla

123

aceleaşi lucruri care li s-au întâmplat Apostolilor înainte de Adormirea Maicii Domnului. Fiecare credincios, oriunde ar fi, va fi adus pe nori în Corabia-Biserică. Doar cei ce se vor afla în ea vor fi mântuiţi”.

Şi nu o dată repeta: „Ţineţi cu tărie Ortodoxia… Noi trăim acum timpuri însemnate în Apocalipsă, cele despre care îngerul a strigat: „Vai de cei ce trăiesc!” înainte de venirea lăcustelor. „Istoria ne arată că Dumnezeu conduce popoarele şi dă lecţii de morală întregii lumi”. Viaţa socială se măsoară cu anii, secolele, mileniile, dar principalul este: „A fost dimineaţă, a fost seară, ziua întâi” (Facerea 1, 5). „Va veni ziua rugăciunilor, învăţa Stareţul pe fiii săi duhovniceşti. În timp ce lucrezi, spune rugăciunea lui Iisus: mai întâi cu buzele, apoi cu mintea, apoi ea singură trece în inimă”. Şi le dădea o rugăciune compusă de el însuşi, pe care le poruncea să o înveţe pe de rost: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care vei veni să judeci viii şi morţii, miluieşte-ne pe noi păcătoşii, iartă căderile noastre în păcat din această viaţă şi ne acoperă pe noi de faţa antihristului în pustia tainică a mântuirii Tale”. Şi făcea o observaţie: „Cele mai grele dureri ale noastre sunt asemenea înţepăturilor insectelor, în comparaţie cu durerile veacului ce va să fie”.

Despre viitorul Rusiei prezicea că peste ani de încercări ea se va trezi şi nu va fi bogată materialiceşte, dar va fi bogată cu duhul, şi la Optina vor fi din nou şapte luminători, şapte stâlpi.

124

Cu puţin timp înainte de revoluţie, Stareţul îi spunea lui Serghei Nilus: „Atâta timp cât se mai menţine la Optina stăreţismul făgăduinţele lui se vor împlini. Când vor sigila „bordeiele” stăreţeşti şi vor pune lacăte la uşi, atunci te vei putea aştepta la toate”.

Şi iată că acele timpuri au venit…

Sfântul Inochentie al Odessei

(sec. al XIX-lea)

Despre biruinţa Sfintei Cruci

Este lucru vrednic de toată lauda şi stima, când soldatul se mândreşte cu stindardul sub care se află, cu stindardul care-l îmbărbătează în timp de campanie, îi merge înainte pe câmpul de luptă şi-l duce la biruinţă şi glorie. Dar şi creştinul, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, este soldatul lui Hristos, soldatul duhului şi al credinţei ( Tim. 2, 3) şi, prin urmare, şi el trebuie să aibă propriul stindard cu care să se mândrească şi să se laude, care să-i meargă pretutindeni înainte şi să-i arate care dintre numeroasele căi ale vieţii este adevărata cale a mântuirii şi să-l întărească în această cale. Un astfel de stindard al creştinismului nu poate fi altul decât Crucea, acel semn de biruinţă cu care Domnul nostru Iisus Hristos a călcat puterea morţii şi a învins stăpânirea iadului şi pe care El l-a dăruit următorilor Săi, ca pe o armă tare şi pecete sfântă a împărăţiei Sale.

125

De aceea întreaga viaţă a creştinului, de la naştere până la mormânt, trebuie să fie călăuzită de stindardul crucii. Chiar de la sfântul botez, când pentru prima oară primeşte numele de creştin, omul intră sub stindardul crucii, intră în rândurile ostaşilor lui Hristos. Din acest moment, semnul sacru al crucii nu trebuie să-l mai părăsească pe creştin nici un singur minut. Cu acest semn, ca şi cu o pecete sfântă, trebuie să se însemneze spre a se deosebi de lumea necredincioşilor; pe acest stindard, ca pe o armă tare a puterii dumnezeieşti neînvinse, trebuie să se rezeme în lupta cu vrăjmaşii mântuirii în toate zilele vieţii sale; în fine, creştinul, ca un bun ostaş al lui Hristos, nici chiar în timpul morţii nu trebuie să lase din mână stindardul crucii şi, în adevăr, creştinul şi în mormânt se pogoară tot cu crucea în mână.

Ce se întâmplă însă cu soldatul care nu se mândreşte cu stindardul său şi-l pierde din vedere? Un astfel de soldat niciodată nu se va încununa cu lauri de biruinţă. Răpiţi stindardul armatei celei mai mari şi mai victorioase din lume şi ea nu numai că va înceta de a mai fi victorioasă, chiar va înceta chiar să mai existe. Cu atât mai mult va trebui să se întâmple acest lucru cu armata spirituală care luptă pentru lucrul mântuirii. Pierzându-ne stindardul credinţei noastre creştine, noi slăbim, ne împuţinăm cu spiritul şi negreşit pierdem lupta, deoarece, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, stindardul crucii se deosebeşte de toate celelalte stindarde din lume, pentru că el este totodată arma cu care se câştigă biruinţele asupra vrăjmaşilor nevăzuţi; fără cruce, creştinul nu poate sta tare şi neclintit, după cum nu poate sta nici soldatul fără armă.

126

Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel se întristează amarnic că unii, fiind creştini numai cu numele, nu ţin cu demnitate stindardul crucii, ba chiar îl aruncă şi se fac vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. „Mulţi umblă, zice el, despre care adesea v-am vorbit, iar acum şi plângând vă vorbesc, că sunt vrăjmaşi ai lui Hristos; al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele şi a căror mărire este în ruşinea lor, căci cugetă cele pământeşti” (Filip. 3, 18-19).

Având în vedere, fraţilor, reproşul pe care Apostolul îl face celor ce nu se îngrijesc de slava crucii lui Hristos, suntem datori să luăm seama foarte bine şi să vedem: nu cumva necinstim şi noi cu ceva stindardul sfânt al credinţei noastre creştine?

Sfântul Iona de la Odessa27

(1855-1924)

„Cum aş putea să-mi las slujba şi turma în aceste vremuri atât de cumplite? Ar fi un păcat de neiertat” 28.

„Nu mi-e frică de moarte. Dumnezeu conduce totul. Să distrugi religia este curată utopie. Fiţi sigur că religia se va întări cu atât mai mult în rândul poporului, cu cât va fi mai persecutată de sovietici”.

27 Protoiereu Mihail Polski, Noii martiri ai pământului rus, Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos, 2002, pag. 284.

28 Sfântul Iona a fost preot de mir; sfintele moaşte i se păstrează în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Odessa.

127

Sfântul Tihon29, Patriarhul Moscovei

(1865-1925)

Mult iubiţi Părinţi şi fraţi!30

Tocmai am răspuns cu formula rituală „mulţumesc şi primesc”, dar ar trebui mai degrabă să plâng.

Cât de grea este această ascultare! Câte lacrimi cere ea! Şi mai ales în aceste vremuri atât de tulburi!

Precum Moise, spun şi eu lui Dumnezeu: „De ce-l chinui, Doamne, pe robul tău? De ce pui pe umerii mei greutatea unui popor întreg?”. Da! De acum înainte pe mine se reazemă povara tuturor bisericilor din Rusia şi soarta mea este să-mi jertfesc zilnic viaţa pentru ele.

Facă-se voia Domnului! El, Care îmi impune această sarcină, va şti să-mi uşureze povara.

Gândul că această alegere s-a îndeplinit şi cu voia Prea Sfintei născătoare de Dumnezeu, a cărei sfântă icoană a vegheat asupra celor două adunări, este pentru mine o încurajare şi o mângâiere!

29 Protoiereu Mihail Polski, Noii martiri ai pământului rus, Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munte Athos, 2002, pag 198-203.

30 Cuvânt pe care l-a ţinut când a fost ales Patriarh al Rusiei în anul 1917.

128

Mă adăpostesc sub Sfântul ei Acoperământ, rugând-o să mă întărească şi să cruţe acest oraş şi întreaga Rusie de mizerie şi de suferinţă.

Eu sunt cel mai mic dintre fraţii mei, cum era David. Şi totuşi Domnul a îngăduit să fiu ales.

Cine sunt eu, Doamne? De ce m-ai chemat?

Doamne! Binevoieşte acum să-l binecuvântezi pe robul Tău. Dă-i inimă luminată şi minte înţeleaptă spre cârmuirea poporului Tău pe calea mântuirii. Fă-l să ardă de dragoste pentru fiii Bisericii Tale!

Lărgeşte această inimă! Lucrarea unui episcop este o faptă de iubire.

Iată restabilită Patriarhia în Rusia, dar în nişte vremuri foarte ameninţătoare, sub salve de focuri nimicitoare.

Pentru a reface ordinea în Biserică, conducătorul ei va trebui să ia cu siguranţă nişte măsuri restrictive pentru a-i îndrepta pe răzvrătiţi.

Plângând ca Profetul Ilie, putem şi noi spune: „Doamne, fiii Rusiei au părăsit credinţa Ta, ei au distrus altarele Tale şi au tras în biserici şi în lăcaşurile sfinte din Kremlin; i-au masacrat pe preoţii Tăi! Dar, precum oarecând Profetului, vocea Ta murmură încetişor inimilor noastre: „Am încă şapte mii de oameni care nu şi-au plecat genunchii în faţa Baal-ului modern, şi care nu l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu ” (I Regi 19, 14).

Şi aud parcă vocea Domnului care îmi spune: Mergi! Şi adună-i pe cei datorită cărora mai dăinuie

129

încă pământul rus, dar nu părăsi oile rătăcite şi vrednice de milă, sortite pierzaniei şi morţii. Du-le să pască într-o păşune binefăcătoare. Adu înapoi oaia cea pierdută, gândeşte-te la oaia cea rănită, întăreşte-o pe cea bolnavă, dar lipseşte-te de oaia grasă şi neascultătoare.

Fie ca Păstorul Cel mai mare să-mi vină în ajutor, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale şi ale Sfinţiţilor Patriarhi moscoviţi. Să ne binecuvânteze pe toţi cu harul Său. Amin.

Într-un mesaj adresat credincioşilor, în care descria persecuţiile împotriva credinţei creştine şi masacrele bestiale ale nevinovaţilor ucişi fără să fi fost judecaţi, Patriarhul scria: „Ne întoarcem cu profundă durere spre aceşti monştri şi le adresăm un avertisment de care să se teamă: Smintiţilor! Reveniţi-vă! Încetaţi masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veşnic în viaţa viitoare şi de un blestem înfricoşător asupra urmaşilor voştri aici pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtaţi încă numele de creştin, căci prin naştere aţi aparţinut Bisericii Ortodoxe”.

Şi voi, credincioşi copii ai Bisericii lui Hristos, depărtaţi-vă de acest neam ucigaş, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Îndepărtaţi pe cel rău din mijlocul vostru” (I Corinteni 5, 13).

Ei smulg Bisericii puterea şi bunurile ei datorită armelor ucigaşe, dar voi rezistaţi prin

130

puterea credinţei, îndreptând către Domnul rugăciunile voastre de cerere.

Dacă e necesar să suferim pentru Hristos, vă îndemn, copii mult iubiţi ai Bisericii, să suferiţi împreună cu noi! (Scrisoare pastorală din 19 ianuarie 1918).

Tuturor vă lansez o chemare, vouă păstorilor şi vouă episcopilor, fii şi fiice întru Hristos: Grăbiţi-vă să propovăduiţi pocăinţa! Rugaţi-vă să înceteze acest conflict fratricid şi aceste distrugeri!

Chemaţi la pace, la dragoste, la unire!

În sfârşit, într-un mesaj pe care l-a adresat Consiliilor comisarilor poporului cu ocazia primei aniversări a revoluţiei, Patriarhul le spunea:

Când aţi luat puterea, îndemnând poporul să aibă încredere în voi, i-aţi făcut promisiuni. Cum le-aţi respectat?

I-aţi dat, cum scrie în Evanghelie, o piatră în loc de pâine, un şarpe în loc de peşte (Matei 7, 9-10).

Aţi schimbat patria pe o Internaţională lipsită de suflet. Aţi împărţit naţiunea în tabere duşmane, aţi aruncat-o într-un război fratricid, de o cruzime nemaiîntâlnită.

Aţi înlocuit iubirea creştină prin ură. În loc să aduceţi pacea, aţi stârnit în chip artificial lupta între clase, folosindu-vă de muncitori şi de ţărani, datorită mirajului revoluţiei mondiale… 31

31 Scrisoare pastorală din 19 ianuarie 1918.

131

Aţi promis libertatea, dar fiecare se simte ameninţat şi trăieşte cu groaza percheziţiei, a jafului, a arestării, a deportării, a execuţiei.

Încălcaţi această libertate, cu atât mai mult în ceea ce priveşte credinţa creştină, victimă a blasfemiilor şi nelegiuirilor din presa voastră.

Aţi acaparat bunurile Bisericii care i-au fost date de generaţii de credincioşi.

Aţi închis o parte din mănăstiri şi biserici şi interziceţi accesul în Kremlinul Moscovei, acest loc scump întregului popor creştin.

Preot Iosif Trifa32

(1888-1938)

Căinţa fiului pierdut este chipul căinţei adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sineşi. El nu se gândeşte şi nu plănuieşte cum să-şi scuze rătăcirea când va ajunge în faţa tatălui, ci îşi depune toată greşeala lui şi toate lacrimile lui în rugăciunea: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta!»… (Fiul cel pierdut, Ed. a III-a, 1998, pag. 39-40)

Sunt în viaţa noastră clipe binecuvântate când ne apucă dorul mântuirii, când se trezeşte în noi dorul, dorinţa de a-L căuta pe Mântuitorul şi

32 Pr. Iosif Trifa, Cuvinte de aur, cugetări şi îndemnuri duhovniceşti, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2001, pag. 436-438.

132

mântuirea. Ferice de cel ce ştie folosi aceste clipe binecuvântate! (Zacheu, Ed. a V-a, 1999, pag. 14).

Aceasta e cerinţa şi pregătirea sufletească pentru primirea Duhului Sfânt: retragerea din zgomotul lumii, retragerea din păcate, rugăciunea stăruitoare şi dorinţa după mântuire Sufletească. (Tâlcuirea evangheliilor, Ed. a V-a, 200, pag. 202).

Căinţa şi hotărârea noastră contra păcatelor trebui să fie însoţite şi de întoarcerea la Dumnezeu, altcum mântuirea sufletului nu câştigă nimic. Atâţia şi atâţia oameni îşi plâng păcatele, dar nu se lasă de ele. Atâţia şi atâţia oameni îşi pun în gând să se lase de răutăţi, dar nu se lasă… (Fiul cel pierdut, Ed. a IlI-a, 1998, pag. 42).

Căinţa, numai singură, încă nu e mântuirea. Oricâte lacrimi ar ploua din ochii noştri, oricât de mare ar fi ploaia lacrimilor noastre în noaptea cea fioroasă a păcatului încă nu se poate face ziuă până nu răsare „soarele”, până nu soseşte lumina Celui Răstignit pe Crucea Golgotei pentru păcatele noastre şi mântuirea noastră. Căinţa trebuie să ne ducă la picioarele Crucii. Peste lacrimile noastre trebuie să cadă Sângele Crucii. A te căi înseamnă a cădea plângând în braţele Crucii! Lângă păcat, lângă căinţă, trebuie pusă Crucea Golgotei… (Oastea Domnului, nr. 49, 1934, pag. 3).

133

Vremurile ce le trăim nu sunt vremuri schimbate, ci sunt vremuri biblice… Trăim vremuri biblice! Trăim vremuri ce strigă după noi să ne trezim din răutăţi… Vremurile noastre sunt glasul celui ce striga în pustie: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor!” (Trăim vremuri biblice, Ed. a III-a, 2000, pag. 5-6).

Pentru noi nu are prea mare însemnătate întrebarea despre când se va sfârşi lumea. Pentru noi are rost întrebarea despre cum va fi sfârşitul nostru. Pentru acest sfârşit trebuie să fim totdeauna gata. Pentru mine sfârşitul lumii şi venirea Domnului este sfârşitul vieţii mele, este ziua şi ceasul când voi muri. Pentru acest sfârşit trebuie să mă pregătesc (Trăim vremuri biblice, Ed. a III-a, 2000, pag. 11).

Trăim vremuri biblice! Oamenii suspină după vremuri bune…, oamenii aşteaptă vremuri de uşurare, dar nici bine nu ne va veni până nu ne vom întoarce la Tatăl Ceresc. Din urgiile vremurilor noastre numai o singură cale de scăpare avem: să ne împăcăm cu Tatăl Ceresc, „să facem pace cu El, da, să facem pace!” (Isaia 27, 5).

(Trăim vremuri biblice, Ed. a III-a, 2000, pag. 32).

Semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi

134

mărturisi fără nici o ruşine trecutul său şi păcatele sale… (Tâlcuirea evangheliilor, Ed. a V-a, 2000, pag. 117).

Din pricina păcatelor şi a necredinţei noastre sunt toate relele. Să ne întoarcem la Dumnezeu şi, ca prin minune se vor schimba toate, spre bine, după cum este scris: Toate lucrează împreună spre binele celor ce se tem de El… (Lumina Satelor, nr. 11, 1922).

Sfântul Serafim de Viriţa33

(1866-1949)

„Domnul este puternic să ridice lucrători ai Săi dacă Îl vom ruga. Hai să ne rugăm şi să cerem, şi atunci şi din pietre Domnul îi va ridica pe aleşii Săi“.

„În cele mai grele timpuri se va mântui mai uşor acela care în măsura puterilor sale se va nevoi cu rugăciunea lui Iisus, trecând de la chemarea numelui Fiului lui Dumnezeu la rugăciunea neîncetată“.

La întrebarea unui fiu duhovnicesc despre viitorul Rusiei, stareţul i-a zis să se apropie de geam şi să privească. Acela a văzut Golful Finic şi o

33 Alexandru Trofimov, Sfântul Serafim de Viriţa(1866- 1949), Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 59-62.

135

mulţime de vapoare care navigau sub diferite pavilioane.

cum să înţeleg aceasta? l-a întrebat el pe batiuşka.

Stareţul a răspuns:

va veni o vreme când va fi în Rusia o înflorire duhovnicească. Se vor deschide multe biserici şi mănăstiri şi chiar cei de alte credinţe vor veni să se boteze la noi pe astfel de corăbii. Dar aceasta nu va fi pentru mult timp, ci pentru aproximativ 15 ani, iar apoi va veni antihristul.

Va veni vremea când Rusia va fi sfâşiată în bucăţi. La început o vor împărţi, iar apoi vor începe să jefuiască bogăţiile ei. Occidentul va concura în toate felurile posibile la distrugerea ei şi va da partea ei răsăriteană până la o vreme în stăpânirea Chinei. Extremul Orient îl vor acapara în mâinile lor japonezii, iar Siberia chinezii, care vor veni în Rusia, se vor face căsătorii mixte, iar în final prin viclenie şi perfidie vor lua teritoriul Siberiei până la Urali. Când China va voi să treacă mai departe, Occidentul se va opune şi nu va permite.

Multe ţări se vor întoarce împotriva Rusiei, dar ea va rezista, pierzând mare parte din pământurile sale. Acesta este războiul despre care spune Sfânta Scriptură şi proorocii că va deveni pricină pentru unirea întregii omeniri. Oamenii vor înţelege că nu se poate trăi aşa pe mai departe fiindcă tot ce este viu va pieri şi vor alege un

136

guvern unic care va fi antecamera împărăţirii lui Antihrist.

Apoi vor începe prigoanele asupra creştinilor; când în adâncul Rusiei vor ieşi primele eşaloane din oraşe trebuie să se grăbească cineva să iasă între primii, căci mulţi dintre cei ce vor rămâne vor pieri.

Va veni împărăţia minciunii şi răului. Va fi atât de greu, atât de dificil şi îngrozitor încât să nu dea Dumnezeu să trăieşti până atunci. Dar noi nu vom prinde acele vremuri.

Dacă oamenii din toată lumea, toţi până la unul, în acelaşi timp s-ar fi pus în genunchi să se roage măcar cinci minute lui Dumnezeu spre a prelungi viaţa, ca să mai dea Domnul vreme de pocăinţă. Dacă poporul rus nu va veni la pocăinţă, se poate întâmpla iarăşi să se ridice fratele împotriva fratelui.

Va veni vremea când nu prigoana, ci banii şi înşelăciunile lumii acesteia îi vor îndepărta pe oameni de Dumnezeu şi vor pieri mai multe suflete ca în vremea prigoanei ateiste. Pe de o parte vor înălţa cruci şi vor auri cupole, iar pe de altă parte se va instaura împărăţia minciunii şi răului. Biserica adevărată totdeauna va fi prigonită, iar să se mântuiască cineva va putea numai prin boli şi amărăciuni, căci prigoanele vor avea un caracter cât mai subtil şi neprevăzut, înfricoşător va fi să ajungă cineva la acei ani“.

137

Stareţul vorbea despre rolul important al tineretului în viitoarea renaştere a Bisericii. El spunea că vor veni vremuri (şi deja au venit!!) când destrăbălarea şi decăderea moravurilor tinerilor vor atinge ultimele limite, cele mai de jos. Aproape că nu vor rămâne din cei nedepravaţi. Ei vor considera că totul le este permis pentru satisfacerea poftelor şi plăcerilor, în bande şi găşti, vor jefui şi corupe.

Dar va veni vremea când se va auzi glasul lui Dumnezeu, când va înţelege tineretul că în continuare nu se mai poate trăi aşa şi vor ajunge la credinţă pe diferite căi, se va întări râvna pentru nevoinţă. Cei care erau până atunci păcătoşi, beţivi vor merge la biserică, vor simţi o mare sete de viaţă duhovnicească, mulţi se vor face monahi, se vor deschide mănăstirile, iar bisericile vor fi pline de credincioşi. Atunci vor merge tinerii în pelerinaj prin Sfintele Locuri, va fi o vreme slăvită. Iar pentru faptul că acum păcătuiesc, mai apoi se vor pocăi fierbinte. Ca şi lumânarea care înainte de a se stinge pâlpâie mai luminos, luminând totul cu ultima lumină, aşa va fi şi viaţa Bisericii. Şi acest timp este aproape.

Sfântul Lavrentie de la Cernigov34

(1868-1950)

34 Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile, Editura „Credinţa Strămoşească”, 2003, pag. 15, 1921, 46, 58, 68,,149, 169-176, 178-180.

138

Din cauza prigoanei împotriva Bisericii, fiii săi duhovniceşti doar noaptea puteau să bată tainic în geamul Părintelui. Dar nu-i primea pe toţi. Ci, având darul înainte-vederii, el îi ştia pe toţi când vin şi pentru ce.

Astfel, el a prevăzut prigoana şi închiderea bisericilor şi le spunea:

citiţi şi păstraţi cărţile, că de ele o să aveţi mare nevoie. Pentru că încă vor mai fi mănăstiri, şi vor mai fi şi arhierei drept-credincioşi şi toate cărţile vă vor fi de mare folos.

Înainte de începerea războiului, Părintele a prevăzut marea nenorocire a poporului. Neîncetat se ruga şi plângea, spunând că mult sânge nevinovat va curge.

Încă înainte de începerea războiului din 1941 Părintele a proorocit spunând direct:

– „Pentru tot ce se face în afara rânduielilor bisericeşti şi în sărbători, totul se va ruina şi va arde. Iar apoi se vor deschide mănăstirile şi oamenii se vor căi şi se vor ruga lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, după mare mila Sa, le va mai da puţin timp, până când se vor completa rândurile îngerilor căzuţi”. Cu lacrimi în ochi, adeseori, el repeta aceste cuvinte.

Era încă în viaţă Părintele când măicuţele se ocupau din ce în ce mai mult cu lucrul manual, făcând icoane, iar el era nemulţumit şi mereu le spunea:

139

– „Toate câte le faceţi, le faceţi fără rugăciunea lui Iisus şi fără de rânduiala Bisericii şi, pentru aceasta, mănăstirile nu vor dăinui cât trebuie şi multe se vor închide”, ceea ce s-a şi împlinit.

Dimineaţa, când se aprindeau luminile prin chilii, Părintele, cu mintea sa clarvăzătoare, ştia unde şi ce se întâmplă, ştia cine se roagă şi cine se ocupă cu altceva. Odată, când Părintele se îndrepta spre biserică, i-a spus măicuţei ce-l însoţea să intre în chilia de lângă biserică Şi să vadă cu ce se ocupă acolo măicuţele. Într-adevăr, ele se ocupau cu diferite treburi şi nimeni nu se grăbea să meargă la biserică.

Părintele s-a supărat foarte tare şi a spus:

– „În felul acesta mănăstirea nu o va mai duce mult”, ceea ce s-a şi împlinit.

El mereu le spunea că pentru monah rugăciunea este la fel de necesară ca şi aerul, altfel el se va asemăna cu o „statuie neagră”, rău mirositoare. Şi le mai spunea:

– „Fericiţi sunt cei care sunt scrişi în Cartea Vieţii”.

Iar la întrebarea surorilor:

cine este scris în Cartea Vieţii? el le răspundea:

– „Cei care au râvnă şi merg cu bucurie la biserică, aceia sunt scrişi în Cartea Vieţii”.

Avea, de asemenea, darul rugăciunii neîncetate cu rugăciunea lui Iisus.

140

Odată, pe când spălam holul îşi aminteşte una din măicuţe părintele, trecând pe lângă mine, mi-a spus:

lucrează, lucrează, dar să nu uiţi de rugăciunea lui Iisus. În minte trebuie introdusă permanent rugăciunea, altfel mintea umblă pe unde se nimereşte, şi acest lucru ni-l repeta fiecăreia când ne porneam la drum.

Despre Sfânta Liturghie, Părintele ne spunea mereu:

– „Dacă trebuie neapărat să pleci de la Sfânta Liturghie, atunci pleacă după „Tatăl Nostru”, iar dacă s-au scos Sfintele Daruri, atunci să stai cu frică şi să te rogi pentru că aici este prezent însuşi Dumnezeu cu Maica Domnului şi cu toate puterile cereşti, iar dacă poţi, varsă măcar o lacrimă cât de mică pentru nemernicia ta. Căci îngerul tău păzitor se va bucura pentru tine. Dacă te întreabă atunci cineva ceva, tu răspunde-i, dar foarte scurt. Iar tu singură să stai în biserică precum stă lumânarea”.

Mereu le spunea că: la sfârşitul lumii (în vremurile cele de pe urmă) cei ce se vor întoarce cu toată inima lor la dreapta credinţă şi vor chema numele Domnului se vor mântui. Mai ales cei feciorelnici vor completa rândurile îngerilor căzuţi. Spunea despre Dumnezeu că este atât de milostiv încât şi pe evreii adevăraţi, cei ce trăiesc după legile lui Moise, la a doua venire a Sa îi va ridica şi îi va aşeza în al treilea cer.

141

În predica sa „despre ispitele trupeşti şi despre patimi”, Părintele spunea că diavolul este foarte înverşunat pe ultimii drept-credincioşi „fecioare”, (ai acestui veac), îi invidiază şi vrea să-i atragă în păcat, căci aceştia urmează să completeze rândurile îngerilor căzuţi.

Ca ciupercile după ploaie

A apărut prin locurile noastre o „prezicătoare” şi toată lumea mergea la ea, ne povesteşte L. M. M-am dus şi eu dar când m-am apropiat, ea a început să bolborosească ceva sub nas. Spunându-i Părintelui de cele întâmplate, el mi-a zis:

– „Nici să nu pomeniţi despre ea în chilia mea! Trebuie să fiţi foarte atenţi, că uite, va veni aşa un timp când prezicătorii de acest fel se vor înmulţi ca ciupercile după ploaie. Să vă păziţi de ei. Citeşte rugăciunea lui Iisus, dar nu uita nici pe Maica Domnului”.

Părintele spunea adeseori că vor veni timpurile când slujitorii bisericii vor începe să schimbe şi să scurteze slujbele, la început Psaltirea, apoi ceasurile. Dumnezeu nu va răbda acestea şi aşa are să-i mai trântească, cu viteza cu care zboară sunetul clopotului spre cer. De spaimă, mulţi vor chema numele Domnului şi după credinţa lor se vor salva în al unsprezecelea ceas.

142

Mult iubitorul Părinte Lavrentie ne spunea nouă că va apare o mică libertate. Se vor deschide bisericile şi mănăstirile şi vor fi reparate şi toate învăţăturile cele mincinoase (false) vor ieşi la suprafaţă cu dracii şi cei strâmb credincioşi (catolicii, uniaţii, ucrainenii autocefali şi mulţi alţii) şi tulburare mare va fi în Ucraina, căci mulţi se vor opune unităţii Bisericii Ortodoxe Ruse. Această organizaţie eretică va fi condusă de puteri necurate, de aceea le vor lua ortodocşilor bisericile şi pe cei drept-credincioşi îi vor prigoni. Atunci Mitropolitul Kievului, (nevrednic de acest nume), împreună cu arhiereii şi protoiereii vor cârti grav împotriva Bisericii Ruse. Toată lumea se va mira de fărădelegile lui şi mult se va înfricoşa. El singur îşi va semna sentinţa la moartea veşnică şi se va pierde ca şi Iuda.

Dar toate aceste ispite şi sminteli ale diavolului vor dispărea, căci Rusia are adevăraţi rugători şi va fi din nou o Biserică Ortodoxă Unică Rusă.

Antihristul un singur împărat

Părintele deseori îşi arăta dorinţa să discute cu ucenicii săi, („cu copiii săi iubiţi”), despre vremurile de apoi, ca să-i înveţe cum să se ferească de cărările greşite şi să fie veghetori.

acum, când noi îi votăm pe conducătorii noştri suntem fie cu cei „de dreapta” fie cu cei „de

143

stânga”. Dar nu ăsta e amarul, căci va veni o vreme când vor impune lumii să-şi aleagă un singur împărat. Iar când omenirea va vota pentru un singur împărat, să ştiţi că acela „el e” antihristul şi să te ferească sfântul de vei vota. Apoi adăuga:

va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri.

Spunea că în acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul.

În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind, (evadând), iar cei neputincioşi şi bătrâni măcar de remorcile lor să se prindă şi să fugă.

Deseori stareţul repeta cu tristeţe în discuţiile despre antihrist următoarele cuvinte:

– „Vor veni aşa vremuri când vor umbla din casă în casă ca lumea să semneze pentru acel «singur împărat» pe pământ şi se va face un recensământ al populaţiei foarte drastic. Vor intra în casa omului iar acolo sunt soţul, soţia şi copiii, şi soţia îl va ruga pe soţ să semneze căci altfel nu va putea cumpăra nimic pentru copii: «hai, soţule, să ne înscriem şi noi căci avem copii şi dacă nu ne înscriem nu vom putea face nimic», iar soţul îi va răspunde: «iubita mea soţie, tu fă cum vrei eu însă sunt pregătit să mor mai bine

144

pentru Hristos, decât să semnez ceva pentru antihrist». Aşa de tragic viitor vă aşteaptă.

Vine timpul, şi nu e departe, povestea stareţul, când foarte multe biserici şi mănăstiri se vor deschide în slujba Domnului şi se vor repara, le vor reface nu numai pe dinăuntru ci şi pe dinafară. Vor auri şi acoperişurile atât ale bisericilor, cât şi ale clopotniţelor, dar preoţimea nu va lucra la sufletul credinciosului ci numai la cărămizile lui Faraon. Preotul nu va mai face şi misiune. Când vor termina lucrările nu se vor putea bucura de slujbe duhovniceşti în ele că va veni vremea împărăţiei lui antihrist şi el va fi pus împărat. Rugaţi-vă ca Bunul Dumnezeu să mai lungească acest timp ca să ne putem întări în credinţă, căci vremuri groaznice ne aşteaptă. Luaţi aminte la toate cele ce vă spun căci totul se pregăteşte cu foarte mare viclenie (perfidie). Toate bisericile şi mănăstirile vor fi într-o bunăstare imensă, pline de bogăţii, ca niciodată, dar să nu mergeţi în ele. Antihrist va fi încununat ca împărat în marea biserică din Ierusalim cu participarea clerului şi a Patriarhului.

Intrarea şi ieşirea din Ierusalim va fi liberă pentru orice om, dar atunci să vă străduiţi să nu vă duceţi, căci totul va fi spre a vă linguşi pe voi, ca să vă atragă în ispită.

Antihrist va proveni dintr-o femeie curvă, o evreică dintr-al doisprezecelea neam de preadesfrânaţi. Deja de la adolescenţă se va deosebi de semenii săi prin capacităţile sale intelectuale deosebite, care se vor manifesta la el mai ales după

145

vârsta de 12 ani când, plimbându-se prin parc cu mama lui, se va întâlni cu satana care ieşind din beznă (din adâncul iadului) va intra în el. Băiatul se va cutremura de spaimă dar satana îi va spune: „nu te teme şi nu te înspăimânta, eu te voi înălţa pe tine”. Acest copil îi va uimi pe toţi cu inteligenţa sa. Şi aşa, din el va încolţi şi se va coace în chipul omului „antihristul”.

Când satana va fi întronat, în timpul punerii coroanei se va citi Simbolul Credinţei crezul -, dar el nu va permite ca acesta să fie citit corect, iar acolo unde vor fi scrise cuvintele „şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu” el se va lepăda de acestea şi se va recunoaşte doar pe sine. La încoronare, antihristul va avea mănuşi pe mâini, iar când le va da jos ca să-şi facă Sfânta Cruce, Patriarhul va observa că el în loc de unghii are gheare şi aceasta îi va întări bănuiala sa că acesta este antihristul. Atunci Patriarhul va exclama: „Acesta este antihristul” pentru care Patriarhul va fi omorât.

Din cer se vor coborî proorocii Enoh şi Ilie care de asemeni vor explica lumii şi vor striga: „Acesta este antihristul! Să nu-l credeţi!”. Iar el îi va omorî pe ei, însă după 3 zile, cu puterea lui Dumnezeu, vor învia şi se vor înălţa la ceruri.

Antihrist va fi foarte învăţat şi va cunoaşte toate vicleniile sataniceşti şi va face multe minuni false şi semne amăgitoare. Pe el îl vor vedea toţi şi îl va auzi lumea întreagă (prin televiziune, radio, etc.). Pe oamenii săi el îi va ştampila cu semnul său. Însă

146

pe adevăraţii creştini, care i se vor opune, are să-i urască cu ură mare. Atunci va începe ultima şi cea mai mare prigoană a creştinilor care vor refuza ştampila satanei (semnul 666). Prigoana va începe îndată de pe pământul Ierusalimului iar apoi se va extinde pe tot globul şi se va vărsa ultima picătură de sânge în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre voi, copiii mei, mulţi veţi ajunge aceste vremuri îngrozitoare. Ştampila lui satana (666) va fi de aşa natură încât toţi vor vedea dacă a primit omul sau nu semnul satanicesc.

Creştinul care nu va primi semnul satanei (666) nu va putea nici să vândă şi nici să cumpere nimic. Dar nu vă pierdeţi nădejdea şi nu vă descurajaţi, că Dumnezeu nu-Şi va părăsi turma Sa. Să nu vă fie frică, nu cumva să vă deznădăjduiţi!

Bisericile vor fi deschise, dar creştinul ortodox (trăitor, viu cu sufletul) nu va putea intra în ele să se roage, căci în ele nu se va mai aduce jertfa fără de sânge a lui Iisus Hristos. În ele va fi toată „adunarea satanică”.

Şi iată că, pentru aceste fărădelegi, pământul nu-şi va mai da roada sa şi va fi o secetă aşa de mare, încât pământul va face aşa nişte crăpături că va putea să cadă omul într-însele. Creştinii vor fi omorâţi sau izgoniţi în locuri pustii, dar Dumnezeu are să-Şi îngrijească turma Sa, dându-le de mâncare şi apă de băut celor ce urmează Lui.

Pe evrei de asemenea îi va goni într-un loc. Mulţi evrei care au trăit cu adevărat după legea lui Moise, nu vor primi pecetea lui antihrist. Ei vor sta

147

în aşteptare, urmărindu-i toate activităţile lui. Ei ştiu că strămoşii lor nu L-au recunoscut pe Hristos drept Mesia, dar aici va lucra Dumnezeu, căci ochii lor se vor deschide şi ei nu vor primi ştampila lui satana, iar în cel de-al unsprezecelea ceas îl vor recunoaşte pe Iisus Hristos drept Mesia, vor trece la Ortodoxie, iar pentru credinţa lor se vor mântui.

Restul poporului, fiind slab în credinţă, va merge după satana. Iar când pământul nu va mai rodi, oamenii vor merge la satana cerându-i pâine, la care el le va răspunde: „dacă pământul n-a rodit, eu nu pot face nimic”. Vor seca râurile şi lacurile, şi nu va mai fi nici apă în fântâni. Acest dezastru se va lungi vreme de trei ani şi jumătate, dar pentru aleşii Săi Dumnezeu va scurta aceste zile.

În aceste grele vremuri încă vor fi luptători puternici, adevăraţi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe care vor avea harul Rugăciunii lui Iisus (rugăciunea inimii) şi Dumnezeu îi va acoperi pe ei cu harul Său cel sfânt şi binefacerea Sa cea atotputernică şi ei nu vor vedea acele minuni şi semne false care vor fi pregătite de antihrist pentru toţi oamenii şi pe care le va vedea restul lumii, unele chiar în bisericile creştinilor, încă o dată vă repet să nu mergeţi în aceste biserici, căci Hristos şi binefacerea Lui nu vor fi acolo”.

Una din surori, ascultând această discuţie, a întrebat:

ce să fac, Părinte? Tare n-aş vrea să ajung vremurile acelea!

148

tu eşti încă tânără, s-ar putea să ajungi, i-a răspuns Părintele.

Atunci sora, îngrozită, a căzut la picioarele Părintelui, exclamând:

părinte, mi-e frică, ce să fac?

păi, tu alege una din două, sau cele cereşti sau cele pământeşti.

Va fi război, continuă Părintele povestirea, iar locurile prin care el va trece vor fi pustiite, vor dispărea şi oamenii şi toate vieţuitoarele. Dar înainte de aceasta Dumnezeu va trimite tot felul de boli pentru oamenii cei slabi şi ei vor muri. Când va veni antihrist la putere, bolile însă vor dispărea. Cel de-al treilea război mondial nu va fi pentru pocăinţă, ci pentru nimicire, pentru distrugere.

O soră l-a întrebat pe Părintele:

asta înseamnă că vom pieri cu toţii?

nu, a răspuns Părintele. Cei credincioşi îşi vor vărsa sângele pentru credinţă şi atunci ei vor trece în rândul mucenicilor, iar cei necredincioşi vor merge direct în iad. Până când nu se vor completa rândurile îngerilor căzuţi, Dumnezeu nu va veni la judecată. În timpurile cele de apoi, Dumnezeu şi pe cei vii înscrişi în cartea vieţii îi va trece în rândurile îngerilor, completând astfel rândurile.

Restaurarea bisericilor se va face până la venirea antihristului şi în toate va fi o bunăstare materială nemaipomenită. Iar voi, cu reparaţiile în biserica noastră să mai îngăduiţi, fiţi modeşti şi cu măsură în aspectul ei exterior, ci mai bine să vă rugaţi mai mult şi să umblaţi la biserică atâta timp

149

cât încă se mai poate, şi mai ales să veniţi la Sfânta Liturghie unde se aduce Jertfa fără de sânge a Mântuitorului pentru păcatele întregii lumi. Să vă spovediţi cât mai des şi să vă împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos, şi Dumnezeu vă va întări.

Dumnezeu este mult milostiv. El îi va mântui şi pe evreii care vor refuza să primească ştampila lui antihrist şi vor exclama că: asta e amăgire şi minciună, că acesta este necuratul şi nu Mesia nostru, şi nu-l vor recunoaşte de mesia.

Părintele discuta cu ierodiaconul Gheorghe despre timpurile de apoi şi vărsând lacrimi amare, spunea:

mulţi duhovnici şi slujitori ai Bisericii îşi vor pierde sufletul în vremea antihristului! Ierodiaconul Gheorghe întrebă:

părinte, spuneţi-mi, eu cum să fac să nu pier, sunt doar diacon. La care el i-a răspuns că nu ştie.

Atunci ierodiaconul Gheorghe a început să plângă căzând la picioarele stareţului şi-l ruga pe Părintele Lavrentie să se roage bunului Dumnezeu pentru el ca să nu ajungă în iad. Părintele Lavrentie s-a ridicat şi a înălţat o rugăciune la Ceruri, apoi i-a spus:

se mai întâmplă şi aşa, că omul se îmbolnăveşte, moare şi ajunge în împărăţia Cerurilor.

Această proorocie s-a împlinit întocmai. Noi îl cunoaştem pe acest diacon de la Lavra din Kiev. Era un călugăr foarte râvnitor şi făcea multă milostenie.

150

S-a îmbolnăvit aşa, dintr-o dată, şi la scurt timp a murit.

De fiecare dată când Părintele se ruga sau când povestea despre viaţa de dincolo plângea amarnic. Surorile îl linişteau, dar el le răspundea vărsând şi mai multe lacrimi:

cum să nu plâng, când întunericul cel veşnic (bezna-iadul) este plin de suflete omeneşti!

Părintele Lavrentie a avut o dragoste duhovnicească puternică către toţi şi Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul rugăciunii inimii şi cel al înainte-vederii.

Ne povestea foarte des despre timpurile de apoi. În ultimul timp, Părintele, stând pe lângă corişti, ne povestea foarte des despre timpurile de apoi şi despre sfârşitul lumii acesteia.

În timpurile acelea nu vor mai fi draci în iad, ci toţi vor fi pe pământ şi în oameni. Va fi o mare calamitate atunci pe pământ, nici măcar apă nu va mai fi, apoi va fi războiul mondial (al treilea). Vor fi nişte bombe atât de puternice, încât şi fierul şi pietrele se vor topi. Focul şi fumul se vor ridica până la cer şi pământul va arde, vor rămâne foarte puţini oameni, şi atunci ei vor striga: „Terminaţi cu războiul şi să ne alegem un singur împărat pe tot globul!”.

Şi vor alege de împărat pe unul ce va fi născut dintr-o desfrânată evreică din cel de-al doisprezecelea neam de desfrânaţi, din neamul împărătesc, şi va fi „el” frumos pentru cei

151

necredincioşi, iar cei drept-credincioşi îi vor vedea faţa lui adevărată: urâtă şi înspăimântătoare. Când se va plimba în mantie împărătească prin grădină cu mama sa, şi se va gândi cum va fi el în viitor să-şi conducă împărăţia, deodată se va deschide pământul, va izvorî apă, iar din apă va sări ceva, şi lui îi va părea că cineva e în spatele lui şi se va întoarce cu faţa înapoi să vadă. Atunci va vedea ceva groaznic, o grozăvie, şi, de frică, va deschide gura să ţipe; atunci diavolul se va sălăşlui în el şi din acel moment el va deveni antihrist.

Nu o dată Părintele ne spunea: „antihristul va fi încoronat la Ierusalim. Acum însă diavolul este legat în iad, dar Dumnezeu îl va dezlega şi el se va sălăşlui în împăratul-antihrist”.

Iereii Nechifor şi Grigorie şi protoiereul Vasile Ganzin îl contrazic pe Părintele Lavrentie, că el despre asta a mai spus o dată, dar puţin diferit, iar el le-a răspuns:

Fraţii mei şi onoraţi părinţi, voi un lucru nu-l pricepeţi şi nu-l ştiţi. Eu nu spun doar pentru Rusia noastră, ci pentru întreaga lume. Cuvintele mele sunt adevărate, iar mie mi le-a arătat pe toate Duhul Sfânt, prim milostivirea Bunului Dumnezeu asupra mea.

În anii 1930, când timpurile erau foarte grele, venisem la Părintele Lavrentie să-i cer sfatul despre greutăţile pe care le întâmpinam, iar el îmi spune:

în pericole să nu-ţi fie frică, dacă te vor aresta nu te înspăimânta, de te vor ameninţa şi

152

şantaja tu să fii curajos. Să nu te uiţi la înfricoşările lor. Citeşte Psalmul 90: „Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre dânsul…”, rugăciunea: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii lui…”, şi Condacul I din Acatistul Născătoarei de Dumnezeu: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi.(…)”. să citeşti acestea de 24 de ori iar la sfârşit „Vrednic eşti!” şi otpustul. Acum du-te şi promite că vei primi sfânta schimă când vei ajunge în libertate.

La scurt timp după această întâlnire pe mine m-au arestat şi ameninţările au fost multe, iar acuzaţiile curgeau că sunt contrarevoluţionar şi împotriva conducerii. Dar mai ales când mi-au spus că mă vor împuşca dacă nu recunosc că sunt duşman al poporului m-am înspăimântat rău de tot. Atunci îmi vin în minte cuvintele Psalmului 90, 5: „Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua…” şi mă bucuram, dar imediat m-a cuprins iar frica. Deodată văd în faţa mea pe Părintele Lavrentie care îmi spune:

puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit şi te-ai deznădăjduit? Şi de ce ai uitat cuvintele mele despre salvarea ta?

Îndată inima mea s-a înveselit şi sufletul meu s-a bucurat iar chipul Părintelui a dispărut. Eu imediat am început să mă rog cu aceste trei rugăciuni, pe care le-am repetat de 24 de ori. În timp ce mă rugam au venit şi m-au ameninţat că am să fiu

153

împuşcat imediat. Atunci eu mi-am pus toată nădejdea în Dumnezeu şi am căzut în genunchi, cerându-mi iertare pentru neascultarea şi uitarea mea: „iartă-mă pe mine cuvioase Părinte şi binecuvintează ca asupra mea să coboare mila lui Dumnezeu pentru rugăciunile Sfinţiei tale”. Nu mai simţeam nici o frică. Eram pregătit deja pentru a înfrunta moartea şi nădăjduiam la viaţa veşnică. M-au scos să mă împuşte, dar înainte de asta au hotărât să mă treacă prin camera de tortură. Mă loveau şi mă chinuiau neomeneşte, iar durerile erau insuportabile dar nu conteneam să spun: „Vrednic este!”. La un moment dat aud ca prin vis glasul unuia din ei, care opreşte această nelegiuire şi-mi spune: „Pleacă şi să nu te mai văd pe aici!”.

Mergând pe drum spuneam otpustul, mulţumindu-i Împărătesei Cereşti şi Părintelui Lavrentie pentru rugăciunile sale mijlocitoare.

„Kievul nu a avut niciodată patriarh. Patriarhii au fost şi au trăit totdeauna la Moscova. Feriţi-vă de biserica autocefală ucraineană”.

Părintele Kronid de la Lavra Pecerskaia l-a contrazis pe părintele, spunându-i că ucrainenii care singuri se sfinţesc şi uniaţii au dispărut din Ucraina. Părintele însă cu tristeţe i-a răspuns: „Diavolul va intra în ei şi ei cu mare putere diavolească se vor uni împotriva Bisericii Ortodoxe. Dar sfârşitul lor va fi ruşinos, iar cei ce îi vor urma vor fi pedepsiţi de Cel de sus”.

154

Notă: Acum, (în zilele noastre, 1993), a apărut un singur arhiereu (ucrainean singur sfinţitor) şi s-a numit Patriarhul Kievului, dar unde? În America.

„Ţara noastră e veşnic ortodoxă! Cuvântul „Biserica e liberă” e o denumire dată de eretici. La noi Biserica e Ortodoxă. Se dezbină şi intră în erezie cei ce nu cred în Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică! Biserica Ortodoxă este trupul Mântuitorului (oare se poate rupe trupul lui Hristos?). Şi ei (ereticii) nu ţin minte că unul este Dumnezeu, una este Credinţa şi una este Sfântul Botez. Iisus Hristos a creat o singură Biserică (şi nu biserici) ce nu va fi învinsă nici de porţile iadului. Una este, doar Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească, celelalte se numesc „biserici”, nu sunt biserici, ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos”.

Părintele, după ce a spus acestea, a început să plângă şi să se roage pentru toţi cei rătăciţi. Apoi a spus:

Nu, nu-i va chema pe ei Dumnezeu la pocăinţă, şi nu-i va dezlega, căci nu iartă Dumnezeu acest păcat. Acest lucru mi-a fost arătat mie de către Împărăteasa Cerească şi Sfântul Înger Păzitor.

Părintele mărturisea:

Maica Domnului mi s-a arătat de câteva ori, atât singură, cât şi însoţită de Arhanghelii Mihail şi Gavril.

Părintele îi spunea arhimandritului Varlaam:

155

în ei (cei ce singuri s-au abătut de la dreapta credinţă) nu se sălăşluieşte Sfântul Duh mântuirea şi câştigarea Împărăţiei Cereşti. Noi, ortodocşii, nu urmărim decât salvarea sufletului şi câştigarea Împărăţiei Cereşti şi acest lucru ni-l poate da Maica noastră, biserica Ortodoxă. Slavă lui Dumnezeu! Lepădarea de biserică este un păcat de neiertat, atât în viaţa asta cât şi în viaţa cealaltă. Asta-i hulă împotriva Duhului Sfânt.

Terminând această discuţie, Părintele s-a luminat cu o lumină nepământească, apoi a adăugat:

– „Cei ce au urechi, să audă şi cei ce au ochi, să vadă!”. Iar apoi, a adăugat cu tristeţe: „dar vor fi mulţi surzi şi mulţi orbi”.

Sfântul Episcop Ioan35

Convorbirea a durat peste un ceas şi părintele ar fi dorit să nu se mai termine niciodată, căci nu mai vorbise cu un om mai cuvios ca Episcopul Ioan. Câte nu ar fi dorit să-l mai întrebe, căci cunoştea că prin el vorbea darul Duhului Sfânt. Şi întrucât era

35 Arh. Ioanichie Bălan, Sfântul Episcop Ioan, Editura Episcopiei Romanului, 1999. Episcopul Ioan a fost vicar al Mitropoliei din Kiev, între anii 1915-1919, refugiat în România din cauza prigoanei ateiste din Rusia. În 1920 este întâlnit la Schitul Crasna, jud. Gorj, după care este întâlnit în 1930, în Munţii Sihlei de către Pr. Ilie Cleopa. Ultima dată a fost văzut în pădurile din jurul Mănăstirii Sihăstria în 1951.

156

încă război şi mare frământare între popoare, părintele Teodul l-a întrebat:

preasfinţite, dar ce să fie cu atâtea războaie şi cumplite vremuri ce s-au abătut peste lumea de azi?36

părinte Teodul, acestea sunt vremuri apocaliptice. Ca să le înţelegi mai bine, citeşte Evanghelia după Sfântul Matei, capitolele 24 şi 25. Acum au început să se împlinească cele scrise acolo…

Sfânta Matrona37

(1881-1952)

Pe cei apropiaţi maica îi compătimea: „Mi-e milă de voi, veţi ajunge până în vremurile de apoi. Viaţa va fi din ce în ce mai insuportabilă. Va fi greu. Va veni timpul când vă vor pune în faţă crucea şi pâinea şi vă vor spune: alegeţi!”. „Noi vom alege crucea, răspundeau ei, căci cum altfel se va putea trăi?!”. „Ne vom ruga, vom lua pământ, vom face biluţe, ne vom ruga iarăşi lui Dumnezeu, le vom mânca şi vom fi sătui!”.

Altă dată spunea, pentru a încuraja într-o situaţie grea, că nu trebuie să avem frică de nimic,

36 Convorbirea a avut loc între Părintele Teodul (duhovnicul Mănăstirii Agapia, între anii 1940-1981) şi Episcopul Ioan în Munţii Sihlei, în vara anului 1945.

37 Viaţa şi minunile Sfintei Matrona din Moscova, Editura Sofia, Bucureşti, 2003, pag. 38.

157

oricât de îngrozitor ne-ar fi: „Îl pun pe copil în sanie şi nu am nici o grijă! Dumnezeu singur va face totul!”.

Matrona repeta adesea: „Dacă poporul pierde credinţa în Dumnezeu, atunci îl lovesc toate calamităţile, iar dacă nu se căieşte, atunci piere de pe faţa pământului. Câte popoare au dispărut, însă Rusia a existat şi va exista. Rugaţi-vă, cereţi, căiţi-vă! Dumnezeu nu vă va lăsa şi va păstra pământul nostru!”.

Episcop Nicolae Velimirovici38

(1880 – 1956)

Scrisoarea a 115 a

Frăţiei „ Sfântului Ioan”, despre fenomenele apocaliptice din vremea noastră

V-aţi cam speriat. Aţi citit Apocalipsa lui Ioan, şi v-a cuprins frica. Vi se pare că acele culmi ale grozăviilor descrise acolo sunt legate tocmai de vremea noastră. Cineva v-a tâlcuit că toţi aceşti înfricoşători balauri şi fiare au venit deja în lume: şi balaurul roşu în chipul socialismului, şi fiara neagră cu zece coarne în chipul masoneriei, şi fiara cu două coarne în chipul ereziilor. şi toţi aceşti monştri se războiesc împotriva Creştinismului!

38 Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura, Sofia, Bucureşti, 2002, pag. 245-247.

158

Chiar şi de-ar fi aşa, fraţilor. Chiar şi dacă în vremea noastră iadul şi-a ridicat toate oştirile împotriva lui Hristos, adevăratul creştin trebuie să privească fără teamă înainte, cu credinţă şi nădejde tare în Cel ce singur este Nebiruit. Nu le-a zis Domnul următorilor Săi atunci când erau doar o mână de oameni în mijlocul uriaşei împărăţii romane: nu te teme, turmă mică, că bine a voit Tatăl vostru să vă dea vouă împărăţia (Luca 12, 32)? Şi aceste cuvinte proroceşti s-au împlinit. Următorii lui Hristos au biruit împărăţia romană şi multe alte împărăţii de pe pământ, cucerind totodată cea mai însemnată împărăţie: împărăţia cerurilor.

Apocalipsa este o carte care, cred eu, are însemnătate prorocească pentru toate generaţiile creştine, până la sfârşitul vremurilor. Ca atare, fiecare generaţie a adaptat înţelesul acestei cărţi la epoca sa fiindcă în fiecare epocă s-a ridicat împotriva credinţei în Hristos câte un balaur. Înarmat cu toate armele pământeşti, cu toate armele luptei împotriva lui Dumnezeu, fiecare balaur s-a ivit, a crescut, a şuierat, a scuipat otravă, dar în cele din urmă a plesnit şi s-a destrămat în cenuşă. şi Atotputernicul Hristos a rămas totdeauna biruitor asupra fiecărui monstru apocaliptic care a apărut.

Aşa a fost de-a lungul tuturor veacurilor, şi aşa va fi şi în veacul cel de pe urmă, dinaintea Judecăţii lui Dumnezeu. Citiţi cu luare aminte ce spune vizionarul apocaliptic: cum toate fiarele, toţi şerpii şi toţi începătorii minciunii se vor ridica împotriva Mielului lui Dumnezeu, şi cum Mielul lui Dumnezeu îi va birui

159

pe toţi. Aceştia vor face război cu Mielul, şi Mielul îi va birui pe ei, că este Domnul domnilor şi Împăratul Împăraţilor.

Ce vreţi mai mult decât această chezăşie a biruinţei lui Hristos? Fiindcă Hristos este înfăţişat aici ca Miel. În războaiele pământeşti pentru avere şi stăpânire nu s-a ştiut niciodată dinainte cine va birui, şi totuşi mulţi ostaşi se luptă de amândouă părţile cu vitejie şi cu nădejde iar noi ducem lipsă duhovnicească, căreia i s-a chezăşit biruinţa dinainte de către Însuşi Dumnezeu, şi i s-a proorocit, şi i s-a prevestit, şi i s-a îmtărit până în ziua de astăzi prin foarte multe biruinţe ale Nebiruitului Hristos asupra tuturor apostolilor minciunii şi organizaţiilor întunericului.

Să fie aceasta cea din urmă? Cine ştie! Fiindcă El a zis: ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, ci numai Tatăl Meu. Să fie aceasta cel din urmă război pentru Hristos şi împotriva lui Hristos? Măcar de-ar fi! Măcar de-ar fi cel din urmă: tocmai de aceea să ne bucurăm şi să ne veselim! Fiindcă deşi în acest ultim război lupta va fi cea mai crâncenă şi cununile slavei vor fi cele mai strălucitoare. Cel din urmă război şi cea mai măreaţă biruinţă a Mielului. Care dintre creştini nu ar dori cu inima să fie părtaş tocmai acestei biruinţe a biruinţelor?

Nu vă temeţi, deci: biruinţa credinţei lui Hristos este chezăşuită mai neîndoielnic decât temeliile lumii. El, după a Sa voie, amână biruinţa cea de pe urmă poate pentru ca s-o poată vedea, din cer şi de pe

160

pământ, un cât mai mare număr de ochi omeneşti şi să se poată veseli de ea un cât mai mare număr de inimi.

Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul)

(1913-1960)

Nădejdea celui căzut39

„Prin nădejde ne-am mântuit” zice Sfântul Apostol Pavel.

A întrebat un frate pe un bătrân zicând:

„Părinte, ce însemnează Proorocul prin cuvintele acestea: «Nu este mântuire lui, întru Dumnezeul lui!»”.

Şi a zis bătrânul:

„Însemnează gândurile deznădăjduirii, cari vin de la draci la cel ce greşeşte şi zic: De acuma nu îţi este ţie mântuire întru Dumnezeu! Prin asta îl ispitesc de vrăjmaşi, ca să-l arunce întru deznădăjduire. Asupra lor trebuie să se lupte omul zicând: ««Domnul este mântuirea mea şi El va scoate din cursă picioarele mele!».

Cred că le este cunoscută la toţi pilda cea din Pateric cu fratele care cădea în păcatul desfrânării în toate zilele şi iarăşi în toate zilele îmblânzea pe Domnul prin pocăinţa lui cea cu multe lacrămi şi rugăciuni. Se pocăia şi iarăşi cădea în noroiul

39 Sfântul Ioan Iacob-Hozevitul, Hrană duhovnicească, Editura „Lumină din Lumină”, Bucureşti, 2000, pag. 261-263.

161

păcatului, însă nu se deznădăjduia de mântuire niciodată. Deşi se arăta mincinos întru făgăduinţa lui, dar Prea Milostivul Dumnezeu nu se întorcea de către el, ci răbda fărădelegea fratelui şi aştepta întoarcerea lui. Şi această cădere a fratelui însoţită de mustrare a urmat vreme de 10 ani de zile şi mai mult. Desigur că vrăjmaşul mântuirii s-ar fi bucurat să-l vadă pe frate că vine la deznădăjduire după atâtea căderi şi după atâtea făgăduinţe mincinoase. Se aştepta de asemenea, pizmaşul să vadă că şi Domnul se mânie şi nu-l mai primeşte pe cel care îşi calcă mereu făgăduinţa şi nu se îndreaptă, însă cu părere de rău vede că nici fratele nu se deznădăjduieşte de mântuire şi nici Milostivul Dumnezeu nu se mânie, ci îl primeşte în toate zilele când se pocăieşte.

N-a mai putut suferi ucigaşul atâta răbdare, pe care o arăta Domnul către cel căzut. Pentru aceasta a început a striga către Sfânta Icoană a Domnului, zicând: O, ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivia Ta cea nemăsurată mă biruieşte şi mă surpă, pentru că primeşti pe acest curvar, care se arată mincinos în toate zilele înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta! Pentru ce nu-l arzi pe el, ci îndelung rabzi şi suferi? Şi multe zicând şi iuţindu-se balaurul a tăcut. Atunci s-a făcut glas ca de la Sfântul Jertfelnic, zicând:

„O, balaure prea viclene şi pierzătorule, nu te-ai săturat de socoteala ta cea rea, că ai sorbit lumea? Ci încă te sileşti să răpeşti şi să înghiţi pe cel care a venit la mila Mea cea nespusă?

162

Oare ai tu atâtea greşeli ca să le pui în cumpănă şi să tragă întocmai cu Sângele cel scump, carele l-am vărsat pe Cruce pentru dânsul?

Iată Junghierea Mea şi moartea au afundat (adică au biruit) fărădelegile lui! însă tu când vine el la păcat, nu-l goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, nădăjduind că-l vei dobândi pe el şi Eu oare nu-l voi ierta pe el, oare nu-l voi milui, Eu cel atât de milostiv şi iubitor de oameni? Carele am poruncit verhovnicului Meu Petru Apostolului, ca să ierte celui care greşeşte în fiecare zi până la şaptezeci de ori câte şapte? Aşa cu adevărat (îl voi ierta) că de vreme ce aleargă la Mine, nu mă voi întoarce de către el, până ce îl voi moşteni. Că pentru păcătoşi, Eu m-am răstignit şi prea curatele Mele palme pentru dânşii le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să alerge şi să se mântuiască. Că de către nimenea Eu nu mă întorc, pe nimenea nu gonesc; măcar deşi de nenumărate ori într-o zi de va greşi şi de nenumărate ori va veni către Mine, nu va ieşi afară scârbit. Că Eu nu am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi!

Şi făcându-se glasul acesta sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi iarăşi s-a făcut glas, zicând:

„Ascultă amăgitorule pentru cele ce zici că sunt nedrept, că Eu către toţi sunt drept. Că în ceea ce aflu pe cineva, întru aceea îl judec. Deci iată pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-te. îl voi lua deci pe el şi voi mântui sufletul lui, pentru că nu s-au

163

deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu vezi cinstea lui „crapă de zavistia ta şi ruşinează-te!”.

Deci stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se şi-a dat duhul. Şi îndată urgie mare venind ca focul, a căzut peste satana şi l-au mistuit pe el.

De aice să cunoaştem, fraţilor, milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu cea nemăsurată şi niciodată să nu deznădăjduim de mântuirea noastră, „îndrăzniţi că Eu am biruit lumea” (zice Domnul în Sfânta Evanghelie) şi Sfântul Apostol în cartea sa către Romani zice: „Prin nădejde ne-am mântuit şi dacă Dumnezeu este pentru noi, cine ne poate fi împotrivă?… Căci câte s-au scris mai înainte, spre învăţătura noastră s-au scris, ca prin răbdarea şi prin mângâierea ce ne-o dau Scripturile să ne păstrăm nădejdea… şi Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea prin credinţă, ca prin puterea Duhului Sfânt să vă îmbogăţiţi întru nădejde. Amin” (din cartea către Romani a Sfântului Apostol Pavel).

Motivele care ne duc la patima deznădejdii40

Însemnare: Să nu mire pe nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime despre care aflăm din ziare sunt urmările deznădejdii.

Nu este nici o patimă din care vrăjmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii.

40 Ibidem, pag. 265-267.

164

Din cauza ei se întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.

Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte (adică nu se sinucid) aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. „Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!”, zice Sfântul Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: Mândria, Iubirea de Arginţi, Zavistia, Curvia, Lăcomia Pântecului, Mânia şi Trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie (a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele) şi ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate.

Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei prin care se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.

Vrăjmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii.

Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, toate se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi

165

părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.

Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea darului sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.

Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din „Condica lui Dumnezeu” şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta, Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea unor răniţi, care nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează şi putrezesc.

Slăbănogirea aceasta sufletească (cu îndoială şi deznădejde) vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască.

Şi anume sunt unii care au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei.

Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot

166

împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă şi unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.

Cercând mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:

1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitori duhovniceşti; apoi

2. Necunoaşterea Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înşelăciunea minţii;

3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prieteşug cu ereticii, cu masonii şi comuniştii,

4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă;

5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri şi pricinuiri);

6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem în regulă şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor);

7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare;

8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit;

9. Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furtişag sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşeala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi);

167

10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde;

11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite;

12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.

Nădejdea mântuirii este stâlpul vieţii noastre41

La temelia vieţii noastre sunt trei pietre mari şi anume: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dintre toate, nădejdea alcătuieşte sprijinul cel mai puternic al sufletului omenesc. Fără piatra nădejdii, clădirea vieţii noastre se dărâmă. Dacă cumva se zdruncină această piatră de la temelie, atunci pietrele clădirii se zdruncină şi cad, adică toate virtuţile omului slăbesc şi se pierd. Când slăbeşte mai ales nădejdea pentru mântuirea sufletului, atunci credinţa slăbeşte, iar dragostea creştinească se răceşte şi viaţa omului n-are nici un rost.

Taina vieţii creştineşti se sprijină pe nădejdea mântuirii, după cum şi copacul se sprijină în rădăcină. Dacă nădejdea aceasta a sufletului, adică rădăcina sufletului se usucă, atunci de unde să mai odrăslească faptele cele bune, de unde să mai înflorească sfânta credinţă şi cum poate să mai rodească mântuirea? După cum copacul îşi trage

41 Ibidem, pag. 344-345.

168

hrana din pământ prin rădăcină, tot aşa sufletul omenesc îşi trage puterea de viaţă prin nădejdea mântuirii.

Sfinţii Părinţi aseamănă nădejdea cu o ancoră. Viaţa omului este întocmai ca o corabie care se poartă pe valurile vieţii şi de multe ori se primejduieşte de furtuna ispitelor. Dacă n-ar avea omul ancora nădejdii, atunci ar fi biruit de valuri totdeauna. Fără sprijinul acesta sufletesc, omul n-ar putea ajunge niciodată la limanul mântuirii.

„Prin nădejde ne mântuim” zice Sfântul Apostol Pavel. „Din straja dimineţii până în noapte să nădăjduiască Israel spre Domnul”, zice Sfântul Prooroc David. Nădejdea mângâie pe cel bolnav, întăreşte pe cel slab şi sprijină pe cel împovărat de bătrâneţe. Nădejdea dă curaj celor care se luptă cu necazurile şi cu ispitele vieţii. Prin nădejde se câştigă biruinţele asupra celor văzuţi şi nevăzuţi vrăşmaşi. Nădejdea se naşte o dată cu sufletul omenesc şi alcătuieşte stâlpul de bază al vieţii. Dacă n-ar fi virtutea nădejdii, atunci nici credinţa şi nici dragostea n-ar putea locui în sufletul omenesc şi viaţa s-ar pierde. Ea este puterea cea minunată a sufletului, care ridică din groapă pe cei răniţi cu păcatele şi-i aduce la pocăinţă. Nădejdea este raza cea luminoasă pentru cei din întunericul necunoştinţei, care îi îndreaptă la adevăr, în puţine cuvinte, putem zice că omul care are nădejde nestrămutată în suflet, nu este biruit niciodată de furtunile şi de greutăţile vieţii.

169

Cuvânt de nădejde celor fără de nădejde42

Trăim în veacul cel de pe urmă şi vrăşmaşul mântuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzând că se apropie sfârşitul. Sunt zilele smintelilor şi este mare secetă de cuvântul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mântuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire, din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice psalmistul.

Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor care au îmbrăcat „haina mântuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, îndoiala pentru mântuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu râvnă pentru adevărul sfânt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc.

Cei care îmbrăţişează viaţa monahală sunt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mântuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rânduri, eu nu caut să judec nici să osândesc pe cei ce au îndoială pentru mântuirea lor,

42 Ibidem, pag. 345-348.

170

ci mă silesc să le pun la îndemână un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.

Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osândă am dobândit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osândă toţi aleşii lui Dumnezeu din legea veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mântuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu, întâi este sfântul dar şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mântuire. Aceasta o spun din cauză că sunt mulţi dintre creştini şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Când unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare la patimi, sau când slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mântuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, când s-a terminat voinicia trupului sau când au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mântuirea, după socoteala lor. Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mântuire, să vă întipăriţi bine în minte că:

De-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfânt al Domnului nu este mântuire. „A domnului este mântuirea şi peste poporul Său binecuvântarea Sa”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvârşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în

171

Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mântuieşte. „Deşartă este mântuirea omului” zice psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricâte bunătăţi şi oricâte nevoinţe am face, nu suntem în stare să ne vindecăm şi să dobândim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vindecă spre mântuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încât să zică sau să cugete că nu mai este mântuire pentru el. împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mântuire vine de la vrăşmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănânce din rodul oprit şi nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicând: „Zadarnic mâncaţi pâinea vieţii” căci „nu mai este mântuire pentru voi!”. Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sfântul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmi 3,2: „Mulţi zic sufletului meu: nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui!”. Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicând: „ pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu” (Psalmul 41 6-7). Şi aceste cuvinte Proorocul le rosteşte de mai multe ori, arătând cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cât de întărit este împăratul David cu nădejdea mântuirii. El nu era nici botezat şi nici

172

bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătată, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mântuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din preacurvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru aceasta s-a mântuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tâlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită până la urmă. Căci de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!“. Cât de dureros este când vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfântului Botez şi se împărtăşesc cu Pâinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, când vezi pe cei chemaţi să moştenească împărăţia cerurilor că se deznădăjduiesc de mântuire! Mare durere pentru Sfânta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mântuiască!

Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător, precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe Bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mântuire. Obiceiul vrăşmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate

173

creştine, chiar dacă L-ai vedea pe însuşi Domnul că îşi întoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sf. Evanghelie, şi nu vei rămâne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gândurile cele otrăvite, cum striga şi Sf. Prooroc David, zicând: „Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu, de cine mă voi teme?” şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!”.

Ce înseamnă o mică clătinare din rădăcina credinţei43

Acum vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare. Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai deaproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. Odinioară acest ucenic a mers în cetate spre a vinde lucrul mâinilor. Întorcându-se în schit după câteva zile, ucenicul vede cu mirare că duhovnicescul lui părinte, adică Paisie, care îl avea la atâta dragoste, acum nu-i mai dă nici o atenţie. Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i-o mai dădea bătrânul, ba încă se ferea de el ca de un străin. Se uita lung la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

43 Ibidem, pag. 337-339.

174

„Părinte, de ce te fereşti aşa de mine?”. „Dar cine eşti tu că eu nu te cunosc!”, îi răspunde bătrânul. „Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai aşa de mult?”. „Ucenicul acela era creştin, răspunde el, nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dânsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorându-te în cetate?”. „N-am păţit nimic şi nici n-am săvârşit nici un rău”, răspunse ucenicul. „Ticălosule, îi zice bătrânul, ai suferit cea mai mare pagubă şi mai zici că n-ai păţit nimic! Atâta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!”. „Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos!” a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plânge cu suspine.

Apăsat de mustrarea cea aspră, bietul ucenic şi-a adus aminte despre o întâmplare pe care a avut-o când mergea spre cetate. Şi anume s-a întâlnit pe cale cu un evreu foarte meşter la cuvânt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzând el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos. Între altele, jidovul cel viclean şi-a vărsat veninul lui de şarpe, zicând că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc creştinii, ci altul este Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii. La aceste vorbe hulitoare, ucenicul, din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi-a astupat

175

urechile şi nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de el, ci a mers cu el înainte pe cale. S-a sfiit de vicleanul jidov şi în loc să-l mustre, a căutat să-i ţină hangul la vorbă şi anume a rostit că poate să fie aşa cum zice el. Prin cuvântul „poate” ucenicul a dat să înţeleagă că nu este nici el sigur de venirea Domnului, ca şi cum ar zice că nici el nu este departe de părerea jidovului necredincios. Îndoiala cea de o clipă, care s-a strecurat în mintea lui cea proastă, a fost socotită ca o lepădare de Hristos şi Cuviosul Paisie a cunoscut cu duhul căderea ucenicului şi s-a tulburat. Nepăsarea şi sfiala pe care a arătat-o ucenicul faţă de jidovul hulitor a fost ca o trădare a sfintei credinţe; pentru asta se ferea cuviosul de ucenic. Abia după o pocăinţă cu multe lacrimi fierbinţi, ca şi oarecând Sfântul Apostol Petru, a fost primit ucenicul iarăşi în slujbă de către Sfântul Paisie.

Din această pildă putem cunoaşte câtă atenţie aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei. Lepădarea ucenicului s-a făcut prin neştiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla cumva ca cineva să tăgăduiască cu bună ştiinţă sfânta şi dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el, ca şi pentru cel mort, şi nimeni dintre credincioşi nu avea voie să facă legături cu cel lepădat. Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă.

În asemenea cazuri, Biserica punea legătură de afurisenie pentru cel căzut din credinţă şi numai după o lungă pocăinţă era primit din nou între

176

credincioşi, însă nu avea voie să se împărtăşească până în ceasul morţii, iar dacă era cumva cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Aşa era în vremea veche. Dar astăzi, ce ne este dat să vedem în lumea creştinilor noştri? Cutare frate sau cutare cleric predică învăţătura comunistă, laudă dogmele cele fără Dumnezeu ale ateilor, ba fac şi tovărăşie cu dânşii şi nimeni nu se fereşte de el şi nici nu i se dă pedeapsa cuvenită. Unii se mai feresc puţin de cei înşelaţi, alţii însă se sfiesc, temându-se de răzbunare, iar alţii mai habotnici îi laudă pe unii ca aceştia că au îndrăzneală şi sunt râvnitori pentru dreptate (Dumnezeu Sfântul să ne păzească de asemenea înşelăciune!).

Dacă socotim bine, vedem că înşelăciunea comunistă, cu întunericul masoneriei şi cu toată ceata ateilor din Apus nu este altceva decât o lepădare de Credinţă. Ca să fie protejaţi de guvernul ateilor, păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti. Ba unii îi laudă pe stăpânitorii comunişti şi le fac paradă (Te deum-uri). Se tem păstorii să nu jignească pe fiarele cele cuvântătoare.

Ispita creştinilor cu adevărat ortodocşi44

În Pateric scrie că sfinţii Părinţi ai Schitului au profeţit despre neamul cel de pe urmă. „A întrebat unul: Ce lucrăm noi? Şi răspunzând unul dintre

44 Ibidem, pag. 537-538.

177

dânşii, Marele Avă Ishirion a zis: noi am lucrat poruncile lui Dumnezeu. Şi iarăşi întrebând a zis: Cei de după noi ce vor face oare? Şi a zis: vor face numai pe jumătate din cât am lucrat noi. Dar cei de după dânşii ce vor face? Şi a zis: neamul acela nu va putea face nimic; ci le va veni ispită şi cei care se vor afla încercaţi în vremea aceea vor fi mai mari decât noi şi decât părinţii noştri.

Ce ispită înfricoşătoare va fi oare, să se arate lămuriţi cu toate că nu vor avea nici o lucrare şi vor fi mai mari decât pustnicii cei mai minunaţi?”.

Ispita neamului celui de pe urmă a şi sosit, mai grozav acum, cu apropierea venirii lui Antihrist încât ameninţă să-i piardă pe cei aleşi.

Şi nu-i atât de periculoasă ispita care vine de la vrăjmaşii lui Dumnezeu, de la atei, de la cei cu grija numai la cele pământeşti sau de la cei destrăbălaţi care nu pot uşor să vatăme pe creştini. Pericolul vine de la fraţii cei mincinoşi, care sunt duşmani ascunşi cu atât mai periculoşi, cu cât cred că ei sunt fraţi curaţi. Predică şi ei Ortodoxia, dar oarecum schimbată şi prefăcută după placul lumii acesteia şi a stăpânitorului acestei lumi. Predica lor e ca o hrană prielnică care a început să se strice şi în loc să hrănească otrăveşte pe cei care o mănâncă. Ei aduc tulburare în rândurile creştinilor. Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a profeţit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi. „Mulţi vor veni întru numele meu şi pe mulţi vor înşela” (Matei 24, 5).

178

Vorbesc şi fraţii mincinoşi de sfânta şi preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta bună, de smerenie şi de virtute, şi ajută obştile creştineşti. Cât e de greu pentru ortodocşii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi de ideile lor cele «filosofice» şi să îi creadă. Dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, va găsi nu dragostea cea fierbinte pentru Dumnezeu, ci închinarea unui idol care se numeşte „om” (tradusă din greceşte).

De multe ori înşeală răutatea, prefăcându-se în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorotei: „Nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi Diavolul nu poate să înşele pe cineva, numai dacă se preface în chipul faptei bune. După cum şi Sfântul Apostol zice că însuşi Diavolul se închipuie un Înger luminat. Neghină numeşte Sfântul Vasile cel Mare pe ereticii care strică învăţăturile Domnului şi amestecându-se ei cu trupul cel sănătos al Bisericii ca, fiind neobservaţi, să facă vătămare (Din Catehismul Sfântului Chiril Patriarhul Ierusalimului pag. 121).

Profeţia Sfântului Moisi Arapul45 (Despre călugării din neamul cel de pe urmă)

Sfântul Moisi Arapul a profeţit, zicând: în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi

45 Ibidem, pag. 538-539.

179

jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi monahii nu vor mai ţine socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi al gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot de acolo şi el are să ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi a mirenilor fără frică, cu mâncări şi băuturi, amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necurăţii şi fapte ruşinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi în mânăstirile de obşte până la sânge, tot aşa şi în lavre, unde nu este viaţă de obşte, din răutatea unuia asupra celuilalt şi pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pune egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta bună, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos şi simpli, nedeosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bune, îngrijindu-se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe.

Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, şi neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor. Şi din pricina nepăsării egumenilor

180

care nu poartă grijă de turmă, se vor pierde, se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi înfrânaţi.

După aceea, robul lui Dumnezeu, Moisi, a văzut că nor şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşate au venit asupra monahilor din partea de la miazănoapte, căci îi alerga pe monahi şi cinul cel monahicesc se împrăştia de blestematele eresuri şi sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se însoare. Atunci, puţini nevoitori care vor fi încercaţi ca aurul şi argintul în cuptor în necazuri multe, în prigoană şi strâmtorare, se vor lămuri. Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea ispite înfricoşate, se vor preamări, se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumnezeu mai mult decât acei care au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii.

După aceea, robul lui Dumnezeu, Moisi, a văzut că a trecut iarna aceea a necazurilor şi ispitelor şi prigoana acelor înfricoşate eresuri şi s-a făcut linişte. Şi după ce vor trece câţiva ani, iarăşi se va dispreţui ceata monahilor cea îngerească şi vor veni iarăşi ispite asupra lor mai multe şi mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirania, căci şi cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.

Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul acela viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic.

181

Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei, care este mai silnică şi mai grea decât uciderea, ci se vor împotrivi şi vor mustra fărădelegea ca Sfântul Ioan Botezătorul şi vor stărui, mustrând amestecarea de sânge. Şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege, spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea şi apoi se vor odihni în sânul lui Avraam, Isaac şi Iacob prea slăviţilor Patriarhi şi vor locui în împărăţia cerurilor cu toţi Sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care bucurie să ne învrednicească Dumnezeu şi pe, noi, cu darul Lui cel Sfânt. AMIN.

Descoperirea ce s-a făcut Sfântului Moisi Arapul despre nevăzutul război al Sfinţilor46

Cuviosul Moisi Etiopianul a mers odinioară la Avva Isidor şi i-a zis lui: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, fiind luptat de patimile trupeşti”. Fericitul Isidor luându-l pe el, l-a suit în vârful chiliei sale şi i-a zis: „Caută spre Apus!”, şi căutând Moisi a văzut o mulţime de oameni înfricoşaţi gâlcevind şi gătindu-se spre război. Apoi iarăşi a grăit Avva Isidor: „Caută spre Răsărit şi priveşte”. Şi căutând, a văzut o mulţime de Sfinţi îngeri purtători de lumină, aşijderea şi ei gătindu-se de război.

Atunci Sfântul Isidor a zis către Moisi: „Cei dinspre Apus ridică război împotriva Sfinţilor lui

46 Ibidem, pag. 539-540.

182

Dumnezeu, iar cei dinspre Răsărit se trimit de la Domnul spre ajutor nevoitorilor celor buni. Însă vezi că sunt mai mulţi cei ce ne ajută nouă decât cei ce se ridică asupra noastră”. Cu o vedenie ca aceasta şi cu cuvintele stareţului întărindu-se, Moisi s-a întors la chilia sa şi se îndeletnicea în ostenelile lui cele obişnuite.

Sfântul Ioan Maximovici47

(1896-1966)

Discuţie despre Judecata de Apoi

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre Înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete,

47 Sfântul Ioan Maximovici, Predici şi Îndrumări Duhovniceşti, Editura Sofia, Bucureşti, 2001, pag. 162-168.

183

cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă”. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi.

El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag

184

care, prin puterea falselor minuni, îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi „Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate.

Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan. Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos.

Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul

185

rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tesaloniceni 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu.

Această stăpânire (Regalitatea) se luptă cu răul. „Taina” (Lucrarea lui Antihrist) care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa.

Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de

186

Hristos şi de Biserică. Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii.

Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă (în textul rusesc: „laskovoe zio”), va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului.

Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine”. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10).

Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă. În timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi şi cu voinţa, şi cu conştiinţa vor apărea cei doi drepţi de care am

187

amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist.

Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice”, doi „măslini arzători”, „doi drepţi”. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia.

Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). „Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba.

Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu adică semnul Crucii. Întreaga lume care s-a supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge”. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu.

188

Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte.

Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice.

În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde”. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului.

Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei.

Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curăţitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşează la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa. Însăşi starea sufletească a omului îl

189

aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin.

Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase.

190

Părintele Arsenie48

(1894-1975)

Multă ceartă s-a făcut între voi. Este grea şi insuportabilă viaţa în lagăr. Ştim unde vom sfârşi. Pentru aceasta am devenit atât de duri. Toate putem, dacă vrem, să le explicăm şi să ne îndreptăţim. În nici un caz nu avem dreptul să brutalizăm şi să înjunghiem. V-am auzit că judecaţi puterea, sistemul, pe oameni. Şi pe mine m-aţi adus aici numai şi numai ca să găsiţi un aliat să vă ajute să înfrângeţi partea cealaltă. Spuneţi aşadar de comunism că a dărâmat bisericile, a închis credincioşii, a războit Biserica. Da, aşa este. Să cercetăm lucrurile mai în adâncime, să vedem de unde au provenit.

Cu mult mai înainte poporul nostru şi-a pierdut credinţa, şi-a dispreţuit tradiţia, şi-a uitat istoria, negând cele sfinte şi cuvioase ale lui. Cine este de vină pentru acestea? Puterea de acum? Noi suntem de vină. Secerăm ce am semănat…

Să ne amintim ce exemplu au dat poporului intelectualii, nobilii, comercianţii, funcţionarii statului şi mai întâi de toate ce exemplu am dat noi clericii. Am fost cei mai răi dintre toţi. Pentru aceasta şi copiii preoţilor, văzând în familiile lor imoralitate şi iubire de bani, au devenit cei mai

48 Părintele Arsenie acuzatul «ZEK-18376». Un Sfânt din lagărele comuniste, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pag. 100-101.

191

fanatici atei, cei mai aprinşi revoluţionari. Cu mult înainte de Revoluţia din 1917, clerul îşi pierduse orice putere de conducere a poporului. Devenise vai de mine! o ceată de meseriaşi, unde împărăţea necredinţa şi corupţia. Din mulţimea de mănăstiri din ţara noastră, numai cinci-şase erau faruri luminoase ale creştinismului: Valaam, Optina cu marii ei stareţi, Diveievo, Sarov şi poate încă unadouă. În celelalte, nici credinţă şi nici virtute nu găsea nimeni, ci se sminteau de ideile lor lumeşti şi demonstraţia neghioabă.

Ce putea să ia poporul de la asemenea purtători de rasă, de la asemenea aşa-zişi reprezentanţi ai lui Dumnezeu? Noi l-am împins la revoluţie, pentru că nu i-am dat exemplu bun, nu i-am insuflat credinţa, dragostea, răbdarea, smerenia. Nu uitaţi toate acestea. Pentru aceasta ne-a părăsit atât de repede poporul; pentru aceasta a negat împreună cu noi şi pe Dumnezeu; pentru aceasta a dărâmat bisericile.

Nu pot aşadar, nu pot să judec statul, puterea de astăzi, deoarece sămânţa ateismului a căzut atunci pe pământul pe care noi înşine l-am pregătit cu greşelile şi decăderea noastră. Aceasta a fost cauza şi începutul răului. Toate câte au urmat, încă şi acest lagăr şi martiriul nostru, jertfele fără sens ale atâtor oameni nevinovaţi, nu sunt decât consecinţe inevitabile. Câte se întâmplă, desigur, sunt înfricoşate, dar ca preot şi patriot trebuie să vă spun şi vouă câte le spuneam şi fiilor mei duhovniceşti: ţara noastră, în orice stare s-ar găsi, trebuie să o

192

iubim, să o sprijinim, să o apărăm. Suferinţele de astăzi vor trece; toate se vor îndrepta cândva.

Părintele Dimitrie Gagastathis49

(1975)

Trăiesc astăzi şi mărturisesc că Dumnezeu păzeşte fiecare fiinţă umană care Îi rămâne credincioasă.

Nu mă rog pentru mine. Îi iubesc pe oameni atât de mult încât mă rog numai pentru ceilalţi.

Aveţi dragoste între voi, smerenie şi ascultare. Dumnezeu şi îngerii se bucură de acestea… Iubiţi cel mai mult pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că ea mult ajută neamul nostru omenesc şi păcătos.

Scopul tuturor rugăciunilor şi slujbelor pe care le facem, este să ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi să ajungem să-L iubim mai mult.

Vedem că astăzi, în vremea noastră, este imposibil să lucrezi bine în viaţă după voia lui

49 Părintele Dimitrie Gagastathis, Amintirile unui sfânt un preot de mir, prieten al Sfinţilor Arhangheli, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 37, 105, 108-109, 114-117.

193

Dumnezeu, din cauză că ne lipsesc cele două aripi: cea a dragostei şi cea a smereniei.

Dumnezeu ne-a salvat de comunism, dar Satana ne-a predat materialismului. Acum e timpul să plângem şi să ne rugăm pentru starea lumii de astăzi. Trebuie să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să-i lumineze pe oameni pentru a vedea calea lui Dumnezeu, calea adevărului şi a dreptăţii.

Prin icoana ei care plânge, Maica Domnului ne arată că este tristă, deoarece vede cât suferă Rusia de la atei şi că este hulită de mulţi.

Credinţa noastră este vie, dar noi am părăsit-o din pricină că egoismul şi materialismul ne-au îndepărtat de ea.

Minuni se întâmplă în fiecare minut, dar noi nu le vedem din cauza împietririi. Avem nevoie de blândeţe şi simplitate…

Când prelaţii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus doar să-i văd, dar apoi mi-am zis: „Părinte Dimitrie, pleacă imediat de aici şi nici măcar nu privi înapoi.”. Nu trebuie să-i acceptăm. Urmez acest principiu de mulţi ani. A fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine să te pui bine cu Dumnezeu decât cu oamenii.

194

Am fost încercuiţi de Francmasonerie şi mulţi luptă împotriva Bisericii noastre, dar cred că încercările lor sunt zadarnice, deoarece Conducătorul Bisericii este Însuşi Hristos; iar Biserica nu va pieri cu nici un chip.

Tinerii, fete şi băieţi, au luat-o razna şi astfel nu vor putea nici să audă, nici să vadă, în vreme ce nimeni nu se osteneşte să-i oprească. Şi totuşi, cum ar putea să o facă cineva, când şi cei mari merg spre mai rău?…

Cel ce aleargă la înşelători şi la ghicitori este un înşelat şi un ticălos la care nici Dumnezeu nu Se mai uită.

Nu-mi amintesc nimic din această viaţă; numai povara cea grea a păcatelor.

Părintele Constantin Sârbu50

(1905-1975)

Previziuni

Părintele Constantin Sârbu şi-a prevăzut sfârşitul. Ana Cristea ne povesteşte:

50 Un Sfânt printre noi, Părintele Constantin Sârbu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002, pag. 184-185.

195

Pe data de 3 octombrie 1975 urma să plec la băi. Aveam canon să nu mă împărtăşesc până de Crăciun. Totuşi, la sfârşitul lui septembrie, ştiind că plec, Părintele îmi spune:

pregăteşte-te să te împărtăşeşti duminică.

dar cum, Părinte? Am canon să nu mă împărtăşesc până la Crăciun.

ştiu eu ce-ţi spun. Tu pregăteşte-te, duminică te împărtăşesc.

De atunci presimţea el sfârşitul lui. La întrebările noastre, Matilda (Cocuţa) Mircea îşi încheie amintirile spunându-ne:

În vara anului când a murit, l-am visat pe Părintele Constantin Sârbu în curtea bisericii unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Când i-am povestit mi-a zis:

când voi pleca eu.

dar unde te duci?

vreau să mă duc în străinătate (nu voia să spună că va muri).

dar ce să cauţi acolo, Părinte?

aşa o să vă uscaţi şi voi cum e pădurea asta uscată. Aveţi grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoţi, uşile încuiate, au să plângă lacătele la uşi, că nu va mai fi cine să facă slujbă. Să vă duceţi după un preot cu un picior încălţat şi unul descălţat. Cât îi aveţi acum, cercetaţi-i şi împărtăşiţi-vă. Atunci se va închide cerul şi nu veţi mai avea de unde lua credinţă. Aceea pe care o aveţi, aceea să o păstraţi. Să nu vă mândriţi, să nu minţiţi, faceţi bine, căci dacă faceţi

196

păcate piere şi credinţa. O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo şi dacă faceţi o faptă bună mai prinde şi ea viaţă, e veselă. Dar dacă voi nu faceţi nimic, nu postiţi, nu vă rugaţi, nu faceţi milostenii, se micşorează, se micşorează… şi gata.

Antonie Mărturisitorul Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk51

(1889-1976)

Se apropie aşa nişte vremuri,încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi.

Veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării şi al bolilor.

Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru şi peste puterile noastre, atunci pur şi simplu nu vom fi în stare să-l ţinem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înşine şi pentru a deveni blânzi, smeriţi şi răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui şi trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare şi fără supărare toate atacurile şi jignirile,

51 Vlădica Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 24-25, 28, 31, 34.

197

considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viaţa pe care a avut-o în trecut şi pentru tinereţea uşuratică.

Mândria noastră este asemenea unei fiare care, dacă este atinsă oricât de uşor, atunci este gata să sară şi să-i sfâşie pe toţi. Dar este de datoria ta să o împingi şi să nu o laşi să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat şi te-a mâniat şi-ţi doreşti să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel şi spune-i mândriei tale: „Stai acolo şi nu ieşi!”. Şi-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbeşte-i cu blândeţe. Astfel se dobândeşte smerenia. Aceasta este şi mucenicia cea fără de sânge. Sfinţii mucenici au pătimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros şi nu doar pentru o perioadă de un an sau doi, ci pentru întreaga viaţă. Iar dacă Domnul va îngădui mari suferinţe sau va începe o adevărată prigoană atunci, zice Vlădica, trebuie să-ţi imaginezi că mergi la moarte pe Golgota. Înainte de moartea sa (a lui Vlădica) cred că Dumnezeu a îngăduit să ne spună ceea ce ne aşteaptă pentru că la un moment dat a zis: „Iar voi încă este posibil să suferiţi. Şi, de va veni această vreme să nu vă înfricoşaţi, ci să mergeţi la moarte pe Cruce cu mare curaj, şi cu pieptul deschis, neavând nici o îndoială şi nepărându-vă rău pentru nimic. Să primiţi totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina şi vă va întări şi voi veţi rezista. Iar dacă în gândul tău vei renunţa la Cruce, dacă se va strecura îndoiala şi vei fugi fiindu-ţi frică pentru tine şi pentru cei apropiaţi ai tăi, să ştii că-n acea clipă

198

va interveni puterea demonică, harul se va îndepărta de tine, şi nu vei face faţă suferinţelor. Trebuie să fii conştient de faptul că ţi-a venit ceasul când trebuie să-ţi mărturiseşti credinţa şi devotamentul faţă de Domnul. Să mergi la moarte cum făceau Sfinţii mucenici pe care Domnul îi întărea astfel încât ei nu simţeau durerile, iar dacă le simţeau, atunci înţelegeau că ele sunt trimise pentru curăţirea de păcatele de mai înainte. Cereţi-I ajutor lui Dumnezeu pentru copii şi pentru cei apropiaţi, însă nu vă speriaţi, deoarece prin suferinţele noastre, îi vom ajuta şi Domnul îi va milui pe ei. Se apropie aşa nişte vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi.

Adesea Vlădica spunea: „Suferinţele generaţiei ce vine au fost aruncate cu zeci de ani în urmă peste acei oameni”. Spunând acestea, el îi avea în vedere atât pe Noii Mucenici şi Mărturisitori din vremea Revoluţiei (1917) cât şi pe cei din timpul prigoanei comuniste. Această jertfă ne-a eliberat pentru puţin timp din suferinţele exterioare pentru că ei le-au luat asupra lor. Ei pentru noi au suferit, iar Domnul se îndură de noi pentru sângele lor vărsat.

Creştinii de acum au doar suferinţe lăuntrice. Şi împotriva acestor suferinţe şi boli ale noastre nu există decât un singur leac: acela de a te lupta cu tine însuţi. De te vei învinge pe tine şi te vei ridica la rugăciune, atunci Domnul îţi va da tărie şi putere şi nu vei fi biruit de vrăjmaşi. Dar dacă îţi va fi milă

199

de tine, atunci vrăjmaşul te va doborî de tot şi îţi va fi foarte greu să te ridici.

Mulţi din timpurile de astăzi cred că vremea nevoinţelor ascetice deja a trecut şi că Vlădica Antonie nu este decât o excepţie. Dar viaţa lui plină de nevoinţe este o mustrare vie pentru noi cei puţin credincioşi şi nepăsători. Căci şi în vremea noastră se poate trăi în nevoinţe, slujindu-L pe Dumnezeu din toate puterile şi iubindu-L din tot sufletul. Adesea, Vlădica aducea drept exemplu viaţa Sfântului Ioan de Kronştadt. El se întrista foarte mult de starea monahismului contemporan în care nu vedea o adevărată viaţă duhovnicească. Spunea: „Peste tot zicea el e numai aparenţă: se împodobesc, se îmbuibă, iar ostenelile şi rugăciunea lipsesc”.

Vlădica avea vârsta de peste 80 de ani şi tot mergea să-i cerceteze pe fiii săi duhovniceşti, iar atunci când ei îl sfătuiau să contenească călătoriile, el le spunea: „Maica Domnului nu mă binecuvintează să stau pe loc, ci îmi porunceşte să merg şi să păstoresc turma”.

Bătrân fiind, el era foarte bolnav cu picioarele, cu plămânii, cu inima şi auzea foarte greu. Singurul lucru cu care se ţinea era doar rugăciunea. A dus cu adevărat o viaţă de rugăciune. Spre întărirea celor din jur, adesea repeta că nimic nu se face fără îngăduinţa lui Dumnezeu şi că trebuie să crezi cu

200

adevărat că tot ce vine de sus trebuie suportat cu răbdare şi în nici un caz nu trebuie să învinuieşti pe acei oameni prin care a venit ispita. Despre închisori şi lagăre amintea foarte rar şi zicea: „Tot ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Stalin trebuie considerat ca pe o pronie a lui Dumnezeu”.

Arhimandritul Iustin Popovici52

(1894-1979)

Trăind în păcat, omul se izolează, se cunoaşte numai pe sine însuşi şi face din sine însuşi centrul întregii existenţe. Cu cât se cufundă mai mult în păcat, cu atât prăpastia între timp şi veşnicie devine mai mare în conştiinţa şi în inima lui. Întors către lumea din afară, omul păcatului simte şi vede o îngrozitoare ruptură între el însuşi şi ceilalţi oameni, între el şi celelalte fiinţe. Cufundat într-o izolare egoistă tot mai adâncă, el pierde treptat-treptat simţământul atoateunităţii (svejedinstva) neamului omenesc, până ce-l pierde cu desăvârşire. Prăpastia dintre el şi întreaga creaţie devine tot mai adâncă şi de netrecut. El nu se mai vede decât pe sine însuşi şi pe nimeni altcineva şi nimic altceva, nici deasupra, nici în jurul lui. Totul în el nu mai e decât el însuşi, impostor mizerabil al divinităţii întronizat pe cloaca

52 Arhimandritul Iustin Popovici,Omul şi Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997, pag. 50, 152-154, 160.

201

lui. De aici vine şi faptul că există atât de mulţi oameni cu gânduri meschine, cu simţăminte mici, care nu pot să iasă din ei înşişi şi să ajungă la altul. Schilodite şi mutilate de iubirea de sine, gândurile şi simţămintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru că nu mai ajung la ceea ce este veşnic şi la ceea ce este divino-uman. O prăpastie tragică se deschide în gânduri, în simţăminte, în viaţă: o sfâşiere blestemată în conştiinţă, în inimă, în suflet, o ruptură ce pustieşte, ca în Faust, chipul său de om: „Două suflete locuiesc în pieptul meu”. (Goethe, Faust). Sfântul Macarie Egipteanul scrie că păcatul este în om ca „un alt suflet cu sufletul” (Omilia 11, 15, P.G. 34, 556 C).

Arianismul nu a fost înmormântat încă; astăzi el este mai la modă şi mai răspândit decât oricând. E răspândit ca un adevărat suflet în trupul Europei contemporane. Dacă priviţi la cultura Europei, în adâncul ei veţi găsi ascuns arianismul: toate se rezumă aici la om şi numai la om, şi chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plămada arianismului s-a plămădit şi filozofia Europei, ştiinţa ei şi civilizaţia ei şi, în parte, şi religia ei. Pretutindeni şi în chip sistematic 53

53 Arianismul este erezia potrivit căreia Domnul Iisus Hristos nu este Dumnezeu, nu este de-o-fiinţă cu Tatăl, ci prima Sa creatură. A fost condamnată de Sinodul I Ecumenic din Niceea la 325.

202

Hristos este pogorât la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbrăcat continuu de ceea ce este în realitate; opera lui Arie se săvârşeşte în mod continuu. „Religia în limitele raţiunii pure” a lui Kant nu este altceva decât noua ediţie a arianismului. Dacă vom primi pe Hristos cu măsura lui Kant ce rezultat credeţi că vom avea? -Vom avea un Hristos om, un Hristos înţelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Dacă vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarăşi, ceva mai mult decât un om simplu. În acest fel, şi un criteriu şi altul, ca şi toate criteriile tuturor filozofilor după om, pogoară pe Dumnezeul-om la condiţia de om. Ştiinţa europeană nu rămâne mai prejos decât filozofia în raportul ei arian faţă de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin mulţi dintre reprezentanţii lui, Protestantismul l-a depăşit în arianism chiar şi pe Arie. Diferiţii socinieni şi Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-întruparea Dumnezeului întrupat. Iar papismul cu etica lui este în mare măsură arian. Simte el oare ce metafizică stă în spatele acestei îngrozitoare etici? Toate acestea laolaltă au izbutit să otrăvească, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaşte abominabilul arianism al intelectualilor noştri? Mulţi dintre intelectualii noştri spun adesea: Hristos este un mare om, un om înţelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.

De unde atâta arianism astăzi? De acolo că omul a devenit astăzi măsura tuturor lucrurilor,

203

măsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor văzute şi nevăzute. Măsurând după sine însuşi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decât omul, mai mare decât omul, mai infinit decât omul. Măsura lui strâmtă îngustează pe Dumnezeul-om reducându-l la om. Colivia păcatului reduce puterile de zbor ale minţii celei mândre şi aceasta nu mai vede şi nu mai cunoaşte nici o realitate mai mare decât ea însăşi. Isprava mai presus de minte a credinţei în Dumnezeul-om Hristos sfărâmă această colivie şi deschide mintea realităţilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotărât o dată pentru totdeauna rolul minţii în explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. În Creştinism, credinţa conduce, iar mintea este condusă; cunoaşterea este roadă a credinţei care lucrează prin iubire şi e activă în speranţă.

Relativismul european contemporan e o moştenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat naştere şi relativismului moral. Nu există nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici în lume sau în om şi nici, iarăşi, în jurul lumii sau al omului. Din acest relativism modern, ca şi din vechiul relativism arian, salvează numai credinţa în divinoumanitatea Mântuitorului Hristos, în de-o-fiinţimea Lui cu Dumnezeu-Tatăl; salvează adică minunatul cuvânt „de-o-fiinţă”. Încearcă-ţi credinţa ta şi controleaz-o cu Simbolul Credinţei. Dacă credinţa ta nu corespunde întru totul Simbolului eşti eretic. Dacă respingi cuvântul „de-o-fiinţă”, nu eşti al lui

204

Hristos, eşti al lui antihrist, eşti al lui Iuda, pentru că Biserica numeşte pe Arie „al doilea Iuda”.

Dogma aceasta (infailibilitatea papală nota edit.) are o semnificaţie istorică mondială pentru întreg destinul Europei, mai ales pentru timpurile apocaliptice în care aceasta a intrat deja. Prin dogma aceasta şi-au dobândit idealul şi idolul toate umanismele europene; omul a fost declarat divinitate supremă, divinitate universală; panteonul umanist european şi-a dobândit în sine Jupiterul său.

Fericitul Filotei Zervakos54

(1884-1980)

O povestire demnă de luat aminte

Când Constantinopolul a fost cucerit de către turci, sultanul Mahomed al II-lea s-a instalat în palatele împăraţilor bizantini, bucurându-se de biruinţele sale, de măcelurile şi jafurile trupelor otomane. Într-o zi a oferit un prânz oficialităţilor sale: înalţi demnitari, aghiotanţi, generali şi ofiţeri superiori, în timpul petrecerii, pe când toţi erau în formă, sultanul, privind spre zidul camerei, a văzut o vedenie: o mână goală cu palma şi cele 5 degete

54 Mărturie ortodoxă iubitoare de Dumnezeu, Publicaţie a editurii „Ortodoxos Kipseli” (Stupul ortodox), Caietul 64, 1995, pag. 41-52.

205

deschise. Înfricoşat, a întrebat pe invitaţi dacă şi ei văd acea vedenie şi ce să însemne oare? Cu toţii au răspuns că o văd, dar ce înseamnă nu cunosc. Atunci, sultanul a început să se tulbure şi căuta să afle înţelesul acelei vedenii. Unii i-au zis să apeleze la ghicitori şi magi, căci numai ei pot să-i descopere sensul acestei drame. S-au prezentat, într-adevăr, mulţi ghicitori şi magi, otomani şi arabi, însă nimeni n-a putut să-i explice ce înseamnă acea vedenie. Văzând bucătarul sultanului care era grec, dar fidel mai marelui său -, că era în mare supărare şi mâhnire, deoarece nu o dată, ci de multe ori vedea mâna aceea goală cu degetele deschise, i-a zis: „Luminăţia voastră, caută să găseşti un sfânt creştin, căci numai el va putea să-ţi arate înţelesul acestei vedenii”.

Într-adevăr, sultanul a întrebat pe mulţi creştini dacă cunosc vreun sfânt, făgăduindu-le că vor primi de la el mare răsplată. Atunci câţiva creştini i-au zis: „Cunoaştem un om cu viaţă sfântă, pe înţeleptul Gheorghe Scholarul. Îndată, împăratul a trimis după el, l-a chemat la palat şi i-a zis: „dacă poţi să-mi tâlcuieşti vedenia pe care o văd, orice îmi vei cere, îţi voi da”. Iar înţeleptul Gheorghe Scholarul a răspuns lui Mahomed: „Luminăţia ta, vedenia pe care o ai, nu pot s-o tâlcuiesc cu puterea, cunoştinţa şi înţelepciunea mea; numai adevăratul Dumnezeu în Care cred şi Căruia mă închin poate să mi-o descopere. Te rog, dă-mi un răgaz de 7 zile să postesc şi să mă rog ca să mi-o descopere”. Împăratul a fost mulţumit de cuvintele înţeleptului

206

Scholarul şi i-a acordat timpul cerut. Iar după împlinirea celor 7 zile, s-a prezentat la palat şi a zis cu curaj împăratului: „Domnul şi Dumnezeul meu Căruia m-am rugat şi m-am închinat, Care ne-a făgăduit că orice vom cere, cu credinţă, se va da nouă, ajunge să fie spre folosul sufletului nostru -, Acela mi-a arătat semnificaţia vedeniei tale. Află, deci, o, împărate, că cele cinci degete ale mâinii pe care le vezi înseamnă că n-ai fi pătruns în acest oraş dacă ar fi existat aici 5 creştini adevăraţi”. Împăratului i-a plăcut această explicaţie şi i-a zis: „Întrucât te văd om înţelept şi mi-ai dezlegat nedumerirea, izgonindu-mi mâhnirea, cere-mi orice doreşti şi sunt gata să îţi ofer”. Iar Scholarul i-a zis: „O favoare cer de la tine, Luminăţia ta! Să dai ordine supuşilor tăi să înceteze măcelurile împotriva creştinilor, chinurile, prigoanele, răpirile şi jafurile”. Într-adevăr, Mahomed a dat dispoziţie să i se împlinească dorinţa, iar pe Gheorghe Scholarul l-a numit etnarh, adică căpetenia neamului său. Astfel, grecii nedreptăţiţi de turci puteau să se adreseze lui, în calitate de căpetenie, iar el raporta cazul respectiv împăratului. Din ceasul acela, au început să se împuţineze chinurile şi necazurile creştinilor. Mai târziu, Mahomed a acceptat să fie hirotonit patriarh, numindu-se Ghenadie, şi i-a acordat mari onoruri. Cu acest prilej, i-a oferit o masă festivă la palatul imperial, apoi l-a însoţit afară în curte, l-a aşezat pe un cal ales, precum se obişnuia la regi, şi a ordonat căpeteniilor curţii să-l urmeze, în ordine, până la biserica Sfinţilor Apostoli. În acest mod, cu ajutorul

207

şi harul lui Dumnezeu şi prin credinţa şi înţelepciunea patriarhului Ghenadie Scholarul, a fost salvat creştinismul ortodox din Constantinopol.

Faptul că, atât Biserica cât şi statul, înainte de căderea Constantinopolului, erau într-o situaţie jalnică şi că erau părăsiţi de Dumnezeu, din cauza păcatelor multe ale clerului şi ale poporului, motiv pentru care a fost predat oraşul în mâinile otomanilor -, este menţionat de mulţi istorici, în chip deosebit de eruditul şi înţeleptul predicator al Bisericii, noul Ioan Gură de Aur: cuviosul monah Iosif Vryenios, profesorul Sfântului Marcu Efesiul şi al Patriarhului Ghenadie Scholarul. Relatăm în continuare mărturia acestui bărbat sfânt şi iubitor de adevăr despre situaţia jalnică şi vrednică de lacrimi a poporului şi a clerului vremii sale.

Dacă cineva, văzând pedepsele trimise de Dumnezeu asupra noastră, s-ar afla în nedumerire, să aibă în vedere nu numai pe aceştia, ci şi păcatele care se fac de către noi şi să laude pe Dumnezeu, căci pe drept sunt îngăduite, ca să ne îndreptăm. Deoarece, nu există vreun fel de răutate pe care să nu o fi săvârşit în viaţa noastră. Cei mai mulţi dintre noi, nu numai că ignoră faptul că sunt creştini, dar nici măcar semnul crucii nu ştiu să-l facă sau, dacă îl ştiu, le este ruşine să-l facă.

Că preoţii noştri sunt hirotoniţi pe bani şi mulţi dintre ei au legături cu femeile lor înainte de căsătorie;

Că duhovnicii acordă iertarea păcatelor şi împărtăşesc pe cei nevrednici, în schimbul darurilor;

208

Că dumnezeiescul nume înjurat şi hulit nu-l apărăm, când suntem datori chiar să murim pentru el;

Că pe noi înşine şi pe alţii îi afurisim zilnic şi-i supunem la multe blesteme;

Că deseori jurăm fără frică pe numele înfricoşător şi sfânt al Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, apoi îl călcăm, iar aceasta fără nici o trebuinţă;

Că de multe ori cârtim împotriva lui Dumnezeu, ba că plouă, ba că nu plouă; de ce este cald sau de ce este frig? De ce unora le-a dat bogăţie, iar altora a îngăduit să sufere de foame? De ce suflă crivăţul? Într-un cuvânt, am devenit nişte judecători necruţători ai lui Dumnezeu. Iar mulţi dintre noi defăimează credinţa ortodoxă, crucea şi legea cea sfântă a lui Dumnezeu, ca nişte necredincioşi şi nimeni din cei ce ascultă nu protestează;

Că atât bărbaţii, cât şi femeile nu se ruşinează să umble goi pe stradă;

Că pe fiicele lor le predau să fie corupte;

Că femeile au început să poarte îmbrăcămintea bărbaţilor;

Că sărbătorile sfinte le petrec în cântece şi dansuri satanice, cu beţii şi obiceiuri străine şi nu se ruşinează;

Că tot mai mult împărtăşim credinţa magilor şi a ghicitorilor; ba şi în caz de boală apelăm la ajutorul lor;

209

Că fugim tot mai mult de virtute şi ne îndreptăm spre păcat;

Că s-a îndepărtat milostivirea şi s-a înmulţit ura şi obrăznicia;

Că conducătorii noştri sunt nedrepţi şi răpitori; judecătorii iau daruri, cei ce duc tratative sunt mincinoşi, orăşenii batjocoritori, ţăranii fără de minte şi toţi într-o stare jalnică, de plâns;

Că fecioarele noastre sunt mai neruşinate decât desfrânatele, femeile văduve tot mai ciudate, cei căsătoriţi nesocotesc şi nu păzesc fidelitatea căsătoriei, tinerii sunt depravaţi, iar bătrânii beţivi; preoţii au uitat de Dumnezeu, călugării s-au abătut de la drumul cel bun, iar cei din lume şi-au ieşit cu desăvârşire din fire;

Că chipul nostru a devenit neruşinat şi prilej spre păcat şi chiar dacă facem toate relele le socotim neînsemnate. Am devenit cu toţii neruşinaţi. Zadarnice s-au făcut toate învăţăturile, fără folos cuvintele de povaţă. Acum sunt mai cinstiţi cei ce trăiesc imoral decât cei ce se nevoiesc cu virtutea;

Că nu trece zi sau ceas în care să nu supărăm pe fraţii noştri cu calomnii şi judecăţi;

Că mulţi dintre noi trăiesc în beţie, desfrânări, adultere, necurăţie, duşmănii, invidii, corupţie şi furturi;

Că am devenit mândri, trufaşi, iubitori de arginţi, egoişti, nerecunoscători, nesupuşi, dezertori, răpitori, trădători, ticăloşi, nedrepţi, nepocăiţi, necruţători; să spun şi ceva mai rău? că mulţi clerici, păcătuind, se apropie şi slujesc la cinstita şi

210

Sfânta Masă. Iartă-mă, Doamne! Aceasta, mai mult decât toate celelalte ne face să fim urâţi de Dumnezeu şi vinovaţi de nenumărate pedepse. Iar celelalte, câte se fac public sau pe ascuns, de către cei mai mulţi, le trecem sub tăcere. Acestea, deci, şi multe altele asemenea lor, au atras pedepsele lui Dumnezeu asupra noastră”.

Acest călugăr înţelept şi sfânt55, vieţuitor într-un schit din afara Constantinopolului, a fost chemat de patriarh şi împărat în capitală, ca să ţină conferinţe religioase şi predici spre pocăinţa, folosul şi mântuirea sufletească a creştinilor, întrucât cunoştea decăderea morală a poporului şi a armatei căci tocmai pentru aceasta l-au invitat. Monahul Iosif s-a înfăţişat împăratului, patriarhului şi altor demnitari şi, cu curaj, le-a zis: „Pentru că m-aţi chemat să predic cuvântul lui Dumnezeu, am venit cu plăcere, dar dacă şi voi nu mă veţi sprijini, în zadar m-aţi adus aici. Cer şi eu o favoare de la patriarh şi împărat: patriarhul să arate interes şi să îngrădească cu asprime abuzurile şi relele care se fac de către clerici, iar împăratul pe cele săvârşite de armată şi popor; şi, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma îndreptarea”. Amândoi au promis să facă ceea ce i-a rugat, însă nici patriarhul, nici împăratul n-au luat măsuri pentru îndepărtarea răului şi a păcatelor care se înmulţeau tot mai mult şi de aceea a fost nevoit să plece din Constantinopol

55 Iosif Vryenios

211

la sihăstria sa. Înainte să plece, luându-şi rămas bun de la patriarh, împărat, cler şi popor, a rostit un ultim cuvânt, arătând cauza pentru care pleacă din oraş: „Plec mâhnit; şi să ştiţi că nu va trece mult timp şi eu voi muri. Însă oraşul acesta, pentru păcatele multe ale celor ce locuiesc în el, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, va fi cucerit de turci; credinţa ortodoxă însă va fi păzită”. Atunci, marele duce Luca Notara a zis cuviosului Iosif: „Nu este cu putinţă ca Dumnezeu, Care a zis lui Avraam că n-ar fi distrus oraşele Sodoma şi Gomora, dacă ar fi aflat în ele 10 drepţi, să predea un astfel de oraş mare în mâna necredincioşilor. Este adevărat că există foarte mulţi păcătoşi, dar există şi mulţi drepţi şi, desigur, nu zece, nici o sută, ci mii!…”.

„Că există mulţi a răspuns înţeleptul Vryenios o ştiu, dar şi aceştia se fac vinovaţi de păcatele celor mulţi şi, de aceea, pe drept, Dumnezeu va preda oraşul în mâinile turcilor. Tu, când oraşul va capitula, îţi vei aduce aminte de cuvintele mele”.

N-au trecut mulţi ani şi oraşul a fost cucerit de către turci, iar când Notara şi-a văzut copiii măcelăriţi sub ochii săi, din ordinul sultanului Mahomed, şi-a adus aminte de înţeleptul Vryenios.

Drept eşti, Doamne! În starea jalnică şi vrednică de lacrimi în care se găsea atunci neamul şi pe care iubitorul de adevăr Vryenios o descrie cu amărăciune, în aceeaşi stare, şi poate chiar mai rea, se găseşte lumea astăzi. Cu toate suferinţele pe care le-am îndurat, nu ne-am învăţat minte. Şi, dacă nu

212

ne vom pocăi cu sinceritate şi nu ne vom întoarce la Dumnezeu, de Care am fugit, dispreţuind şi încălcând poruncile Sale, ne va pedepsi şi pe noi, după cum a pedepsit dintru început pe toţi păcătoşii, nelegiuiţii şi călcătorii de Lege. Astfel, pe oamenii nemernici din vremea lui Noe i-a pedepsit cu potop. Pe desfrânaţii cetăţilor Sodoma şi Gomora i-a ars cu foc şi pucioasă. Asupra lui Faraon şi a întregului Egipt a trimis Dumnezeu zece plăgi, deoarece n-a ascultat de porunca Sa, transmisă prin Moise, de a lăsa pe israeliteni să plece din ţara robiei şi să meargă în pământul Făgăduinţei. Pe evrei iarăşi i-a pedepsit, predându-i de multe ori în mâna altor neamuri, care i-au robit şi exterminat. Astfel a predat şi Imperiul Bizantin ca să fie subjugat de turci.

Dacă nici noi nu ne vom pocăi, vom fi nimiciţi. Este cu neputinţă să nu fim pedepsiţi, câtă vreme persistăm în păcat. Ne-o spune clar şi cu voce puternică învăţătorul neamurilor, predicatorul lumii, Apostolul Pavel, gura lui Hristos:

„Căci dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o…?” (Evrei 2, 2-3). Ne-o spune, de asemenea, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 3, 3).

213

Să ne pocăim, aşadar, cu sinceritate, ca să fim izbăviţi de chinurile vremelnice şi de cele veşnice şi să ne învrednicim toţi de bunătăţile cele cereşti. Amin.

Cuvinte de învăţătură

Zice cuvântătorul de Dumnezeu Apostolul Pavel: „…orice călcare de lege şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire?”. Dacă orice călcare de lege şi orice neascultare şi-a primit pedeapsa cuvenită, încă de la întemeierea lumii, cum este posibil ca noi, cei ce suntem nepăsători la o astfel de mântuire, să scăpăm de dreapta răsplătire? Deschideţi istoria Bisericii şi aflaţi că, de când s-a făcut lumea, într-adevăr, orice călcare de lege şi neascultare au fost pe drept pedepsite. Pentru călcarea de lege şi neascultare au fost izgoniţi, din rai protopărinţii noştri. Tot pentru aceasta a nimicit Dumnezeu omenirea prin potop în vremea lui Noe. Pentru călcarea de lege, neascultarea şi desfrânările Sodomei şi Gomorei a nimicit Domnul prin foc şi pucioasă cinci oraşe. Pentru călcarea legii şi neascultare oştirea lui Faraon a fost înecată în adâncul Mării Roşii. Pentru călcarea legii şi neascultare, de multe ori a pedepsit Dumnezeu pe poporul israelitean moştenitor, iar în cele din urmă, pentru uciderea lui Hristos, l-a părăsit şi a fost distrus de trupele romane. Pentru călcarea legii şi neascultare de multe ori a pedepsit

214

Dumnezeu pe creştini, încât până azi călcarea de lege şi neascultarea şi-au primit dreapta răsplătire.

Pe nedrept acuză oamenii pe unul sau pe altul c-ar fi pricinuitori ai războaielor, deoarece adevărata lor cauză este păcatul care îndepărtează pe om de Dumnezeu. Îndepărtându-se de Dumnezeu, oamenii pier. O spune clar Duhul Sfânt prin gura Proorocului David: „Cei ce fug de Tine, Doamne, pier”. Cum pier? Unii în război, alţii prin foc, alţii prin sabie alţii de foame, alţii, de boli, alţii de cutremure, alţii de potop şi în multe alte chipuri. Un mijloc de pieire a oamenilor este şi războiul. Prea Bunul Dumnezeu şi Împăratul tuturor, în vremurile de demult, a dat prin Moise zece porunci care se rezumă însă la două mai mari: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Ce vă închipuiţi, iubiţilor, dacă toţi oamenii, toate neamurile şi, mai ales, cele creştine, ar fi avut dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele (aproapele este fiecare om, nu numai creştin, ci şi musulman, evreu, barbar, rob sau liber), ar fi avut loc vreodată război? Desigur, niciodată; căci, cine iubeşte şi invidiază în acelaşi timp? Nimeni, niciodată!

„Acestea vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul” ne porunceşte Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul”; vă dau poruncă nouă, să iubiţi nu numai pe cei care vă iubesc, ci şi pe duşmanii voştri, iar celor care vă fac rău, voi să le faceţi bine…

215

Cine păzeşte astăzi această poruncă, adică să iubească şi pe duşmanii lui? Porunca lui Dumnezeu, porunca iubirii a fost încălcată şi dispreţuită cu desăvârşire… Dar celor ce-au păzit poruncile Lui, Domnul le va zice la a doua Sa venire: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” şi „bine slugi bune şi credincioase, peste puţine aţi fost credincioase, peste multe vă voi pune; intraţi întru bucuria Domnului vostru”.

Pentru mulţimea păcatelor vine mânia lui Dumnezeu

Nu trebuie să aruncăm toată răspunderea asupra patriarhilor, arhiereilor şi celorlalţi clerici. Greşesc, desigur, şi ei mai mult sau mai puţin, dar greşesc şi laicii; cu excepţia câtorva aleşi, toţi sunt păcătoşi, ucigaşi. În fiecare an sunt ucişi 3000 de prunci în pântecele mamelor lor de înşişi părinţii lor. Niciodată nu s-a auzit, în veacurile trecute, o astfel de crimă înfricoşătoare! Toate animalele sălbatice îşi îngrijesc şi-şi iubesc puii, pe când mamele „creştine” îi ucid în pântecele lor. Înfricoşează-te, soare! Suspină, pământule şi te cutremură! De aceea se cutremură pământul, cerând să înghită pe păcătoşi, pe ucigaşi, pe criminali, pe cei mândri, pe invidioşi, pe nedrepţi, pe hoţi, pe lacomi, pe iubitorii de arginţi, pe desfrânaţi, pe adulteri şi pe toţi cei ce fac răul. De aceea, a zis Domnul: vă voi da căpetenii după inimile voastre. Pentru păcatele cele multe va

216

veni mânia lui Dumnezeu asupra fiilor neascultării. Mă tem că vom păţi ceea ce a păţit oraşul Ierusalim, din cauza păcatelor celor ce locuiau în el.

Pe la anul 614, se afla în pustia Palestinei un pustnic sfânt, vieţuind acolo împreună cu 12 ucenici. Într-o dimineaţă, chemându-şi ucenicii, le-a zis: “Iubiţii mei fii duhovniceşti, să ştiţi că mare mânie vine peste noi dinspre răsărit. Noaptea trecută am avut o vedenie înfricoşătoare. Mă aflam la sfântul jertfelnic în Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde erau şi alţi clerici: arhierei, arhimandriţi, preoţi şi monahi. Deodată, prin uşa mare de la intrarea în Biserică, a pătruns un val cu fel de fel de murdării puturoase, acoperind pardoseala întregii biserici, apoi, prin sfintele uşi, a intrat şi în sfântul altar, înconjurând Sfânta Masă. Speriat, am alergat şi am urcat pe treptele sfântului altar, ca să nu-mi ud picioarele şi rasa cu murdăriile acelea. Şi, întorcându-mă către ceilalţi clerici, care rămăseseră nemişcaţi, în timp ce murdăria le acoperise picioarele până la genunchi, iar ei râdeau şi căscau gura ca şi cum nimic nu se întâmpla, cu mânie şi indignare le-am zis: Ce faceţi? Nu vedeţi murdăriile? Nu vă îngrijiţi să curăţaţi Biserica? Dar ei rămâneau mai departe nepăsători. Apoi, văzând aproape de scări doi îngeri cu chipurile frumoase, i-am întrebat de unde vine această murdărie atât de puturoasă şi cum poate fi îndepărtată? „Vezi această murdărie? îmi zic îngerii. Ea provine, parte de la clerici, iar alta de la laici, dar mai mult de la clerici. Ea va fi îndepărtată prin foc şi pucioasă”. Dimineaţa

217

următoare au intrat perşii în Ierusalim; pe unii i-au ucis, pe alţii i-au luat în robie, iar sângele celor măcelăriţi curgea pe drumuri ca un râu. Atunci au luat perşii ca pradă de război şi cinstita cruce a Mântuitorului pe care apoi împăratul Heraclius, după ce i-a înfrânt pe perşi, a adus-o şi a aşezat-o pe Golgota.

Într-adevăr, iubiţilor, multă murdărie există pe drumuri, în piaţă, pe pământ, pe mare, ba chiar şi în biserici, din pricina unor clerici, încât nu mai există nici un loc curat. Puţini laici şi clerici au rămas curaţi, iubind pe Dumnezeu şi poruncile Lui. Pe aceştia, Domnul după spusa Proorocului şi împăratului David îi va păzi, „Domnul păzeşte pe cei ce Îl iubesc, iar pe toţi cei ce păcătuiesc îi va pierde” (Psalmul 144, 20).

Vă rog pe toţi, bărbaţi şi femei, tineri, bătrâni şi copii, lăsaţi răutatea şi păcatul, căci nu aveţi nici un folos, ci mai mult pagubă, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă; părăsiţi hula, nedreptatea, lăcomia, minciuna, invidia, calomnia, beţia, desfrâul, necuviinţa etc.

Mare urgie va veni, mai ales din cauza desfrâului şi a avorturilor

După cum văd, toată lumea aleargă spre cel viclean, ca şi păcătosul spre păcat. Neînfrânaţi sunt oamenii şi popor şi cler; ca şi caii cei nărăvaşi aleargă spre păcat. Nu se gândesc nici la Dumnezeu,

218

nici la moarte, nici la judecată sau răsplată, la nimic; numai pentru materie, trup şi plăceri trupeşti se interesează. Pentru Dumnezeu, suflet, virtute nimic! Foarte puţini sunt cei care au interese adevărate şi poate datorită acestor prea puţini mai ţine Dumnezeu lumea.

Satana face ultimul asalt şi în aceşti ani în care ne găsim, mare necaz şi strâmtorare vor veni în lume… În vremea proorocului Ieremia, Dumnezeu a hotărât de mai multe ori să pedepsească pe israeliţi, însă Ieremia Îl ruga să se milostivească de creatura Sa şi de poporul Său cel ales. Odată, însă, i-a zis lui Ieremia că va distruge Ierusalimul. Atunci proorocul a început să-L roage: „Dumnezeul meu, nu distruge oraşul şi nu pedepsi pe cei ce locuiesc în el… ”, însă Dumnezeu i-a răspuns: „Nu mă ruga, Ieremia, căci nu te ascult; voi preda oraşul în mâinile babilonenilor” (care deja se apropiaseră de Ierusalim). Atunci a zis Ieremia către Dumnezeu: „Cum este posibil să intre duşmanii în cetate, căci zidurile sunt puternice?”. „Eu le voi deschide porţile ca să intre” a răspuns Domnul. „Dacă nu-l voi preda Eu, ei nu pot intra. Mâine dimineaţă să şezi pe un loc înalt şi vei vedea cum îl voi preda… ”. Şi a văzut un înger deschizând poarta dinspre răsărit, apoi şi pe cele dinspre apus, miazăzi şi miazănoapte, iar cheile le-a ascuns sub o piatră, zicând: „Primeşte, piatră, cheile oraşului acesta păcătos şi să le păzeşti până se vor întoarce din robie”, apoi a strigat îngerul: „Intră, putere a chaldeilor!” şi au intrat duşmanii în cetate; au ucis şi au pustiit, luând

219

mulţi robi, printre care şi pe Ieremia. De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur că, atunci când păcatele oamenilor sunt multe, iar printre păcătoşi se găsesc şi drepţi, câteodată, Dumnezeu ia împreună cu păcătoşii şi pe drepţi…

Aşadar, mare mânie va să vină. Multe răutăţi se întâmplă în lume, îndeosebi două: desfrâul şi avortul. Un rău atât de mare nu s-a întâmplat în nici o vreme, ca mamele să ucidă 6-10 copii şi să nu simtă deloc mustrare de conştiinţă, când, dacă ar fi avut o cât de mică urmă de pocăinţă şi simţire, ar fi trebuit să-şi deschidă mormintele şi să intre de vii în ele ca să se chinuie, dar sunt nepăsătoare… Se spovedesc uneori, dar fără să se pocăiască sincer. Aceasta una, iar a doua goliciunea femeilor. Umblă acum goale, deşi bărbaţii nu sunt mai prejos, însă mai mult femeile, iar aceasta nu este cu putinţă s-o rabde Dumnezeu. A răbdat pe păcătoşii din vremea lui Noe, pe cei din Sodoma şi Gomora, dar parcă nu ajunseseră la acest stadiu, să umble goi pe stradă şi să-şi arate trupurile lor mizerabile la bărbaţi, ca să-i atragă spre păcat.

Dumnezeu este îndelung răbdător, iar o mie de ani înaintea lui Dumnezeu sunt ca o oră. Rabdă îndelung, însă şi răbdarea Sa are margini. Nu este cu putinţă ca Dumnezeu, Care totdeauna pedepseşte păcatul, să îngăduie a se face atâtea păcate fără să le pedepsească… Numai să fim pregătiţi. S-avem credinţă în Dumnezeu; în El să ne punem nădejdea şi dragostea şi nu ne va părăsi. Fie ca nimic să nu ne despartă de iubirea lui Hristos.

220

Acum, ne aflăm în pragul marii mânii; se apropie sfârşitul sfârşitului. Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre au socotit moartea şi a doua venire a Mântuitorului necesare pentru mântuirea omului, iar cei care le-au avut întotdeauna în minte, au fost izbăviţi de chinurile veşnice. Din nefericire, oamenii au exemple rele din partea mai marilor societăţii şi ai Bisericii, care şi-au învârtoşat inimile mai rău decât evreii.

Vedenia a doua56

Cu puţine zile după marele dezastru petrecut în Asia Mică în anul 1922, într-o noapte am văzut cum mă aflam împreună cu alţii departe de mănăstirea mea, pe marginea unei văi, în înaltul cerului fiind un nor întunecos, negru care tocmai începea puţin câte puţin să se destrame. Şi de cum s-a luminat s-a arătat desluşit fiara Apocalipsei, având şapte capete şi zece coarne. La început zbura ca un avion, la înălţime, apoi a coborât şi s-a apropiat de mine ca la 15 metri. Şi am văzut aşezaţi pe capetele şi coarnele ei pe mulţi dintre stăpânitorii pământului: împăraţi, regi, conducători, prim-miniştri, precum şi dintre mai-marii Bisericii: Papa, patriarhi, arhierei. Îmbrăcaţi toţi în veşmintele lor, mai-marii popoarelor cu coroane pe cap şi sceptre în mâini, iar mai-marii Bisericii în veşmintele preoţeşti, cu mitre,

56 Călător către cer viaţa şi predicile Fericitului Filotei Zervakos, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002, pag. 243, 247-252.

221

cu mantii, cu toate însemnele. M-a cuprins frica şi groaza şi mâhnit în inimă am zis: „Vai şi amar de vieţuitorii acestei lumi! Câtă întristare va să vină peste oameni, dacă stăpânitorii lor sunt slujitori şi robi ai antihristului!”.

Vedenia a şaptea

La 18 iulie 1963 am urcat la Biserica Tuturor Sfinţilor de pe Vârful Parosului. La 29 a aceleiaşi luni, împreună cu fratele Ieroteu Paramani, am prăznuit ziua Proorocului Ilie. La Liturghie a participat şi iubitul nostru frate Nicolaos Arcas, teolog din Paros, care a şi predicat. După Sfânta Liturghie fiecare s-a înapoiat la casa sa şi am rămas singur, cu Dumnezeu Cel singur. Voiam ca, rămânând în linişte, să mă adâncesc înăuntrul meu spre a-l cerceta şi a cere marea şi bogata milă a lui Dumnezeu pentru mine, pentru mănăstirea mea, fraţii mei, fiii mei duhovniceşti, pentru toţi oamenii.

Am conştientizat dintr-o dată mulţimea faptelor mele cele cumplite, apoi mizerabilele, vrednicele de milă, vrednicele de osândă, vrednicele de plâns fapte ale oamenilor acestei generaţii viclene şi desfrânate, perverse şi stricate, care prin toate putinţele aleargă către păcat, către depravare; şi l-am rugat şi L-am implorat pe Preabunul, Multmilostivul, şi Atotmiluitorul nostru Părinte ceresc să nu ne răsplătească, nici mie nici tuturor celorlalţi păcătoşi, asemănători mie, după faptele noastre şi să nu-şi verse furia Sa peste noi, şi nici cu dreapta Sa

222

mânie să nu ne certe pe noi, ci după nesfârşita-I milă, după mare milostivirea Sa şi după nemăsurata bogăţie a îndurărilor Sale să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi.

„Preamilostive şi Mult-îndurate Doamne, cu lacrimi în ochi îţi vorbesc, cunoscând şi crezând că orice rătăcire şi neascultare îşi primeşte răsplata sa. Cum va fi cu putinţă pentru noi, păcătoşii, rătăciţii şi neascultătorii, să scăpăm de pedeapsa viitoare, cea cuvenită nouă după dreptate? Ştiindu-mă pe mine a fi următor păcatului, căci Te mânii şi Te întristez în fiecare zi, Te rog primeşte-mă alături de Tine, aproape de Tine.

Mărturisesc că am păcătuit precum fiul cel pierdut. Te-am părăsit, dar Tu, ca un Părinte milostiv şi iubitor de oameni, nu mă părăsi. Mărturisesc că pe toţi i-am întrecut cu păcatele mele dar ştiu că n-ai venit să-i mântuieşti pe cei drepţi, ci ai venit să-i ridici pe cei păcătoşi, spre a-i călăuzi spre pocăinţă. Şi ca păcătos ce sunt, nu am fugit către dumnezei străini, ci numai la Tine scap, la adevăratul Dumnezeu, Păstorul cel bun, cerând precum cel căzut: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. Primeşte sufletul meu, căci nu mai vreau să trăiesc în această lume prea-păcătoasă. Nu vreau să mai văd urâţenia lumii, necinstea, indecenţa, neruşinarea, nesimţirea femeilor lipsite de minte, care sfidează orice bună-cuviinţă, orice curăţie, bună purtare, bunătate creştinească, orice faptă de omenie; fiind ca nişte diavoli întrupaţi, cutreieră cu neruşinare pieţele, drumurile, intrând

223

până şi în biserici şi mănăstiri, deşănţate, fardate, cu ţigara în gură sau în mână, spre a strica sufletele curate şi nevinovate, spre a le târî în mlaştina depravării şi pierzaniei, arătându-şi goliciunea sufletului lor, lipsit de orice faptă bună sau virtute.

De această stare deplorabilă în care se află mulţime de femei sunt vinovaţi şi responsabili majoritatea părinţilor şi soţilor, care, în loc să le facă să se schimbe sau să-şi strunească în vreun fel fiicele, soţiile, surorile, le îndeamnă tocmai ei la aceste necurăţii, privindu-le cu mândrie şi bucurându-se să le vadă astfel împopoţonate, boite, rujate. Vinovat este şi regele şi ceilalţi responsabili, miniştri, puterea, toţi care sunt rânduiţi după voia lui Dumnezeu spre grija şi păzirea societăţii de toate relele, care dăunează atât ţării, cât şi Bisericii. şi cea mai vinovată este Biserica care le îngăduie să vină la sfintele slujbe şi nu le interzice să intre într-o astfel de îmbrăcăminte scandaloasă sau rujate să sărute icoanele sau să se împărtăşească.

Nu vreau, Dumnezeul meu, să mai văd oamenii, laici sau clerici (cu puţine excepţii), în patimile lor: trufia, invidia, necinstea, necredinţa, desfrânarea, hoţia, minciuna, viclenia, jurământul strâmb. Nu vreau să mai aud hulele murdare, vorbăria, judecarea, calomnia; temându-mă să nu mă îmbolnăvesc şi eu ca un neputincios ce sunt de mulţimea relelor, Te rog, ia-mă ca să nu păcătuiesc. Te implor. Şi dacă nu vei vrea să mă iei, dă-mi, te rog pocăinţă adevărată, dă-mi luminare şi putere să mă împotrivesc păcatului până la sânge şi să-Ţi

224

slujesc cu râvnă cealaltă vreme a vieţii mele. Dă-le pocăinţă şi întoarcere tuturor păcătoşilor pământului, cei asemenea mie, clerici sau laici, bărbaţi sau femei, bogaţi sau săraci, mici sau mari. Pun mijlocitori şi pentru mine şi pentru toţi ceilalţi pe Preasfânta Cea Prea-milostivă Maică a Ta, pe cetele netrupeştilor îngeri, şi pe toţi sfinţii, profeţi, apostoli, mucenici şi cuvioşi.”

Acestea zicându-le, stăteam înaintea Sfintei Icoane a Mântuitorului şi a tuturor sfinţilor. În noaptea care a urmat, de îndată ce m-am întins şi am adormit am avut un vis înfricoşător şi cutremurător. Am văzut cum mă aflam afară din Biserica Proorocului Ilie la vreo 40 metri şi tot la vreo 40 de metri şi de Biserica Tuturor Sfinţilor. Am auzit un zgomot înspăimântător şi un glas coborându-se din cer, ca o puternică detunătură. Îngrozit, mi-am întors ochii către biserica Tuturor Sfinţilor, crezând că se va dărâma; privind mai atent am văzut că nici zidurile nu s-au mişcat. Mă întrebam, de unde să fi venit zgomotul şi întorcându-mi curios ochii am văzut o privelişte înspăimântătoare. Am văzut deasupra bisericii, la o înălţime de vreo 100 metri cum stăteau îngrămădite pietre gata să cadă pe pământ, gata să strivească şi să distrugă totul. Văzând acestea, aşa o groază m-a cuprins încât era gata să-mi dau duhul; şi căutam cu disperare să scap, unde să mă ascund de la faţa mâniei Domnului. Pentru o clipă m-am gândit să alerg şi să intru în biserica Proorocului Ilie, dar am văzut iar stâncile de deasupra, gata să se prăvălească şi mi-am zis că

225

biserica nu va rezista sub o asemenea greutate şi că voi fi strivit sub dărâmături. De atâta disperare şi frică, m-am trezit îngrozit.

Acesta este visul înfricoşător. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu ne încredem în vise şi ne sfătuiesc să fim foarte atenţi deoarece foarte mulţi au fost înşelaţi prin vise. Dar sunt şi multe vise de la Dumnezeu pe care le descoperă Dumnezeu robilor Săi spre a-i înfricoşa şi a-i întoarce spre pocăinţă. Astfel de vise au avut mulţi dintre patriarhi, prooroci, apostoli precum şi dumnezeieştii şi cuvioşii Părinţi, despre boli, cutremure, războaie, catastrofe. Precum descoperim şi în istoria întregii Biserici, înţelegem că Preamilostivul Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, le arată astfel de vedenii spre a-i întoarce, le descoperă grozăviile care-i aşteaptă în urma păcatelor.

Mărturisesc că nu sunt nici profet, nici sfânt, sunt cel mai păcătos dintre cei mult păcătoşi; de vreme ce nu sunt pocăit şi nici nu mă pocăiesc încă după cum trebuie, mi-a descoperit Dumnezeu primejdia în care mă aflu, spre a ne duce şi pe mine şi pe ceilalţi păcătoşi asemenea mie la pocăinţă. Ne-a descoperit primejdia care ne ameninţă datorită nenumăratelor noastre păcate, primejdie descoperită de Domnul şi în Sfânta Scriptură, prin prooroci şi apostoli, mai apoi şi Sfinţilor Părinţi. Şi El însuşi ne spune învederat: „Dacă nu vă veţi pocăi, aşa veţi sfârşi cu toţii”.

226

Bolovanii care stau deasupra capetelor noastre, gata să cadă, arată marea mânie a lui Dumnezeu care va veni peste noi pentru păcatele noastre. Aceasta, care ne-ar strivi şi spulbera, este oprită deocamdată de rugăciunile şi mijlocirile, de grija şi pavăza celei ce este cu adevărat ajutor şi scăpare oamenilor, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a Maicii noastre duhovniceşti, precum şi ale prietenilor lui Dumnezeu, ale tuturor sfinţilor.

Iubiţii mei fraţi, deoarece sfârşitul se apropie şi marea mânie a lui Dumnezeu stă deasupra capetelor noastre, „să stăm bine, să stăm cu frică”. Să luăm aminte, să nu ne înşelăm singuri, spunând că Dumnezeu este doar binevoitor şi multmilostiv şi că nu ne va pedepsi dacă păcătuim şi călcăm poruncile Sale. Să nu ne înşele şi pe noi vrăjmaşul cel preaviclean precum I-a înşelat şi pe protopărinţii noştri de i-a făcut rătăciţi şi neascultători ai poruncii lui Dumnezeu şi fugari din Rai. Să nu rătăcim, căci „dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire?”, spune Sfântul Apostol Pavel, gura Domnului (Evrei 2, 3). Dumnezeu este binevoitor şi multmilostiv, dar este şi drept. Ca multmilostiv, dăruieşte binefaceri, miluieşte, îi rabdă pe păcătoşi, iar ca drept, ceartă şi pedepseşte pe călcătorii poruncilor dumnezeieşti.

Este cu neputinţă ca păcătuind să scăpăm de mânia lui Dumnezeu. Trebuia ca cele pătimite să ne fie învăţătură de minte. Câte n-am pătimit în ultimii

227

ani, războaie, boli, naufragii, cutremure, persecuţii şi în Tracia şi în Asia Mică, îngroziri, primejdii, nenorociri, mâhniri, precum acelaşi apostol zice: „Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul, al iudeului mai întâi, şi al elinului” (Romani 2, 9). Dar Acelaşi Dumnezeu zice prin Isaia cel cu glasul puternic: „Dacă veţi vrea să mă ascultaţi, vă veţi hrăni cu bunătăţile pământului, iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, sub loviturile tăişurilor veţi fi doborâţi, căci gura Domnului a grăit acestea”.

Trebuie ca toate cele ce ni se întâmplă să ne fie spre învăţătură şi să încetăm a-L mai mânia pe Dumnezeu cu păcatele noastre. Faraon, pentru neascultarea de Dumnezeu, a primit zece pedepse; după fiecare pedeapsă se pocăia, dar pocăinţa lui nu era adevărată, era doar de moment. Noi, pentru neascultarea de Dumnezeu şi pentru lipsa dragostei, am primit şi noi zeci de pedepse. şi degeaba ne-am pocăit după fiecare pedeapsă, căci apoi mai răi ne-am făcut. Vine mânia cea mare a Domnului, Atotţiitorului, de care nimeni nu va putea scăpa. Numai atunci vom scăpa, când ne vom pocăi. Să ne pocăim, deci, să ne întoarcem către Preamilostivul nostru Părinte ceresc, de care ne-am îndepărtat, cu inimă înfrântă şi smerită; şi cu lacrimi să-L rugăm fierbinte să treacă cu vederea păcatele noastre cele multe, să ne ierte, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, după marea şi bogata Sa milă. Şi când ne vom pocăi cu adevărat, ne va primi cu braţele deschise, ne va ierta precum şi pe niniviteni

228

şi ne va milui ca un bun şi iubitor de oameni şi milostiv Dumnezeu. Fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine.

Testament duhovnicesc57

În generaţia actuală, „vicleană, prefăcută, nerecunoscătoare şi păcătoasă”, în care „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul ” (Psalmul 13, 3), „şi nu este în vremea aceasta cârmuire şi prooroc şi egumen”, toate forţele cârmuitoare au slăbit cu desăvârşire, pe când puterile vrăjmaşului au crescut uimitor şi ghearele acestuia s-au înmulţit şi, ca fiarele sălbatice, s-au năpustit cu toate, ameninţând să nimicească Sfânta Biserică, să-i ia prizonieri pe puţinii ostaşi înrolaţi în armata lui Hristos, să-i ucidă pe străjuitorii sfintei noastre credinţe, să smulgă şi să murdărească Sfintele vase ale Bisericii şi să facă să dispară temeliile dreptei credinţe, distrugând astfel credinţa ortodoxă, curată şi desăvârşită, în Hristos.

Credinţa noastră este în primejdie. Dar de ce?58

57 Testament Duhovnicesc mărturisirea Credinţei Ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 30, 31-32, 35-37, 49-50, 63-66, 75-79.

58 Părintele Filotei Zervakos, Testament Duhovnicesc mărturisirea Credinţei Ortodoxe, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 30, 31-32, 35-37, 49-50, 63-66, 75-79.

229

Pentru că aceia care au fost înrolaţi de Stăpânul Împărăţiei Cerurilor să lupte, s-au moleşit. Şi nu numai că au slăbit, ci s-au adâncit în somnul greu al trândăviei şi al nepăsării. Dorm şi s-au făcut nevăzuţi, iar vrăjmaşii se văd peste tot, veghează neîncetat, lucrează, pătrund în oraşe, comune, sate, „împresoară pământ şi mare”, se zbat, cheltuiesc bani nenumăraţi ca să ia ostateci şi să adune prozeliţi, partizani, ucenici, pentru a ucide sufletele creştinilor ortodocşi şi a dezrădăcina credinţa noastră ortodoxă, fără de care este cu neputinţă să ne mântuim.

Dar vrăjmaşii şi potrivnicii noştri nu au puterea nici să dezrădăcineze credinţa ortodoxă şi nici să distrugă Sfânta Biserică a lui Hristos. N-au decât să se lupte ca turbaţii! Să scornească şi să născocească uneltiri şi vicleşuguri. Să lupte şi să se căznească. Să cheltuiască miliarde de lire şi dolari. Se vor strădui în zadar şi fără folos.

Credinţa ortodoxă este puternică şi nu se va clinti. Este stâncă nemişcată. Este piatra din capul unghiului despre care Domnul nostru a spus în Evanghelie: „ Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi ” (Matei 21, 44). Este piatra neclintită pe care Hristos a întemeiat Biserica Sa „una Sfântă şi desăvârşită” şi care va rămâne nemişcată în veci, după cum iarăşi spune Domnul nostru în Evanghelie: „şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Toţi cei care au luptat împotriva Sfintei noastre Biserici de la întemeierea ei încoace, au fost

230

nimiciţi, şi pe cei care în ziua de azi şi pe viitor vor lupta împotriva ei, Dumnezeu îi va distruge ca pe nişte vase de lut. Trebuie să credem cu toţii că credinţa noastră ortodoxă va triumfa în lumea întreagă şi că Stăpânul, întemeietorul şi Ziditorul acesteia, învingătorul morţii şi al păcatului, Cel ce a coborât la iad, ca Dumnezeu, şi pe cei legaţi din veacuri i-a eliberat de legăturile morţii, „Cel tare şi puternic în războaie”, care i-a zdrobit pe vrăjmaşi cu braţul Său cel înalt, îl va învinge şi de unul singur, fără nici un ajutor, pe stăpânul întunericului, şi va distruge până la sfârşit puterile lui. Dar totdeauna trebuie să credem că şi noi, cei ce facem parte din armata lui Iisus Hristos, am fost înrolaţi cu scopul de a lupta, de a ne război vitejeşte, de a-l învinge pe vrăjmaş, având desigur ajutor şi aliat pe Însuşi Hristos, Cel ce ne-a dat nouă puterea să călcăm „peste şerpi şi scorpioni şi peste toată puterea potrivnicului”, noi, care suntem avangarda legiunii alese… noi? Vai şi amar! Unii dintre noi s-au temut şi au dat înapoi. Pe alţii i-a cuprins somnul şi au adormit, şi alţii s-au predat fără luptă în mâinile vrăjmaşului.

E vremea să vă treziţi din somn. Sculaţi-vă, aruncaţi departe somnul nepăsării, ca să nu vă găsească vrăjmaşul dormind şi să vă omoare. Treziţi-vă, căci ne îndreptăm spre sfârşit, spre moarte, pentru că ziua celei de-a doua Veniri a Domnului se apropie. Treziţi-vă ca să luptaţi în puţinul timp care v-a mai rămas, căci „vine ceasul

231

când nimeni nu va mai putea lucra”. Treziţi-vă, ascultaţi glasul gurii lui Hristos, pe dumnezeiescul propovăduitor Pavel; „Iată vreme potrivită, iată ziua mântuirii…”. Treziţi-vă, îndepărtaţi somnul nepăsării, îmbrăcaţi-vă cu armele luminii. Loviţi-i cu bărbăţie şi vitejie pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi care, stăruitori şi neobosiţi, ne înconjoară şi ne lovesc din toate părţile, din dreapta, din stânga, din faţă, de sus, de jos, zi şi noapte şi în fiecare clipă şi ceas.

Nu vă fie frică! Nu vă înspăimântaţi de mulţimea vrăjmaşilor noştri. Nu uitaţi că sfinţii apostoli erau numai doisprezece, mult mai puţini decât suntem noi şi aveau mai mulţi vrăjmaşi. Nu aveau nici un prieten. Toată lumea, tot pământul, toţi oamenii erau vrăjmaşii lor, dar L-au avut prieten, aliat şi ajutor pe Hristos. Aveau doar trei arme. Arma credinţei, arma iubirii şi arma smereniei. Cu ajutorul lui Hristos şi cu aceste trei arme i-au învins pe toţi vrăjmaşii, pe toată lumea; şi aceşti lăudaţi întru Hristos spuneau: „cu aceasta am învins lumea, cu credinţa noastră” şi cu dragostea pentru Învăţătorul şi Stăpânul nostru Hristos. Nu noi am învins, ci harul lui Dumnezeu a învins şi ne-a ajutat, fără de care nu am fi putut face nimic.

Iubiţii mei fraţi,

Îndrăzniţi! Aveţi credinţă! Aveţi dragoste! Hristos trăieşte. Niciodată nu moare; Iisus Hristos ieri şi azi şi în veci este acelaşi (Evrei 13, 8). Cel

232

care i-a ajutat pe Sfinţii Apostoli să învingă lumea ne va ajuta şi pe noi; e de-ajuns să ne trezim şi să ne îndepărtăm de somnul nepăsării. Acest strigăt al dumnezeiescului Apostol Pavel, pe care îl trâmbiţez şi îl amintesc acum, în clipa cea târzie a vieţii mele, nu îl trâmbiţez ca să vă treziţi numai voi, fraţii mei iubiţi, tovarăşi de drum, împreună-luptători şi războinici, îl trâmbiţez şi pentru mine, căci şi eu am mare nevoie să lupt şi să mă războiesc, fiindcă vrăjmaşul nu încetează să ne războiască nici pe mine, bătrânul, nici pe voi şi nici pe nimeni altul, până la ieşirea sufletului omului din trup, precum este vădit, deoarece şi de Stăpânul cel desăvârşit al credinţei noastre, Mântuitorul, Izbăvitorul şi Scăparea sufletelor noastre, Domnul nostru Iisus Hristos a îndrăznit să se apropie şi să-L războiască după Botezul din Iordan, când Se afla în pustie (Matei 4, 1-12); dar şi la urmă, cu puţin înainte de moartea Sa pe Cruce, în seara Cinei celei de Taină: „vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine ” a zis Domnul (Ioan 14, 30).

Aşadar, dacă şi de Dumnezeul cel atotputernic a îndrăznit, neruşinatul şi neobrăzatul, să se apropie, dacă vine până şi spre Acela Care l-a aruncat ca pe un fulger din ceruri în prăpastie, cu atât mai mult spre noi cei slabi, pe care ne războieşte cu şi mai multă sălbăticie la sfârşitul vieţii, când plecăm din trupul acesta stricăcios, dar şi atunci când suntem adormiţi. De aceea avem mare nevoie să ne trezim şi să apucăm cu multă dorire armele luminii, armele credinţei şi iubirii, şi cu ele să-l lovim pe vrăjmaş.

233

Şi când acesta ne va vedea înarmaţi cu armele credinţei şi iubirii, cu armele smereniei şi Sfintei Cruci, se va înspăimânta şi va fugi tremurând şi „neputând suferi această putere”.

E necesar însă ca înainte de a începe războiul cu vrăjmaşii din afară, văzuţi şi nevăzuţi, să avem grijă să-i războim mai întâi pe vrăjmaşii dinlăuntrul nostru şi după ce îi vom birui pe de-a-ntregul, atunci să îi lovim şi pe cei din afară. Pentru că dacă nu-i învingem pe vrăjmaşii lăuntrici şi avem de gând să-i lovim pe cei din afară, e cu neputinţă să învingem. Vrăjmaşii lăuntrici sunt patimile care se adună împotriva noastră, împotriva sufletului nostru, şi ne războiesc. Acestea sunt multe, dar cele mai grele dintre ele sunt egoismul, mândria, iubirea de plăceri trupeşti, iubirea de arginţi şi nepăsarea din care se nasc multe altele, mari şi mici. Pe toate acestea, creştinul, ostaş al lui Hristos, după ce se trezeşte din somnul nepăsării, trebuie să le biruiască, trebuie să le supună; să supună trupul duhului şi atunci îi va învinge cu uşurinţă pe toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi.

Sabia ce va să vină

De ce naţiunea noastră e ameninţată de primejdie?

Ne paşte primejdie mare; există izbăvire? Simţim cu toţii primejdia aceasta care ne ameninţă, în afară de câţiva cu totul nesimţitori, şi ne întrebăm pe noi şi pe alţii cum şi în ce fel am putea scăpa de ea? Cum ne vom salva? Guvernul, văzând primejdia,

234

a alergat la stăpânii pământului, aliaţii noştri, nădăjduind că ne vor scăpa. Însă chinurile, nenorocirile, necazurile şi supărările au crescut şi până acum nici o nădejde de salvare din partea stăpânilor pământului. Bine a spus Proorocul şi împăratul David în Psalmul 145: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire”.

Guvernul şi noi toţi, dacă vrem izbăvirea noastră, o vom găsi numai în pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, de la Care ne-am îndepărtat. Sfântul Sinod al Bisericii greceşti, simţind la rândul lui primejdia, a hotărât într-o circulară să se facă în sfintele biserici paraclise şi rugăciuni către Dumnezeu şi Preacurata Maica Lui, neobosita apărătoare a creştinilor, nădejdea şi mântuirea păcătoşilor. Dar e acest lucru suficient pentru izbăvirea noastră? Căci puţine femei şi câţiva bărbaţi aleargă la paraclise, pe când mii de oameni creştini hulesc numele Prea înaltului Dumnezeu şi al Prea Sfintei Maicii Sale şi aleargă cu dorinţă însetată şi plăcere nemăsurată la teatre, la filme, în taverne şi cafenele, îşi pierd nopţile cu jocuri de cărţi, mese bogate, beţii, dansuri, distracţii şi destrăbălări? Nu! Nu! Iubiţi fraţi creştini, suferinţele pe care le încercăm astăzi provin de la noi. Noi singuri le-am adunat în inimile şi în ţinuturile noastre. Păcatele noastre cele multe L-au mâniat şi L-au înfuriat pe Preabunul, Preamilostivul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, cum zice şi dumnezeiescul Apostol Pavel: „Necaz şi

235

strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul… ” (Romani 2, 9).

Smerenia adevărată aduce odihnă în sufletul omului

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre(Matei 11, 28-29).

De la începutul acestui secol viclean pe care aproape că l-am traversat, s-au petrecut şi se petrec întâmplări înfricoşătoare care cutremură pământul, ameninţă cu distrugerea întregii lumi şi prevestesc mari suferinţe şi nenorociri.

Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri. Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi (Matei 24, 7, 21). Dumnezeiescul Apostol Pavel, glasul lui Hristos, scriind către Timotei, spune: Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfrânări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea

236

adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei (II Timotei 3, 1-5).

Văd primejdia, sabia ce va să vină, mânia provocată de păcatele noastre cele multe. În viitor va veni furie şi suferinţă mare, despre care Domnul ne-a înştiinţat, ca Prooroc desăvârşit ce este, şi despre care ne-au vestit şi mulţi dintre Sfinţii Profeţi, Apostoli şi Părinţi purtători de Dumnezeu. Deci, după cum ne-au spus aceştia şi după cum era cunoscut şi din Sfintele Scripturi, pentru a scăpa şi a ne păzi de primejdiile, nenorocirile şi suferinţele îngrozitoare ce vor veni, doar pocăinţa adevărată, sinceră şi curată, şi întoarcerea către Dumnezeu, precum au făcut în vechime ninivitenii, îl vor îndemna la îndurare şi milă pe Îndelung-răbdătorul, Preamilostivul, Iubitorul de oameni Dumnezeu, Părintele nostru ceresc, şi vor face să înceteze mânia, furia şi supărarea prea-îndreptăţită împotriva noastră, a păcătoşilor.

Părintele Serafim Rose59

(1934-1982)

„…întreaga raţiune a Bisericii este aceea de a-L purta pe Hristos în inimă…” „Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liber cuvântul”

59 Părintele Serafim Rose, Arhiepiscopul Averchie Tauşev, Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Icos, 2000, pag. 21-25; 252-255.

237

„Într-un asemenea veac”, scrie el60, „pentru a fi un adevărat creştin ortodox, gata de a-şi păstra credinţa în Mântuitorul Hristos chiar şi în faţa morţii, este mult mai greu în zilele noastre, decât în primele secole ale creştinismului” (p. 17). Deşi de cele mai multe ori făţişă (în ţările aflate sub ocârmuire comunistă), prigonirea creştinilor din zilele noastre este mult mai bine disimulată. „Sub haina unei împărăţii înşelătoare, care arată minunat şi îi duce pe mulţi în rătăcire, se arată, de fapt, o prigoană ascunsă împotriva creştinismului… Această prigoană este mult mai primejdioasă şi mai înfricoşătoare decât prigoana făţişă, căci ameninţă cu adevărat să dea cu totul pierzării sufletele ceea ce înseamnă moarte duhovnicească” (p. 18).

Arhiepiscopul Averchie citează adeseori cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, despre vremurile din urmă: „Deşi numele de creştin va fi auzit pretutindenea şi peste tot vor fi biserici şi slujbe, toate acestea nu vor fi decât părelnicie, căci întru acestea se va sălăşlui o adevărată apostazie” (p. 21).

Pentru a arăta împlinirea acestor cuvinte în zilele noastre, Arhiepiscopul Averchie scrie: „este înfricoşător a spune, însă lumea creştină ne înfăţişează azi o imagine întunecată, înspăimântătoare, a celei mai adânci decadenţe religioase şi morale” (p. 22). Ispita belşugului şi a

60 Arhiepiscopul Averchie Tauşev în lucrarea Adevărata Ortodoxie şi lumea contemporană (în limba rusă), Jordanville, 1971.

238

confortului îndepărtează sufletul de la Dumnezeu, «slujitorii lui Antihrist se străduie mai mult decât orice să Îl scoată pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, astfel încât aceştia, mulţumiţi cu belşugul lor material, să nu simtă în nici un fel nevoia de a se întoarce la Dumnezeu, să nu-şi mai aducă aminte de El, ci să poată trăi ca şi cum Acesta nu ar exista defel. Aşadar, întreaga rânduială a vieţii din zilele noastre, în aşa numitele „ţări libere”, unde nu este o prigoană făţişă împotriva credinţei, unde fiecare are dreptul de a crede aşa cum doreşte, este o primejdie şi mai mare pentru sufletul unui creştin (decât o prigoană la arătare), căci îl leagă cu desăvârşire de pământ şi-l face să uite de Rai. Întreaga „cultură” contemporană, îndreptată numai către cunoştinţe cu desăvârşire lumeşti şi vârtejul nebunesc al vieţii legate de această „cultură”, îl ţin pe om într-o stare neîncetată de sterpiciune şi de tulburare, care nu lasă nimănui putinţa de a-şi cerceta, doar puţin mai adânc sufletul, în acest fel stingându-se, încetul cu încetul, viaţa duhovnicească» (p. 29).

Întreaga trăire din zilele noastre, la nivelul ei public, este o pregătire pentru venirea lui Antihrist: „toate lucrurile care se întâmplă în zilele noastre la cel mai înalt nivel în religie, guvernământ şi în viaţa publică – […] nu sunt altceva decât o lucrare intensă a slujitorilor lui Antihrist pentru pregătirea şi instaurarea împărăţiei sale” (p. 24), iar această lucrare este înfăptuită tot atât de mult de către „creştini”, ca şi de către necreştini (p. 18).

239

După înfăţişarea unui tablou atât de înfiorător al zilelor noastre şi al viitorului omenirii, Arhiepiscopul Averchie strigă cu glas mare către toţi creştinii ortodocşi să se lupte din răsputeri împotriva duhului acestei lumi, care zace în miasma răutăţii. «Toţi cei care în aceste zile râvnesc să nu-şi piardă credinţa în Mântuitorul Hristos, trebuie să se păzească şi să stea împotriva oricărei doriri a lucrurilor materialnice şi pământeşti şi împotriva amăgirii ce vine prin bunurile lumeşti. Este peste măsură de primejdios să se învoiască cineva cu orice dorinţă de a-şi face o carieră, de a-şi făuri un nume, de a dobândi stăpânire şi trecere înaintea oamenilor, de a-şi agonisi bogăţii, de a se înconjura de lux şi confort» (p. 28).

Celor care sunt osârdnici şi luptători în a nu-şi pierde credinţa, Arhiepiscopul Averchie le arată calea împărătească a mărturisirii: «Acum este vremea mărturisirii a unei atitudini hotărâte, dacă este nevoie chiar a morţii pentru credinţa ortodoxă, care pretutindenea este o ţintă a atacurilor făţişe sau dosnice, a asupririi, a prigoanei ce vine din partea slujitorilor lui Antihrist» (p. 28). Trebuie să fim adevăraţi creştini şi să nu ne plecăm în faţa duhului acestui veac, ci să facem din Biserică temelia şi izvorul vieţii noastre (p. 26)…

Calea pe care lumea ne-o aşterne în faţă, în ciuda făgăduinţelor amăgitoare ale „progresului”, este o cale a suferinţelor: «Mântuitorul a spus limpede că ceea ce ne aşteaptă nu este „progresul”, ci năpaste şi cazne mult mai mari, ca urmare a

240

înmulţirii fărădelegii şi a răcirii dragostei; când El va veni, abia dacă va mai găsi credinţă pe pământ (Luca 18, 8)».

Puterea unui adevărat creştin, în vremurile pline de grozăvii care vor veni, este aşteptarea celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului Hristos parusia: «duhul aşteptării statornice a celei de-a Doua Veniri a Domnului Hristos este adevăratul duh al vieţuirii creştineşti, care strigă în rugăciune „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20). Iar duhul potrivnic acestui chip de vieţuire este, fără de nici o îndoială, duhul lui Antihrist, care se sârguieşte prin orice mijloc să prăvălească mintea creştinilor de la gândul Parusiei şi de la răsplătirile care vor urma acesteia. Cei care se pleacă în faţa acestui duh se pun pe ei înşişi în primejdia de a nu-l recunoaşte pe Antihrist când acesta va veni şi de a fi vânaţi de acest cumplit vrăjmaş. Cu osebire acesta este cel mai înspăimântător lucru al lumii zilelor noastre, plină de toate înşelăciunile şi amăgirile. Slujitorii lui Antihrist, aşa după cum Mântuitorul ne-a spus mai înainte, se vor sârgui „ca să amăgească, de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Totuşi, gândul la acestea nu trebuie să ne arunce în deznădejde, ci, dimpotrivă, după cum însuşi Mântuitorul zice: „prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” (Luca 21, 29)».

Un asemenea om, un adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă, plin de duhul aşteptării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi de duhul cumpătat al gătirii pentru aceasta este autorul

241

tâlcuirii care urmează, a cărţii ce încununează Noul Testament apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Deşi tâlcuirea la această carte se foloseşte din plin de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii din primele veacuri, însuşi faptul că este atât de mult în duhul lor şi în duhul Sfântului Ioan Evanghelistul este pentru noi o chezăşie a negreşelniciei acestei tâlcuiri, dar şi a faptului că vorbeşte nu numai minţilor noastre iscoditoare, pe cât inimilor noastre credincioase. Arhiepiscopul Averchie a fost un dascăl ortodox întemeiat în tradiţia neîntreruptă a gândirii patristice, tradiţie care îşi are izvorul la Sfinţii Părinţi ai primelor veacuri şi care ajunge până în zilele noastre şi de care Arhiepiscopul Averchie s-a umplut cu prisosinţă de la dascălii săi Teofan Zăvorâtul (+1894) şi un alt Teofan, al Poltavei (+1940). Învăţător neînşelător al vieţii duhovniceşti şi morale în duh ortodox, Arhiepiscopul Averchie este, de asemenea, un călăuzitor neasemănat în teologhisirea patristică.

Puţini sunt Sfinţii care au rămas printre noi în vremurile acestea prea vrednice de plâns, dar chiar dacă nu vedem printre noi asemenea drepţi, ca şi Arhiepiscopul Averchie, învăţăturile sale rămân cu noi şi ne pot fi lumina călăuzitoare prin bezna zilelor care vor urma, când Biserica este cu putinţă să fie silită să fugă în pustie, asemeni Femeii din Apocalipsă (cap. 12) biserica vremurilor din urmă.

Dar acum, în cel de-al XX-lea veac al erei creştine, au apărut „înţelepţii” – „neocreştinii”, aşa

242

după cum îşi spun unii dintre ei care nu doresc să audă despre cele spuse mai sus. Propovăduiesc un soi nou de creştinism dulceag, sentimental şi trandafiriu, deşertat de toată făptuirea şi lupta, o imaginară, atotcuprinzătoare dragoste pseudo-creştină şi îmbucurarea fără de nici o oprelişte din toate deliciile acestei trecătoare vieţi pământeşti. Ignoră cu desăvârşire nenumăratele pilde din Sfânta Scriptură, care lămurit şi cu tărie vorbesc despre lupta duhovnicească, despre râvna cu care suntem îndatoraţi să-L urmăm pe Mântuitorul Hristos în a ne răstigni pentru lume, despre multele dureri prin care trebuie să treacă creştinul în această viaţă, începând cu cuvintele pe care Însuşi Mântuitorul Hristos le-a spus ucenicilor Săi la Cina cea de Taină: „În lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33). Şi aceasta se întâmplă deoarece, după cum Însuşi Domnul ne spune, adevăraţii creştini nu sunt din lume (Ioan 15, 19), pe când „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I Ioan 5, 19). Din această pricină creştinii nu trebuie să iubească această lume şi „cele ce sunt în lume” (I Ioan 2, 15); „prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu” şi „cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Aceşti „înţelepţi” moderni într-un anume fel nu reuşesc să vadă că dumnezeiescul cuvânt nu făgăduieşte nicăieri în mod hotărât creştinilor satisfacţii duhovniceşti depline şi fericire paradisiacă în această viaţă, ci, dimpotrivă, pune înainte faptul că viaţa pământească se va îndepărta

243

tot mai mult de la legea lui Dumnezeu, că în ceea ce priveşte morala, omul va cădea tot mai jos (vezi II Timotei 3, 1-5), că „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi” (II Timotei 3, 12-13) şi că, în cele din urmă, „cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10). Dar atunci se vor arăta „ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13) un minunat „nou Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21, 2), care i-a fost arătat lui Ioan, văzătorul tainelor, în timpul descoperirii ce i s-a făcut.

Toate acestea nu sunt pe placul neocreştinilor. Ei vor deplinătatea fericirii în această lume împovărată cu nenumăratele ei păcate şi nelegiuiri şi aşteaptă cu nerăbdare această stare de fericire deplină. Şi una dintre cele mai sigure căi de a o dobândi li se pare a fi „mişcarea ecumenică”, uniformizarea şi unirea tuturor oamenilor într-o singură nouă Biserică, ce va cuprinde nu numai romano-catolici şi protestanţi, ci şi evrei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi greşeli. Această imaginară „dragoste creştină”, în numele viitoarei stări de fericire a omului pe pământ, nu poate decât să calce în picioare Adevărul.

244

Nimicirea acestui pământ cu tot ceea ce zace pe el, cu toate că este mai înainte spusă cu limpezime de Cuvântul lui Dumnezeu, este socotită de către ei a fi ceva atât de groaznic, încât nu poate fi înfăţişat, ca şi cum nu ar fi la îndemâna atotputerniciei lui Dumnezeu şi aparent aproape de nedorit. Consimt în silă să admită nimicirea acestui pământ (căci cum ar putea cineva să nu primească un lucru proorocit în Sfânta Scriptură?), dar cu condiţia că va avea loc într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, învăluit în ceaţă; nu secole, ci milioane de ani de acum înainte.

Care este motivul acestei credinţe a lor? S-ar putea spune: din cauză că sunt slabi în credinţă sau le lipseşte cu desăvârşire credinţa în învierea din morţi şi în viaţa veacului ce va să vină. Pentru ei totul este în această viaţă pământească, iar când aceasta ajunge la sfârşit, toate se termină. În câteva puncte mai ales în aşteptarea unei vieţi fericite în această lume un asemenea cadru al gândirii se aseamănă îndeaproape cu larg răspândita erezie din primele secole ale creştinătăţii, numită hiliasm. Aceasta este aşteptarea unei împărăţii de o mie de ani pe pământ a lui Hristos; aşadar manifestarea din zilele noastre a acestei erezii poate fi calificată drept neohiliasm.

Trebuie avut în vedere şi păstrat în minte că hiliasmul a fost osândit de cel de-al doilea Sinod Ecumenic în anul 381; aşadar, a crede din nou în hiliasm, acum în secolul XX, chiar şi numai în parte, este de neiertat. Trecând peste acestea, neohiliasmul

245

este mult mai rău decât vechea erezie hiliastă, prin aceea că fundamentele sale, fără nici o tăgadă, se află în necredinţa în viaţa veacului ce va veni…, iar dorinţa pătimaşă de a dobândi fericirea aici, pe pământ, întrebuinţează toate îmbunătăţirile şi izbânzile progresului material ale vremurilor noastre. Această învăţătură mincinoasă îşi varsă răul înspăimântător, încercând să „liniştească” (legene) şi să adoarmă trezvia duhovnicească a credincioşilor şi să-i convingă că sfârşitul lumii este departe (de cumva va fi un sfârşit) şi, aşadar, nu este neapărată trebuinţă de priveghere şi rugăciune, lucruri pe care Mântuitorul Hristos le cere neîncetat de la cei care-I urmează (vezi Matei 26, 41), de vreme ce totul în lume devine tot mai bun şi mai bun, progresul spiritual ţinând pasul cu cel material. Iar fenomenele înfiorătoare pe care le putem vedea în lume, chiar în zilele noastre, sunt vremelnice; toate s-au mai întâmplat înainte şi toate în cele din urmă vor trece şi vor fi înlocuite de o nemaipomenită înflorire a creştinismului în care, desigur, ecumeniştii vor ocupa cele mai de cinste locuri.

Aşadar, totul este peste măsură de frumos! Nu mai trebuie să lucrăm asupra părţii noastre lăuntrice şi nu ni se mai cere nici un fel de luptă duhovnicească; posturile pot fi desfiinţate. Totul va deveni mai bun numai prin sine însuşi, până ce „împărăţia lui Dumnezeu” este în cele din urmă instaurată întru toată fericirea şi deplinătatea ei pământească.

246

Fraţilor! Nu se vede cu limpezime unde se află izvorul acestor ademenitoare învăţături mincinoase? Cine bântuieşte cu toate aceste gânduri minţile creştinilor de azi, cu scopul vădit de a înfrânge întreaga creştinătate? Ca de ciumă, ca de foc trebuie să ne temem de acest „neohiliasm” care e atât de adânc potrivnic învăţăturii cuvântului lui Dumnezeu, învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi tuturor învăţăturilor vechi de secole ale Sfintei noastre Biserici, prin care nenumăraţi drepţi s-au mântuit. Fără luptă duhovnicească nu este şi nu poate fi creştinism adevărat! Aşadar, calea noastră nu se potriveşte cu nici una dintre aceste mişcări moderne, fie ecumenismul, fie „neohiliasmul”.

Credinţa noastră este credinţa Sfinţilor nevoitori, credinţa apostolilor, credinţa Sfinţilor Părinţi, credinţa Ortodoxă care a ţinut neclintită întreaga lume. Acestei credinţe şi numai acestei credinţe îi vom fi următori în aceste zile covârşite de răutate în care trăim astăzi.

Este unul din marile semne ale vremurilor de pe urmă acesta:61…şi spaime şi semne mari din cer vor fi (Luca 21, 11). Nu mai departe decât acum o sută de ani, Episcopul Ignatie Briancianinov nota în cartea sa Despre semne şi minuni: „… cu câtă aviditate caută creştinii noştri să vadă minuni, sau

61 Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, FEP tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinău, 1995, pag. 156-159, 211, 214-215, 221, 236-237.

247

chiar să facă ei înşişi minuni! Această căutare nu dă altceva la iveală decât înşelăciunea de sine, care se naşte din buna părere de sine şi din slava deşartă, şi care se sălăşluieşte în suflet punând stăpânire pe el”.

„Adevăraţii făcători de minuni aproape că au dispărut, dar oamenii sunt mai setoşi de minuni ca niciodată. Ne apropiem de timpurile când calea va fi larg deschisă pentru o mulţime de minuni mari şi grozave, care să ducă la pierzare nenorocita înţelepciune cea după trup, care se va lăsa atrasă şi înşelată de ele”.

Iată în această carte şi câteva rânduri pentru cercetătorii fenomenului extraterestru: „Antihrist va face mai cu seamă minuni în văzduh, adică acolo unde îşi are satan împărăţia. Minunile vor izbi cel mai tare simţul văzului, pe care îl vor fermeca şi înşela. Sfântul Ioan Teologul, văzând în duh semnele ce au să fie înaintea sfârşitului lumii, afirma că antihrist va face semne mari încât şi foc să pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor (Apocalipsa 13, 13). Sfânta Scriptură indică această minune ca fiind cea mai mare dintre minunile lui Antihrist, iar locul apariţiei ei este văzduhul. Va fi un spectacol splendid şi înfricoşător” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

„Oamenii nu vor înţelege că minunile lui Antihrist nu au în ele nici un fel de noţiune de bine sau scop raţional, nici un înţeles clar, că sunt străine de adevăr şi pline de minciună, de toată sălbăticia şi răutatea, că sunt scamatorie goală menită să uluiască

248

şi să lase cu gura căscată, mai ales pentru a-i da pradă uitării ca să-i poată înşela, seduce şi fascina cu efecte spectaculoase, găunoase şi prosteşti”.

„Toate înşelăciunile diavoleşti au în comun aceea că, dacă li se dă cea mai mică atenţie, ele devin periculoase; această mică atenţie, chiar dacă este lipsită de simpatie pentru ceea ce se vede, poate să ducă pe omul respectiv în ispită şi poate să lase asupra lui o influenţă rea”.

„Noi trăim la capătul acestei perioade înspăimântătoare de triumf demonic în care „umanoizi” siniştri (noile întruchipări diavoleşti) se arată la mii de oameni şi pun stăpânire, prin apariţiile lor absurde, pe sufletele acelora de care harul lui Dumnezeu s-a îndepărtat. Fenomenele extraterestre sunt pentru creştinii ortodocşi un semn că trebuie să calce cu mult mai multă hotărâre, trezvie şi băgare de seamă pe calea mântuirii, cunoscând că putem fi ispitiţi şi înşelaţi nu doar de religiile mincinoase, ci şi de fenomene fizice care uimesc privirea”.

„Biserica Ortodoxă respinge total aceste practici şi „mişcări harismatice” sectare, care sunt amăgiri diabolice din veacurile de pe urmă, ce înşeală în diferite chipuri şi forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiată de Duhul Sfânt. Că cei ce nu ascultă de Biserică şi de sfinţii Apostoli şi nu au cele şapte Taine, Sfânta Liturghie, Preoţia şi

249

Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului”.

„Pentru creştinii ortodocşi, fenomenul contemporan al „vorbirii în limbi” este şi el un „semn”; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârşitului ei”.

„Mişcarea harismatică, produs al unei lumi lipsite de Taine şi de har, al unei lumi ce însetează după „semne”, fără a fi în stare „să deosebească duhurile” prin care se fac aceste semne, este ea însăşi un „semn al lumii apostaziale în continuare, o mişcare a „intenţiilor” şi a „faptelor bune”, ce emană dintr-un umanitarianism anemic şi lipsit de substanţă. Ce se va întâmpla, însă, atunci când lui i se va alătura o mişcare care să aibă cu adevărat „putere”?

„Deci, […] până şi elita constituită din aceşti adevăraţi aleşi, această „turmă mică”, vor fi atacaţi şi ispitiţi de „marile semne şi minuni” ale lui Antihrist. Marea masă a „creştinilor” în schimb, îl vor accepta pe falsul Mesia adică pe Antihrist, fără întrebări şi fără probleme pentru că „noul său creştinism” este exact ce caută mulţimea”.

250

Cu atât mai mult trebuie să lupte astfel creştinii din ziua de azi, care sunt înconjuraţi din toate părţile de un creştinism fals, care are propriul său arsenal de experienţe ale „harului” şi „Duhului Sfânt”, putând cita pe de rost din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii părinţi, pentru a-şi „întări” propriile erezii! Cu siguranţă trăim vremurile de pe urmă, când înşelăciunea este atât de subtilă încât amăgeşte, de este cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 24).

Falşii prooroci ai timpurilor noastre anunţă cu glas din ce în ce mai puternic apropierea „noii ere a Duhului Sfânt”, a „noii Cincizecimi”, a „punctului Omega”. Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele profeţii ale Bisericii Ortodoxe, domnia lui Antihrist. Această profeţie, tocmai acum în zilele noastre, începe să se împlinească, cu forţa unei puteri demonice.

Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă cu puterea experimentelor de iniţiere demonică şi aceasta, pe măsură ce „taina nelegiuirii” intră în faza penultimă, în care începe să posede sufletele oamenilor şi, într-adevăr, nu numai pe ale lor, ci chiar pe ale celor aleşi ai Bisericii lui Hristos, de-i va fi cu putinţă.

Împotriva acestei „experienţe religioase” de mare forţă, creştinii ortodocşi trebuie să se trezească şi să se înarmeze cu adevărat, să devină pe deplin conştienţi de ceea ce înseamnă Ortodoxia creştină şi în ce chip scopurile sale sunt total diferite de ale tuturor celorlalte religii, fie ele „creştine” sau necreştine.

251

Creştini ortodocşi, păstraţi cu sfinţenie harul ce vi s-a dat! Nu îngăduiţi ca el să devină o chestiune de obişnuinţă! Nu-l măsuraţi după măsura omenească şi nu vă aşteptaţi ca el să pară logic sau pe înţelesul celor care nu sunt capabili să pătrundă nimic din ceea ce depăşeşte omenescul sau celor care cred că îl pot obţine altfel decât arată predania Sfintei Biserici a lui Hristos dintotdeauna! Căci adevărata Ortodoxie, în mod necesar, apare cu adevărat „nelalocul ei” în aceste vremuri satanice; o minoritate din ce în ce mai accentuată a celor dispreţuiţi şi cam „nebuni”, siliţi să trăiască în mijlocul unei mase al cărei „revivalism” religios este inspirat de un cu totul alt fel de duh.

Noi însă să ne mângâiem cu cuvintele cele tari şi sigure ale Domnului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia (Luca 12, 32).

Fie ca toţi creştinii ortodocşi să se întărească pentru marea bătălie care îi aşteaptă, şi să nu uite niciodată că, în Hristos, victoria este deja a noastră. Căci El ne-a promis că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18) şi că pentru cei aleşi El va scurta zilele urgiei şi strâmtorii celei de pe urmă (Matei 24, 22). Şi apoi, cu adevărat, „dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?” (Romani 8, 31). Chiar în mijlocul celor mai sălbatice ispite, nouă ni s-a poruncit: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan, 16, 33).

Să trăim deci şi noi, aşa cum au făcut-o toţi adevăraţii creştini înaintea noastră, cu certitudinea

252

că toate cele ce se văd au un sfârşit şi că Mântuitorul nostru va veni curând; căci „Cel Ce mărturiseşte acestea, zice: Da, vin curând! Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22, 20).

Discernământul spiritual62

Cel mai important câştig pe care-l capeţi citind literatura ortodoxă fundamentală este virtutea numită discernământ. Atunci când avem în faţa ochilor două fenomene care par să fie identice sau foarte asemănătoare între ele, virtutea numită discernământ ne ajută să vedem care dintre ele este adevărat şi care este fals. Altfel spus, care are în el spiritul lui Hristos şi care ar putea avea spiritul Anticristului.

Prin însăşi natura lui, Anticristul, care urmează să fie ultimul mare conducător al lumii şi ultimul mare adversar al lui Hristos, este anti-Hrist, iar aici „anti” nu înseamnă numai „împotrivă”, ci şi „sub masca, în locul lui”. Anticristul, după cum afirmă toţi Sfinţii Părinţi care au scris despre el, va fi cineva care-L va imita pe Hristos, adică va căuta să înşele oamenii prefăcându-se a fi Hristos revenit pe Pământ. De aceea, dacă ai o idee foarte vagă despre creştinism sau dacă citeşti Scripturile exclusiv după propria ta concepţie (iar concepţia ţi-o culegi din

62 Ieromonah Serafim Rose, Pentru o Viziune Ortodoxă asupra Lumii, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2003, pag. 20-21, 32-34, 36, 39-45.

253

aer, dintr-un aer care, în prezent, nu este creştin, ci anticreştin), atunci vei ajunge la concluzii foarte anticreştine. Când vei vedea chipul Anticristului, te vei lăsa păcălit, crezând că este vorba de Hristos.

Să dăm o serie de exemple despre felul în care ne poate ajuta virtutea discernământului să înţelegem câteva fenomene relativ complicate. Unul dintre acestea este mişcarea harismatică. Această mişcare din Biserica Ortodoxă este promovată de un preot grec din Indiana, Părintele Eusebiu Stephanou, şi are un număr destul de mare de adepţi şi simpatizanţi. Promotorul ei a vizitat şi Grecia, unde există deja o serie de oameni care se lasă pe mâna lui.

Este limpede că succesul lui se datorează, în parte, faptului că acest preot provine dintr-o atmosferă bisericească ortodoxă, astfel încât oamenii aceia, născuţi ortodocşi, care merg la biserica ortodoxă şi care se împărtăşesc, iau de bun tot ce spune el. Şi cum, pentru ei, problema devine una de obişnuinţă, nu-şi mai dau seama că întreaga raţiune a Bisericii este aceea de a-L purta pe Hristos în inimă, dar că omul poate trăi o viaţă întreagă în Biserica Ortodoxă fără ca inima lui să fie vreodată trează. Oamenii de felul acesta sunt exact ca păgânii. De fapt, ei sunt chiar mai vinovaţi decât păgânii, pentru că păgânii nu au auzit niciodată de Hristos, în timp ce un ortodox care nu ştie ce este aceea viaţă spirituală nu s-a trezit încă întru Hristos.

254

De ce trebuie să avem o viziune ortodoxă asupra lumii?

Deci reluăm prima idee. Urmărim semnele vremurilor pentru a-L recunoaşte pe Hristos atunci când va veni, pentru că au fost mulţi falşi Hristoşi şi vor veni încă şi mai mulţi, iar la sfârşitul lumii va veni, în cele din urmă, unul care va fi denumit Anticrist. Anticristul îi va uni pe toţi cei care s-au lăsat înşelaţi crezând că el este Hristos, iar printre aceştia se vor număra toţi cei care au interpretat creştinismul după cum au vrut ei. De multe ori vezi oameni care mărturisesc creştinismul şi ai impresia că multe dintre ideile lor sunt corecte şi conforme cu Biblia, dar, la o analiză mai atentă, îţi dai seama că greşesc flagrant.

De curând, Părintele Dimitri Dudko spunea, în foaia pe care o publică, că a venit la el cineva care pretindea că este creştin. Când au început, însă, să stea de vorbă, şi-a dat seama că respectivul nu era ortodox şi l-a întrebat: „De ce confesiune eşti dumneata?”. – „A, asta nu contează, suntem cu toţii creştini. Cel mai important este să fim creştini”. – „Ba nu, ba nu, a zis el, trebuie să fim mai precişi. De exemplu, dacă dumneata eşti baptist, iar eu sunt ortodox, eu cred în Trupul şi Sângele Domnului, iar dumneata nu crezi. Trebuie să ştim precis, pentru că sunt multe diferenţe. Este bună atitudinea aceasta. Eu te respect pe tine şi nu vreau să impietez asupra credinţei tale, dar, chiar şi aşa, există o cale

255

adevărată a credinţei şi multe căi care se abat de la adevăr. Eu vreau să mă ţin de adevăr”.

La fel, vedem că mulţi oameni care nu sunt ortodocşi au, totuşi, multe părţi bune, dar până la urmă tot greşesc în anumite privinţe. Sigur că sarcina să judecăm nu ne revine nouă, ci lui Dumnezeu. Dar este limpede ce se va întâmpla dacă toate aceste abateri minore prin care oamenii greşesc astăzi vor fi proiectate în vremurile de pe urmă, dacă oamenii vor gândi la fel şi la venirea acelor vremuri de pe urmă. Greşelile mărunte sunt cele care îi fac pe oameni să creadă când îl văd pe Anticrist că acesta este Hristos. Sunt o mulţime de secte care cred că Hristos va veni să domnească o mie de ani din Templul de la Ierusalim. De aceea, când evreii vor începe să reconstruiască Templul, aceste secte se vor bucura, pentru că, pentru ele, acesta va fi semnul venirii lui Hristos. Dimpotrivă, ştim că acesta este semnul venirii Anticristului, pentru că Hristos nu va mai veni niciodată la Templu. Templul a fost distrus. Hristos va veni numai la sfârşitul lumii pentru a începe împărăţia eternă a cerurilor. Singurul care va veni la Templu va fi Anticristul. Iată de ce o corectă înţelegere creştin ortodoxă şi o pregătire care să plece de la această înţelegere sunt absolut necesare. Cu cât ne apropiem mai mult de vremurile de pe urmă, cu atât această înţelegere şi pregătirea devin mai indispensabile.

Răcirea treptată a iubirii

256

Un alt semn foarte simptomatic al vremurilor noastre este următorul menţionat în capitolul 24 din Evanghelia după Matei: faptul că iubirea multora se răceşte. Aceasta pare a fi o caracteristică definitorie a epocii noastre, într-o mai mare măsură decât în orice altă epocă din istoria trecută şi se vede limpede în ceea ce se numeşte nihilism.

Templul de la Ierusalim

După aceea, avem semnul cu urâciunea pustiirii şi tot ce se referă la Templul din Ierusalim. Pentru prima oară în istorie, a apărut acum această posibilitate. S-a mai încercat o dată reconstruirea Templului, în secolul IV. Iată, cunoaşterea acestui episod este un foarte bun exemplu despre ce putem învăţa citind istoria Bisericii. Găsim câteva izvoare despre el chiar în secolul IV. Sfântul Chiril îl pomeneşte, la fel ca alţi istorici ai Bisericii de pe vremea aceea. Iulian Apostatul, care punea atâta pasiune în desfiinţarea creştinismului, a decis că, din moment ce Hristos profeţise că nici o piatră din Templu nu avea să mai rămână la locul ei, reconstruind Templul, ar fi putut dovedi că Iisus fusese un impostor şi că deci religiile păgâne puteau fi repuse la locul lor. Astfel încât i-a chemat pe evrei, în mod deliberat, înapoi la Ierusalim şi i-a lăsat să-şi reconstruiască Templul, dându-le chiar şi binecuvântarea lui. Ce construiau găseau a doua zi la pământ. La a doua încercare, au ieşit din pământ bulgări de foc. Toţi istoricii sunt de acord în această

257

privinţă. Iar istoricii raţionalişti moderni, realizând că nu pot contrazice aceste texte şi că ceva trebuie să se fi întâmplat acolo, ajung să spună lucruri de genul: „Probabil că au dat de petrol” sau „Erau pungi de gaze subterane”. De bună seamă, ceea ce s-a întâmplat acolo a fost o minune a lui Dumnezeu, care a vrut să împiedice reconstruirea Templului pentru că nu venise încă timpul -Templul urmează să fie reconstruit atunci când va veni sfârşitul lumii.

Semnul acesta al Templului este unul foarte puternic. Când vom vedea Templul reconstruit, vom putea trage concluzia că a sosit momentul, pentru că acesta este, cu siguranţă, unul dintre semnele de la sfârşitul sfârşitului. Deocamdată, bineînţeles, nu s-a pus problema reconstruirii lui, dar circulă tot felul de zvonuri că planurile ar fi deja făcute, că s-ar aduna piatra etc. Este clar că evreii se gândesc la el.

Alte semne

Un alt semn se referă la Anticristul care, atunci când va veni, va deveni conducătorul lumii. Abia în epoca noastră a devenit o realitate ideea că un singur om poate stăpâni întreaga lume. Toate imperiile mondiale de până acum s-au întins numai pe o parte a Pământului şi, până la apariţia comunicaţiilor moderne, ar fi fost imposibil ca un singur om să conducă întreaga lume.

Mai mult decât atât, odată cu larga răspândire a comunicaţiilor, cu descoperirea bombelor atomice

258

şi a armelor avansate, posibilitatea apariţiei unor suferinţe la scară globală este mult mai mare decât în orice alt moment istoric. Este limpede că viitorul război va fi cel mai distrugător din istoria omenirii şi, probabil, va provoca, încă din primele zile, distrugeri mai mari decât toate celelalte războaie din istorie la un loc. Pe lângă armele atomice, care ar putea fi aruncate în luptă în cazul unui război generalizat, există diferite arme bacteriologice, care pot răspândi printre oameni molime, gaze otrăvitoare şi tot felul de substanţe cumplite.

Un avertisment către cei împătimiţi de ziua de apoi

Toate aceste semne ale vremurilor sunt cu totul şi cu totul negative. Sunt semne care spun că lumea se prăbuşeşte, că sfârşitul ei se apropie şi că Anticristul va veni negreşit. Este foarte uşor să priveşti toate aceste semne negative ale vremurilor şi să cazi într-o asemenea stare de spirit, încât să cauţi numai ceea ce este negativ. Adevărul este că poţi dezvolta o întreagă personalitate o personalitate negativă în esenţa ei bazată pe aşa ceva. Ori de câte ori apare câte o ştire nouă, zice câte unul: „Aha, da, sigur că da, aşa se întâmplă şi o să fie şi mai rău”. Vine altul şi spune: „Da, da, este limpede că aşa o să fie, ba chiar şi mai rău decât atât”. Toate lucrurile din jur sunt văzute ca nişte împliniri nihiliste ale unor vremuri teribile.

259

Este adevărat că trebuie să fim conştienţi de toate acestea şi să nu afişăm un optimism nejustificat în legătură cu evenimentele contemporane, pentru că se întâmplă tot mai rar astăzi să auzim o veste bună. În acelaşi timp, însă, nu trebuie să uităm care este motivul esenţial pentru care urmărim semnele vremurilor. Le urmărim nu numai pentru a vedea când şi unde va veni Anticristul. Acest lucru este, mai degrabă, secundar. Urmărim semnele vremurilor pentru a vedea când şi unde vine Hristos. Acesta este un lucru fundamental pe care nu trebuie să-l uităm, ca să nu ne lăsăm copleşiţi de amărăciune, de tristeţe, să nu ne retragem în noi înşine, făcând depozite de alimente pentru marea calamitate. Nu este înţelept să facem aşa ceva. Dimpotrivă, trebuie să fim şi mai creştini, adică să ne gândim la ceilalţi şi să încercăm să-i ajutăm. Dacă şi noi suntem reci, abătuţi şi pesimişti, înseamnă că participăm la răceala generală care este un semn al sfârşitului. Trebuie să fim calzi şi să ne ajutăm unii pe alţii. Iată care este semnul creştinismului din noi.

Dacă luăm istoria iată, de fapt, un alt motiv sănătos pentru a citi istoria Bisericii -, vom vedea că de-a lungul întregii istorii a omenirii, a Vechiului şi Noului Testament de-a lungul tuturor împărăţiilor creştine de mai târziu este valabil chiar şi pentru lumea păgână -, suferinţele s-au ţinut lanţ. Oriunde au trăit, creştinii au avut parte de judecăţi şi persecuţii. Datorită acestora, creştinii au atins împărăţia cerurilor.

260

Iată de ce, atunci «când va veni vremea» persecuţiilor, noi va trebui să ne bucurăm. Ziarul Părintelui Dimitri Dudko relata un mic incident: o femeie din Rusia a fost internată într-o clinică psihiatrică fiindcă îşi făcuse cruce într-un loc nepotrivit sau fiindcă purta cruce la gât ceva de felul acesta. Părintele Dimitri şi fiii săi spirituali s-au deplasat la Moscova, au mers la clinică, au stabilit o întâlnire cu doctorul şi au discutat cu el. Au reuşit să-l convingă că femeia nu avea ce căuta acolo. „De fapt se tem de noi, pentru că atunci când faci presiuni asupra lor, recunosc şi ei că nu există nici o lege prin care s-o poată ţine acolo”, spune Părintele Dimitri. În cele din urmă, după o săptămână cât au ţinut-o pe femeie în clinică, doctorii au fost de acord să-i dea drumul. Cât timp le fusese pacientă, îi dăduseră diverse medicamente şi „injectabile”, pentru a-i învinge rezistenţa şi a o determina să renunţe la religie. Când i-au dat drumul, biata femeie era destul de slăbită. S-a aşezat pe o bancă, undeva în afara clinicii, şi a spus: „Cât timp am stat acolo şi mi-au făcut toate tratamentele alea oribile, am fost liniştită, ştiind că era Cineva care veghea asupra mea, dar acum, nici n-am ieşit bine şi deodată mi s-a făcut frică. Acum sunt tulburată şi mă tem să nu vină după mine din nou, mă tem ca poliţia secretă să nu mă pândească de după colţ.”. Este limpede de ce vorbea aşa. Când eşti persecutat, Hristos este alături de tine, fiindcă suferi pentru El. Odată scăpat, capeţi un sentiment de nesiguranţă, pentru că nu ştii dacă vei mai putea

261

reveni la starea respectivă, începi să te întorci la propria-ţi înţelegere lumească. Atunci când te afli înăuntru, nu ai pe cine altcineva să te bazezi, deci trebuie să te bazezi pe Hristos. Dacă nu-L ai pe Hristos, nu ai nimic. Când eşti afară, începi să-ţi faci socoteli şi să te încrezi în tine însuţi şi atunci îl pierzi pe Hristos.

Mai aproape de Dumnezeu63

vreţi să ne vorbiţi de atitudinea ortodoxă faţă de religiile necreştine?

hristos a venit să lumineze neamul omenesc. Există multe religii în afara revelaţiei Sale în care adepţii sunt sinceri nu neapărat practicanţi ai vreunui cult demonic şi încearcă să ajungă cu adevărat la Dumnezeu. Aş putea spune că, înainte ca oamenii să audă de Hristos, aceste religii erau bune, dar nu puteau conduce la adevăratul ţel. Iar ţelul este viaţa veşnică şi Împărăţia Cerurilor şi Dumnezeu a venit în trup ca să ne-o deschidă. De aceea creştinismul este adevărat; putem lua în discuţie diferite elemente comparative ale adevărului în alte religii şi adesea observăm că sunt foarte profunde, dar acestea nu ne deschid raiul. Numai când Hristos a venit pe pământ şi i-a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu mine în rai”, raiul s-a deschis cu adevărat pentru oameni.

63 Preot Serafim Rose, Mai aproape de Dumnezeu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 42-43.

262

prin urmare, oamenii care nu au aflat nimic despre Hristos nu au acces la adevăr?

cei care nu au auzit niciodată de Hristos? Numai Dumnezeu poate să judece. Nici în Vechiul Testament oamenii nu auziseră de Hristos, dar El a venit şi le-a predicat în iad. De asemenea, înainte de Învierea lui Hristos, a venit la iad şi a predicat că Hristos va veni acolo să-i elibereze pe cei care doreau să creadă în El. Aşa că Dumnezeu poate descoperi adevărul şi celor care nu au avut niciodată şansa să-l audă, adică celor care nu au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea. Dar odată ce ai primit revelaţia, atunci eşti, bineînţeles, mult mai responsabil decât toţi ceilalţi. Un om care a primit revelaţia că Dumnezeu a venit în trup şi nu trăieşte potrivit cu aceasta este mult mai rău decât orice preot păgân sau de cât oricare altul.

în seara trecută aţi ţinut o conferinţă despre Apocalipsă. Aţi putea să o rezumaţi pentru noi?

am interpretat toate evenimentele care se întâmplă astăzi ca pe nişte semne ale sfârşitului şi am încercat să văd care ar trebui să fie atitudinea noastră creştină faţă de acest sfârşit. Nu trebuie să număraţi anii sau să vă gândiţi cine este „Regele de la miazăzi”, „Regele de la miazănoapte” ş.a.m.d., ci să priviţi mai în profunzime. Toţi apostolii lui Hristos au scris, în Epistolele lor, despre nevoia de a crede că Hristos e aproape, de a ne pregăti, fiind în primul rând pregătiţi din punct de vedere spiritual. Dacă ne aflăm în această stare de aşteptare a venirii

263

lui Hristos, într-un sens spiritual, fie în sufletele noastre, prin har, fie în ceasul morţii noastre, atunci întrebarea cu privire la venirea Lui fizică pe pământ la sfârşitul timpurilor nu ne va mai tulbura într-o asemenea măsură încât să ne alăturăm vreunei noi secte care se duce în creierii munţilor şi aşteaptă ziua acestei veniri. Nu cunoaştem nici ziua nici ora. Prioritatea fundamentală este pregătirea duhovnicească.

Vremurile noastre, totuşi, sunt atât de pline de ceea ce am putea numi evenimente „apocaliptice”, încât ar trebui să fim foarte conştienţi de ele. Domnul nostru Iisus Hristos spune că, deşi nu cunoaştem nici ziua, nici ora, trebuie să luăm exemplu de la smochin, care atunci când înverzeşte, ştim că vara e pe sfârşite. Tot astfel, atunci când aceste lucruri încep să se întâmple, când devine posibil să existe un singur stăpân pentru toată lumea, când Evanghelia e propovăduită tuturor neamurilor, când atât de multe curente spirituale care sunt, în mod evident, amăgitoare iau fiinţă atunci semnele că ceva iminent e pe cale să se petreacă sunt limpezi şi se leagă de sfârşitul lumii.

Pentru a fi pregătiţi duhovniceşte, e extrem de instructiv pentru noi să citim despre ceea ce se întâmplă oamenilor din lagărele de concentrare. Asemenea istorisiri ne arată că nu contează ce s-ar putea întâmpla chiar dacă ne aflăm sub stăpânirea lui Antihrist însuşi şi suntem aruncaţi în închisoare -, putem supravieţui pentru că Îl avem pe Hristos. Vieţile sfinţilor au fost întotdeauna o sursă de

264

instruire şi de edificare şi chiar şi astăzi există oameni care au fost martirizaţi şi despre care putem primi învăţătură.

„Noi64, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi65. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni, în aceste vremuri şi în oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Viaţa Sa este model şi avertisment pentru noi toţi. Trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege.

Dumnezeu ne dă tărie să urmăm calea răstignirii; nu există altă cale de a fi creştin.”

Grăbeşte66, aşadar, să împlineşti lucrarea Domnului, căci e mult mai târziu decât îţi închipui tu!

64 Preot Serafim Rose, Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose. Scrisori, Editura Bunavestire, Galaţi 2003, pag. 7-8.

65 Că s-a ajuns deja la această stare de lucruri în lumea ortodoxă de astăzi, a se citi cartea “Martirologii contemporane-Mărturii cutremurătoare ale unor întemniţaţi pentru credinţa lor”, Editura Bizantină,2004(Nota edit.).

66 Formula AS nr. 377 din 30 aug. – 6 sept. 1999, Ierom. Seraphim Rose.

265

Concluzie67

Este limpede, pentru orice creştin ortodox conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui în ziua de astăzi, că lumea se apropie de sfârşit. Semnele vremurilor sunt atât de evidente încât s-ar putea spune că lumea se sfârşeşte prăbuşindu-se. Care sunt aceste semne? Anormalitatea lumii. Niciodată nu s-a mai întâmplat să fie acceptate manifestări şi comportamente ciudate şi nefireşti ca şi cum ar fi de la sine înţelese, cum se întâmplă în zilele noastre. Priviţi lumea din jurul vostru: ce scriu ziarele, ce filme rulează, ce se arată la televizor, ce consideră oamenii interesant şi distractiv, la ce râd totul absolut nefiresc. Şi există oameni care promovează în mod intenţionat aceste lucruri, bineînţeles, pentru propriul lor avantaj financiar şi pentru că aşa este moda, pentru că există o cerere perversă pentru acest gen de lucruri. Sunt, apoi, războaiele şi ameninţările cu războiul, unul mai rece şi mai nemilos decât altul, toate umbrite de ameninţarea de neconceput a războiului nuclear generalizat, care ar putea fi declanşat prin simpla apăsare a unui buton. Au loc nenumărate dezastre naturale: cutremure şi, mai nou, vulcanii cel mai recent dintre ei tocmai se formează nu departe de aici, în centrul Californiei, lângă Parcul Yosemite care au şi început să modifice tiparele climatice ale planetei. Un alt exemplu este centralizarea din ce în ce mai 67

67 Ieromonah Serafim Rose, Pentru o Viziune Ortodoxă asupra Lumii, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2003, pag. 73-79.

266

voluminoasă a informaţiilor despre individ şi a puterii asupra acestuia, reprezentată în special de acel nou şi uriaş computer din Luxemburg, care este capabil să stocheze informaţii despre fiecare individ în viaţă. El are numărul de cod 666 şi a fost poreclit de cei care lucrează cu el „Fiara”. Pentru a extinde utilizarea acestor computere, guvernul american preconizează să introducă, începând din 1984, un sistem de asigurări sociale bazat pe atribuirea unui număr fiecărei persoane (se spune că acel număr va include şi codul 666), imprimat pe mâna dreaptă sau pe frunte adică exact situaţia prevăzută să funcţioneze, potrivit Apocalipsei (capitolul 13), în timpul domniei Anticristului. Desigur, nu înseamnă că prima persoană care va fi ştampilată cu 666 este Anticristul sau sluga Anticristului, dar odată obişnuit cu această condiţie, cine îi va mai putea rezista? Mai întâi eşti antrenat, după care eşti obligat să i te închini. O dată în plus, este vorba de înmulţirea falşilor Hristoşi şi a falşilor Anticrişti. Cel mai recent candidat a cheltuit probabil milioane de dolari pe reclame care să-i anunţe iminenta apariţie pe toate posturile de televiziune ale lumii, cu promisiunea că va lansa, la momentul respectiv, un „mesaj telepatic” către toţi locuitorii planetei. Făcând abstracţie de puterile oculte care ar putea fi utilizate cu prilejul acestor apariţii, ştim prea bine că, prin intermediul radioului şi, mai ales, prin televiziune există posibilitatea transmiterii de mesaje subliminale şi că, de altfel, acest lucru e la îndemâna oricui are la dispoziţie tehnologia necesară interceptării semnalelor de radio şi

267

televiziune indiferent de legile restrictive din acest domeniu. În aceeaşi categorie se înscrie şi atitudinea cu adevărat nefirească faţă de noul film „E.T.” pe care toţi americanii l-au văzut şi-l comentează. Milioane de oameni, aparent normali, au ajuns să-şi exprime afecţiunea şi iubirea pentru un erou, un „salvator” din spaţiul cosmic, care este, fără nici un dubiu, un demon vizibilă pregătire pentru iminenta adulare a Anticristului, (întâmplător, editorul de film al ziarului Arhidiocezei Greceşti din America, un preot ortodox, a recomandat din toată inima acest film tuturor ortodocşilor, spunând că este un film minunat, din care putem învăţa ce este iubirea şi că toată lumea ar trebui să meargă să-l vadă. Ce contrast există între cei care încearcă să rămână conştienţi de ce se întâmplă şi cei care se lasă antrenaţi în starea de spirit a vremurilor!) Aş putea continua cu astfel de detalii, dar scopul meu nu este să vă înspăimânt, ci să vă atrag atenţia la ceea ce se petrece în jurul nostru. Zău că este chiar mai târziu decât credeam cu toţii. Apocalipsa se întâmplă chiar acum. Şi cât este de trist să vezi creştini, mai ales tineri ortodocşi, peste capetele cărora pluteşte ameninţător această tragedie incalculabilă şi care cred că pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viaţă normală”, în aceste vremuri cumplite, devenind parte integrantă a capriciilor acestei generaţii stupide, care se autodivinizează, absolut inconştientă de faptul că paradisul nebunilor în care trăim este pe cale să se prăbuşească, absolut nepregătită pentru

268

vremurile de disperare spre care ne îndreptăm. Nici măcar nu se mai pune problema de a face diferenţa între cine este un „bun” creştin-ortodox sau unul „prost”, întrebarea care se pune acum este dacă va mai supravieţui măcar credinţa noastră, în multe cazuri, ea nu va mai supravieţui. Anticristul care va veni va fi mult prea atrăgător, mult prea în spiritul preocupărilor lumeşti după care tânjim, pentru ca majoritatea oamenilor să-şi dea măcar seama că şi-au pierdut creştinismul închinându-se în faţa lui. şi totuşi, chemarea lui Hristos răzbate până la noi. Să pornim în întâmpinarea ei!

Biserica lui Hristos este vie şi liberă, în ea ne mişcăm şi trăim, prin Hristos, care îi este Capul, în El cunoaştem libertatea deplină, în Biserică învăţăm adevărul, iar adevărul ne eliberează (Ioan, 8, 32). Te afli în Biserica lui Hristos ori de câte ori îl ajuţi pe cel căzut să se ridice sau când dai de pomană celor săraci, când îi îngrijeşti pe cei bolnavi. Te afli în Biserica lui Hristos când eşti bun şi răbdător, când refuzi să te superi pe fratele tău, chiar dacă el ţi-a rănit sentimentele. Te afli în Biserica lui Hristos când te rogi spunând: „Doamne, iartă-l”. Când munceşti cinstit la locul tău de muncă, iar seara, când te întorci obosit acasă, încă îţi mai vine să zâmbeşti, când răsplăteşti răul cu bine, şi atunci te afli în Biserica lui Hristos. Vedeţi, aşadar, dragi prieteni tineri, cât de aproape este Biserica lui Hristos? Voi sunteţi Petru şi Domnul îşi construieşte Biserica Sa pe umerii voştri. Voi sunteţi piatra Bisericii Lui, înaintea căreia nimic nu poate

269

prevala. Să construim biserici cu credinţa noastră, biserici pe care nici o putere omenească nu le poate demola, o biserică a cărei temelie este Hristos… Întindeţi mâna către fratele vostru de lângă voi şi nu întrebaţi niciodată: „Cine eăsta?”, ci, mai degrabă, spuneţi: „Nu este un străin, este fratele meu, este Biserica lui Hristos, la fel ca şi mine.”. Cu o asemenea chemare în suflet, să începem cu adevărat să aparţinem Bisericii lui Hristos, Bisericii Ortodoxe. Apartenenţa de suprafaţă nu este suficientă; trebuie să ne mişte ceva pe dinăuntru, ceva ce să ne facă diferiţi de lumea din jurul nostru, chiar dacă lumea îşi spune „creştină” sau chiar „ortodoxă”. Să păstrăm şi să hrănim aceste calităţi ale adevăratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viaţă şi o atitudine normală, iubitoare şi iertătoare, nu gravitând în jurul sinelui, ci păstrându-ne inocenţa şi spiritualitatea chiar şi cu o deplină conştiinţă a propriului nostru păcat şi a puterii ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă trăim cu adevărat această viziune ortodoxă asupra lumii, credinţa noastră va supravieţui şocurilor care ne aşteaptă şi va fi o sursă de inspiraţie şi de mântuire pentru cei care îl vor căuta în continuare pe Hristos, chiar şi în toiul naufragiului umanităţii, care a început deja în zilele noastre.

Mihai Urzică

(1902-1988)

270

Trăim o epocă în care poziţia între Bine şi Rău, poziţia comodă a celor căldicei trebuie să dispară. Şi va dispărea chiar în istorie, la Judecată, căci cei căldicei nu îşi vor mai găsi locul şi vor trebui să-şi aleagă starea: ori arzând ca focul, ori reci ca sloiul de gheaţă. Pentru că la Judecată nu vor fi trei stări, ci numai două: ori de-a dreapta lui Hristos, cu binecuvântaţii Tatălui, ori de-a stânga Lui, cu blestemaţii focului veşnic. Căci aşa a fost şi pe Golgota cu cei doi tâlhari; unul care L-a slăvit şi altul care L-a hulit!

În nepăsarea religioasă care ne caracterizează veacul, este nevoie ca Hristos să fie cu tărie mărturisit, cu vreme şi fără vreme, şi la toate răspântiile pământului. Creştinismul nu trebuie să reprezinte privilegiul unei caste de iniţiaţi şi de puritani, care se izolează îndărătul unor îngrădiri protecţioniste, de restul lumii păcătoase, de vameşi şi de curvari, de cei care L-au uitat sau Îl reneagă pe Dumnezeu. Fiecărui creştin îi revine sarcina de a fi vestitorul Învierii şi de a duce mai departe solia Evangheliei. Căci este inadmisibil, acum mai mult ca oricând, să-ţi constitui o existenţă făcând abstracţie de mediul în care trăieşti, de omul cu care vii în contact în fiecare zi, fără să-ţi pese dacă îl vezi rătăcindu-se sau nu. Orice creştin purtător de Hristos peste care s-a coborât Duhul Sfânt prin ungerea cu Sfântul Mir, a fost investit cu pecetea împărătească a harului şi a devenit, implicit, un mărturisitor al lui Hristos. El este ucenic al lui Hristos şi trebuie să contribuie la opera de mântuire a lumii, după cum

271

spune atât de frumos Clément Olivier: Preoţia împărătească şi profetică a laicului îl fac coliturghisitor şi păzitor-răspunzător al adevărului.

Întrucât am fost răscumpăraţi prin jertfa Fiului lui Dumnezeu, orice absenţă faţă de Hristos ar însemna o dezertare de la un post de veghe, prin care lăsăm o poartă deschisă Stăpânitorului Întunericului. Când omul este bine intenţionat faţă de împlinirea misiunii lui creştine, atunci şi Duhul Sfânt îl ajută. Prin cele mai imperceptibile impulsuri, El ne inspiră să facem voia Domnului. El ne îndeamnă când spre o faptă generoasă, când spre o mărturisire de credinţă sau spre o înfrângere a iubirii noastre de sine. Şi cu cât omul ajunge mai spiritualizat, mai desprins de cele pământeşti şi mai mortificat, cu atât mai mult el poate percepe, cu o mai ascuţită sensibilitate intuitivă, glasul Duhului Sfânt, pentru a-I da ascultare şi a-I urma îndemnurile. De atitudinea pe care înţelegem să o avem faţă de aceste impulsuri, putem avea parte de multe şi mari daruri mântuitoare sau, dimpotrivă, de nebănuite păgubiri duhovniceşti. Uneori, tot rostul şi viitorul vieţii noastre pământeşti şi veşnice atârnă de o singură clipă, de felul în care am înţeles să răspundem la o anumită chemare, prin care ni se poate hotărî mântuirea sau pierzarea în eternitate.

Lipsa de atitudine creştină dospeşte răul din lume şi germinează în sufletele oamenilor toate necurăţiile. „Vai ţie, spune cuvântul, de vezi pe fratele tău greşind şi nu-i vei zice să-şi cuoască

272

greşala, căci din mâinile tale se va căuta sângele lui.” În acest ceas al istoriei, mai mult ca oricând creştinul trebuie să fie conştient că are de îndeplinit o permanentă şi sfântă misiune faţă de toţi semenii lui, faţă de toată lumea, căci toată lumea ne-a fost încredinţată de Dumnezeu, fiecăruia dintre noi, în măsura în care am primit cuvântul Evangheliei, vestirea divină şi consfinţirea de creştin în Cartea Vieţii.

În evoluţia istorică a omenirii, noi nu păşim spre un nou ev, după cum se crede, ci spre sfârşitul apropiat al lumii.

A propovădui pe Iisus pentru a-i aduce la Iisus pe cei necredincioşi şi a-i catehiza în cele ale credinţei înseamnă, în primul rând, a-i lămuri cine este Iisus şi care este relaţia dintre El şi celelalte ipostasuri ale Sfintei Treimi. Aceasta este, de fapt, prima dogmă care deschide calea înţelegerii credinţei creştine. Deci fără dogme nu poate fi concepută o credinţă. Dar nu prin orice fel de criterii poate fi considerată şi înţeleasă o dogmă. Aşa se întâmplă, în primul rând, cu învăţătura despre Sfânta Treime, care într-un fel este predicată în Ortodoxie, într-un fel apare în Catolicism, altfel a fost mărturisită în Arianism, în Dochetism sau în alte erezii. Şi totuşi Adevărul unul singur este, şi lui trebuie să-i slujească creştinul.

273

Fără o structură dogmatică precisă nu se poate contura o credinţă, iar o credinţă ciuntită faţă de integritatea Adevărului la care se referă reprezintă o falsă credinţă. Ca urmare, nu orice fel de credinţă poate conduce la Adevăr, căci Adevărul nu poate fi sofisticat după criterii subiective şi după împrejurări ocazionale. Aşadar, nici indiferent nu poate fi cum credem şi nici totuna nu poate fi în care staul ne-am afla! Pentru că fără dreapta credinţă descoperită prin Duhul Sfânt de la Mântuitorul Hristos, de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi, şi fără plenitudinea Sfintelor Taine, nealterate, nu poate fi mântuire adevărată.

Arsenie Pustnicul68

(1886-1983)

vai, Părinte, noi vom merge în iad căci nu putem face nevoinţa Sfinţiei Voastre.

nu, nu este aşa. Nu vă uitaţi la noi. Dacă veţi face şi voi două lucruri, Hristos ne va pune pe toţi împreună. Ascultare şi îndatoririle voastre cele duhovniceşti. Cât despre metanii, stareţul va hotărî potrivit cu puterile fiecăruia.

68 Monahul Iosif Dionisiatul, „Bătrânul Arsenie Pustnicul (1886-1983)”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pag. 145-146)

274

Să vă mai spun încă două lucruri. Să luaţi aminte pe cât puteţi la limbă. Să nu vorbească în deşert şi să nu judece, ci să rostiţi neîncetat rugăciunea ca nişte slujitori ai lui Hristos. Sunt grele aceste lucruri?

nu, Părinte.

hai, să aveţi binecuvântarea mea şi dacă veţi împlini acestea, Hristos ne va pune pe toţi împreună. Înger păzitor să meargă înaintea voastră69.

Părintele Arsenie Boca70

(1910-1989)

Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevoinţe, adică silinţe ale conştiinţei întărite de voinţă. Din pricina acestei lupte între convingeri şi patimi călugăria e dătătoare de har şi e numărată la Taina Pocăinţei.

Proorocii mincinoşi din zilele noastre sunt de o îndrăzneală nemaipomenită şi pălmuiesc smerenia, dându-se pe ei de ceva mai mare: Ilie, Ioan, Hristos, Fiul Omului, Dreptul Judecător şi aşa mai departe. Pretind ascultare de la oameni pentru că

69 Arsenie Pustnicul a fost unul dintre ucenicii lui Gheron Iosif Athonitul.

70 Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2002, pag. 61, 136-137, 180-182.

275

„Dumnezeu” i-a trimis să spună la lume lucruri de care îţi ţiuie urechile, şi-ţi îngheaţă inima auzindu-i.

Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos cel cu cruce peste puhoaiele pierzării.

Astfel, după trecere de vreme, îngăduind Dumnezeu, vrăjmaşul mântuirii oamenilor s-a iscusit tot mai mult în rele: a scornit şi el corăbii şi cu ele dă târcoale peste apele potopului, ca să culeagă el pe cei ce-ntind mâinile să scape, dar scuipă Biserica. Pentru ei, pentru fiii pierzării, îngăduie Dumnezeu amăgirea nelegiuită a Satanei (2 Tesaloniceni 2, 10), care li s-a făcut până acum în peste 800 de hristoşi mincinoşi (Matei 24, 24), care de fapt sunt diavoli. Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 secte (800 în 1946, acum cca. 3000), luntri sau biserici mincinoase, în care pe mulţi îi ia de minte şi-i duce cu el. Înşelăciunea e uşor de prins: corăbierul vrăjmaş şi hristoşii mincinoşi nu au crucea pe catarg, iar înlăuntru nu au cele şapte Taine, înşelăciunea e şi mai vădită, întrucât oricare din hristoşii mincinoşi, luat în parte, nu e fiul Tatălui; dovadă că nu-şi lasă ucenicii să zică „Tatăl nostru”, deşi scrie: „Aşa să vă rugaţi” (Matei 6, 9). Prin urmare, hristoşii mincinoşi îşi scot ucenicii dintre fiii Tatălui şi-i fac fiii pierzării.

Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, (…) umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe

276

fraţii Săi (Matei 28, 10), pândind şi alergând după fiecare ins, „până-i va prinde pe toţi cei ce se vor mântui, ca pe Pavel” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Filocalia, Sibiu, 1947, ed. I, vol. 2, pag. 77), şi neavând odihnă până nu-i adună pe toţi Acasă. Şi aceasta o face mereu, în fiecare veac de oameni, până la sfârşitul lumii. Asta nu se poate tăcea. Iar cine L-a şi văzut pe Domnul şi neasemănata-I Cruce, pe care încă o tot duce printre oamenii ce-L pălmuiesc cu ură de fiară până la sfârşitul veacului de-acum, unul ca acela sare ca ars din orice iubire conservatoare de sine şi se roagă, strigând să aibă în lumea aceasta soarta lui Dumnezeu. Unul ca acesta trăieşte ca un dezlegat de viaţă şi nici o urgie a vremii nu-i poate face nimic, decât a-l desăvârşi, lămurindu-l ca aurul.

Asupra diavolului avem aceste trei arme: Numele Domnului şi al Maicii Domnului, despre care zice Sfântul Ioan Scărarul că: „Armă mai tare în cer şi pe pământ nu avem, ca numele lui Dumnezeu”. Iar a doua armă pe care o avem împotriva puterii vrăjmaşe este Sfânta Cruce (I Corinteni 1, 18). (Aş întreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn vă apăraţi voi de diavol?) Ei însă nu au semn, că nu-i lasă (diavolul n.n.) să-l facă. Nu în zadar semnul Crucii îl numeşte Biserica.- „Armă nebiruită asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat”. Iar a treia armă de apărare este smerenia sufletului. Deci, chiar în ceasul tulburării tale, să zici în adâncul inimii: „Pentru păcatele mele pătimesc

277

acestea, Doamne, izbăveşte-mă de cel rău”. Şi întoarce-te cu inimă bună către Dumnezeu, orice gânduri rele ai avea, pălmuindu-ţi mintea, căci vede Tatăl osteneala fiului şi nicidecum nu-l lasă.

Îngăduie Dumnezeu ispititorului să se apropie, ca un vameş al văzduhului, de robii lui Dumnezeu ca să-i cerce nu cumva să se mai afle la ei ceva iubire de sine, ceva mândrie, sau părere înaltă, şi prin aceasta să-i întineze iarăşi în cele dintâi, sau în mai mari să-i cufunde.

Să nu vorbeşti niciodată despre proiectele tale, căci cel rău ştie doar ce vorbeşti nu şi ce gândeşti şi ţi le nimiceşte.

Diavolul ştie şi el Scriptura, însă diavoleşte, deoarece mintea lui fiind nebună, strâmbă înţelesul oricărui cuvânt, de vreme ce el nu stă în adevăr, ci în minciună.

„Acela” nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând: 1. moarte lui Dumnezeu; 2. moarte învăţăturii Sale; 3. moarte creştinilor, ucenicilor Săi; 4. pustiire Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

278

Toată strădania potrivnicului aceasta este: să desfacă dragostea şi cunoştinţa noastră de Dumnezeu şi să le dea, prin patimi, ca obiect de preocupare nimicul şi absurdul. De aceea, vicleanul nu se dă la o parte de a reduce la nimic şi la absurd chiar şi virtuţile. Drept aceea, e destul să izbutească o mutare mai încoace, mai aici, a scopului ultim al virtuţilor şi cu asta a redus la nimicul slavei deşarte şi la absurd toată strădania virtuţii. Iată-ne, printr-o singură întorsătură măiastră a vicleanului, deşertând virtuţile în sacul spart al patimilor şi culegând, în schimb, vorbe goale de la oameni şi rânjetul lui sinistru. Trebuie, deci, multă şi adâncă deosebire a gândurilor.

Ştiţi cum sunt nebunii: se dau pe sine de ceva mare şi pretind să li se supună oamenii, se cred pe sine stăpâni şi împăraţi, că aşa cere boala lor; cu atât mai vârtos o cere Lucifer, începătorul nebuniei. Deci, orice iubire, în păruta lui împărăţie, e o risipire; şi orice ură după voia lui cea rea o mare faptă bună. Dar, împărăţia fiind de drept a lui Dumnezeu, care este lumea întreagă, chivernisită de oameni cu ură, nu cu iubire, îngrămădeşte pe cheltuitorii ei cu o mare datorie de plată lui Dumnezeu. Orice ascultare de Stăpânul adevărat al lumii e o daună în împărăţia „stăpânului” nebun şi orice ascultare de stăpânul nebun al pământului îngrămădeşte pe oameni sub povara unei datorii sau greşeli făcute lui Dumnezeu.

279

Cum zice un părinte, Antihrist care nu se mulţumeşte numai cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din inima şi mintea celui din urmă credincios rămas pe pământ; şi nu râvneşte, nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina o dată cu Dumnezeu, iar în locul Lui să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

Chinurile cele de pe urmă, cele de la Antihrist, în care va lucra toată puterea Satanei, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea.

Monahul Nicolae Steinhardt71

(1912-1989)

Lepădarea de Hristos

Aşa cum îmi e obiceiul şi potrivit firii mele vă voi vorbi şi astăzi foarte deschis şi pe şleau. Şi aceasta cu atât mai vârtos cu cât şi textul evanghelic al zilei nu e ticluit din cuvinte amabile,

71 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000, pag. 238-248.

280

mângâietoare şi sfioase, ci este şi el redactat cu vorbe dure şi foarte pe şleau.

Socotesc că e mai bine să citim din nou, împreună, textul evanghelic aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Matei, capitolul 10, versetele 32-33 şi 37-39:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi”.

Textelor acestora li se adaugă un altul, care nu v-a fost citit în cadrul Sfintei Liturghii, dar care le completează şi stă în legătură nemijlocită cu ele. să-l citim şi pe acesta, aflat în Evanghelia Sfântului Apostol Luca la capitolul 14, versetul 26:

„Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”.

Iar versetul 27 aproape că repetă versetul 38 din capitolul 10 al Evangheliei după Matei:

281

„Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu”.

Stranii şi spăimântătoare cuvinte, fraţi creştini, stranii şi spăimântătoare cuvinte!

Cum adică, Domnul Hristos cel bun, blând şi milostiv, Domnul care întotdeauna ne-a propovăduit iubirea, care e însuşi Dumnezeu-iubirea, a cărui învăţătură dă iubirea drept pivot al lumii şi esenţă a credinţei, dintr-o dată şi în chipul cel mai neaşteptat ne predică ura, ne îndeamnă să urâm şi să vrăjmăşim? Şi încă pe cine, pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi şi surori, casa noastră, sufletul nostru, pe noi înşine?

Greu îmi vine a crede că Dumnezeul iubirii a putut să ne voiască duşmănoşi. Eu unul cred că textul evanghelic de astăzi nu trebuie înţeles numai după ce pare a propovădui, altfel spus după înfăţişarea sa strict literară. Cred că trebuie tălmăcit şi înţeles în adâncime.

Iar înţelesu-i adânc şi ziditor îl bănuiesc a fi în conformitate cu învăţătura creştină: se cuvine a ne iubi soţia, fraţii, surorile, copiii, părinţii, casa. Da, a-i iubi. A nu ne urî nici pe noi înşine (numai păcatul sălăşluitor în noi). Dar şi repet adverbul acesta dar: la nevoie, la o adicătelea (cum se zice în limbaj popular), în momentele grave şi hotărâtoare ale vieţii, când se pune pentru noi problema de a da pe faţă cine suntem şi ce credem, ei toţi soţia, copiii, tatăl, mama, fraţii, surorile şi aşa mai departe nu trebuie să ne fie piedică pentru mărturisirea cu glas puternic şi înalt a lui Hristos.

282

Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba.

Acesta, fraţilor, nu este un raţionament creştinesc. Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât literei cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş.a.m.d., măcar că nevastă, copii ş.a.m.d. ş.a.m.d. eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimic în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş.a.m.d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos. Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine.

Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţialul nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie.

283

Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică. Cum adică făţarnică de vreme ce este sinceră, ba şi caldă? E făţarnică pentru că nu se dă pe faţă, e pe jumătate: numai înăuntru, e drămuită. Făţarnică este aceea manifestată doar la exterior. Înjumătăţită, necompletă, necurată este şi aceea care se ascunde în interior, se piteşte în găoace şi se teme de lumină. Că aşa este, că am dreptate rezultă din însuşi textul Sfintei Scripturi. Mă refer la Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 10, versetul 10. Să citim şi textul acesta, cum nu se poate mai limpede:

„ Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire ”.

Auziţi, fraţi creştini? Mărturisirea lăuntrică e bună pentru sporirea noastră duhovnicească, pentru mântuire însă e nevoie, neapărată nevoie de una exterioară, cu gura, cu vorba. Nu ajung iubirea sau credinţa cu gura, oricare ar fi riscurile.

Un mare scriitor rus contemporan ne spune că atunci când ne aflăm la ananghie, în mare primejdie, într-o situaţie-limită (cum se exprimă limbajul cult), în pericol de a ne trăda pe noi înşine şi de a săvârşi acte ori a grăi cuvinte de care apoi ne vom căi amarnic, în asemenea momente există o singură soluţie eficace şi fără greş: să ne considerăm morţi!

Dacă ne socotim morţi nu ne mai paşte nici un pericol. Nimic nu ne mai poate speria, cu nimic nu mai putem fi momiţi, la nimic nu mai luăm aminte

284

în afară de credinţa noastră: suntem doar morţi! Ce ne-ar mai putea ispiti?

A! spune acelaşi mare scriitor, pot striga: păcat de tinereţile mele (sau vai de bătrâneţile mele), păcat de cărţile pe care nu le voi mai citi, păcat de plimbările pe care nu le voi mai putea face, păcat de muzica pe care nu o voi mai asculta, de mâncărurile pe care nu le voi mai mânca, de băutura pe care nu o voi mai bea, păcat de toate frumuseţile şi minunile acestei lumi pe care nu le voi mai vedea, însă altă cale nu există pentru mine: mai bine îmi este să mor o dată cu Hristos decât să-L reneg.

Nimic nu poate fi pus în Balanţă cu Hristos: nici nevasta, nici copiii, nici părinţii, nici rudeniile, nici casa, nici bunurile, nici situaţia, nici slujba, nici chiar viaţa. Când e vorba de Hristos, El trebuie mărturisit indiferent de făpturile cele mai apropiate şi mai dragi nouă; şi anume trebuie mărturisit cu vorba, cu gura.

Cu vorba, cu gura.

De ce oare? Cum adică, pot obiecta unii oameni, sunt oare atât de importante vorbele, cuvintele? Vorbuliţele, cuvinţelele, formulele,

vorbele goale? Au ele o atât de mare însemnătate? Se cade să le acordăm precăderea?

Răspuns: da, sunt însemnate, da, importanţa lor e covârşitoare. „Ca-n basme-i a cuvântului putere”, spunea poetul Alexandru Vlahuţă, iar un poet contemporan, Adrian Păunescu, a consacrat un întreg poem puterii cuvântului. Nu ajunge să crezi cu inima. Ni se cere o declaraţie publică. Nu-s puse

285

în discuţie numai oarecari cuvinte şi formule, oarecare cuvinţele şi vorbe de clacă. Mărturisirea cu glas puternic e altceva, e cu totul altceva. E tot una cu o luare de atitudine, cu adoptarea unei ţinute, cu vădirea fiinţei noastre lăuntrice, darea noastră pe faţă şi în vileag, arătând cine şi ce suntem, de ce parte suntem, unde ne situăm, ce hram purtăm, ce căutăm pe acest pământ, ce sens dăm prezenţei noastre în lume, cum ne definim.

Nu putem fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. La nevoie trebuie să ştim dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos să acceptăm suferinţa, sărăcia, necazul, crucea, chiar şi moartea.

Moartea!

Ei, în secolul nostru şi în societatea contemporană nu prea este vorba de moarte. Problema nu se mai pune în termeni atât de categorici. Pe vremuri, da, când împăraţii romani îi prigoneau pe creştini, exista pericolul apostaziei, adică al lepădării publice şi solemne de Hristos, cerându-li-se creştinilor, sub ameninţarea morţii şi a celor mai groaznice chinuri, să se dezică de Hristos şi să se ducă să se închine idolilor.

Acum nu mai stau lucrurile aşa. Creştinii nu mai sunt ameninţaţi cu moartea şi chinurile, nu li se mai cer acte solemne de apostazie şi lepădare publică de Hristos. Ceea ce nu înseamnă însă că nu mai există şi acum lepădarea de Hristos. Există lepădări indirecte, nu mai puţin reale totuşi decât apostazia de odinioară. Ne lepădăm de Hristos aderând la o doctrină, participând la adunări ateiste,

286

dându-ne în orice fel consimţământul la o mişcare ateistă. Sau ruşinându-ne şi ferindu-ne să ne facem semnul sfintei cruci, ruşinându-ne şi ferindu-ne să fim văzuţi intrând într-o biserică ori rostind acele cuvinte sau făcând acele gesturi care ne-ar putea descoperi drept creştini.

Atunci când ni se cere o lepădare, fie ea doar indirectă şi bine camuflată, de Hristos, atunci, da, e bine să ne urâm pe noi înşine, familia noastră, bunurile noastre. Atunci să-L mărturisim pe Hristos cu orice preţ. Ăsta-i examenul, asta-i proba, asta-i Judecata de Apoi pe pământ.

„Încă nu v-aţi împotrivit până la sânge”, grăieşte apostolul neamurilor, iar noi ne ferim de necazuri, neplăceri, de oarecare suferinţe, de vorba lumii, de mărunte pierderi.

În vreme ce Hristos ne cere curajul, fermitatea, neclintirea, puterea de a putea privi crucea.

Da, fraţi creştini, aşa e cu Hristos. Cu Hristos e pe viaţă şi pe moarte, nu-i de joacă, nu-i de şagă, nu-i cu jumătăţi de măsură, nu-i cu fofârlica, nu-i cu uite popa nu e popa, nu-i cu „să vezi că”, nu-i cu „ce putem face”, cu „împrejurările m-au silit”…

Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce. Dar nu e numai atât. E tot una cu Acela care S-a suit de bună voie pe cruce şi Şi-a vărsat sângele pentru noi, murind în chinuri cumplite. Hristos e bun, blând, milostiv, mângâietor şi dulce, dar e şi teribil, e Cel care n-a pregetat a Se lăsa răstignit. El ne cere să luăm foarte în serios situaţia noastră de creştini. Cu El nu-i de şagă şi de joacă. Pe oameni îi

287

putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba şi cu muia. Pe Domnul nu-L putem minţi, înşela, amăgi, duce cu vorba şi cu muia. Dacă ne lepădăm şi ne ruşinăm de El, El se va lepăda şi ruşina de noi la Judecata din urmă.

Există, fraţi creştini, o imagine înfiorătoare, cer voie să o evoc înaintea dumneavoastră. Vă mărturisesc că-mi vine adeseori în gând, că mă obsedează cutremurându-mă şi îngrozindu-mă. Iat-o: Hristos stă pe scaunul de judecată în ziua de apoi, pe tronul Său nepărtinitor, şi oamenii vin toţi în faţa Lui. Şi El îi împarte în două cete: de-a dreapta şi de-a stânga, oile şi caprele. Pe cei din dreapta îi binecuvântează şi-i trimite în rai, acolo unde este fericirea veşnică. Pe cei din stânga, blestemaţii, îi trimite în gheena focului, acolo unde-i plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Dar mai există o a treia ceată!

E a celor pe care înainte de a-i osândi îi trimite în iad, Domnul, de cât Îi este silă şi scârbă de ei, nici nu vrea să-i vadă, să se uite la ei: şi când I se înfăţişează, El îşi ridică braţul drept, săltându-şi cotul şi acoperindu-şi ochii cu palma. De cât Îi este silă şi scârbă de ei. Nici măcar o privire nu le aruncă!

Pe cei care s-au lepădat de El, pe hulitorii Sfântului Duh, pe prietenii, urmaşii şi credincioşii lui Iuda (pe vânzători adică, pe delatori, pe turnători) El îi trimite acolo unde le este locul fără a-i socoti vrednici măcar de căutătura Sa cea mai aspră.

288

Imaginea aceasta mă obsedează şi vă mărturisesc, iubiţi credincioşi, că adesea mă rog lui Dumnezeu să nu fie aşa şi pentru mine când voi veni la Judecată. Să ne rugăm cu toţii fierbinte să nu fie aşa pentru nici unul dintre noi. Să nu-Şi ridice Judecătorul braţul spre a-Şi acoperi ochii, spre a nu fi silit să privească. Să nu avem parte de această supremă lepădare şi această înfricoşătoare ruşine. Să nu fie aşa.

Curajul

Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput: a fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi.

Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care-I asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz. Cine oare s-ar fi urcat pe cruce, primind de bună voie una din morţile cele mai cumplite din câte se pot închipui, de nu un viteaz cu inimă de leu? Care fire, de nu una de inflexibilă tărie ar fi îndurat vreme de trei ani şi jumătate, senină şi calmă, ura, vrajba, perfidia, ambuscadele vrăjmaşilor? Ar fi stat, neclintită şi neînfricată, în faţa dregătorului şi a sinedriului? (A nepăsării unuia şi înverşunării celorlalţi?). Şi cum altfel decât act de îndrăzneală ar

289

putea fi socotită plecarea Apostolilor la propovăduire printre oameni ostili fără a duce cu ei nici traistă, nici toiag, nici pâine, nici bani? Şi care inşi de nu dintre cei mai dârji şi mai neştiutori de teamă ar fi răbdat chinuri cu adevărat atroce mai degrabă decât să-şi lepede, fie şi în schimbul celor mai ademenitoare făgăduieli, credinţa? Nu-i deloc neexact din punct de vedere istoric ori exagerat din punct de vedere psihologic a spune că sângele martirilor constituie podoaba, purpura şi vizonul Bisericii; e şi temeiul ei, în sensul cel mai strict şi mai tehnic al cuvântului.

Că aşa stau lucrurile o dovedeşte nu numai procesul evolutiv al instituţiei ecleziastice, ci şi textul însuşi al Scripturii care, parcă prevestitor, a pus accentul pe această calitate intrinsecă şi sine qua non a creştinismului. Mântuitorul şi ucenicii Lui direcţi au ştiut prea bine şi ab initio unde sălăşluieşte marea taină a creşterii şi durabilităţii Legii noi. De aceea şi aflăm nenumărate referiri în Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole la socotirea curajului drept trăsătură fundamentală a caracterului unui creştin.

Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este: erou. Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Şi-au mărturisit deopotrivă inimoşia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieţii profane (militare şi civile). Şi voi sunteţi nişte militari, le rosteşte colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac,

290

călugăriţelor căminului de pensionari unde e găzduit. Şi nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică. Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint-Just, au confirmat cu mult înainte de revoluţia franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din faţa mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi, ba au şi mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânşi, plini de încredere, de voioşie şi de hotărâre. Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situaţii imposibile, greutăţi de neînvins. Lor, fraza lui Brice Parain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte. Iată de ce aurul, vizonul, purpura şi podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce şi cu sângele martirilor. Paralel celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt şi din sângele acesta s-a întrupat şi a dăinuit şi de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos.

În textele scripturistice, îndemnurile la curaj ale Domnului sunt numeroase.

Nu te teme îi spune (Marcu 5, 36; Luca 8, 50) mai marelui sinagogii, lui Iair, când vin unii şi-i vestesc că fiica lui a murit. Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi. (Credinţa este, prin urmare, recunoscută a fi o faptă de curaj, iar curajul e declarat, aidoma credinţei, o taină.) Lui Simon, la fel i se grăieşte: Nu te teme, de acum înainte vei fi pescar de oameni (Luca 5, 10). Ucenicilor şi

291

mulţimii, tot aşa: Nu te teme, turmă mică (Luca 12, 32). Nu te teme găsim şi în Apocalipsă (1, 17). Acelaşi îndemn apare şi în formă plurală: Deci nu vă temeţi (Matei 10, 26); aşadar nu vă temeţi (Matei 10, 31); îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi (Matei 14, 27; Ioan 6, 20): toate către Apostoli, când s-au speriat văzându-L că umblă pe mare. La Schimbarea la Faţă, după trecerea norului luminos, se apropie de Petru, Iacov şi Ioan şi atingându-i le zice aşijderea: sculaţi-vă şi nu vă temeţi (Matei 17,7). Îngerul către femeile venite la mormânt: Nu vă temeţi (Matei 28, 5), iar Domnul repetă şi El, aceloraşi: Nu vă temeţi (Matei 28, 10).

Îngerul Domnului către păstori: „Nu vă temeţi” (Luca 2, 10), „căci iată vestesc vouă bucurie mare”. Când Iisus se arată celor unsprezece şi ei se înfricoşează crezând că văd duh (Luca 24, 36-37), nu rosteşte aceleaşi cuvinte, dar sensul vorbelor: „Pace vouă” şi „De ce sunteţi tulburaţi?” este identic cu „nu vă temeţi”. („Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” stă scris la Ioan 14, 27). Când scena umblatului pe apă pe vreme rea este povestită de Ioan (6, 19-20), cuvintele folosite sunt aceleaşi ca la Matei: „Ei s-au înfricoşat; iar El le-a zis: Eu sunt, nu vă temeţi”.

Alteori întâlnim: nu vă înspăimântaţi. Astfel, la Marcu 16, 6 (Îngerul către femei, în dimineaţa Duminicii de după răstignire).

Frica e vrednică de certare şi dojană: de ce vă este frică, puţin credincioşilor? li se spune (Matei 8, 26) celor din corabie, spăimântaţi de valurile ce o

292

acopereau. La fel la Marcu 4, 40: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?”. Fără frică îşi dorise să primească darurile cereşti şi Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, după ce a scris numele copilului pe tăbliţă. Formele negative nu te teme, nu vă temeţi, nu vă înspăimântaţi, să nu se tulbure inima voastră sunt adesea înlocuite prin imboldul la curaj: Îndrăzneşte, fiule (Matei 9, 2: către un slăbănog); îndrăzneşte, fiică (Matei 9,22; Luca 8, 48: către femeia cu scurgere de sânge); Îndrăzniţi (Matei 14, 27; Ioan 10, 33); „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”; Îndrăzniţi (Marcu 6, 50); Îndrăzneşte, scoală-te! (Marcu 10, 49: către orbul Bartimeu).

Care este efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Relatarea de la Luca 8, 37 e pe deplin edificatoare: după ce scoate duhurile rele din omul demonizat, iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul Gadarenilor „e cuprinsă de frică mare”. Urmează consecinţa: „L-au rugat pe El toată mulţimea să plece de la ei.” (Matei 8, 34 şi Marcu 5, 17 zic: L-au rugat să treacă sau: să se ducă din hotarele lor). Legătura de cauzalitate e limpede: îi cer să plece pentru că le este frică. Frica, aşadar, aduce cu sine ruperea de Hristos.

Dacă „nu vă tulburaţi,, este echivalentul lui „nu vă înfricoşaţi”, căci îngrijorarea e tot o formă a fricii, probabil că Marta a fost certată şi din pricina aceasta, Domnul ştiind că îngrijorarea zămisleşte simţăminte şi stări ale minţii străine învăţăturii Lui.

293

La Faptele Apostolilor apar mereu aceleaşi poveţe: îndrăzneşte, îndrăzneşte Pavele, iar el (ei) îndrăznind…

De asemenea, în mai toate Epistolele Sfântului Pavel: „De aceea nu ne pierdem curajul (II Corinteni 4, 16); „îndrăznind deci totdeauna (II Corinteni 5, 6); „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic (Filipeni 1, 28); „Căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii” (II Timotei 1, 7: frica, aşadar, e de la diavol, ca şi păcatul, ca şi moartea; textul acesta e capital, ne dă posibilitatea să deprindem adevărata sorginte a fricii). Apostolul, creştinilor, mai înainte de orice le cere să fie îndrăzneţi. „Drept aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Iisus” (Evrei 10, 19). Tot el adoptă în repetate rânduri stilul şi tonul cel mai militar cu putinţă: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la sânge” (Evrei 12, 4): David, Hanibal, Cezar, Napoleon, nu le-ar fi vorbit altminteri ostaşilor lor); „Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică…” (I Timotei 6, 17) „Luptă… ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus (II Timotei 2, 3).

Textul de la Efeseni 6, 11 şi urm. e plin de cuvinte cu iz ostăşesc:…întăriţi-vă întru puterea… îmbrăcaţi-vă cu toate armele… luaţi toate armele… toate biruindu-le… staţi deci tari… având mijlocul vostru încins… îmbrăcându-vă cu platoşa… pavăza… credinţei… luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului… S-ar zice că răsfoim un regulament militar, că citim un ordin de-al unui căpitan de oşti.

294

Există în Noul Testament un stil imperativ al curajului, obârşia căruia se află în porunca dată lui Avraam: „Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău” (Facere 13, 1) şi Avraam ascultă, plin de curaj, neştiind încotro merge şi unde se va opri, ca un bun ostaş ce se află (vezi şi Evrei 11, 8). Stilul evanghelic militar se manifestă şi prin verbele „active”, verbe îmbolditoare, imperioase, răsunătoare ca: stăruiţi, întrebaţi, vegheaţi, privegheaţi, treziţi-vă, cuceriţi, priviţi cu luare aminte, fiţi gata, mergeţi, cereţi, căutaţi, bateţi, încingeţi-vă.

Acestea toate din partea Mântuitorului şi Apostolilor Săi. Dar şi creştinul, având bună îndrăzneală, le spune în acelaşi mod, în aceeaşi tonalitate a neînfricării: „Nu mă voi teme!” (Evrei 13, 6). De ce? Pentru că ştie două lucruri: mai întâi că „partea celor fricoşi… este iezerul care arde cu foc şi pucioasă” (Apocalipsa 21, 8, însuşirea osândiţilor începe cu fricoşii, ei mai întâi; necredincioşii, spurcaţii, ucigaşii, desfrânaţii, fermecătorii, închinătorii la idoli şi mincinoşii sunt menţionaţi în urma lor) iar apoi, şi mai ales, că „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4, 18). În felul acesta curajul ajunge a fi alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Domnul ne scoate din robia păcatului şi totodată ne eliberează din tirania fricii. Ne dăruieşte cele două nestemate: libertatea şi curajul. Aşa fiind, creştinului nici nu-i incumbă îndatoriri mai sfinte şi

295

mai de seamă decât a iubi şi a-şi dovedi curajul. Ca unii care suntem urmaşi prin credinţă ai celor care L-au văzut pe Dumnezeu întrupat, ni se aplică textul de la Evrei 11, 27, reprodus pe statuia amiralului de Coligny, pe una din străzile pariziene: „A rămas neclintit ca unul care a văzut pe nevăzutul împărat”. Covârşitoarea însemnătate acordată curajului atât de Domnul Hristos cât şi de Biserică rezultă şi din aceea că precum scrie la Matei 11, 12 „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. Cerurile, spune limbajul popular (tot în stil marţial), se cuceresc. În traducerea Radu Vasile şi Gala Galaction se folosesc termeni mai tari, o grăire mai directă: împărăţia se ia cu năvală şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Francezii spun şi ei că împărăţia e silită şi că violenţii o înşfacă (s’en emparent). Tot de violenţă şi forţă pomenesc versiunea veche şi versiunea nouă a Bibliei englezeşti. Verbul to seize este concordant cu a înşfăca, a pune mâna pe. În tălmăcirea lui Luther substantivul Gewalt nu e deosebit de forţă şi violenţă nu e deosebit de weg reisen e aprig şi expresiv, aproape de a răpi.

Drept concluzie aş cere voie să afirm: Dacă vechea Lege a putut fi rezumată în două porunci: să iubeşti pe Dumnezeu şi să iubeşti pe aproapele tău (Matei 22, 37; Marcu, 12, 30-31; Luca 10, 27), Legea nouă poate sub aspectul ei operaţional fi conspectată astfel: crede, iubeşte şi nu te înfricoşa. Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute

296

mult plăcută Lui şi consubstanţială situaţiei de creştin.

Traian Dorz72

(1914-1989)

Nu te mira că te urăşte lumea (Ioan 15, 18-19).

Nu-ţi pară rău că toţi cei care te înconjurau îndeaproape cândva te înconjoară pe departe acum.

Nu face înlesniri lumii acesteia!

Nu merge de la Hristos, la lume şi apoi de la lume, iarăşi la Hristos, căutând să nu te strici nici cu lumea, dar să rămâi şi cu Hristos.

Căci cu lumea vei rămâne în acest fel, dar cu Hristos nu vei putea.

Diferenţa dintre Hristos şi lume este din ce în ce tot mai mare.

Ura lumii pentru Hristos creşte din ce în ce tot mai mult.

Lupta diavolului împotriva lui Hristos se va tot adânci. Atât de hotărât încât nu va mai fi cu putinţă nici o cale de mijloc, nici cât pare că poate fi acum.

Aşa că trebuie să alegi clar şi tu: ori una, ori alta.

Alege-L, frate, pe Hristos, oricât de mare va fi ura cu care lumea se va năpusti asupra ta.

72 Traian Dorz, Hristos mijlocitorul nostru, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1999, pag. 79.

297

Căci dragostea lui Dumnezeu nu numai că te va însoţi acum, dar te va răsplăti cu o despăgubire veşnică pentru tot ce ai suferit pentru El.

Hristos să te ajute aşa!

Părintele Epifanie Teodoropulos

(1930-1989)

ascultă, fiule! „Hapurile” pe care le luăm spre înfruntarea ispitelor trupeşti sunt rugăciunea, postul, privegherea, mărturisirea, Sfânta Împărtăşanie… Acestea ne ţin şi pe noi, şi pe tinerii necăsătoriţi, curaţi. Urmează şi tu această „reţetă” şi vei vedea cât de eficace este înfrânarea. Noi singuri nici o secundă nu putem rămâne curaţi. Dar cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu toate se izbutesc.

Pentru sporire trebuie multă rugăciune.

Păcatul ne împiedică să credem, nu raţiunea. Dacă un necredincios trăieşte şase luni după morala Evangheliei, devine credincios.

Lucrarea principală a preotului nu este asistenţa socială, ci a forma creştini adevăraţi. 73

73 Părintele Epifanie Teodoropulos, Crâmpeie de viaţă, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pag. 124, 163, 196-198, 201, 221, 233.

298

Lucrarea socială va ieşi, în continuare, de la creştinii înşişi.

Dumnezeu mântuieşte mai întâi pe cei ce cred în El şi-L urmează, şi apoi pe cei ce nu-L cunosc dar au totuşi bunăvoienţă.

Singura problemă este absenţa lui Hristos din viaţa noastră.

Celor ce-l întrebau mereu despre vremea celei de-a doua veniri a Domnului, le spunea:

nu vă preocupaţi prea mult cu aceste lucruri: La ce vă va folosi cunoaşterea timpului celei de A Doua Veniri? Oare, ca să vă apucaţi să vă pocăiţi? Să ştiţi că ziua morţii fiecăruia dintre noi este în esenţă şi Ziua Judecăţii sale, deoarece de atunci înainte nu vom putea adăuga la cele făcute, nici vom putea lua ceva din ele. Şi deoarece ziua morţii noastre poate fi şi cea de azi, să fim gata.

Să nu încercăm a socoti faptele noastre cele bune, ci să cerem mila lui Dumnezeu.

Păziţi-vă de mijloacele de orbire în masă.

Trăim într-un stat idolatru, ateu, masonic, etc., şi să fim mulţumiţi că încă nu ne-au lovit cu pietre şi nu ne-au răstignit. Acesta este adevărul amar.

299

Nu avem nevoie de duhovnici sfinţi, ci de sfânta ascultare şi de sfânta smerenie.

Părintele Benedict Ghiuş74

(1904-1990)

Cea mai cumplită persecuţie împotriva Bisericii este nevrednicia propriilor ei slujitori.

Părintele Iacov Tsalikis75

(1920-1991)

Pe data de 15 Iulie 1990, în ziua de Duminică, dimineaţa, Părintele Iacov cobora de la chilia sa spre biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie. Intrând în Sfântul Altar, a observat printre părinţii mănăstirii şi pe dumnezeiescul Ioan Rusul76 în stare duhovnicească.

În noaptea trecută acesta îi spusese Stareţului, în faţa sfintei racle cu moaştele întregi, în biserica lui, la Procopi:

74 Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pag. 146.

75 Un stareţ sfânt Fericitul Părinte Iacov, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, pag. 101-102.

76 Sfântul Mucenic Ioan Rusul (1690-1730) are Sfintele Moaşte în Insula Evvia din Grecia.

300

dumnezeu ştie! Creştinii cred că dorm, că sînt mort şi că nu-i pot ajuta. Eu însă sunt viu! Îi văd întotdeauna. Trupul meu este în raclă, dar eu ies de multe ori din racla mea. Alerg printre oameni ca să-i ajut. Multă durere! Ei nu mă văd, eu însă îi văd şi îi aud ce zic. Şi iarăşi mă întorc în racla mea. Dar ascultă-mă, părintele meu, ce-ţi spun: multe sînt păcatele lumii; multă necuviinţă şi multă necredinţă.

pentru ce spui acestea, Sfinte al meu, i-am răspuns. Nu vezi câtă lume vine la darul tău şi se închină?

vin mulţi, Părinte Iacove, dar puţini sînt copiii mei, a zis Cuviosul. Apoi a continuat: Pentru aceasta trebuie să vină război, deoarece multe păcate sunt în lume.

nu, Sfinte al meu, i-am zis imediat şi neliniştit. De mic copil tot în război şi în suferinţă am petrecut în Asia Mică unde m-am născut, dar şi când am venit în Grecia. Apoi, după aceea, Sfinte al meu, dacă se face deodată război se vor pierde multe suflete înainte de a se pocăi.

trebuie să se facă război! Trebuie să se facă război! Trebuie să se facă război! a răspuns cu tristeţe Cuviosul, dar cu voce hotărâtă.

Părintele Porfirie Bairaktari77

(1906-1991)

77 Părintele Porfirie antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pag. 51-55.

301

L-am întrebat, într-o zi, pe Părintele, în chilia sa:

părinte, se vorbeşte mult despre 666 şi venirea antihristului, care se apropie unii zic că deja a venit -, despre inscripţia electronică de pe mâna dreaptă sau frunte, de ciocnirea dintre Hristos şi antihrist şi zdrobirea celui din urmă, despre a Doua Venire a Domnului. Ce spuneţi în legătură cu toate acestea?

ce să spun? Eu nu spun că am văzut-o pe Maica Domnului, că va fi război sau alte din astea. Ştiu că va veni antihristul, că va fi a Doua Venire a Domnului, dar când, nu ştiu. Mâine? Peste o mie de ani? Nu ştiu. Dar nu mă neliniştesc, pentru că ştiu că ceasul morţii este, pentru fiecare din noi, a Doua Venire a Domnului. Şi ceasul acesta e foarte aproape (Y 290).

Luându-mă de mână şi ţinându-mă strâns, părintele Porfirie mi-a zis:

părinte Athanasie, acum sânt orb, ochii mei trupeşti nu mai văd am cancer la hipofiză -, dar cu ochii cei duhovniceşti văd destul de bine. Înainte să pleci, vreau să-mi spui ce crede Părintele Emilianos al nostru despre 666 şi antihrist!

Era imediat după catastrofa de la Cernobâl. Lumea era tulburată; zilnic, oamenii veneau cu zecile la Părintele, care se afla atunci aproape de Atena, şi-l întrebau înspăimântaţi ce va fi, dacă va veni antihristul şi-i va însemna cu 666.

302

I-am răspuns:

părintele Emilianos ne-a sfătuit alaltăieri, la o adunare, să nu ne neliniştim. Noi să ne îngrijim să avem o relaţie vie cu Hristos, iar antihristului să nu-i dăm prea mare importanţă; altminteri, el va deveni centrul vieţii noastre, iar nu Hristos.

Părintele Porfirie plesni patul cu mâinile şi exclamă:

slavă Ţie, Doamne, c-am găsit un fiu duhovnicesc care să fie de acord cu mine! Uite, copilul meu, ce-au făcut duhovniciiăştia aici, în lume! Au tulburat sufletele, au creat atâtea probleme familiale şi psihologice cu 666-ulăsta! Nu mai pot oamenii dormi, au început să ia calmante şi somnifere ca să doarmă! Ce-i asta? Hristos nu vrea astfel de lucruri, copilul meu! Şi ştii ceva? Pentru noi, creştinii, atunci când vieţuim în Hristos, nu există nici un antihrist. Ia spune-mi, poţi tu şedea aici, pe pat, unde şed eu?

nu, părinte.

păi, de ce?

pentru că m-aş aşeza deasupra şi v-aş strivi.

când ai putea să şezi tu aici, în locul meu?

doar dacă aţi pleca cuvioşia voastră, doar atunci aş putea să vă iau locul.

vezi! Aşa se întâmplă şi cu sufletul. Când Îl avem pe Hristos înlăuntrul nostru, unde să mai încapă şi antihristul? Poate, oare, vreo altă existenţă străină să încapă în sufletul nostru? Dar noi, astăzi, copilul meu, nu-L mai avem pe Hristos în noi şi de aceea ne temem de antihrist. Unde e Hristos, acolo e

303

şi Raiul. Hristos este totul, asta să le spui oamenilor. Să nu se teamă. Şi încă ceva: dacă ar veni acum antihristul în persoană cu un aparat cu raze laser şi mi-ar spune că vrea să mă însemneze cu 666, eu aş sta. O să-mi răspunzi: „Bine, Părinte, dar nu-i ăsta semnul lui?”. Ba da, şi să mă însemneze cu încă o mie de 666 cu raze laser, şi aş accepta78. De exemplu, când ţi se însemnează paşaportul sau mâna, în timpul unei călătorii într-o ţară necreştină, cu simbolurile acelei ţări, oricare ar fi ele, nu le accepţi ca şi credinţă, nu mărturiseşti nimic. Când eşti sigur că nu mărturiseşti nimic contrar iubirii lui Hristos şi că pe El Îl iubeşti profund şi puternic, nu ai nici o teamă că ai putea să te lepezi de El prin acţiunile altora asupra ta. De ce? Pentru că pe primii mucenici îi dădeau fiarelor, iar ei făceau semnul crucii şi fiarele deveneau mieluşei; erau azvârliţi în mare, iar ei făceau semnul crucii şi marea se preschimba în uscat; erau azvârliţi în foc, iar ei

78 Nota editorului: Trebuie să băgăm de seamă că Bătrînul nu spune că se va lepăda de Hristos. Este necesar să facem distincţia dintre însemnarea pe care o acceptăm ca mărturisire de supunere faţă de cel care ne însemnează şi însemnarea ce se petrece fără această mărturisire de supunere. În calitate de creştini, am fost „însemnaţi”, pecetluiţi, cu Sfîntul Mir, după Botez, la Taina Mirungerii. Cînd preotul spune: „Pecetea darului Duhului Sfînt”, atunci noi ne mărturisim supunerea faţă de Hristos. Cînd însemnarea nu este însoţită de mărturisire de credinţă şi de supunere, ea e lipsită de semnificaţie morală pentru cel ce se însemnează. E nevoie de multă atenţie pentru a nu se strecura nici o supunere ascunsă, din interes sau din dorinţă a voinţei. Distincţia este foarte fină şi cere multă atenţie.

304

făceau cruce şi focul se prefăcea în răcoare. Dar noi, astăzi, copilul meu, mai credem în Hristos, mai credem noi în crucea noastră? De ce S-a pogorât Hristos? Oare nu ca să întărească slăbiciunea noastră? Asta să-i spui şi Părintelui Emilianos şi oamenilor: să nu se teamă de antihrist. Suntem fiii lui Hristos, fiii Bisericii.

Eram foarte impresionat. Şi Bătrânul adăugă:

cum a venit Patriarhul Dimitrios în Atena?

cu avionul.

lasă, asta ştiu, că doar n-o fi venit înot omul! Dar ce fel de documente avea la el?

păi, avea paşaport.

grecesc sau turcesc?

nu ştiu…

ei, nu ştii! Avea paşaport turcesc! Şi care-i simbolul naţional al Turciei?

nu ştiu, Părinte!

hai, că eşti culmea! Semiluna e simbolul naţional turcesc, măi! Şi ce au spus despre semilună Părinţii Bisericii noastre, după ce a apărut Mahomed?

nici asta nu ştiu, Părinte!

ei, o să-ţi iau diploma şi-o să ţi-o fac bucăţi! Ce fel de teolog eşti?, a glumit Bătrânul.

văd că posedaţi cuvioşia voastră această diplomă.

da, că o am în inimă. Semiluna e simbolul antihristului. Dacă semiluna e simbolul antihristului, iar Patriarhul nostru are pe paşaport acest simbol, cu toate însemnele sale, înseamnă oare că Patriarhul este slujitorul lui antihrist? Nu, copilul meu, nicidecum!

305

Hristos nu este îngust la minte, aşa cum suntem noi, oamenii, care vrem să ne „apărăm drepturile”. Asta să-i spui părintelui şi oamenilor: să nu se teamă nici de antihrist, nici de 666!

Am fost foarte impresionat şi uşurat (Ger. 118).

70

Părintele Sofronie de la Essex

(1896-1993)79

Din vreme în vreme, mulţi oameni sunt cuprinşi de panică pentru sfârşitul lumii. Se preocupă de lecturi şi tâlcuiri amănunţite ale Scripturii şi vorbesc despre date calendaristice şi situaţii, despre când şi cum va fi sfârşitul, unii socotind că este chiar „la uşi”. Că trebuie să fie asta sau aia, într-un cuvânt despre toate cele cunoscute de toţi. Dacă se întâmplă războaie între creştini, stabilesc anul şi ziua, etc. Totdeauna mă oboseau toate acestea, şi nu mai vroiam nici să le aud, nici să le discut.

Într-o seară, împreună cu două prietene, stăteam în sufrageria mănăstirii şi am vorbit despre aceste lucruri fără a putea evita discuţia. Când părintele s-a apropiat de noi, am luat binecuvântare80

79 Dimitra V. Daviti, Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex, Mănăstirea Piatra Scrisă, Judeţul Caraş-Severin, 2002, pag. 105-106, 113-115; 61-63).

80 Formularea aparţine autoarei Dimitra V. Daviti.

306

şi i-am spus despre ce vorbeam. I-am spus că acum şi savanţii se preocupă de acestea. Ba chiar şi în ziare se publică articole despre sfârşitul lumii, iar ceea ce este de-a dreptul ciudat, este faptul că Biserica nu vorbeşte despre această ameninţare.

Mă privi ironic şi îmi spuse:

ei le spun acum. Biserica le propovăduieşte de-a lungul veacurilor. Acum au înţeles ei. Mai degrabă „a dispreţuit părerea lor şi deşteptăciunea lor. Şi continuă să ne spună:

da, toate astea se vor întâmpla. Hristos a spus-o, după care, precum fulgerul, va veni Domnul.

Am întrebat iar:

dar, bine, Părinte! Ca să vedem toate acestea, trebuie să vedem toate semnele prevestitoare. Când vor începe să se întâmple?

oh, ne răspunse, toate acestea se întâmplă! Nu le vezi?

Când ne sfătuia şi ne descria pericolele duhovniceşti, totdeauna spunea: „Vrăjmaşul face cutare sau cutare, dar Hristos va învinge”.

„Există pronie, există pronie, nu te teme, ci bucură-te! Să ai pronia lui Dumnezeu ca o umbrelă şi să stai sub ea”.

Odată, când un monah din Sfântul Munte m-a rugat să-l întreb pe Părintele ce trebuie să facă cei de acolo dacă statul îi obligă să primească noile

307

buletine (1987), răspunsul părintelui a fost scurt şi sever:

eu nu ştiu despre acestea. Să le spui să facă ceea ce le va spune Biserica.

Toţi ştim că, din vreme în vreme creştinii au astfel de nelinişti ciudate: fie pentru cum va fi unirea Bisericilor, fie pentru 666.

Într-o întâlnire cu Părintele, am vrut să ştiu ce crede el însuşi despre toate acestea. Nu îmi amintesc exact ce am întrebat şi cum. Dar îmi amintesc foarte bine atitudinea lui în momentul în care mi-a răspuns. A stat neclintit, m-a privit cu atenţie şi înfăţişarea i s-a schimbat. A devenit severă şi s-a umplut de durere. Îşi mişca încetişor capul, arătându-şi astfel mirarea, sau mai curând supărarea, şi mi-a spus:

„Lucrurile stau aşa: chiar dacă se face unirea, precum spun «ei», eu voi fi ortodox. Biserica este sfântă. Ştim cum să trăim şi, prin urmare, ce creează probleme?!”.

81

Noi ştim că şi pe el [pe Sfântul Siluan Athonitul n. edit.] puţini îl vor crede, aşa cum puţini au crezut în mărturia părinţilor de mai înainte; şi acest lucru se întâmplă nu pentru că mărturia este falsă, ci pentru că adevărata credinţă ne obligă la nevoinţă.

81 Viaţa Sfântului Siluan Atonitul, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, pag. 10.

308

Adesea afirmăm că timp de nouăsprezece veacuri ale istoriei creştine s-au perindat mulţimi întregi de mărturisitori ai iubirii lui Hristos şi totuşi, în oceanul imens al omenirii ei sunt atât de puţini, atât de rari.

Sunt rari astfel de martori pentru că nu este nevoinţă mai grea, mai dureroasă decât nevoinţa şi lupta pentru iubire; pentru că nu este mărturie mai înfricoşată ca mărturia pentru iubire; şi nu este propovăduire mai provocatoare decât cea a iubirii.

Schimonahia Macaria82

(1926-1993)

Proorocii

Previziunile maicii Macaria despre viitor erau fie răspunsuri la întrebările oamenilor, fie avertizări oferite cu scopul de a-i apăra pe cei apropiaţi de ea de la dezastre sau necazuri iminente. Vorbind despre viitor, ea se limita adesea la scurte remarci, explicaţii sau înştiinţări. Vom prezenta mai jos câteva dintre ele. Le-am grupat după o temă anume; datele când au fost pronunţate de către schimonahie sunt prezentate în paranteze.

82 Ghenadie Durasov, Schimonahia Macaria, preaiubită muceniţă a lui Hristos, ajutătoarea celor în suferinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pag. 217-221; 214.

309

Timpuri grozave ne aşteaptă

Acum e bine, dar vara viitoare va fi rău. Am mai spus-o şi înainte: acesta este un întuneric care nu va fi spre mai bine; va fi un fel de vărsare de sânge (28 iunie 1989). Domnul nu promite nimic; vom merge înainte cât mai bine cu putinţă (17 decembrie 1989). Maica Domnului şi-a retras harul de la noi (e vorba de pământul rusesc [aut.]). Mântuitorul i-a trimis pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi pe Sfântul Ioan Teologul la ei (la alte popoare creştine [aut.]) ca să ia harul de la ele. E nevoie de multă rugăciune! (3 martie 1989). De acum înainte nu va mai fi nimic măreţ (7 iulie 1989). Moneda noastră nu va merge spre bine, ea va scădea la jumătate din valoarea ei actuală, iar mai târziu se va devaloriza şi mai mult (11 februarie 1989).

matiuşca, noi ne simţim atât de slăbiţi în anul acesta poate că îmbătrânim?

nu, e din cauza vremurilor; tăria noastră e subminată de vrăjitori. Situaţia se va înrăutăţi facă bunul Dumnezeu să nu ajungem să trăim până atunci (5 octombrie 1988). Curând omul nu va mai valora nimic; se va întâmpla totul rapid. Sfârşitul lumii nu înseamnă nimic, dar la vremea aceea va fi sfâşiere şi zidire, iar oamenii totul va fi întinat, şi veţi fi până la genunchi în sânge (25 martie 1989).

ceva se va întâmpla în curând…

ce anume, Matiuşca?

310

război, război va fi pretutindeni; vor începe să se bată unii pe alţii cu bâtele şi mulţi vor fi ucişi. Când se bat cu bâtele, toţi vor râde, dar când încep să se împuşte, toţi vor plânge (4 martie 1992). Morţii sunt aşezaţi după datină, dar noi vom fi cu toţii daţi peste cap. Nu va mai exista nimeni care să îngroape morţii vor fi aruncaţi în şanţ şi acoperiţi cu pământ (28 mai 1992). Vedeţi cât de întuneric s-a făcut? Vrăjitorii au întunecat totul. Am spus chiar mai înainte: curând va fi întuneric, vă veţi împiedica unii de alţii în întuneric (17 noiembrie 1987). Soarele strălucea şi iarna, dar acum nu mai străluceşte nici vara vrăjitorii citesc blesteme asupra soarelui (27 august 1987). Vrăjitorii au întunecat cerul pentru ca faptele lor să nu fie văzute; lor le place întunericul (5 octombrie 1987). Oamenii întunericului au întunecat totul pe pământ şi forţele răului sunt în creştere. Curând toată lumea va cunoaşte această lucrare urâtă (vrăjitoria [aut.]). Toate duhurile necurate se vor strânge în jurul celui rău. El le va aduna pe toate şi ele vor începe lucrarea lor întunecată. Se apropie o viaţă rea (28 octombrie 1987). Acum se apropie vremea lor, iar vremurile cele bune sunt pe sfârşite (27 martie 1987). Ele vor zăpăci oamenii, care se vor acuza unii pe alţii. Acum e insuportabil să mai trăieşti în apartamentele din blocuri. E mare aglomeraţie, iar oamenii răi sunt pretutindeni; acum credincioşii sunt chinuiţi de intenţiile lor necurate (18 februarie 1989).

311

Triumful întunericului

Vrăjitorii vor acoperi întreaga lume de întuneric şi fără soare nimic nu poate creşte. Dar nimeni nu va da vreo importanţă acestui lucru (18 februarie 1988). Soarele va ieşi de patru ori şi apoi va fi iar întuneric. Noi ne vom afla în întuneric (27 august 1987). Nu ni se va îngădui să facem lumină; atunci vor spune că trebuie să facem economie de energie (28 iunie 1988). Acesta este doar începutul apoi se va face rece. Curând va fi zăpadă de Paşti, iar iarna va începe odată cu Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului (1 octombrie). Nu va mai fi iarbă până de ziua de prăznuire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie). Soarelui îi vor slăbi puterile la jumătate (27 august 1987). Va fi rău vara şi mai rău iarna. Zăpada se va strânge în mormane mari şi nimeni nu o va curăţa. Atunci va fi un ger cumplit (29 aprilie 1988).

O mare foamete

În curând veţi rămâne fără pâine (29 ianuarie 1989). În curând nu veţi mai avea apă, mere, cartofi (19 decembrie 1987). O mare foamete, fără pâine vom rupe cojile pentru a le împărţi (18 februarie 1988). O mare răscoală va avea loc. Oamenii vor începe să fugă din oraşe. Vor alerga pretutindeni; nimeni nu va mai rămâne în casa sa. Nu va mai fi posibil să stai acasă nu va mai fi nimic de mâncare, nici măcar pâine (28 decembrie 1990). Dar

312

dacă ne rugăm Mântuitorului, Maicii Domnului şi Proorocului Ilie, nu vom fi lăsaţi să murim de foame; vor supravieţui cei ce au crezut în Dumnezeu şi s-au rugat sincer (27 iunie 1988). Când monahii vor fi alungaţi, nu vor mai fi recolte de cereale (18 februarie 1988).

Neorânduială în Biserică

Se va tipări o biblie incorectă. Ei (se pare că ea vorbeşte despre iudeii fariseici [aut.]) vor scoate din ea tot ceea ce-i atinge şi îi nemulţumeşte. Ei n-au nevoie de nici un fel de îndreptare (14 martie 1989). Se pregătesc schimbări în Credinţă. Atunci când se va întâmpla acest lucru, sfinţii ne vor părăsi şi nu se vor mai ruga pentru Rusia.

Cei ce rămân credincioşi cu adevărat vor fi luaţi de Domnul la Sine. Episcopii care îngăduie acest lucru nu-L vor vedea pe Domnul nici aici şi nici acolo (pe lumea cealaltă [aut.]) (3 august 1988). În curând slujbele vor fi înjumătăţite. Ele vor fi scurtate (11 noiembrie 1988). Se vor păstra slujbele întregi doar în mănăstirile mari, dar în alte părţi se vor face schimbări (27 aprilie 1988). Pot spune doar un singur lucru: va fi vai şi amar de preoţi; ei se vor împrăştia unul câte unul şi vor trăi singuri (28 iunie 1989). În curând vrăjitorii vor distruge prescurile şi nu va mai exista nimic cu care să se poată sluji (Dumnezeiasca Liturghie [aut.]). Nu se va mai putea primi împărtăşania decât o dată pe an.

313

Maica Domnului le va spune credincioşilor care se roagă ei unde şi când să primească Sfânta Împărtăşanie. Noi trebuie doar să ascultăm! (28 iunie 1989).

Maica Domnului, nădejdea mea

Când va fi întuneric ca noaptea la ora 400 după amiaza, atunci Maica Domnului va veni. Ea va umbla peste tot pământul, ea va veni în toată slava ei şi va veni şi în Rusia pentru a îndrepta Credinţa. Atunci când va veni Maica Domnului, ea va îndrepta totul, nu după voinţa lor (a celor la putere sau a vrăjitorilor), ci după voia sa, precum porunceşte Mântuitorul. Va veni vremea când toţi se vor gândi nu la ceea ce au mâncat în ziua respectivă, ci la cât de mult s-au rugat. Ea va restabili Credinţa pentru puţină vreme (11 iulie 1986).

Se apropie vremea persecuţiilor

Ei vor încâlci lucrurile atât de mult, încât nu-ţi vei mai putea mântui sufletul (ianuarie 1990). Vor fi notaţi cei ce se duc la biserică (10 februarie 1988). Vor fi persecutaţi cei ce se roagă la Dumnezeu (20 mai 1989). Va trebui să vă rugaţi în aşa fel încât nimeni să nu ştie; rugaţi-vă în tăcere! Vor începe să-i urmărească pe credincioşi şi să-i închidă (15 mai 1987). Mai întâi vor lua cărţile, apoi icoanele. Apoi icoanele vor fi confiscate (1 iulie 1988). Vor începe torturile: „Nu avem nevoie de credincioşi”, vor

314

spune ei (14 iulie 1988). Cu cât vremurile înaintează, cu atât lucrurile se vor înrăutăţi. Vor închide bisericile. Nu vor mai exista slujbe; oamenii se vor putea bucura de slujbe pe unde vor putea. Vor face în aşa fel încât bisericile să se afle departe, acolo unde să nu poţi ajunge la ele. Ele vor fi aşezate în oraşe aflate în locuri de nepătruns (14 iulie 1988). Aceste biserici ce se construiesc acum sau sunt restaurate vor căpăta alte destinaţii; ele nu vor putea fi folosite de credincioşi. Înregistrarea va fi foarte vicleană: ele se vor numi în continuare biserici, dar înăuntru va fi cine ştie ce anume, ceva inventat de ei se vor gândi ce să facă acolo ( 11 iulie 1988).

Cei ce sunt ai lui Dumnezeu nu-l vor vedea pe antihrist (7 ianuarie 1988). Vor fi multe revelaţii şi credincioşii vor fi înştiinţaţi de sus unde să meargă. Domnul ştie cum să-i ascundă pe aleşii Săi şi nimeni nu-i va afla (17 noiembrie 1987).

Fericiţi sunt cei ce respectă şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu

Noi trăim timpurile biblice numite ale „Desăvârşirii” (2 iulie 1987). În curând toate se vor apropia pământul şi cerul vor fi mai apropiate, totul va exista din belşug, şi va veni un astfel de Stăpân (se pare că Mântuitorul [aut.]). Ea (Maica Domnului [aut.]) a spus că a rămas încă puţină vreme. Ea va pogorî pe pământ împreună cu

315

Mântuitorul şi vor sfinţi totul; iar pe pământ va fi ca în Rai (4 aprilie 1988).

Postiţi şi vă rugaţi aici veţi afla mântuirea [Ultimele cuvinte ale Schimonahiei Macaria n. edit.].

Cuviosul Paisie Aghioritul83

(1924-1994)

părinte, peste cât timp se vor petrece aceste evenimente?

întârzie din pricina ta şi a mea, ca să dobândim o stare duhovnicească bună.

Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că de se vor întâmpla acum ne vom pierde amândoi.

Semnele timpului

părinte, spuneţi-ne ceva despre Antihrist.

să spunem mai bine despre Hristos… Cât putem, să fim lângă Hristos. Dacă suntem cu Hristos, ne vom teme de Antihrist? Oare nu există duh antihristic acum? Răul face duhul antihristic. Şi dacă se va naşte şi un monstru antihrist şi va face unele neghiobii, va fi luat în râs la sfârşit. Se vor

83 Părintele Paisie, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pag. 173-189.

316

petrece multe evenimente. Poate veţi apuca să trăiţi şi voi multe din semnele scrise în Apocalipsă. Încet-încet destule încep să iasă la iveală. Strig şi eu netrebnicul de atâţia ani! Situaţia este înfricoşătoare, ciudată. Nerozia a întrecut limitele. A venit lepădarea şi rămâne ca acum să vină „fiul pierzării” (II Tesaloniceni 2, 3). Totul va deveni un spital de nebuni. În harababura ce va stăpâni, fiecare stat se va ridica să facă orice-i spune cugetul. Dumnezeu să ajute, ca interesele celor mari să fie astfel încât să ne ajute. Din ce în ce vom auzi de ceva mai nou. Vom vedea făcându-se lucrurile cele mai neaşteptate, mai neraţionale. Numai că evenimentele se vor derula cu repeziciune.

Ecumenism, piaţă comună, un stat mare, o religie după măsurile lor. Acesta este planul diavolilor. Sioniştii pregătesc pe cineva de Mesia. Pentru ei Mesia este împărat, adică va stăpâni aici pe pământ. Martorii lui Iehova şi ei visează la un împărat pământesc. Sioniştii vor prezenta unul şi martorii lui Iehova îl vor primi. Vor spune „Acesta este”. Se va face mare zăpăceală. În mijlocul acestei zăpăceli toţi vor cere un Mesia, ca să-i mântuiască. Şi atunci vor prezenta pe unul care va spune: „Eu sunt Imam, eu sunt al cincilea Buda, eu sunt Hristos pe care-l aşteaptă creştinii, eu sunt acela pe care-l aşteaptă Martorii lui Iehova, eu sunt Mesia evreilor”. Va avea cinci „eu”-ri!…

Evanghelistul Ioan atunci când în prima sa epistolă spune: „Copiii mei… că vine antihristul, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat…” (I Ioan 2, 18), nu

317

înţelege că aşteptatul Antihrist va fi ca prigonitorii Maximian şi Diocleţian, ci că Antihristul cel aşteptat va fi într-un fel ca un diavol întrupat, care se va prezenta poporului israelitean ca Mesia şi va înşela lumea. Vin ani grei, vom avea încercări mari. Creştinii vor avea mare prigoană. Şi uită-te: oamenii nici nu înţeleg că trăim în semnele vremurilor, că pecetluirea înaintează. Trăiesc ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. De aceea spune Scriptura că va căuta să înşele, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 24; Marcu 13, 22). Cei care nu vor avea intenţie bună, care nu vor fi luminaţi, se vor înşela în anii apostaziei. Pentru că cel ce nu are harul dumnezeiesc, nu are claritate duhovnicească, asemeni diavolului.

părinte, sioniştii cred cele despre Antihrist?

aceştia vor să stăpânească toată lumea. Ca să le reuşească scopul, folosesc vrăjitoria şi satanismul. Satanolatria o văd ca pe o putere, care îi va ajuta în planurile lor. Adică vor să stăpânească lumea cu putere satanică. Pe Dumnezeu nu-L pun în socoteala lor. Se vor binecuvânta aşadar de Dumnezeu? Din asta Dumnezeu va scoate multe lucruri bune. Celelalte teorii satanice au ţinut cel puţin 70 de ani; ale acestora nici 7 ani nu vor ţine.

părinte, atunci când aud despre Antihrist simt o frică înăuntrul meu.

de ce te temi? Va fi mai înfricoşător decât diavolul? Acesta este om. Sfânta Marina l-a bătut pe diavol şi Sfânta Iustina a alungat atâţia. La urma urmei noi n-am venit să ne aranjăm în această lume.

318

Pecetea 666

părinte, peste cât timp se vor petrece aceste evenimente?

întârzie din pricina ta şi a mea, ca să dobândim o stare duhovnicească bună. Dumnezeu încă mai rabdă, pentru că de se vor întâmpla acum ne vom pierde amândoi. Nu se spune nicăieri în învăţătura lui Hristos despre un anumit timp (Matei 24, 36; Marcu 13, 32; Fapte 1, 7; I Tesaloniceni 5, 1). Însă Scriptura spune că semnele vremurilor vor înştiinţa despre venirea lor (Matei 24, 29 ş.u.; Marcu 13, 24 ş.u.; Luca 21, 25 ş.u.;). Să fim întotdeauna gata şi le vom vedea atunci când se va apropia timpul. Atunci vom fi mai siguri. „Timpul şi experienţa le vor descoperi celor treji” (Sfântul Andrei al Cezareii, „Explicarea Apocalipsei Sfântului Ioan Evanghelistul”, Cap. 38, PG. 106, 340C) spune Sfântul Andrei al Cezareii.

Lucrurile înaintează în mod programat. În America câinii umblă fiind pecetluiţi cu un emiţător şi, pac!, îi găsesc. Aşa ştiu unde se află fiecare câine. Câinii care nu au marcaj şi sunt fără stăpân, îi omoară cu raze laser. După aceea vor începe să-i omoare şi pe oameni. Au pecetluit tone de peşti şi-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăşi a apărut o boală, pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu şi, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. Câţi oameni nu sunt deja pecetluiţi acolo

319

cu raze laser, unii pe frunte şi alţii pe mână. Mai târziu, cel care nu va fi pecetluit cu nr. 666 nu va putea nici vinde, nici cumpăra, sau să ia împrumut, să fie numit într-un post etc. Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea şi, dacă cineva nu este în sistem, nu va putea lucra etc., fie el roşu, fie negru, fie alb, adică toţi. Va supraveghea astfel printr-un sistem economic care va controla economia mondială şi numai aceia care au primit pecetea cu numărul 666 vor putea avea acces la schimburi comerciale.

Dar ce vor păţi oamenii care se vor pecetlui!… Mi-a spus un specialist că prin razele laser se pricinuiesc vătămări. Oamenii care se vor pecetlui vor atrage astfel razele soarelui şi vor fi atât de vătămaţi, încât îşi vor mânca limbile de durere (Apocalipsa 16, 10). Cei care nu se vor pecetlui vor petrece mai bine decât ceilalţi, pentru că Hristos îi va ajuta pe cei ce nu s-au pecetluit. Acesta nu este puţin lucru!

părinte, când îi va ajuta? După aceste evenimente?

nu, chiar atunci.

părinte, dacă nu vor putea vinde şi cumpăra, cum vor putea petrece mai bine?

să vezi, Dumnezeu ştie un mod, îl ştiu şi eu. Aşadar…, m-a preocupat mult subiectul acesta şi mi-a trimis după aceea… o telegramă. Măi, măi, cum ne iconomiseşte Dumnezeu!

părinte, de ce pecetluirea se numeşte şi încrestare?

320

pentru că nu este la suprafaţă. Ce înseamnă „a încresta”? Nu înseamnă a trage linii adânci, crestături? Pecetluirea va fi încrestare, pe care o vor pune mai întâi pe toate produsele şi după aceea vor impune să se facă şi cu raze laser pe mâna sau pe fruntea oamenilor. Acum doi ani i-am spus unui medic din Toronto despre pecetluire şi acum, mi-a spus acela, a citit într-un ziar că în loc de cartelă cer amprentele (Stareţul se referea la imaginea palmei ce înlocuieşte cartela) de la mână. Ei înaintează dar nu putem spune că va fi asta sau aceea. Unele televizoare trimise în ultimul timp în Grecia au şi un aparat care urmăresc pe cei ce privesc la televizor. Peste puţin toţi cei ce vor avea televizor vor privi la televizor, dar vor fi văzuţi şi ei.

părinte, vor putea impune pecetluirea cu sila?

– „Politeţea” lor nu va ajunge până acolo! Vor fi politicoşi pentru că vor fi… europeni. Vor arăta că sunt la înălţime. Nu vor chinui pe oameni, dar omul nu va putea trăi, dacă nu are pecetea. Vor spune: „Fără pecete vă chinuiţi! Dacă aţi fi primit-o, nu aţi fi trăit aşa de greu. Nu vor putea folosi nici monezi de aur, nici dolari dacă vor avea. De aceea, dacă fiecare se va îngriji să trăiască de pe acum simplu, în cumpătare, va putea trăi în acei ani. Să aibă un ogoraş, să cultive grâu, cartofi. Să pună puţini măslini şi atunci, cu vreun animal, cu vreo capră, cu puţine găini va putea înfrunta nevoile familiei sale. Pentru că şi provizii de ar face, nu-i vor folosi mult,

321

deoarece alimentele nu ţin mult, ci se strică repede. Fireşte, greul va dura puţin, trei-trei ani şi jumătate. Pentru cei aleşi se vor scurta zilele (vezi Matei 24, 22; Marcu 13, 20). Nu-şi vor da seama când au trecut. Dumnezeu nu va lăsa pe om neajutorat.

părinte, în aceşti ani grei va interveni Hristos?

da. Vezi, dacă aici unui nedreptăţit, care are dispoziţie bună, fiindcă este îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc, i se arată de multe ori sfinţii, Maica Domnului, Hristos, ca să-l mântuiască, cu cât mai mult atunci când sărmana lume se va afla într-o situaţie atât de grea. Va fi o vijelie, o mică ocupaţie a lui Satana antihrist.

părinte, dar dacă cineva primeşte pecetea din neştiinţă?

aceasta se va putea întâmpla numai din nepăsare. Ce neştiinţă să fie, atunci când lucrurile sunt atât de clare? Chiar dacă nu ar şti cineva, trebuie să se intereseze şi să afle. Dacă spunem că n-am ştiut şi pentru asta am primit pecetea, Hristos ne va spune: „Făţarnicule, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, iar semnele vremilor nu puteţi!” (Matei 16, 3). Chiar de s-ar pecetlui cineva din neştiinţă, pierde harul dumnezeiesc şi primeşte lucrarea diavolească. Vezi, copilaşul, la Sfântul Botez, atunci când preotul îl afundă în apă primeşte pe Sfântul Duh, fără ca acela să-şi dea seama de asta şi după aceea sălăşluieşte în el harul dumnezeiesc.

322

părinte, unii spun: „Ceea ce este scris de la Dumnezeu, aceea se va face. Ce ne mai interesează altceva?”.

da, o spun, dar nu este aşa, bre copile! Şi eu aud pe unii spunând: „Evreii nu sunt aşa de proşti să se trădeze cu 666, când Sfântul Ioan Evanghelistul o spune clar în Apocalipsă. Dacă ar fi fost aşa, ar fi făcut-o într-un mod mai inteligent, mai ascuns”. Ei bine, cărturarii şi fariseii nu ştiau Vechiul Testament? Anna şi Caiafa nu ştiau mai bine ca toţi că era scris că Hristos va fi trădat pentru „treizeci de arginţi”? De ce n-au dat 31 sau 29 de arginţi şi au dat „treizeci”? Deci erau orbiţi. Ştia Dumnezeu că aşa se vor petrece lucrurile. Dumnezeu toate le cunoaşte de mai înainte, dar nu hotărăşte de mai înainte numai turcii cred în ceea ce este scris, în Kişmet (în soartă, în destin n.ed. rom.). Dumnezeu ştie că un anumit lucru se va face aşa, însă omul îl face din lipsa lui de minte. Nu Dumnezeu a dat poruncă, ci vede până unde va ajunge răutatea oamenilor şi că părerea lor nu se va schimba. Nicidecum că aşa a rânduit Dumnezeu.

Alţii se ocupă cu proorociile şi fac propriile lor tâlcuiri. Cel puţin nu spun: „aşa îmi spune gândul”, ci spun: „aşa este”, şi apoi îşi expun o serie de teorii proprii. Unii, iarăşi, le explică după cum vor ei, ca să-şi îndreptăţească patimile lor. Răstălmăcind ceea ce a spus Sfântul Chiril: „mai bine să nu se petreacă semnele lui Antihrist în zilele noastre” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze”, „Cateheza a

323

XV-a către cei ce vor să se lumineze”, cap. 18., Ed. Inst. Biblic, 1943, p. 415), unul care vrea să se îndreptăţească pe sine şi frica sa, spune: „A, vezi Sfântul Chiril s-a temut ca nu cumva să se lepede; sunt eu mai presus de Sfântul Chiril? Prin urmare, chiar de m-aş lepăda de Hristos, nu e nimic…” Dar Sfântul a spus să nu se petreacă, nu pentru că se temea, ci pentru ca să nu-l vadă pe Antihrist cu ochii săi. Vezi ce face diavolul?

Din păcate, unii „cunoscători” înfaşă pe fiii lor duhovniceşti ca pe nişte prunci, chipurile, ca să nu-i mâhnească. „Nu vatămă asta; nu-i nimic. E suficient să credeţi lăuntric”. Sau spun: „Nu vorbiţi despre subiectul acesta despre buletine şi pecetluire ca să nu se mâhnească oamenii”. În timp ce de le-ar spune: „Să încercăm să trăim mai duhovniceşte, să fim mai aproape de Hristos şi să nu vă temeţi de nimic, şi de va trebui vom şi mărturisi” îi vor pregăti oarecum. Dacă cineva cunoaşte adevărul, îşi face probleme şi se trezeşte. Îl doare pentru situaţia de astăzi, se roagă şi ia aminte să nu cadă în cursă.

Acum însă ce se întâmplă? În afară de faptul că unii îşi dau propriile lor tâlcuiri, se tem şi ei ca oamenii lumeşti, în timp ce ar fi trebuit să se neliniştească duhovniceşte şi să-i ajute pe creştini, aducându-i la neliniştea cea bună şi întărindu-i în credinţă ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Mă mir cum de nu-şi fac probleme după toate aceste evenimente ce se întâmplă? De ce nu pun cel puţin un semn de întrebare la tâlcuirile minţii lor? Şi dacă îl ajută pe Antihrist în pecetluire, cum nu se gândesc

324

că atrag şi alte suflete la pierzanie? Atunci când Sfânta Scriptură spune: „…să înşele, dacă e cu putinţă şi pe cei aleşi” (Marcu 13, 22), se referă la faptul că se vor înşela aceia care le explică pe toate numai cu mintea lor.

Aşadar, în spatele „sistemului perfect”, al „cartelei de ajutorare”, al computerului de asigurare, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui Antihrist. „Ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apocalipsa 13, 16-18).84

părinte, astăzi mulţi oameni tineri nu vor să facă copii, deoarece se gândesc în ce fel de lume vor aduce pe copiii lor. Poluare de chimicale, de la centrale nucleare, viaţă plină de stres, societate sălbatică, războaie… Dacă suntem deja în timpul lui Antihrist, mă gândesc şi eu, că nu s-ar merita ca cineva să se căsătorească şi să facă copii.

nu, Atanasie, nu este aşa!… Creştinii din timpul prigoanelor nu se căsătoreau? Nu făceau copii? Se căsătoreau şi făceau şi copii! Îşi aveau nădejdea în Hristos… şi nu în oameni.

84 Atanasie Rakovalis, Părintele Paisie mi-a spus…, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2002, pag. 30, 122-123.

325

Acest gând arată puţină credinţă. Dumnezeu într-o clipă le poate îndrepta pe toate; le poate şterge pe toate cele rele. Oamenii îşi fac planuri, dar şi Dumnezeu are planurile Lui.

Dacă ai şti de câte ori a învăluit diavolul pământul cu coada lui ca să-l distrugă… Însă nu-l lasă Dumnezeu, ci îi strică planurile. Iar răul pe care diavolul îl face, Dumnezeu îl pune în valoare şi scoate din el un mare bine. Să nu te neclinteşti!

părinte, până unde merge îndatorirea pe care o are un părinte faţă de copiii lui? Se gândeşte să le lase ceva, dar nu ştie cât. Una, două sau trei case?

ştii ce a făcut un cunoscut de-al meu, patron, care avea mulţi bani, blocuri şi altele? Şi-a dat copiii la studii, au terminat universitatea, au şi studii în străinătate şi le-a lăsat câte un apartament. Celelalte le-a dat muncitorilor lui şi altora care au avut nevoie.

Mai înainte de toate trebuie dată copiilor o educaţie bună, creştinească. Aceasta este provizia cea mai bună pentru viaţa lor. Apoi să-i dea şi la şcoală să înveţe şi puţină carte. Dacă vor să înainteze la universitate, şi la alte studii, să-i ajute, dacă nu, să înveţe un meşteşug. Să-i ajute adică să-şi câştige pâinea lor. Apoi dacă are posibilitatea, să le lase şi câte ceva… vreun teren, vreo casă. Să aibă şi aceştia un culcuş.

părinte, astăzi există atâţia oameni, atâtea miliarde care nu-L cunosc pe Hristos şi atât de

326

puţini care Îl cunosc. Ce se va întâmpla cu cei care nu-L cunosc?

se vor întâmpla lucruri de care se vor cutremura popoarele. Cu toate acestea nu va fi a Doua Venire, ci numai o intervenţie dumnezeiască. Oamenii vor căuta pe cineva care să le vorbească despre Hristos. Te vor trage de mână şi te vor ruga: „Vino aici, să ne vorbeşti ceva despre Hristos”.

părinte, majoritatea creştinilor stau şi se preocupă de Antihrist şi de pecetea lui şi nu se preocupă de Hristos.

nu trebuie să ne temem şi să intrăm în panică din pricina acestora, ci trebuie să fim numai informaţi, ca nu cumva să ne trezim pecetluiţi, fără să ne dăm seama şi apoi să nu se mai poată face nimic.

Cea mai mare bucurie o primeşte cineva atunci când se jertfeşte. Să presupunem că cineva lucrează şi altul vine şi îi spune: „Stai puţin şi te odihneşte”, şi intră acesta la treabă şi la osteneală în locul aceluia. Acela, deci, se odihneşte omeneşte, iar acesta dumnezeieşte.

Sau de exemplu, ai o banană şi nu o mănânci, ci te lipseşti de ea şi o dai altuia. Acela se bucură, desfătându-se de acel fruct, iar tu eşti mângâiat de Dumnezeu cu o desfătare mai înaltă, dumnezeiască.

Aşadar cea mai mare bucurie o poate primi omul prin jertfă.

327

Părintele Dimitrie Bejan85

(1909-1995)

ce ne spuneţi despre semnele sfârşitului lumii?

fraţilor, despre sfârşitul lumii nu ştiu nici îngerii din cer, nici Fiul lui Dumnezeu în ipostasul Lui de om, cum citim în Sfânta Evanghelie: Nu este al vostru a şti vremile şi anii când va fi sfârşitul zice Hristos. Acestea le păstrează Tatăl ceresc în atotştiinţa Lui!

Poate că ştia; nu pot să spun. Dar aşa a spus El, şi eu trebuie să cred. Numai Bunul Dumnezeu ştie când va veni sfârşitul lumii! Poate să treacă şi 56 milenii, însă când vei auzi că evreii îşi construiesc templul, şi ai să vezi mata, că eşti om tânăr, că încep iar tăierile de capre roşii, de iepuri, de viţei, atunci este aproape! Da. Ei au un partid al lor foarte aplecat spre a pune mozaismul total în funcţie. Şi vor face şi templul. Nu-i poate opri nimeni!

este semnul sfârşitului acesta?

nu! Întâi de toate trebuie să se boteze marea majoritate a evreilor. Toate popoarele întâi vor fi creştinate. Nu în totalitate. Va fi dusă învăţătura Evangheliei la toate popoarele şi la evrei. Acum la Ierusalim sunt două parohii de evrei creştinaţi. Şi în Bucureşti era prin 1940-1960 o parohie cu un preot evreu creştinat!

85 Părintele Dimitrie Bejan, Bucuriile suferinţei,Viaţa unui preot martir, Hârlău-Iaşi, 2002, pag. 188-189.

328

Da, sunt mari tulburări chiar în rândul popoarelor mai civilizate decât noi. Însă să ştiţi că sunt douăsprezece semne premergătoare venirii Domnului. Ultimele două sunt: creştinarea evreilor şi semnul Fiului Omului, adică Crucea, care se va arăta pe cer. Crucea! Ai văzut-o? Evreii sunt creştinaţi?

Primele semne sunt războaiele, ciumele, foametea, cutremurele, semnele de tot felul. Doar a zis Mântuitorul: Acestea sunt începutul durerilor. Însă de 2000 de ani sunt războaie, cutremure, ciume, secete şi greutăţi peste popoare, dar încă nu a venit sfârşitul. Cele trei Evanghelii sinoptice sunt de acord. Semnele venirii Mântuitorului se găsesc la Evanghelia după Matei capitolele 24 şi 25 şi la Luca, 21. Nu ne conducem după altceva. Acolo sunt date clar semnele venirii Mântuitorului.

Poate să fie sfârşitul lumii în cataclism pe o parte a Europei. Mor oamenii sub ape, sub dărâmături, dar sfârşitul lumii înseamnă cele douăsprezece semne premergătoare. Nu s-a ivit nici unul din acele mari semne, decât războaie, răzmeriţe, foamete şi secete. Atât. Dar astea sunt de 2000 de ani. Nu-s un fenomen care-i numai acum. Războaiele? Totdeauna au fost războaie, ca urmare a păcatelor noastre. Dar sfârşitul lumii nu este acum. Însă se apropie!

ce cuvinte testament doriţi să lăsaţi după moarte celor ce vă iubesc?

329

sfântul Ioan Teologul la bătrâneţile sale atât le spunea ucenicilor lui: „Fiilor, iubiţi-vă unul pe altul, căci iubirea poate totul!” Amin.

Părintele Cleopa Ilie

(1912-1998)

Ştiţi dumneavoastră ce vremuri trăim noi? Noi suntem cei de pe urmă! Ar trebui numai să plângem în toată ziua, dar nu simţim! Trăim în nesimţire, că aşa au trăit şi cei dinainte de potop.

părinte, în Apocalipsă spune de pecetea lui Antihrist, 666, care este puterea lui Antihrist86.

frate, tu crezi că se ia aşa după slovă, 666?

Aceşti trei de şase simbolizează trei patimi cumplite care vor stăpâni lumea în vremea de pe urmă, şi anume:

1. Pofta fără de minte, adică desfrâu şi beţie cum n-a mai fost niciodată pe pământ;

2. Închipuire pripită sau imaginaţie pripită, care duce la secte, dezbinări de tot felul, boli sufleteşti, vrăjitorie, deznădejde şi sinucidere;

3. Şi al treilea şase înseamnă mânie fără judecată, adică ură între oameni, războaie, răzbunare, crime de tot felul, ceartă şi tulburare între creştini, între părinţi şi copii, aşa cum scrie la Sfânta Evanghelie.

86 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 3, pag. 69-71, 99.

330

Toate aceste patimi, care sunt simbolizate prin cifra 666 stăpânesc astăzi tot pământul, până când va veni sfârşitul lumii şi judecata de apoi. Atunci fiecare va lua după faptele sale.

Păi voi credeţi că o să fie o pecete cu cifra 666? Prostii! La Apocalipsă, dacă ceri tu 666, eu îţi cer ţie „jivină gândită” şi „cal galben” şi „cal roib” şi „cal negru”, şi „cetatea care naşte”. Cetatea se face femeie şi naşte.

Ia să-mi spui tu mie ce-s acelea? Cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu, cele şapte trâmbiţe, ce-s acelea? Păi spune, măi!

Deci răul din draci acesta este: poftă fără minte, închipuire pripită şi mânie fără judecată. Asta înseamnă 666!

Astfel, primul 6 spune acest sfânt simbolizează mânia fără judecată; al doilea şase simbolizează mintea plină de tulburare; iar al treilea şase simbolizează pofta fără raţiune. Toate aceste trei patimi vor stăpâni pe multi creştini în veacul de pe urmă, adică, răzbunarea, necredinţa şi desfrânarea87.

Deci, dacă vreţi să fiţi adevăraţi fii ai Bisericii Ortodoxe, nu primiţi să staţi de vorbă cu sectarii, nu

87 Ierom. Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti, Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984, pag. 140

331

primiţi cărţi de la ei. Că aceşti creştini lepădaţi de Biserică şi hulitori de Dumnezeu, care vin din Apus, vor să ne strice şi credinţa şi neamul şi unitatea noastră naţională. Să ţineţi minte! Suntem fii ai ţării româneşti şi fiii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe! Nu avem nimic cu antihriştii aceia care sunt împotriva Sfintei Cruci, împotriva Sfintelor Icoane.

Apoi, acum la sfârşitul lumii o să apară hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi să înşele lumea. Slugile lui Antihrist.88

Acum la sfârşitul lumii o să apară hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi să înşele lumea. Slugile lui Antihrist.

Ai citit de războiul Sfântului Ioan Evanghelistul cu Chinops vrăjitorul? Ai văzut că unui vrăjitor îi slujeau o mie de draci! Dar în faţa puterii lui Dumnezeu nimic nu pot.

Aşa au să vină şi pe timpul lui Antihrist. Băgaţi de seamă, poate eu sunt în groapă. Voi fi putred pe atunci. Să vă aduceţi aminte când învăţam eu aici. Să vă însemnaţi cu Sfânta Cruce, cea mai puternică armă, de care se cutremură tot iadul, şi nu veţi fi biruiţi de nimic.

Auzi cum cântă Biserica la Sfântul Maslu: Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat nouă, că se scutură şi se cutremură, nesuferind a

88 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 7, pag. 117-124.

332

căuta spre puterea ei; că moartea ai călcat şi morţii ai sculat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii.

Deci să nu credeţi în descântece, în tot felul de vrăji, în cei ce caută în bobi, în cafea, în palmă; cei ce sting cărbuni, cei care deschid cărţi sfinte, cei care descântă cu numele lui Hristos şi pomenesc sfinţii. Toţi sunt împotriva lui Hristos! Toţi sunt în slujba satanei!

Nici o vedenie să nu primiţi. O vedenie care-i de la Dumnezeu, v-am spus că nu se supără Dumnezeu dacă nu o primeşti, că El ştie că tu te temi să nu primeşti lup în loc de păstor.

Vedenia, ştiţi care este? Ai auzit care-i vedenia noastră? Care o spune Sfântul Efrem Sirul: Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele, să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti.

Şi iarăşi ceea ce spune Duhul Sfânt prin Proorocul David: că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu, înaintea mea este pururea (Psalmul 50, 4). Să ne vedem păcatele, nu vedenii. Că Sfântul Isaac Sirul spune: De mii de ori mai fericit este cel ce-şi vede păcatele, decât cel ce vede vedenii; că vedeniile pot fi draci şi te duc la pieire vremelnic şi veşnic.

Să ne vedem păcatele noastre, să petrecem în smerenia minţii şi a inimii şi să nu ne socotim vrednici că putem vedea vedenii, că asta este cea mai mare mândrie şi cutezanţă.

333

Dacă de pe acum crezi în vedenii, când va veni Antihrist, ce-ai să faci atunci? Că spune la II Tesaloniceni, cap. 2, despre venirea lui Antihrist: a cărui venire este întru toată puterea satanei, făcând semne şi minuni mari, de va putea să înşele şi pe cei aleşi.

Sfântul Andrei al Cezareei, în tâlcuirea Apocalipsei, spune: „Când vor veni ucenicii lui Antihrist, vor face pe femei şi bărbaţi să zboare pe sus”. Ai să vezi tu atunci! Când vei vedea că din paie uscate de grâu îţi face pâine proaspătă şi, din viţă uscată de vie, îţi face să curgă vinul cel mai bun.

Vor face multe minuni cu puterea satanei, încât cei care nu sunt întemeiaţi în credinţă vor zice: „Măi,ăştia sunt de la Dumnezeu!”.

Vor merge cu tine la cimitir şi vor întreba:

unde-i mama ta îngropată?

aici!

unde-i tatăl tău îngropat?

aici!

Şi vor zice slugile lui Antihrist:

ieşi, măi Gheorghe! Ieşi, măi Ioane! Ieşi, Vasile! Ieşi, Mărie! Ieşiţi din morminte!

Şi o să-ţi iasă tatăl tău şi o să te sărute; şi mama ta o să te ia în braţe, cu hainele cu care-i pusă în mormânt, şi îţi va zice:

dragul tatei, credeţi în aceştia, că de la Dumnezeu sunt! Credeţi, că ei ne-au scos pe noi din iad!

334

Toţi vor fi draci! Şi cei scoşi din morminte şi cei care vin cu dânşii.

Luaţi aminte! Să nu credeţi în proorocii mincinoşi, că fac minuni cu puterea satanei şi pe cei slabi în credinţă o să-i înşele. Ei lucrează cu satana, iar noi suntem cu Hristos!

Atunci ce-ai să faci, dacă începi a crede de pe acum în vrăji, în descântece şi în ghicitorii de tot felul?

Eu umblu prin credinţă, nu prin vedere. Aşa ne învaţă Biserica în Simbolul Credinţei. N-am nevoie să văd. Că zice Hristos: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29). Aşa este.

Acum aproape de sfârşitul lumii vor apare mulţi hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi să înşele lumea. Voi ţineţi-vă de mama voastră spirituală, Biserica Ortodoxă, care v-a născut prin apă şi prin Duh! Nimic să nu primiţi de la sectanţi. Când vine un sectant sau cineva la tine, întâi pune-l să facă cruce şi să spună Crezul; „Cred Într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului…”.

Dacă spune Crezul, vorbeşte cu el; dacă nu, zi-i: „Fugi, satană, că nu eşti fiu al Bisericii, ci eşti al lui Antihrist!”.

Eu am scris o carte – „Despre credinţa Ortodoxă” -, care s-a tipărit în două ediţii, unde am pus şi pe martorii lui Iehova şi toate sectele.

Spune Evanghelistul Ioan: Fiilor, aţi auzit că vine Antihrist? Tot duhul care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos că este Dumnezeu, Antihrist este! (I

335

Ioan 4, 3). Deci înaintemergătorii lui Antihrist, tăgăduiesc dumnezeirea lui Hristos.

Să nu ne speriem! Noi una să ştim: „Că Piatra Hristos este temelia Bisericii şi porţile iadului nu o vor birui”. Ai văzut ce spune Sfântul Atanasie cel Mare: „Vezi căderea iudeilor din credinţă? Câţi prooroci au avut ei până la Sfântul Ioan Botezătorul! Iar de atunci nici unul! „Că Legea şi proorocii până la Ioan Botezătorul sunt”.

S-a ridicat Duhul Sfânt de la ei, să nu mai aibă prooroci până la sfârşit. Tot el spune: „Să nu vă temeţi când se vor înmulţi vrăjmaşii Bisericii! Că şi în vremea sfârşitului şi oricând Hristos va sprijini pe cei credincioşi”.

Şi zice: „Dacă are să împărăţească Antihrist 1260 de zile, trei ani şi jumătate, pentru cei aleşi se vor scurta zilele”. Are să ţi se pară că a trecut într-o lună împărăţia lui Antihrist. Ce? Dumnezeu nu ştie pe cei aleşi, ca să-i cruţe?

Deci, totdeauna să ţineţi credinţa cu statornicie. Un Domn, o credinţă şi un Botez. În ceea ce ne-am născut, în aceea să murim!

Enoh şi Ilie

Aceşti doi prooroci au să se pogoare, să vină din Rai, trimişi de Dumnezeu, fiind luaţi cu tot cu trup la cer. Când vor predica ei cu mare putere şi vor înfrunta pe Antihrist trei ani şi jumătate, cât va împărăţi el, Sfinţii Enoh şi Ilie vor avea mare putere să străbată tot pământul cu fel de fel de minuni. Au

336

să facă minuni mari şi semne în Ierusalim ca să întoarcă pe evrei, căci ei nu se întorc până nu vine Ilie şi Enoh. Vor întoarce inimile către fii şi sinagoga satanei către Hristos.

Când vor predica ei, îi va auzi tot pământul şi-i va vedea toată lumea. Şi acestea sunt scrise de 2000 de ani, de când i s-au descoperit Sfântului Ioan Evanghelistul. Şi cine ar fi crezut? Ar zice cineva că este o nebunie asta. Şi se întrebau oamenii: „Cum o să-i vadă pe Enoh şi Ilie? Din continentul Asia sau Africa, cum o să-i audă în America?”

Acum, dacă ar predica, îi vede la televizor toată lumea şi îi aude la aparate toată lumea. Cum să nu! Dumnezeu ştie toate, ca şi cum ar fi venit. Când vor predica şi vor face minuni, tu ai să te uiţi aici şi ai să-i vezi cum fac minuni, cum învie morţii, şi ai să auzi de aici ce predică Enoh şi Ilie şi cum mustră pe Antihrist, când va împărăţi peste toată lumea, timp de 1260 de zile.

Vezi? Ceea ce era atunci de necrezut şi de neînchipuit, acum se poate realiza! De aici se poate vedea şi auzi la Ierusalim. Da! Şi uite, stăm aici şi vedem la Ierusalim cum slujesc acolo, cum predică şi auzim toate! Şi la Muntele Sinai şi în Italia şi în Belgia şi în Olanda şi în Bulgaria şi în Grecia şi în Serbia. Deci stau aici şi văd slujba de la Ierusalim! Vezi că-i posibil acum? Dumnezeu ştia de mai înainte cât are să se înmulţească mintea, adică ştiinţa.

Că Daniil proorocul a spus la capitolul doi: în vremea de apoi se va înmulţi mintea foarte, şi se vor

337

înţelepţi oamenii şi vor zbura prin văzduh şi vor înconjura lumea. Toate câte le vezi acum, Biblia le-a spus cu mii de ani înainte.

Vezi Proorocul Isaia, care trăieşte cu 850 de ani înainte de venirea Domnului, la capitolul 60 întreabă de avioane, că el le vedea acum 2800 de ani: Doamne, ce sunt acestea care zboară şi se întrec cu norii; şi zboară ca porumbeii spre porumbarele lor şi de huietul aripilor lor se tulbură văzduhul? (Isaia 60, 8).

Ai auzit? Cu 2800 de ani înainte a spus de avioane. Ce-a zis? „Că zboară ca porumbeii spre porumbarele lor”. Că ei nu zboară, decât de la un aerodrom la altul, ca să alimenteze.

Dar şi Proorocul Ieremia a văzut maşinile astea fără cai, care le vedeţi acum că aleargă pe drum. Şi întreabă pe Dumnezeu: Doamne, ce sunt acestea, care huruie pe drum şi întrec carele oamenilor?

Vezi, că spune de bomba cu neutroni la Apocalipsă: Iată au ieşit de la faţa Mielului nişte lăcuste şi acestea aveau putere mare de vătămat în cozile lor. Şi am auzit un glas de la tronul Mielului: Nu vătămaţi iarba pământului, nici copacii, nici florile, nici toate cerealele lumii, numai pe oameni să-i vătămaţi cinci luni de zile. Războiul neutronic. Bomba cu neutroni îţi lasă pomii înfloriţi.

Eu am la mărturisire pe cel mai mare profesor de fizică atomică din Bucureşti.

domnule, zic, ce rău poate face această bombă?

338

aceasta distruge numai viaţa, şi-ţi lasă oraşul complet. Că ce folos dacă l-ar distruge? Ei ce să mai câştige când vin să ocupe? Au nevoie să ucidă pe oameni, ca să ocupe oraşe şi toate bunurile lumii.

dar dacă eu sunt închis într-o casă de fier şi bomba cu neutroni explodează afară, ce poate să-mi facă, dacă zici că nu distruge materia? Eu nu sunt în siguranţă?

dumneata dacă ai avea o casă de fier fără uşă, cu pereţii de zece metri grosime în jur şi te-ai băgat acolo, neutronii rapizi nu sunt împiedicaţi de fier să treacă. Trec prin fier şi vin la dumneata şi-ţi distrug numai viaţa.

Am grăit cu dânsul. Soţia lui este mare bibliotecară la cărţile de limbi vechi. Un om credincios!

Aşa ne-a spus Dumnezeu, că acestea sunt scrise la Apocalipsă. Nu vor vătăma copacii, nici florile, nici sadurile, nici ierburile, ci numai pe oameni cinci luni de zile. Atât o să dureze războiul neutronic. Cinci luni de zile n-ai să te poţi păzi nici în casă, nici în beci, nici în apă, nicăieri, nicăieri. Unde te-a ajuns… Tot ce-i viu distruge. Asta-i bomba cu neutroni.

Toate-s scrise, fraţii mei. Şi Mântuitorul a spus: Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24, 35). Da. Noi suntem cei de pe urmă!…89

339

Ştiţi dumneavoastră ce vine asupra noastră? Poate n-am crede ce spune presa. Dar ce spun ziarele acum, au spus Sfinţii Prooroci cu mii de ani înainte, că lumea se termină prin foc. Cu mii de ani au spus.

Toate încărcăturile atomice care sunt pe glob, pot distruge 300 de miliarde de oameni odată, şi noi suntem 5 miliarde. Ştiţi dumneavoastră ce vremuri trăim noi? Noi suntem cei de pe urmă! Ar trebui numai să plângem în toată ziua, dar nu simţim! Trăim în nesimţire, că aşa au trăit şi cei dinainte de potop!

Ştiţi90 dumneavoastră ce vremuri trăim noi? Noi suntem cei de pe urmă! Ar trebui numai să plângem în toată ziua, dar nu simţim! Trăim în nesimţire, că aşa au trăit şi cei dinainte de potop.

Uneori veneau la sfinţia sa91 oameni tulburaţi şi-l întrebau despre războaie şi semnele sfârşitului lumii. Iar Părintele Cleopa le spunea cu glas tare: „Tata-i la cârmă!”, şi cita versetul 10 din Psalmul 32: Domnul risipeşte sfaturile şi leapădă sfatul boierilor, iar sfatul Domnului rămâne în veac şi gândurile inimii Lui, în neam şi în neam. Apoi îi îmbărbăta: „Nu vă tulburaţi şi nu vă temeţi, că nu va

89 „Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol. 8, pag 105.

90 Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 11, pag. 135.

91 Arhim. Ioanichie Bălan, Viaţa Părintelui Cleopa, Editura Trinitas, 2002, pag. 279, 301, 258, 265, 274, 276, 294, 309, 310.

340

fi cum vor ei. Ehei, câte vor ei să facă! Voi nu vă temeţi. Rugaţi-vă şi faceţi Sfânta Cruce cu credinţă şi fug toţi dracii!”.

Fiind întrebat de fraţi cum a petrecut în pustie şi ce mânca, Părintele Cleopa le spunea: „Învăţaţi-vă să postiţi! Eu am mâncat un cartof la zi, dar va veni vremea când veţi fi bucuroşi să aveţi un cartof la săptămână, dacă-l veţi avea şi pe acela!”.

Cu puţin înainte de plecarea Părintelui Cleopa la Domnul, au venit la el două creştine din comuna Poiana Teiului şi au primit binecuvântare. Apoi, cerând cuvânt de folos, bătrânul le-a zis: „Eu mă duc la Domnul de-acum, dar pe voi vă aşteaptă vremuri grele!”.

Când cineva se îngrijora pentru vremurile de acum şi îl întreba: „Ce-o să fie, părinte?”, sfinţia sa răspundea: „anii şi vremurile le-a pus tatăl întru a Sa stăpânire. Cum vrea Tatăl, aşa face!”. Iar dacă cineva zicea: „Afară este vreme rea”, părintele răspundea: „Tot ce dă Domnul este bun!”.

Un alt frate a zis bătrânului:

părinte, dacă o să fim în închisoare pentru credinţă şi dacă ni se schimbă gândirea prin hipnoză, avem vreo vină?

341

nu te poate schimba nimeni dacă ai în inima ta pe „Doamne Iisuse…”. Când zici „Doamne Iisuse…” se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!

Părintele Cleopa a fost întrebat odată de un părinte din mănăstire:

Prea Cuvioase Părinte, ce se va întâmpla cu Mănăstirea Sihăstria dacă vă duceţi Sfinţia Voastră la Domnul?

Iar bătrânul, privind în jos, a zis:

ziduri, ziduri, ziduri.!

Mai zicea că în jurul anului 2000 se vor arăta semne dumnezeieşti şi îl cita pe Sfântul Agatanghel, care a prezis aceasta.

Spunea bătrânul: „Odată am fost arestat de securitate la Mănăstirea Slatina şi apoi dus la Fălticeni. Aici am fost bătut şi băgat într-un beci în care ardeau câteva sute de becuri. Toţi care intrau acolo, ieşeau aproape nebuni. M-au băgat şi pe mine, ca să-mi pierd minţile. Nu mai vedeam cu ochii şi nu mai puteam de căldură. Atunci mi-am coborât mintea în inimă cu rugăciunea lui Iisus. După o oră m-au scos şi s-au mirat cu toţii că încă mai vorbeam şi mergeam fără să mă ţină nimeni”.

342

Un frate l-a întrebat pe Părintele Cleopa dacă este mai bine să rămână în mănăstire, sau să se întoarcă în lume. Iar părintele i-a răspuns: „Rămâi aici, nu te mai duce în lume. Acolo este Sodoma şi Gomora!”.

Odată era părintele în cimitir şi a spus unor fraţi aceste cuvinte: „Măi băieţi, sunteţi înalţi ca brazii, dar tot ca brazii puteţi cădea la o furtună, pentru că nu vă înfingeţi rădăcinile în Sfânta Scriptură şi în vieţile Sfinţilor Părinţi, care sunt ca o carte pentru noi”.92

„Într-o zi l-a întrebat ucenicul:

părinte Cleopa, cum se cuvine să mă comport duhovniceşte între oameni?

să fii la arătare cu pogorământ şi cu dragoste, iar în ascuns să ai lucrare duhovnicească. Aceasta este taina vieţii noastre! Sau, cum spune la Pateric: „Folosul fratelui este roada ta”. Ajutând, miluind, mângâind şi iubind pe aproapele, te mântuieşti pe tine. Rugăciunea mea este să te hrănesc pe tine, să te adăp, pe tine, să te odihnesc şi folosesc pe tine. Că mai înaltă este dragostea întru rânduiala sa decât rugăciunea. Că rugăciunea este una din faptele bune, iar dragostea este

92 Ieromonah Ioanichie Bălan, „Convorbiri Duhovniceşti”, ed. Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984, pag. 150, 151-152, 163, 315)

343

legătura desăvârşirii. Dragostea pe toate faptele bune le cuprinde.”

„Un părinte duhovnicesc l-a întrebat pe bătrânul:

părinte Cleopa, după experienţa pe care o aveţi, unde se găseşte astăzi credinţă mai curată, între credincioşii simpli, sau între cei învăţaţi?

să ascultăm pe Sfântul Ioan Gură de Aur care spune: „Dacă vrei să găseşti credinţă curată, în poporul de jos o găseşti…”. Sinceritatea, smerenia şi căinţa lor pentru păcate, asemenea păcătoasei din Evanghelie, o primeşte Dumnezeu ca pe o jertfă. Credinţă mai curată, mai sinceră şi mai devotată ca la credincioşii noştri de la ţară, nu vei găsi în altă parte. Că deşi greşesc, ei ştiu mai mult ca alţii să se smerească şi să-şi mărturisească păcatele. Să ascultăm şi pe Sfântul Efrem Sirul, care, în cuvântul pentru vameş şi fariseu, spune printre altele: „Înjugă la două care dreptatea cu mândria şi păcatul cu smerenia şi vezi care ajunge mai repede la Dumnezeu?”. Fariseul a înjugat dreptatea cu mândria, dar nu a ajuns la Dumnezeu, dar vameşul a înjugat păcatul cu smerenia, şi a luat-o înaintea fariseului. Pentru că Dumnezeu „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă Har”(Iacov 4, 6; Petru 5, 5). Iar în alt loc: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5). Este un fariseu lăuntric în inimile noastre, care nu ne lasă să ne smerim. Pe acela de-l vom scoate afară din noi, repede ajungem la Dumnezeu. Apoi să nu uităm că Dumnezeu este un Dumnezeu al inimilor! El ştie inima

344

fiecăruia. De aceea este un mare păcat a judeca pe cineva.

La fel şi Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Dumnezeu nu se slăveşte în cei mulţi, ci în cei puţini; nu în cei tari, ci în cei slabi, dar sinceri şi credincioşi. Altfel, s-ar crede că El este neputincios. Că pe cei ce conduc şi sunt puternici, obicei are satana să-i biruiască cu mândria, cu ura, cu iubirea de argint, cu trufia şi necredinţa.”

care este cea mai înaltă cugetare a creştinului? l-a întrebat acelaşi duhovnic.

unii dumnezeieşti Părinţi spun că cea mai înaltă cugetareeste a-ţi cunoaşte neputinţa ta. Că zice Hristos: „Când veţi face toate câte am poruncit vouă, să ziceţi că slugi netrebnice suntem, că ce eram datori să facem, aceea am făcut.” (Luca, 17, 10). Dar face cineva toate câte ne-a poruncit Hristos? Numai prin smerenie le poate face!

După Sfântul Isaac Sirul smerenia este de două feluri: smerenia din păcat, care abia este cunoştinţă de sine; smerenie din dreptate. Prima este doar mărturisirea păcatelor personale. Dar să nu creadă cineva că aceasta este smerenie, că îşi cunoaşte păcatele sale. Ci numai aceea este adevărata smerenie, când cineva are toate faptele bune şi ajunge şi a face şi minuni, iar el se socoteşte praf şi cenuşă. Dar la măsura adevăratei smerenii ajung numai sfinţii.

„Eu socotesc că cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci trebuie

345

să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am trăit pe pământ”.

„Dacă te jefuieşte vrăjmaşul de rugăciune, te jefuieşte de orice”

Părintele Sofian Boghiu93

(1912-2002)

părinte, credeţi că sunt exagerate afirmaţiile care susţin că astăzi sunt destul de evidente semnele vremurilor de pe urmă?

poate sunt exagerate într-un fel. E vorba de Antihrist, de numărul lui, de anumite lucruri care vor veni. Mai întâi anul 2000. A trecut un mileniu şi vine acum cestălalt, al doilea, şi lumea se aşteaptă la un cataclism, la ceva care e un fel de asemenea iad. Un astfel de cataclism a început astă-noapte în Iugoslavia94.

Noi nu ştim ce gânduri are Dumnezeu cu acest sfârşit al lumii. Chiar apostolii l-au întrebat pe Iisus: „Spune-ne nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?”; Mântuitorul le-a răspuns: „De ziua aceea şi de

93 Părintele Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe, Fundaţia Tradiţia Românească, ASCOR, Bucureşti, 2001, pag. 52-56, 145-148.

94 Referire la declanşarea bombardării Serbiei în seara zilei de 24 martie 2001, în ajunul Buneivestiri [Nota edit.].

346

ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. El ca om, Iisus Hristos ca om nu ştia când va fi sfârşitul lumii. Într-una din cele două scrisori ale sale Sfântul Apostol Petru scria că, dacă se amână acest timp al sfârşitului lumii, este pentru că Dumnezeu vrea să poată câştiga mai multă lume pentru cer. Printre cei care se nasc şi care nu sunt ucişi prin avort, cine ştie ce sfinţi ne va rândui Dumnezeu. Aşa încât, dacă Mântuitorul nu-şi permite să le răspundă apostolilor, cum pot să-mi permit eu? Aceasta este o taină a lui Dumnezeu.

Însă sfârşitul lumii pentru mine şi pentru fiecare dintre dumneavoastră este atunci când mor eu şi când muriţi dumneavoastră. Atunci totul este sfârşit. După moarte nu putem face nici o faptă bună. Murim pentru veşnicie. Cred că acesta este răspunsul. Sfârşitul lumii, de fapt, e sfârşitul nostru. Până atunci însă trebuie să ne pregătim ca să ne facem vrednici cât de cât pentru ce ne aşteaptă în veşnicie.

legat de întrebarea anterioară, din experienţa dumneavoastră ca duhovnic, cum puteţi aprecia în momentul de faţă starea spirituală a românilor sau în general a umanităţii, comparativ cu alte perioade? Unele afirmaţii referitoare la sfârşitul lumii pleacă de fapt şi de la felul cum este percepută atmosfera spirituală din zilele noastre.

despre Antihrist, de pildă, vorbeşte Sfântul Pavel şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Însă de-a lungul istoriei, fără îndoială că au fost vremuri mai evlavioase, cu mai multă credinţă. Mă gândesc la

347

Evul Mediu. Dar între ei, în mijlocul lor, creşteau mulţi sfinţi, dar erau şi mulţi oameni răi. Proporţia însă parcă era mai mare a celor buni decât a celor răi. Diavolul îi vâna şi atunci pe creştini, îndemnându-i spre pieire. Dar parcă acum, în vremea noastră, diavolul a căpătat foarte multă putere în conştiinţele lipsite de evlavie şi de Dumnezeu ale oamenilor. Am aflat, nu de mult, că în America de pildă, într-un oraş, e un templu al diavolului cu şase etaje. Un templu al diavolului! Sunt satanişti îi ştim în societatea noastră de astăzi, satanişti care au nişte jurăminte, un învăţământ şi un crez al lor cu totul potrivnic creştinismului. În vechime erau păgânii şi aveau temple cum sunt acum, de pildă, templele masonice. Cine a fost în America a văzut că în orice oraş e o biserică a Bunei Vestiri, un templu masonic, o biserică a înălţării, un templu masonic. Multe temple masonice pe străzile sau marile bulevarde ale Americii. Masonii nu sunt prietenii creştinilor, sunt duşmanii lor. Acum sute şi sute de ani erau templele păgâne, dar venea creştinismul năvală peste aceste temple. Ori le dărâmau, ori le pustiiau de credincioşii lor, care treceau la creştinism. Or, acum sunt aceste instituţii care vor răul total al creştinilor. În primul rând este diavolul cu templele lui. Aşa că trăim într-o epocă foarte primejduită, şi de aceea trebuie să fim tari, să fim smeriţi. De aceea smerenia este foarte necesară mai ales acum; diavolul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Şi în numele mândriei diavolul cucereşte, pentru că

348

omului îi place să fie mândru, nu să fie smerit. Şi atunci trec foarte mulţi cu duiumul trec de partea diavolului şi se întăreşte împărăţia lui. De aceea trebuie să ne păzim pe noi înşine, dar şi pe cel de lângă tine să-l păzeşti, să-l ajuţi să meargă pe calea lui Dumnezeu, care este calea vieţii. Cealaltă este calea morţii, a întunericului, a nimicniciei. Asta pot să vă spun.

în mass-media românească ni se spune că masoneria este o organizaţie filantropică care doreşte binele umanităţii. Pe cine să credem?

ei fac şi bine, dar nu ştim ce rău se ascunde în acest bine. De pildă…, tot la biata Americă mă gândesc. Am fost acolo pentru ochi sunt bolnav de ochi şi, deşi ochii erau bolnavi, am văzut magazine foarte bogate, de câte o sută de metri lungime sau mai lungi, cu de toate: de la ac până la elicopter; într-un magazin american găseşti şi bunuri, bucate, fructe, toate bunurile materiale. Tot acolo este şi templul diavolului, acolo sunt şi demonizaţi sau satanizaţi şi acolo sunt şi templele acestor masoni. Aşa încât sunt amestecate lucrurile. Bietul peşte, săracul, din ape, din ocean, se agaţă şi el de o bucăţică de pâine sau de ceea ce e acolo în undiţă şi-o mănâncă cu lăcomie, că-i flămând, şi-i rămâne undiţa în gât şi-l trage pescarul afară şi-l pune la frigare. Cam aşa sunt aceste bunuri pământeşti care ni se oferă. Cine ni le oferă vrea să ne închidă mintea şi ochii să rămână numai la ele. Şi sufletul, care este de o valoare extraordinară ce dă omul pentru sufletul său, spune Mântuitorul acest

349

suflet este ca un cerşetor, nu se ocupă nimeni de el, stă ca-ntr-o temniţă în acest trup al nostru. Nu e bine ce facem. Să nu ne mărginim numai la aceste bunuri materiale, pentru că aceste bunuri materiale hrănesc numai trupul, care după aceea devine hrana viermilor. Şi sufletul care rămâne în veşnicie şi se va uni cu trupul transfigurat şi înviat, trup pentru veşnicie, acest suflet rămâne gol de fapte bune, gol de virtuţi, gol de Dumnezeu. De aceea, să nu ne amăgim ca peştele care, pentru o bucăţică de hrană, îşi pierde viaţa.

cum să ne raportăm la aşa-zisa intrare în Europa, mai ales că acum ni se impune, ca o condiţie la această integrare, să legalizăm homosexualitatea?

da, aceasta-i o problemă foarte spinoasă pentru mine. Şi pentru Europa. Desigur Europa Occidentală are nişte lucruri frumoase cu adevărat, dar nu când e vorba să acceptăm nişte lucruri de acestea, despre care Biblia de la început ne spune că sunt periculoase în aşa măsură că, pentru asemenea păcat, se coboară îngeri din cer să ardă, să desfiinţeze nişte oraşe împreună cu locuitorii lor şi să se aleagă din ele nişte fum de pucioasă… Am fost până la Marea Moartă, am băgat degetul în apă şi l-am pus pe limbă; e o apă groasă, amară şi pe acolo miroase a sulf. Atât a mai rămas din civilizaţia celor două oraşe Sodoma şi Gomora, despre care ni se povesteşte în Biblie. Şi vedem cât dispreţ arată Dumnezeu pentru asemenea lucruri, asemenea

350

patimi. Pentru nici una din patimile pe care le au bieţii oameni, care poartă chipul lui Dumnezeu, nu se coboară cineva din cer să pedepsească aceste păcate. Şi tocmai cu aceste păcate ne cere această Europă civilizată şi mândră să se spurce neamul nostru. Au făcut oamenii greşeli nişte lucruri de astea; că homosexuali sunt şi la noi, fără să fie legiferaţi de Parlament. Sunt probleme de spovedanie, de canon; dar dacă sunt legalizate aceste patimi, le faci fără grijă, sub acoperirea „Sfântului Parlament”. Da, parlamentarii noştri sunt liberi să facă ce vor, iar ei, neţinând seama de credinţa acestui neam, de sensibilitatea acestui neam, aprobă asemenea fărădelegi, pentru a putea să fie prieteni cu aşa-zisa Europă, în concluzie, nu sunt de acord ca, pentru nişte bunuri pământeşti, să primim o pedeapsă dumnezeiască. Dacă atunci s-au coborât îngeri din cer şi-au ars Sodoma şi Gomora, acum Dumnezeu va trimite din cer nişte pedepse asupra ţării noastre, prin care să fie sancţionate asemenea păcate legiferate. Dar ai noştri nu sunt convinşi; ei spun „dar astea sunt popeşti”.

Pe de altă parte, omul este o personalitate bivalentă, care face parte dintr-un stat pământean, dar face parte şi dintr-un stat ceresc, este şi cetăţeanul lui Dumnezeu. Şi el trebuie să pună accent pe esenţial. El trebuie să ştie că are două componente: omul material, pe care-l mănâncă viermii în mormânt, şi partea spirituală, care merge la judecată după ce se termină viaţa asta pământească şi aşteaptă undeva să învie şi trupul şi

351

să se unească unul cu altul şi să-şi continue viaţa în veşnicie. Dar, dacă acest trup a păcătuit şi cu acest păcat care e împotriva lui Dumnezeu, printre altele, calcă o poruncă veche, de la creaţia lumii. Când îl face pe om, Dumnezeu îi spune: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Cu aprobarea homosexualismului această poruncă este călcată, pentru că bărbatul nu poate naşte copii şi nu se poate continua neamul omenesc aşa cum a hotărât Dumnezeu de la început. Deci se încalcă această poruncă esenţială, dacă se deprinde omul cu această patimă care nu-i dă copii, ci îi dă probleme, îşi satisface plăcerile sub forma aceasta, fără să se gândească la Dumnezeu.

ce atitudine ar trebui să avem faţă de Masonerie?

să ne facem datoria creştină până la capăt. Masoneria este o asociaţie şi o mişcare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Şi încât nu se pot lua măsuri împotriva acestei mişcări universale, nu avem decât să ne păstrăm credinţa şi să-L mărturisim pe Dumnezeu până-n ultima clipă a vieţii noastre. Că va veni Antihrist şi sigur că el are libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să înşele lumea; şi multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei mişcări vor fi suprimaţi. Şi vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viaţa aceasta. Că nu toţi or să fie împotriva masoneriei, când va intra ea în acţiune. Aşa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria mea. Că toată lumea ştie cum să

352

facă un bine, dar nu-i convine totdeauna pentru că asta obligă la nişte lucruri grele şi omul este dispus să rezolve mai simplu aceste probleme ale vieţii. Şi dacă masoneria îţi va da un număr cu care poţi cumpăra orice, poţi să mănânci, poţi să te îmbraci, poţi să petreci, poţi să călătoreşti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: „Gata, dragă, mulţumesc!”. Şi atunci lumea va fi împărţită: fiecare îşi va alege ceea ce-l interesează. Şi va fi o turmă mică, aşa cum spune Scriptura, cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos. Este cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credinţă pe Pământ.

– „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe Pământ”?

da, da… Aceste probleme vor fi, dar mântuirea şi credinţa şi ataşamentul faţă de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

Bruno Wurtz95

Chiar şi a doua Venire a personajului hristic exprimă ideea de încheiere, iar nu pe cea de reluare şi iterativitate. Mântuitorul nu mai vine călare pe asin, nici ca „Ecce homo” sau ca Răstignit, ci ca Judecător pentru a nimici răul din lume şi lumea cea

95 Bruno Wurtz, New Age Paradigma Holistă sau Revrăjirea Vărsătorului, Editura de Vest, Timişoara, 1994, pag. 16-17,

253.

353

rea, incapabilă de alternativă. Cerul cel nou şi Pământul cel nou nu sunt o reluare ciclică, ci o creaţie nouă (II Petru 3, 13). Fenomenele premergătoare sfârşitului sunt consecinţe ale păcatului anti-ecologic, ale păcatului împotriva legilor vieţii, dar ele reprezintă concomitent şi un ansamblu de măsuri punitive; Matei 24 şi Apocalipsa 6 prorocesc, în limbajul vremii, războaie, scumpete, inflaţie, epidemii, foamete, diferite catastrofe naturale. Credincioşii sunt

preveniţi că vor apărea profeţi şi hristoşi falşi, că iubirea va slăbi, necredinţa va lua amploare, prigoana va fi dezlănţuită împotriva creştinilor, că va apărea Antihristul în chipul unui dictator, om politic nelegiuit. Toate acestea trebuie să vină (Marcu 13, 7 şi urm.) pentru că Satan, deşi învins, încă nu e nimicit şi unelteşte în continuare împotriva creaturii, ispitindu-i şi seducându-i pe oameni, îndrumându-i la necredinţă, împotrivire şi hulă. Înainte de a fi nimicit definitiv, răul trebuie să ajungă în pârgă.

Nu se ştie exact când va veni sfârşitul (Matei 24, 36). În orice caz, credincioşii nu trebuie să-l grăbească. Dimpotrivă, ei trebuie să contribuie la evitarea răului în orice chip (I Tesaloniceni 5, 22), ei sunt chemaţi la mărturisire, vestire şi pocăire. În numele speranţei, momentul escatologic e tratat ca şi cum nu ar exista, căci, fiind efectul păcatului, el are consecinţe fatale numai pentru păcătoşi. Astfel că pentru credincioşi ocrotirea naturii constituie în continuare o preocupare, până în ajunul dezastrului,

354

provocat nu de ei, ci de cei care au refuzat alternativa creştină, naşterea din nou.

Escatologii se cred realişti: omul şi natura sunt imperfecţi, ba chiar autodistructivi. Natura nu trebuie idealizată, omul nu trebuie considerat „bun de la natură”, utopia societăţii umane drepte şi perfecte trebuie respinsă. Dacă omul va fi bun vreodată, el va fi bun numai de la Dumnezeu; motiv din care rânduiala divină trebuie promovată de pe acum. Realismul escatologilor susţine perspectiva perfecţionistă de pe poziţii dedublate, adică ştiind de inevitabilitatea dezastrului iminent.

Literatura escatologică a avut un ciudat efect invers: în loc să ducă la descurajare, la pasivitate, la desperare, ea a generat un feed-back şi, o dată cu acesta, o sumedenie de alternative la dezastru. Ea a provocat mai mult decât orice alt fenomen spiritual proliferarea împotrivirii new age-iste şi şi-a adus involuntar contribuţia la conturarea paradigmei viitorului.

Impresionant castel aerian, străfulgerat de luminile stridente ale Fiului Pierzării, filosofia New Age ne fascinează astăzi până la sacrificarea lucidităţii în numele lucidităţii şi pe altarul ei. Oare nu a avertizat încă apostolul vizionar: videte ne quis vos decipiat per philosophiam?96 (Coloseni 2, 8).

96 „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” [Nota edit.].

355

Dar omenirea mai are o alternativă: să-l urmeze pe cel ce a afirmat despre sine: Ego sum lux

97

mundi. Qui sequitur me… habebit lucem vitae (Ioan 8, 12).

Arhimandrit Mina Dobzeu98

Feţele Antihristului

părinte Mina, cum vedeţi dumneavoastră acum, în 1999, feţele antihristului?

una din feţele antihristului a căzut prin focul pe care îl pregătea pentru omenire. Uniunea Sovietică, vreme de mai bine de 40 de ani, a construit armament atomic, rachete, avioane şi submarine. Dar acum a venit mizeria şi sărăcia peste popoarele sovietice, imperiul s-a dezmembrat şi ateii bolşevici, care erau principalii susţinători ai lui antihrist, au intrat sub povara focului pe care îl pregăteau pentru alţii. Puterea comunistă s-a spulberat peste noapte, ca şi cum nu ar fi fost. Astfel s-a arătat voia lui Dumnezeu, care îi iubeşte pe creştini şi nu i-a lăsat la nesfârşit sub talpa ateilor.

97„Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” [Nota edit.].

98 Arh. Mina Dobzeu, Pentru o Biserică dinamică, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, pag. 60-65.

356

antihristul are multe măşti. Puteţi indica o faţă mai nouă decât comunismul a spiritului care se manifestă împotriva lui Hristos?

acum a apărut o formă nouă de ateism, sub numele de New Age. Aceasta include mai multe direcţii: magia, spiritismul, parapsihologia, paranormalul, satanismul, yoghinismul, bioenergia. Unele au existat în lumea păgână şi sunt reactivate acum pe scară largă. Altele se bizuie pe descoperiri noi. Ei susţin ideea că s-a încheiat epoca peştelui şi vine aceea a vărsătorului de ape, deci era creştinismului e gata şi vine Era Nouă, aceea pe care o propovăduiesc ei sub forma sincretismului rezultat din talmeş-balmeş-ul enumerat mai sus. Este calea prin care se formează o conştiinţă largă, anulând deosebirile dintre bine şi rău, dintre moral şi imoral. Pentru ei există numai raţiunea, raţiunea şi raţiunea, de trei ori, închipuind omul drept centru al universului. El insistă ca paranormalul să fie considerat o ştiinţă, ba chiar e ridicat la rang de religie. Antihristul din trecut, comunismul, se impunea forţat, prin constrângere. Această formă nouă a antihristului se impune prin vrajă, prin seducerea omului, prin înşelăciunea difuzată în numeroase publicaţii şi posturi de televiziune. Pe tineri şi pe oamenii care se lasă amăgiţi de senzaţionalul cu conţinut New Age din toată massmedia îi sfătuim să fie atenţi, să se întoarcă la credinţa în care au fost botezaţi, să cunoască învăţătura sfântă, să se întoarcă la Dumnezeu, să nu se lase înşelaţi. Această învăţătură ateistă a

357

paranormalului este de natură diabolică şi va cădea prin sabia cuvântului lui Dumnezeu. Va fi o confruntare între Evanghelia dreaptă şi aceea falsificată de sectari şi de aceşti magicieni şi ei se vor prăbuşi, aşa cum a căzut şi comunismul, însă deocamdată n-au ajuns la apogeu, ca atunci când le va da Dumnezeu o lovitură să fie definitivă. Acestea sunt lucruri care se desfăşoară în timp; o vreme îi îngăduie Dumnezeu.

dar mai întâi se va face unitatea statelor şi după aceea unitatea religiei…

există în planul lui Dumnezeu acest lucru, ca să fie „pământ nou şi cer nou”, adică o lume în care să predomine dreptatea. Planurile oamenilor sunt multiple, dar Dumnezeu le dejoacă proiectele lor: „Orice sfat veţi sfătui risipi-l-va Domnul; că iarăşi de veţi putea, iarăşi veţi fi biruiţi, căci cu noi este Dumnezeu”. De se va afirma păgânismul la putere, va fi biruit de puterea lui Dumnezeu.

ce alte lucrări antihristice aţi mai depistat dumneavoastră în societatea contemporană?

o lucrare satanică este masoneria, alta este Martorii lui Iehova. Aceasta din urmă este proiectată tot de iudei, ca să facă o religie universală fără Hristos. Practic, multe voieşte omul, multe proiectează, dar vor cădea toate la vremea cuvenită, pentru că Domnul împărăţeşte peste toate. Mai ţineţi minte că, în perioada păgânismului comunist, s-a arătat pe cer semnul Fiului omului. Ce înseamnă aceasta? Că spiritualitatea creştină a fost răstignită? La răsărit soarele s-a întunecat ca şi cum ar fi fost

358

acoperit cu un sac. Luând geografic expresia, rezultă că soarele Hristos a fost întunecat în partea de răsărit a pământului. Luna în sânge s-a prefăcut, adică generaţia aceasta a pierit însângerată. Stelele din cer au căzut, ceea ce înseamnă că ierarhii bisericii, în special în Rusia, au fost exterminaţi, bisericile au fost închise, mănăstirile pustiite, s-a scos învăţământul religios din şcoală, mulţi preoţi şi călugări au ajuns la închisoare, chiar şi mirenii au suferit pentru credinţa lor. Asta fiindcă au purtat pecetea lui antihrist pe frunte sau pe mâna dreaptă.

ce era pecetea lui Antihrist părinte?

pecetea lui antihrist vizează mintea şi lucrarea. Pe frunte înseamnă să accepţi ideologia lor, adică să fii robit cu mintea şi pe mână înseamnă să lucrezi conform acestei ideologii. Întâi cu mintea şi apoi cu mâna; comuniştii nu au mai făcut cruce şi au interzis crucea. Au făcut, cum se zice la Scripturi, „icoana fiarei celei dintâi”, adică au construit un imperiu asemenea celui roman care a prigonit creştinismul.

atunci cum explicaţi cifra 666, care se pune pe frunte sau pe mână? Că iată am auzit că în America erau deja anul trecut 7000 de inşi care purtau pe mână un cip, sub piele, cu cifra 666…

aceia sunt satanişti, nu putem generaliza. Implanturile acestea ţin de progresul ştiinţei. Cifra 666 se explică astfel: omul are un al şaselea simţ, care este raţiunea. Revelaţia Vechiului Testament este cifra şapte. Revelaţia Noului Testament este cifra opt, Legea Harului. Nouă reprezintă ierarhia

359

cerească, cele nouă cete. Zece este divinitatea. Când a venit comunismul la putere, nu a rămas la cifra opt, adică la Hristos, nici la cifra şapte, la revelaţia Vechiului Testament, ci a coborât la cifra şase care este a raţiunii omului, adică a păgânismului. Nu au coborât nici mai jos, la cele cinci simţuri, nici nu au urcat. Comuniştii s-au fixat stabil în şase, adică raţiune, raţiune, raţiune sau 666. Au repetat, asemănător cu creştinii care spun de trei ori Amin. Amin. Amin.

a dispărut comunismul. Înseamnă că a dispărut şi 666, raţiune, raţiune, raţiune, promovat de ei? Nu cumva ateismul se perpetuează şi vine din altă parte acum?

am spus mai sus că New Age a preluat ştafeta atee, dar nu se mulţumeşte numai cu raţiunea, ci reînvie formele magice ale păgânismului. Este tot lucrarea satanei, într-o formă puţin diferită.

părintele Ioanichie Bălan de la Sihăstria Neamţ ne-a tâlcuit într-un interviu că primul 6 este îndoiala în credinţă, al doilea 6 desfrâul generalizat şi al treilea 6 violenţa. Sunt trei direcţii de acţiune, provenite din Vest, care prăbuşesc lumea în păcat şi o despart de Dumnezeu.

raţiune, raţiune, raţiune nu are nimic de a face cu revelaţia divină. Ţine de ştiinţa pozitivă şi e deformată prin promovarea magiei actuale. Nu trebuie să ne îngrijoreze emfaza unor mari guru care se cred protectorii lumii, prin invocarea spiritelor. Acelea sunt spiritele rele. Noi invocăm puterea care guvernează, care binecuvântează şi care pedepseşte.

360

Ştiinţa e dar de la Dumnezeu, dar dacă omul o foloseşte în scopuri rele, tot omul trage consecinţele.

ce părere aveţi despre proiectatul control asupra omului prin intermediul calculatoarelor şi sateliţilor? Printr-un cip implantat în mână orice individ va putea fi controlat de la distanţă orice ar face…

când Dumnezeu a zis omului: „Stăpâniţi pământul!” a avut în vedere ştiinţa care este un dar divin. Depinde de om cum o foloseşte, în bine sau în rău. Fiţi convins însă că orice ar inventa omul, dacă este folosit împotriva voinţei lui Dumnezeu, împotriva firescului, împotriva binelui, va fi răsturnat cu puterea Celui Preaînalt. Nimic nu poţi să stăpâneşti fără voia lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne îngrozească vraja cu care vin ei acum spre noi. Comunismul ne persecuta, ne constrângea să facem ce nu vrem.

aveţi dreptate, acum se duc oamenii de bunăvoie la noua formă de ateism…

îi înşeală cu uşurinţă pe cei lipsiţi de educaţie religioasă, că nu s-a făcut jumătate de secol aşa ceva, îi înşeală cu bunuri materiale, apoi pe naivii care aleargă după senzaţional. Oamenii sunt derutaţi întrucât Dumnezeu îngăduie multe. Îl lasă pe om să cerceteze multe, să se ispitească, să se scufunde în întuneric pentru a avea de unde se întoarce. Dar să nu uităm că Hristos este puterea şi că El hotărăşte toate, că în mâna Lui se află totul. Ceea ce fac magii de la New Age e praf şi pulbere în faţa lui Dumnezeu.

361

Biserica lui Hristos nu se apără prin compromisuri, nici prin făţărnicie, ci prin credinţă tare şi mărturisirea adevărului. Hristos este Adevărul. Îl iubeşte pe Hristos numai cel ce rămâne în adevăr şi persistă în adevăr.

Înaintea lui Dumnezeu, nu există altceva, decât da şi nu; ceea ce este da, să fie da, şi ceea ce este nu, să fie nu. Ceea ce este mai mult decât da şi nu, aceea este de la diavolul. Înţelepciunea şi prudenţa să nu fie confundate cu făţărnicia, care este osândită de Dumnezeu.

Î.P.S. Serafim Joantă99

Mitropolit al Germaniei şi Europei Centrale

Eu sunt un om optimist. Am o structură optimistă şi cred cu toată puterea mea şi cu toată convingerea că Biserica renaşte pentru că Hristos lucrează pentru renaşterea ei. Mulţi, puţini, câţi sunt, eu sunt convins că oamenii aceştia buni care se nevoiesc, se străduiesc şi urmăresc o renaştere a Bisericii sunt tot mai mulţi astăzi. Sunt foarte mulţi tineri curaţi la suflet, foarte mulţi doritori de înnoire. N-au experienţa necesară, pentru că n-au vârsta, dar eu cred că deşi, pe de-o parte, observăm că lumea se

99 Părintele Teofil amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscut, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2003, pag. 30-31.

362

îndreaptă spre o apocalipsă, să-i zicem aşa, spre o pierzare, spre o descreştinare, spre o secularizare tot mai profundă, pe de altă parte întâlneşti în lumea de astăzi oameni, care cred eu că se înmulţesc şi aceştia deşi sunt o minoritate totuşi şi vor rămâne o minoritate întotdeauna -, care adâncesc, aprofundează credinţa, au o exigenţă duhovnicească deosebită. Deci, pe de-o parte, valul lumii care vine ca un tăvălug şi cuprinde tot ce-i stă în cale, lumea mare care merge spre pierzare, calea largă despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie şi apoi calea aceasta strâmtă, dar care astăzi şi mai mult ca altădată devine tot mai exigentă, tot mai curată, tot mai sfântă, tot mai pretenţioasă şi tot mai conformă cu voinţa lui Dumnezeu şi înnoirea Bisericii. Aşa încât eu cred în biruinţa acestei laturi pozitive, a căii îngereşti, strâmte, şi că Dumnezeu nu va părăsi Biserica şi lumea niciodată şi că rămăşiţa aceasta se va mântui şi din rămăşiţa aceasta se va produce o renaştere mai mare.

Hieroteos Mitropolit de Nafpaktos100

Interpretare la parabola bogatului nemilostiv şi săracul Lazăr

100 Hieroteos Mitropolit de Nafpaktos, Viaţa după moarte, Editura Bunavestire, 2000, pag. 24-26, 212-214, 230-231.

363

Avraam, care nu este de acord cu rugămintea bogatului nemilostiv de a-l trimite pe Lazăr pe pământ pentru a-i îndemna pe fraţii acestuia la pocăinţă, şi-a justificat poziţia spunând că, dacă oamenii nu-i dau ascultare lui Moise şi Proorocilor, „ei nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi”.

Omul trupesc nu se poate pocăi, oricât de multe minuni ar vedea de-a lungul vieţii sale. El trăieşte într-un somn de moarte. Aceasta este realitatea. Dacă libertatea omului nu este valorificată, atunci nu poate fi vorba de pocăinţă. Totul se face prin voia lui Dumnezeu şi conlucrarea omului.

Cel mai de seamă eveniment din istorie este întruparea lui Hristos, Învierea Sa şi întemeierea Bisericii, care este de fapt Trupul Celui Înviat din morţi. Dacă omul nu se lasă insuflat de această realitate cutremurătoare, dacă omul nu se lasă convins de vieţile atâtor sfinţi care sunt părţi ale Întrupării lui Hristos, omul nu va fi convins nici de cea mai mare minune.

Mântuirea şi renaşterea omului nu sunt rezultatul unor prestidigitaţii, ci sunt rodul liberei expresii a voinţei sale, rodul suferinţei, al luptei şi al unei munci istovitoare. Din păcate, mulţi oameni ai timpurilor noastre se mulţumesc cu evenimentele magice, aparente. A fi convins de existenţa vieţii de apoi este o problemă de sensibilitate duhovnicească lăuntrică. Chiar dacă cineva ar învia din morţi, unii ar putea spune că este vorba de o nălucire.

364

Astăzi se vorbeşte foarte mult despre aşanumitele „trăiri de după moarte”. Unii oameni afirmă că sufletul le-a părăsit trupul sau era pe punctul de a-l părăsi şi apoi s-a întors înapoi în trup. Ei povestesc înspăimântătoarele lucruri pe care le-au văzut şi trăit.

În cadrul Bisericii Ortodoxe se afirmă faptul că au existat cazuri când sufletul s-a reîntors în trup. Cu alte cuvinte, oamenii au fost înviaţi prin puterea lui Dumnezeu. Acestea sunt însă cazuri excepţionale; nu se întâmplă oricui. Există sfinţi care au trăit experienţe înspăimântătoare, în care au cunoscut iadul şi raiul, au trăit chinurile flăcărilor iadului, au văzut îngeri şi demoni. Când şi-au revenit, au dus o viaţă de pocăinţă şi au propovăduit-o şi celorlalţi. Totuşi, considerăm că majoritatea experienţelor în afară de trup sunt de inspiraţie demonică sau reprezintă fructul trăirilor refulate, ori nu sunt decât fantezii sau rezultatul sedativelor sau drogurilor date pentru combaterea durerii din pricina suferinţelor produse de bolile care îi afectau pe respectivii oameni. Desigur că în acest caz se cere mult discernământ pentru a putea deosebi aceste stări dacă ele vin de la Dumnezeu, de la diavol sau dacă sunt datorate anomaliilor psihologice şi somatice.

În cadrul Bisericii nu aşteptăm învierea sfinţilor sau trăirea acestor stări pentru a crede în Dumnezeu. Avem Sfânta Scriptură, vieţile Proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor, avem cuvintele şi învăţăturile lor, precum şi sfintele lor

365

moaşte, şi credem că viaţa veşnică există cu adevărat. Uneori, fiecare dintre noi este învrednicit de Dumnezeu să trăiască în inima sa experienţa raiului şi a iadului.

Dincolo de acestea, urmăm îndemnurile lui Hristos pentru a ne vindeca sufletele, astfel încât să ne putem rezolva multe probleme existenţiale, interpersonale, sociale şi ecologice. Ascultând poruncile lui Dumnezeu devenim oameni echilibraţi.

Dacă analizăm cu atenţie „ascetismul” apusean, vom vedea că acesta are ca scop să îl îndrepte pe om spre vederea lui Dumnezeu. Dar nu aceasta este problema, de vreme ce cu toţii Îl vom vedea şi Îi vom vorbi. Domnul Iisus chiar descrie acest lucru într-un pasaj despre Judecata de Apoi. Dar ceea ce este important pentru om e faptul ca acesta să fie mântuit atunci când Îl vede pe Dumnezeu.

Ortodoxia posedă o metodă de vindecare. Aceasta apare printre altele, într-un subtitlu al Filocaliei. Acolo se scrie: „Filocalia sfinţilor trezvitori în care, prin făptuire şi vedere duhovnicească, mintea omului e curăţită, luminată şi desăvârşită”.

Nu ar trebui ca noi să avem acea dorinţă vie de a vedea slava dumnezeiască, aşa cum o au foarte mulţi oameni, şi care prin urmare folosesc diferite metode orientale de meditaţie. O astfel de curiozitate, în afară de faptul că ne poate duce pe un drum greşit, poate să urmeze o altă cale. Şi acest

366

lucru se întâmplă mai precis în Biserica Ortodoxă, tocmai pentru că Dumnezeu devine iad pentru cei păcătoşi, simţim că prima noastră grijă este aceea de a ne purifica sufletele. Curăţirea este legată de mântuirea omului şi desigur că această mântuire constituie dobândirea iubirii altruiste.

Iadul nu reprezintă absenţa lui Dumnezeu, aşa cum se spune de obicei, ci este prezenţa şi perceperea lui Dumnezeu ca foc. Şi desigur, aşa cum am mai spus într-un alt capitol, putem să trăim deja raiul şi iadul. Ba mai mult, aş spune că modul în care vom trăi cea de-a Doua Venire a lui Hristos depinde de felul în care Îl percepem pe Dumnezeu acum, în această viaţă.

Potrivit Sfântului Ilie Presviterul, raiul reprezintă vederea unor realităţi înţelegătoare (inteligibile).

În această viziune gnosticul, adică cel care a dobândit cunoaşterea lui Dumnezeu, „intră în rugăciune ca în propria-i casă”. Omul angajat deja în practicarea ascezei, adică acela care se află în starea de curăţire, „este privit doar ca un trecător”, de vreme ce doreşte să intre în acea stare, dar este împiedicat de o barieră, cea a vârstei duhovniceşti. Raiul este atins prin biruinţa asupra patimilor şi desprinderea de cele lumeşti, ceea ce înseamnă că trebuie să ne schimbăm sufletul, dominându-ne partea sensibilă şi suferinţele. Ilie Presviterul spune că raiul, ca stare de spirit lipsită de emoţii şi dureri pământeşti, este ascuns în noi şi este „un chip al locului unde drepţii vor sălăşlui”.

367

Potrivit Sfântului Grigorie Sinaitul, focul şi întunericul, viermii şi tartarul, adică iadul, se caracterizează prin „obşteasca patimă a dulceţii şi neştiinţa întunericului şi plăcerea moliciunii din toţi şi tremurul şi miasma cea împuţită a păcatului”. Aşadar, patima dulceţii, întunericul şi moliciunea, tremurul şi miasma împuţită a păcatului sunt primele experienţe ale iadului, şi ele sunt resimţite chiar şi acum. Toate aceste lucruri sunt deja „prezente şi reprezintă primele semne ale chinurilor iadului”.

Concluzia acestei analize este aceea că Biserica este aidoma unui aşezământ de sănătate care îl vindecă pe om. Aceasta este de altfel şi preocuparea de bază a preoţilor. Din această perspectivă, ei îşi pot îndrepta atenţia şi spre alte lucruri. Spre exemplu, preoţii se pot implica în toate problemele oamenilor, în acţiuni filantropice ş.a.m.d., dar principala lor preocupare este aceea de a-l vindeca pe om.

Aceasta reprezintă adevărata acţiune filantropică, ce va avea urmări pe veşnicie. Căci ce rost are să avem grijă doar de nevoile materiale ale oamenilor, dacă nu ne interesăm de viaţa veşnică a acestora? Dacă o Biserică ar proceda aşa, ea ar putea fi considerată, şi de fapt şi este, o Biserică lumească. Omul nu a fost creat doar pentru această viaţă şi această lume, ci şi pentru a evolua spre o împlinire mai înaltă.

Există voci care acuză Biserica de indiferenţă faţă de problemele sociale şi de neimplicare în frământările sociale. Şi nimeni nu neagă faptul că

368

Biserica ar trebui să-şi sporească implicarea. Dar atunci se pune întrebarea: Oare moartea nu reprezintă o problemă crucială? În afară de faptul că fiecare om este chinuit de propria sa moarte, care îi este dată încă de la naştere, de vreme ce se naşte pentru a muri, în acelaşi timp el este chinuit şi de moartea celor dragi lui. Nu produce moartea probleme sociale şi personale? Biserica se preocupă tocmai de această problemă a morţii, şi îl ajută pe om să o depăşească prin trăirea în Hristos.

Dar când Biserica se preocupă de mântuirea sufletului omenesc, atunci aceasta are implicaţii sociale directe. Omul care este mântuit este împăciuitor, sincer, liniştit, şi prin urmare un bun familist şi cetăţean. Mai mult chiar, aşa cum în vremuri de restrişte spitalele continuă să vindece, tot aşa Biserica nu-şi pierde caracterul terapeutic şi puterea de a mântui oamenii şi în momente mai grele ale istoriei.

Aşadar, trăind întru Biserică, noi trebuie să căutăm a ne mântui pe toate căile pe care Biserica ni le arată, prin sfintele taine şi asceză, şi prin toate celelalte mijloace folosite de către Biserică, astfel încât chiar şi acum, dar mai ales atunci, la a Doua Venire a lui Hristos, slava dumnezeiască să aibă putere de mântuire asupra noastră, şi nu de osândire.

Multe şi felurite osânde se vor abate asupra celor ce nu îşi schimbă felul în care trăiesc. În viaţa ce va să vie, cei păcătoşi vor trăi alte chinuri decât cele din această viaţă. Sfântul Grigorie spune că în

369

viaţa ce va să vie ei vor cunoaşte osânda prin foc, şi nu renaşterea. El scrie cu hotărâre: „Atunci când auziţi cuvântul foc, aţi fost învăţaţi să vă gândiţi la un altfel de foc decât cel care poate fi văzut, căci în acel foc există ceva ce nu se găseşte în focul lumesc”. Focul prin care oamenii vor trece în viaţa viitoare va fi diferit de focul pe care îl cunoaştem acum. Focul lumii noastre poate fi stins în multe feluri, în vreme ce focul din viaţa ce va să vie va rămâne pururea aprins. „Aşadar, acel foc va fi altceva decât focul lumii acesteia”.

Iar dacă cineva aude vorbindu-se despre viermii care îl vor mânca pe om, să fie încredinţat că este vorba despre alt fel de vierme decât acela care trăieşte sub pământ. Căci „expresia el (viermele n.t.) nu moare niciodată ne duce cu gândul la alte târâtoare decât cele pe care le cunoaştem pe pământ”.

Iadul există cu adevărat, şi este stăpânit de foc şi viermi, care însă nu seamănă cu focul şi viermii pe care îi cunoaştem din lumea reală, ci sunt realităţi necreate. Faptul că lucrurile Vieţii de Apoi nu vor semăna cu cele ale vieţii de acum, şi faptul că viermele „nu moare niciodată”, arată că atât focul curăţitor cât şi viermele cel neadormit prezintă energia necreată a lui Dumnezeu, la care trebuie să se aştepte cei care nu s-au curăţit în această viaţă.

370

Dumnezeu este adevăr, iar acest adevăr este lumină. Viaţa întru credinţă şi virtute duce la cunoaşterea acestei negrăite lumini. Pentru a nu crede că Sfântul Grigorie101 vorbeşte despre virtutea umanistă, trebuie să arătăm că prin virtute el înţelege curăţirea sufletului. Nu este cu putinţă ca oamenii cu picioarele legate să se ridice la înălţimea la care pot atinge lumina adevărului. Aşadar, sufletul trebuie eliberat de aceste legături. Nu vrem să spunem că trupul trebuie lăsat deoparte, ci sufletul trebuie eliberat din hainele de piele în care firea omenească a fost închisă după nesupunerea Primului Om. Astfel vom vedea lumina adevărului şi vom dobândi cunoaşterea existenţei, fiindcă nonexistenţa este minciună şi închipuire. Potrivit Sfântului Grigorie, ceea ce este afară de Dumnezeu este non-existenţă, prin aceasta înţelegând că omul trăieşte în minciună şi închipuire, şi nu faptul că el încetează să fiinţeze.

În lumina acestei interpretări, este evident că prin curăţire omul dobândeşte cunoaşterea existenţei şi alungă non-existenţa, care este minciună şi închipuire.

Părintele Efrem Athonitul102

(1912-1998)

101 Sfântul Grigorie Palama [Nota edit.].

102 Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 11, 16.

371

Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.

Preamărit şi fericit este omul creştin, dreptcredinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile cele mai de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în

372

următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Eu, Părinte, i-a spus un ieromonah, am fost 20 de ani simplu monah, iar când am devenit preot, nu puteam să mă obişnuiesc cu gândul că sunt preot. Şi chiar din următoarea zi după hirotonie, diavolul m-a luptat cu gânduri necurate, cu nerăbdare, cu frică.

373

diavolul îşi face treaba lui, dar şi noi trebuie să ne-o facem pe a noastră. Fiul meu, s-o rogi pe Maica Domnului, pentru că toţi sfinţii s-au rugat ei. Omul nu primeşte nici o harismă de la Dumnezeu, fără mijlocirea Maicii Domnului. Maica Domnului împarte lumii harismele. Da, Maica Domnului le împarte.

Despre preoţie103

Când liturghiseşti, să ai în vedere că eşti mijlocitor. Iei de la lume durere, lacrimi, boli, rugăciuni şi le duci sus la tronul dumnezeirii. Şi aduci apoi lumii mângâiere, vindecare şi tot ceea ce are nevoie fiecare. Dumnezeu ţi-a dăruit o mare vrednicie, fiul meu, de aceea să te sileşti să te ridici la înălţimea ei. Urechea lui Dumnezeu ia aminte la gura preotului.

Epitrahilul are mare putere. Prin el se face împăcarea omului căzut cu Tatăl, cu Ziditorul său. De aceea să pomeneşti cât de multe nume poţi. Cât poţi de multe.

În timpul stăpânirii turceşti, mergeau mulţi preoţi prin casele credincioşilor, iar unul din ei aduna pomelnice şi le pomenea la Sfânta Liturghie. Atunci caimacanul, văzând aceasta, şi-a spus în sinea sa: “Acesta incită lumea la răscoală”. Şi astfel l-a prins şi l-a închis în temniţă. Dar într-o noapte, în vis, i s-au

103 Ieromonahul Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pag. 240-242, 244-245.

374

arătat turcului toţi aceia pe care îi pomenea preotul şi i-au spus: “Ascultă, sau îl scoţi pe preot afară, deoarece acesta ne pomeneşte şi ne dă mângâiere, sau îţi vom lua primul copil”. Atunci turcul s-a temut, deşi era perioada stăpânirii turceşti, şi i-a spus preotului: “Hai, părinte, mergi cu bine, pentru că nu vreau să-mi pierd copilul”. Epitrahilul are o mare putere, fiul meu. Mare putere! Să pomeneşti cât de multe nume poţi.

Mai demult, părintele Arsenie, fratele duhovnicesc al bătrânului Iosif, mi-a dat să pomenesc nişte nume, pe care le avea încă de când emigrase din Rusia în Grecia. Iar după o vreme mi-a spus:

ştii, Părinte, ce am visat? Se făcea că am vizitat pe unul din creştinii ale căror nume ţi le-am dat să le pomeneşti şi l-am întrebat cum o duce. Iar acela mi-a spus: “Nu o duc prea bine, dar din fericire vine Părintele Efrem şi ne mângâie”. Apoi a venit altcineva şi l-am întrebat şi pe acesta: “Tu cum o duci?”. Iar acela mi-a răspuns: “Aşa şi aşa. Uneori plouă mai multă vreme şi răcesc, dar din fericire vine Părintele Efrem şi ne mângâie”.

Fratele meu, acestea sunt sufletele pe care le pomenesc.

Pentru care pricină oare s-a sfinţit părintele Nicolae Planas? Pentru că pomenea foarte multe pomelnice. Şi eu atunci când mi-am amintit nişte nume, le-am lipit pe peretele de la Proscomidie, căci acolo îmi erau la îndemână. După o vreme am visat că

375

au venit la mine nişte bătrâni de demult, îmbrăcaţi cu haine din acelea care se purtau pe vremuri. Aceia mi-au spus: “Fiule, tu ne-ai scris în pomelnic, dar stareţul tău nu ne pomeneşte”.

părinte, îi spun stareţului, de ce nu pomeneşti acele nume de la Proscomidie?

pentru că nu pot să le descifrez, îmi răspunse acela.

părinte, uite ce am visat. Apoi i-am povestit visul.

Şi de atunci m-am hotărât să pomenesc cât mai multe nume. Cu cât mai multe nume pomeneşti, cu atât este mai mare răsplata pe care o primeşti. Aceasta este cea mai mare milostenie: să îl uneşti pe om cu Dumnezeu. Iar lucrul acesta poţi să-l faci.

Mare îndrăzneală are epitrahilul. Mare îndrăzneală! De aceea, fiul meu, străduieşte-te să dobândeşti o stare duhovnicească. Să ştii că dacă liturghiseşti şi nu plângi, înseamnă că undeva ai greşit. Eu mă pregăteam toată ziua pentru vremea Sfintei Liturghii, iar când începeam Liturghia, nu puteam să-mi opresc lacrimile…De aceea, fiul meu dacă vrei să se mântuiască sufletul tău, în dar să pomeneşti cât mai multe nume.

Părintele Visarion Coman104

104 Un chip al blândeţii, Părintele Visarion de la Clocociov, Editura Mitropolia Olteniei, 2003, pp. 59-60.

376

(1921 – 2002)

în slujba tunderii călugărului, se cere celui care tocmai este făcut monah, ascultare: către stareţ, către duhovnic, dar şi către toată obştea. Această stare de smerenie în faţa tuturor este posibilă dacă toţi cei din obşte au frica lui Dumnezeu, dacă slăbiciunile lor sunt trecătoare, au o limită.

În realitate, există în mănăstiri oameni fără frica lui Dumnezeu, cărora, din cauza slăbiciunilor lor şi a neputinţei tale, să nu le poţi da ascultare. Ce e de făcut în acest caz?

la sfârşitul lumii, călugării vor fi ca mirenii şi mirenii vor fi ca dracii. Şi acum este timpul acesta de pe urmă. Acum nu trebuie decât atât: răbdare; dar ascultarea are valoare ca şi-nainte. Căci şi-n vechime, în vieţile sfinţilor scrie că erau sfinţi care erau huliţi, ocărâţi, batjocoriţi în mănăstire. Sfânta Isidora era sfântă, şi aruncau maicile, surorile din mănăstire, zoi pe ea, spunând că este nebună, că e stricată la minte.

Ascultarea e bună; nu este rea decât dacă este un conducător fără frica lui Dumnezeu, rău, desfrânat, beţiv. Atunci se poate călca ascultarea.

care e cauza scăderii vieţii duhovniceşti din mănăstiri astăzi, aşa cum o cunoaşteţi din experienţa de duhovnic?

eu pun foarte mare bază pe ascultarea de duhovnic.

377

Dacă e conducător bun, trebuie să asculţi de el şi la bine şi la rău. Ascultarea este baza mântuirii în mănăstire.

Dacă am avut în viaţă câteva maici, care m-au ascultat ani de zile şi la bine şi la rău, le-am socotit sfinte faţă de celelalte; nu cuvioase, nu drepte, sfinte.

Mântuirea unui călugăr în asta stă: să se ferească de păcatul desfrânării şi, cât poate, să asculte de cineva mai mare, dacă-i înţelept. Scrie într-o carte: nici o faptă nu este mai bună, decât cineva să se supună în faţa unui dascăl corect.

Arhimandrit Daniil Gouvalis105

Adesea, în ultimii ani, creştinii întreabă ce atitudine trebuie să aibă faţă de 666. Duhovnicii şi, în general, clericii, sunt adesea întrebaţi despre aceasta. În anumite momente, episcopii chiar au fost nevoiţi să dea enciclice speciale pentru turma creştinilor.

Trebuie să spunem că subiectul privind cifra 666 trece prin două faze. O gravitate şi o semnificaţie are prima fază şi o alta, a doua fază.

105 Părintele Daniil Gouvalis, Peregrin prin Sfânta Scriptură, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pag. 355-360, 364-366.

378

În prima fază, cifra 666 o întâlnim ici şi colo, fie pe monede, fie pe haine sau vase, fie pe buletinele unor organizaţii, fie pe calculator etc.

În cea de-a doua fază, cifra 666 va avea sens pur religios şi va fi legată de poziţia religioasă a fiecăruia dintre noi. Ea va arăta că este primită credinţa în dumnezeirea proorocului mincinos, că este adoptat ritualul şi închinarea înaintea sa. Atunci proorocul mincinos va încerca să îi convingă pe toţi să îl accepte ca stăpân, ca domn şi dumnezeu. Desigur, însemnarea sau pecetluirea cu numărul 666 se va face în bisericile antihristului de către preoţii săi, în cadrul unei ceremonii religioase oficiale.

Nu trebuie să ne scape această distincţie între faze. Cât timp ne aflăm în prima fază, nu merită să pornim lupta împotriva faptului că cifra 666 se află pe o sticlă, pe o oală sau pe o cămaşă. Să nu ne temem acolo unde nu avem a ne teme de ceva. Ce importanţă are faptul că este pe o bancnotă? Noi cumpărăm cu acea bancnotă cinci cărţi de suflet folositoare pe care le împărţim unor oameni care astfel se mântuiesc. Ce importanţă are faptul că pe o cartelă de transport se află cifra 666? Nu cumva luarea şi folosirea acestei cartele au folosit la o acţiune religioasă?

Dacă Cezarul, adică statul, doreşte să pună ici şi colo, la vedere sau mai ascuns, numărul 666, să fie sănătos. N-are decât. Atâta timp cât aceasta nu are legătură cu vreo pretenţie de natură religioasă, ne este indiferent. «Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale

379

Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu» (Matei 22, 21).

Să mai fim atenţi şi la aceasta. Un creştin are paşaport şi călătoreşte în mai multe ţări. Inevitabil, pe paşaport i se vor pune diferite ştampile. Multe dintre ele au embleme şi semne musulmane, atee, idolatre, budiste etc. Şi ce-i cu asta? A păţit creştinul ceva? Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte timbrele pe care le folosim când trimitem scrisori.

Prin urmare, nu trebuie să ne înfricoşăm de lucruri neînsemnate şi care nu-şi au acum locul. Să nu cădem victime unei astfel de temeri. Există oameni, cu diferite obiective şi interese care caută să semene în sufletele creştinilor o frică prematură şi tulburare sufletească. După aceea, exploatează foarte bine situaţia creată şi le iau acelor oameni toată averea. Ba chiar unii reuşesc să convingă o mulţime de creştini să le dea bani ca să cumpere terenuri potrivite (!) unde să ridice case în care să se refugieze în vremea antihristului! Şi încă spun că venirea antihristului este foarte aproape. Aşa că cei păcăliţi trebuie să dea imediat mari sume de bani!…

Unii, excesiv de «ortodocşi», n-au altă treabă decât să cultive o frică prematură şi neîntemeiată. Atâta timp cât nu se face nici un ritual religios, cifra 666 nu are nici o semnificaţie. Conform tradiţiei apostolice a Bisericii noastre, însemnarea cu cifra 666 se va face, aşa cum am spus, în cadrul unui ritual religios oficial. Însă aceasta nu s-a petrecut încă.

380

Va trebui însă să susţinem cele spuse şi cu texte consacrate. De aceea trimitem la scrierile Sfântului Ipolit al Romei, care menţionează numeroase tradiţii apostolice. Să vedem ce scrie: «I-a trimis Domnul pe Apostoli la toate neamurile, iar el (antihristul) la fel îşi trimite apostolii săi mincinoşi. Mântuitorul a adunat oile risipite. Tot aşa şi antihristul adună poporul risipit al iudeilor. A pecetluit Domnul pe cei ce cred în El. Şi antihristul va face la fel» (Despre Hristos şi despre antihrist, 6).

Peceţile pe care le dă Domnul creştinilor sunt Botezul şi Mirungerea. În Vechiul Testament era tăierea-împrejur. Desigur, este vorba despre ritualuri religioase oficiale. Sfântul Ipolit subliniază, aşadar, că şi antihristul va lucra în acelaşi fel – «şi el va face la fel». Adică, primirea pe mână sau pe frunte a cifrei 666 va constitui un ritual oficial, o taină a anti-botezului şi a anti-mirungerii a anti-bisericii antihristului. Aceasta va arăta vădit că individul respectiv l-a primit pe antihrist ca dumnezeu adevărat şi ca mântuitor.

Să cunoaştem bine lucrurile. Să nu facem ce spun toţi nepricepuţii. Există unii ce propovăduiesc că deja s-a născut mesia cel mincinos. Ba chiar susţin că ştiu numele său, data naşterii şi data apariţiei sale. Dragi cititori, cei ce dau date cronologice în privinţa celor de pe urmă, fiţi încredinţaţi că sunt rătăciţi sută la sută. Fie şi numai precizarea unei date exacte constituie indiciu fără greş după care identificăm rătăcirea. Din sec. I d.Hr. şi până astăzi au tot apărut oameni care preziceau,

381

cu date, evenimente eshatologice. Toţi s-au dovedit rătăciţi. Nimeni nu poate spune date exacte. Poate antihristul va veni în cincizeci de ani, dar poate apărea şi în trei mii de ani. Aceasta numai Dumnezeu o cunoaşte.

Printr-o stranie coincidenţă, toţi cei ce în trecut vesteau date eshatologice, erau membri ai unor schisme sau secte.

Neîndoios, în zilele noastre se dezvoltă o eshatologie maladivă. În enciclica sa, Mitropolitul Antim de Alexandroupolis, exprimă aceasta foarte plastic: «Dacă toate aceste zvonuri răspândite şi dacă toată «teologia» iresponsabil circulând în popor despre antihrist şi 666 ar fi fost cât de puţin adevărate, credeţi că Bisericile Ortodoxe recunoscute, din întreaga lume, ar fi rămas nepăsătoare şi n-ar fi spus nimic? Atâtea sinoduri, atâtea facultăţi de teologie, atâţia clerici, atâţia oameni cucernici şi sfinţi nu ar fi spus nimic?».

Într-o publicaţie cu conţinut religios s-au publicat următoarele: «Atenţie la exegeţii improvizaţi ai proorocirilor şi ai Apocalipsei… Se remarcă la aceştia contradicţii flagrante, interpretări şi răstălmăciri, cugetări şi idei aberante, care ajung la extremisme, ducând chiar la despărţirea familiilor. Şi cel mai trist este că se publică numeroase lucrări, cărţi, reviste şi altele, care îi fac pe cititori să devină fanatici, provocând confuzie şi tulburând conştiinţe… Numărul 666 nu ucide şi nici nu poate vătăma pe nimeni. Nimeni nu se leapădă de Hristos şi de sufletul său, dacă nu o face în chip voit, după

382

cum ne spune Sfântul Cosma Etolianul. Credinţa nu este un număr teoretic, ca să poată fi distrusă şi anulată automat de un alt număr. Credinţa este legătura noastră nemijlocită şi vie cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, când suntem legaţi de El în smerenie şi dragoste, absolut nici o forţă nu ne poate despărţi de El şi nu ne poate vătăma» («Orthodoxos Typos», 21. 11. 1986).

Trebuie să pricepem că forţa răului este un lucru profund, o dimensiune ce priveşte cele lăuntrice şi nu cele exterioare. Poate omul să-şi umple de însemne creştine toate obiectele pe care le foloseşte cartea de identitate, paşaportul, carnetul de sănătate, carnetul de depuneri etc. poate pune cruci pe ele… şi totuşi, gândurile sale, sentimentele şi dorinţele sale să lucreze răul. Pe dinafară pare creştin, însă lăuntric s-a robit păcatului. Aşadar, ce folos?

Când însă vom intra în a doua fază a lui 666, atunci când va fi întemeiată noua religie cu un nou dumnezeu, şi când se va pretinde un nou botez, atunci lucrurile se vor schimba. Atunci 666 nu va mai fi o simplă cifră, ci un om-satană, care va face pe dumnezeul, care va săvârşi un ritual religios şi îi va pecetlui (însemna) pe închinătorii lui cu numărul menţionat. Atunci 666 va însemna mărturisirea divinităţii antihristului şi primirea ritualului botezului şi a ungerii de către clerul dumnezeului mincinos. Atunci, dacă primeşti numărul 666, te lepezi de adevăratul Mesia şi te închini, religios, unui hristos mincinos. Şi atunci, antihristul nu se va

383

mai interesa dacă 666 este pus ici şi colo, indiferent unde, ci va voi să fie marcat, însemnat pe trupul omului, în cadrul unui ritual religios.

Se înţelege de la sine că adevăratul creştin nu va primi niciodată acest număr satanic. Ci îl va lepăda, deşi se aşteaptă la consecinţe dintre cele mai grave, chiar de-ar fi să moară.

Aici însă trebuie iar să menţionăm ceva. Dacă în această a doua fază, te apucă trei-patru bărbaţi puternici, te imobilizează şi, cu de-a sila, te pecetluiesc cu semnul (antihristului), tot nu se întâmplă nimic rău. Lăuntric vei rămâne neatins şi nevătămat. Chiar de ţi-ar însemna pe tot trupul numele sau numărul fiarei, nu vei fi vătămat. În sufletul tău va flutura tot steagul lui Hristos, iar buzele tale vor cânta «Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos».

Dacă noi, creştinii, am prinde un ateu sau un om ce s-a lepădat de Domnul, om a cărui lume lăuntrică este sălaş satanei, chiar dacă l-am însemnat cu crucea pe tot trupul, cu peşti, cu cifra 888, cu iniţialele HS sau cu literele A şi Q, la nimic n-ar folosi. Căci contează doar voinţa. Iar voinţa izvorăşte din adâncurile fiinţei noastre. Jocul se joacă în profunzime şi nu la suprafaţă. De aceea şi David spune «duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele». Prin urmare, trebuie să voieşti a-L urma pe Hristos. Inima ta trebuie să-ţi ceară aceasta. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa antihristului.

384

Întotdeauna accentul trebuie să cadă pe controlul inimii. Să ne întoarcem voinţa şi dragostea către Dumnezeul nostru, şi să nu stăm să cercetăm dacă pe bancnota de 5000 de drahme este marcat numărul 666. Ţelul nostru este să ne sădim în grădina inimii florile blândeţii, răbdării, cumpătării, smereniei şi dragostei. Astfel, fiinţa ni se umple de lumina lui Hristos. Şi-această lumină alungă departe tot întunericul aşternut de lumea antihristului.

Faptul că în zilele noastre vedem că numărul 666 este tot mai prezent, nu trebuie să ne facă să ne gândim doar la lucruri rele. Situaţia aceasta are şi câteva aspecte pozitive. Acceptăm faptul că, pe ce se înmulţeşte în jurul nostru apariţia numărului 666, ne apropiem de vremea celui fără de lege, deşi nimeni nu poate stabili cu exactitate momentul cronologic al evenimentului. Ştim însă, din a doua Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, că apariţia sa echivalează cu o garantare a celei de-a doua veniri a Domnului – «până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării» (II Tesaloniceni 2, 3). Mai întâi vine lepădarea prin antihrist şi apoi a doua venire a lui Hristos.

Aici unii interpretează greşit. Susţin că întâi este vremea lepădării de credinţă, a apostaziei, şi apoi cea a antihristului. Explicaţia corectă este aceea că vremea antihristului se identifică cu cea a apostaziei. Scrie Theodoret Cyrul: «Lepădare l-a numit pe însuşi antihristul, luând numele de la lucru şi dându-i-l lui» (Erminia la II Tesaloniceni). Şi

385

altundeva: «Apostazie numeşte însăşi prezenţa antihristului». Acelaşi lucru îl susţine şi Fericitul Augustin. El identifică apostazia cu antihristul, pe care îl numeşte apostat (Despre cetatea lui Dumnezeu, 20, 19). Şi Teofilact al Bulgariei interpretează la fel: „Nu va veni spune a doua venire (Parusia) a Domnului, dacă nu va veni mai întâi lepădarea de credinţă, adică antihristul. Şi l-a numit «lepădare de credinţă» (apostazie), fiindcă este el însuşi apostazia şi pe mulţi îi va îndepărta de Hristos, putând a-i îndepărta chiar şi pe cei aleşi” (Erminie la II Tesaloniceni).

Odată cu venirea antihristului, se apropie a doua venire a lui Hristos (Parusia), cea mult aşteptată de creştini. Atunci va începe a se trâmbiţa: «Domnul este aproape» (Filipeni 4, 5). Domnul se apropie şi nu întârzie. Vine în slavă să-i ia pe ai Săi în cămara de nuntă a negrăitei bucurii.

Propoziţia, «Ei vor porni război împotriva Mielului», dă impresia că ar avea o legătură cu legile Consiliului Europei ce contravin credinţei şi moralei creştine. De exemplu, scoaterea desfrâului de sub incidenţa legii, libertatea avorturilor, libertatea pornografiei, protejarea homosexualilor şi altele asemenea106.

106 Pentru finalul lunii aprilie 2004, se anunţau pregătiri la Bucureşti pentru un festival al homosexualilor. Televiziunile îi încurajează, ziarele fac promovarea imaginii lor, legile statului îi protejează, iar ei, în loc să se simtă o minoritate blestemată, se cred vedete şi încearcă să racoleze alţi tineri. Acum nu se mai feresc şi se laudă că în rândul lor intră actori, scriitori, politicieni şi chiar prelaţi ai Bisericii. În ce ne priveşte credem că agresivitatea homosexualilor este expresia conştiinţelor pătate, o formă a neputinţei de a se împotrivi patimei, o cădere dureroasă. Pocăinţa, postul şi rugăciunea ar fi vindecătoare şi pentru ei. Dar vor să se lepede de focul Satanei şi să vină la Hristos? Numai Domnul mai are mijloace să-i convingă….( Revista Credinţa Ortodoxă, aprilie 2004).

Festivalul s-a desfăşurat în Bucureşti sub denumirea de “Zilele diversităţii” între 3 şi 9 mai 2004.

386

Mulţi zâmbesc, poate, la gândul că ar putea fi o legătură între Europa Unită şi antihrist însă cine a studiat cu atenţie Cartea Proorocului Daniel, în paralel cu Apocalipsa, acceptă cu uşurinţă această idee. La Daniel, marile împărăţii de pe pământ, cea a Babilonului, cea a Perşilor, cea a succesorilor lui Alexandru, cea romană, sunt prezentate ca fiare. Citiţi capitolul 7. De asemenea, împăraţii sunt reprezentaţi ca nişte fiare cumplite. în capitolul 8, împăratul perşilor este reprezentat ca un berbec înfricoşător, iar Alexandru cel Mare ca un ţap groaznic.

Având în vedere toate acestea, cumplita fiară a Apocalipsei, cu cele zece steme împărăteşti, nu poate să reprezinte decât o împărăţie puternică a zilelor de pe urmă. Ba chiar o «împărăţie» puternică, alcătuită din mai multe împărăţii separate, simbolizate de cele zece steme.

Situaţia actuală arată că superputerea viitorului va trebui să fie Comunitatea Europeană, doar dacă nu cumva într-un viitor mai îndepărtat va apărea o nouă conjunctură şi se va ivi o altă «împărăţie».

387

Dacă însă apariţia celui fără de lege este legată direct de Comunitatea Europeană (azi Uniunea Europeană), atunci se clarifică şi un pasaj dificil din Apocalipsa, privitor la două cetăţi, în anii antihristului107

107 Revista “Porunca iubirii” (vol 5-6, 2003, pag. 242-244) reproduce următoarea ştire: Chirac vrea să-l scoată pe Dumnezeu din Franţa şi apoi din toată Europa.

Adunarea generală a Franţei a votat, pe 27 mai 2003, crearea unei comisii cu rolul de informare asupra problemei purtării ostentative a semnelor religioase, filozofice şi politice, comisie constituită pe 4 iunie, iar pe 12 noiembrie 2003 această misiune de informare a luat sfârşit, ajungând la concluziile previzibile. Se va elabora o dispoziţie legislativă care va interzice în mod expres purtarea vizibilă în “sanctuarele laice” a oricărui semn care să indice apartenenţa religioasă sau politică. Chirac s-a pronunţat împotriva purtării simbolurilor religioase în şcoli, apoi în spitale ş.a.m.d. Este vorba de voalul islamic, kippa evreiască şi crucea. Dar şi teologii (!) şi specialiştiidin SUA şi Anglia au cerut bisericilor să renunţe la cruce iar în Germania sunt de asemenea dispute publice privind rolul crucii în biserică.

Un magistrat italian a hotărât scoaterea de pe zidul unei şcoli publice a crucifixului, ca urmare a unei plângeri înaintate de părintele unui elev musulman.

The Telegraph: Parlamentul Scoţiei a interzis şi el orice referire la creştinism în ilustratele lui. Aceasta a fost prea mult chiar şi pentru autodeclaratul agnostic Jim Sillars, care s-a plâns de această ofensivă într-un comentariu publicat în ziarul Scottsman din 3 decembrie 2003. «O astfel de decizie nu urmăreşte o mai mare toleranţă faţă de religiile necreştine. Încă nu am întâlnit evrei, musulmani, hinduşi sau sikh care să fi obiectat vreodată împotriva faptului că Hristos este centrul sărbătoririi Crăciunului. Scoate-L pe Hristos şi vei avea o sărbătoare păgână. » afirmă el.

Revista Credinţa Ortodoxă (aprilie 2004), reproduce ştirea despre ultimele evenimente din Kosovo: Este cutremurător faptul

388

că într-o Europă descreştinată nu mai reacţionează nimeni la atrocităţile care se petrec în Kosovo. Pe unul din locurile cele mai sfinţite ale bătrânului continent se produc, în prezent, cele mai cumplite violenţe anticreştine. Trei zile de groază au fost 17-19 martie 2004 când creştinătatea ortodoxă se afla în Postul Mare, iar albanezii musulmani din Kosovo au înscenat motive şi apoi au făptuit un progrom înfiorător împotriva sârbilor din zonă. Populaţia sârbă a fost alungată din casele cărora atacatorii albanezi le-au dat foc. Creştinii nu au putut să se refugieze nici în biserici sau mănăstiri, pentru că acestea au fost dinamitate şi dărâmate cu buldozerele. Cel puţin 13 sate sârbeşti au fost rase de pe faţa pământului. Au fost distruse şi trei cimitire mari. Practic unde au văzut crucea, acolo au lovit. Sunt aproape 1000 de răniţi şi 31 de morţi, precum şi mii de refugiaţi care au plecat în Serbia sau trăiesc prin corturi oferite de forţele internaţionale. Forţe care, în mod tacit, au asistat „neputincioase” şi complice la violenţele şi barbariile albanezilor. Deşi, iniţial, au fost creştini, albanezii acţionează acum ca nişte păgâni. Distrug încrâncenaţi tot ceea ce aminteşte de credinţa ortodoxă. Numai în aceste trei zile nefaste au sfărâmat 35 de biserici şi mănăstiri ortodoxe care se adaugă altor 117 locaşe de cult creştin dărâmate în timpul războiului din Kosovo. Au căzut sub loviturile musulmane Catedrala ortodoxă a Sfintei Maici a Domnului din Ljevis (sec. al XIII-lea), Biserica Sfintei Mântuiri (sec. al XIV-lea), Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli (sec. Al XIV-lea), sediul Episcopiei ortodoxe din Kosovo, Seminarul Sfinţii Kiril şi Metodiu şi multe, multe altele. Zidurile sunt la pământ, frescele şi icoanele sunt profanate şi pângărite, credincioşii sunt alungaţi sau omorâţi. Nu vor să mai lase nici o urmă a lui Hristos. Kosovo şi Bosnia au devenit capete de pod pentru antihriştii musulmani spre Europa. Ei sunt ajutaţi de forţele anticreştine occidentale, de bombardiere americane, de tancuri nemţeşti, de indolenţa soldaţilor nordici care vin aici să se distreze. Se strâmtorează continuu cercul din jurul ortodocşilor. Şi, culmea, noi căutăm ajutor doar de la oameni, uitând de Dumnezeu! De ce oare strigătele ortodocşilor din Kosovo nu se aud nicăieri?.

389

se vorbeşte despre «oraşul cel mare», precum şi despre «Babilon, cetatea cea mare».

Antihristul, ca stăpân religios, îşi va avea sediul la Ierusalim oraşul prin excelenţă. Ca lider al Europei Unite, adică în calitate de lider politic, îşi va avea sediul în oraşul în care îşi va avea sediul atunci Parlamentul Europei.

În orice caz, «oraşul cel mare» de la 11, 8 este, neîndoios, Ierusalimul. Reproducem aici fragmentul respectiv: «Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor» (Apocalipsa 11, 8). Desigur, Domnul a fost răstignit la Ierusalim.

Ministrul italian al Reformei, Umberto Bossi, a declanşat un scandal de proporţii după ce a declarat într-un interviu dat unui important cotidian italian (Il Giornale), că reprezentanţii elitei Uniunii Europene doresc “să facă pedofilia cât mai uşoară posibil”, fiind hotărâţi să distrugă moştenirea creştină a Europei. Bossi, preşedintele grupării radicale Liga Nordului, membră a coaliţiei de guvernare de la Roma, a mai spus că Bruxellesul “transformă viciile în virtuţi” şi “promovează cauza ateismului cu fiecare zi”. El a continuat, arătând că mandatul european de arestare este un pas spre “dictatură, deportare şi teroare, inspirând frica oamenilor, ceea ce este o crimă în sine”, care, potrivit oficialului italian, va conduce în cele din urmă la un regim stalinist “multiplicat de 25 de ori”.

390

Iar celălalt oraş, «Babilon, cetatea cea mare», este Roma. Dar Roma din vechime, capitala antihristului imperiului roman, preînchipuie pe teritoriul european tot capitala Europei Unite, care Europă, după unii comentatori ai Apocalipsei, evoluează aşa cum am spus, foarte sigur, spre o împărăţie anticreştină. Aşa cum aceea a fost sediul împăraţilor romani care au prigonit Creştinismul în prima fază, tot astfel din ea vor ieşi alţi împăraţi şi stăpâni care vor prigoni Biserica Creştină, în ultima sa fază pământească. «Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului» (Apocalipsa 17, 18). «Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ» (Apocalipsa 18, 24). Bărbaţi prooroci ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi mii de alţi creştini au fost înjunghiaţi în Roma şi poate ei preînchipuie viitoare junghieri în capitala Europei Unite…

Care va fi capitala politică a statului antihristului nu putem spune cu certitudine. Oricum, în această capitală vor exista multe ministere şi toate conducerile, dotate cu calculatoare uriaşe, ce vor controla orice mişcare pe tot pământul.

Deja există o clădire a Comunităţii Europene în Bruxelles, unde se află cel mai mare computer din lume. Supraveghetorul său, Harry Edelman, evreu, îi spune «fiara». După cum se vede, fără să vrea, prooroceşte. Poate că această «fiară» este menită a sluji altei fiare, cea cu şapte capete. Acest calculator are posibilitatea de a întocmi dosarele a cinci miliarde de

391

oameni, dând fiecăruia un număr alcătuit din optsprezece cifre.

Unele versete din Apocalipsă, dacă sunt bine interpretate, dau senzaţia că există o deplasare şi o accentuare a evenimentelor. La început, cel fără de lege va fi liderul Europei Unite, dar apoi va fi liderul unui stat mondial. Iar capitala politică a Europei se va dizolva, astfel încât să fie cinstit Ierusalimul, care va deveni centrul politic şi religios al lumii întregi.

Ieromonah Benedict Aghioritul108

Cel ce duce viaţă împrăştiată se împotriveşte nemijlocit, prin viaţa sa, poruncii Domnului Iisus Hristos.

Toţi sfinţii au fugit cu osârdie de împrăştiere. Ei se adunau în sine neîncetat sau cel puţin, cât de des puteau, luând aminte la mişcările inimii şi minţii şi dându-le îndreptare potrivită cu poruncile Evangheliei…

Aflând prin cercare folosul luării aminte şi vătămarea adusă de împrăştiere, oarecare dintre Părinţii cei mari a spus: “Fără să priveghem cu deadinsul asupra noastră nu putem spori în nici o faptă bună” (Ava Aghaton)…

Este un lucru lipsit de judecată să ne petrecem scurta viaţă pământească, dată nouă spre pregătirea

108 Ieromonah Benedict Aghioritul, Gândurile şi înfruntarea lor, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pag. 49-51.

392

pentru veşnicie, doar în îndeletniciri pământeşti, în plăceri de nimic, în nenumărate pofte şi dorinţe neîmplinite, alergând fără seriozitate de la o desfătare a simţurilor la alta, uitând sau amintindu-ne arareori şi superficial de veşnicia cea măreaţă şi totodată înfricoşată, de care nu vom putea fugi.

Poruncile lui Hristos nu au fost date numai omului dinafară, ci mai vârtos celui lăuntric: ele cuprind toate gândurile şi simţămintele omului, până şi cele mai subţiri mişcări ale lui. A păzi aceste porunci este cu neputinţă fără priveghere statornică şi adâncă luare aminte. Privegherea şi luarea aminte nu sunt cu putinţă pentru cel ce duce viaţă împrăştiată.

Păcatul şi cel ce foloseşte păcatul, diavolul, se furişează pe nesimţite în minte şi în inimă. Omul este dator să stea necontenit de strajă împotriva vrăjmaşilor săi nevăzuţi. Cum va sta la această strajă, dacă este dedat împrăştierii?

Omul împrăştiat se aseamănă unei case fără uşi şi fără zăvoare: nici o comoară nu poate fi păzită într-o astfel de casă; ea este deschisă pentru hoţi, tâlhari şi desfrânate.

Ieromonahul Rafail Noica109

109 Ieromonahul Rafail Noica, Cultura duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, pag. 88-90, 144, 168-170.

393

Pocăinţa: Să nu vă lăsaţi nici unul din voi opriţi nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriţi la stagiul de moralitate. Cu moralitate şi cu stagiile acestea primitive devenim buni, mai îndrăgiţi de ceilalţi, devenim o societate dreaptă, şi aşa mai departe. Şi vă spun că: Toate un cer şi un pământ! Parafrazez cuvântul poetului, fiindcă Mântuitorul a spus: „Cerul şi pământul vor trece”. „Toate un cer şi un pământ”, şi toate pier! Încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc şi însetoşează de desăvârşirea lui Dumnezeu. Şi e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim acele lucruri, să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simţim adevărul concret al harului, al setei, al foamei acesteia duhovniceşti, şi să pornim călătoria noastră.

Aş fi vrut să mai adaug un element la această călătorie. Sărăcia duhului este prima treaptă. Sărăcia duhului, viziunea aceasta că suntem săraci până la moarte. „Cămara Ta o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nicicum nu am, ca să intru într-însa”. Aceasta este realismul duhovnicesc. Începem să ne dăm seama că, orişicine am fi, nu suntem decât ţărână, şi ţărână păcătoasă, păcatul fiind moarte. Suntem deja în stricăciunea morţii. Şi asta este starea pe care se înfăptuieşte prima treaptă. Că atunci Dumnezeu poate să răspundă acelui suflet cu nădejdea Împărăţiei şi înfierii, începe drumul cel adevărat.

394

Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre şi ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit, şi oprindu-ne, şi de acolo cădem, şi se va lua de la noi şi ceea ce încă nu avem, şi ceea ce credem că avem.

Dacă prima treaptă, prima Fericire, adică smerenia aceasta acest realism duhovnicesc este primul element a ceea ce numim smerenie dacă smerenia s-a dus, toate treptele cad dintr-o dată, de la orişice treaptă am fi. Dacă pierdem prima Fericire, totul cade ca un castel de nisip şi se prăbuşeşte. Deci este nevoie de smerenie şi de asta, să ştiţi, cultivă toţi Părinţii noştri, toată Tradiţia Bisericii noastre, mai întâi de toate smerenia, ca fiind cimentul acestei zidiri, fără de care nimic nu ţine împreună.

Pocăinţa deci este un lucru dacă-l înţelegeţi aşa cum am încercat să-l expun de o frumuseţe aşa de deosebită, aşa de mare, că în insuflarea lor dumnezeiască Părinţii o numeau ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Şi într-adevăr este ştiinţă, şi într-adevăr este artă. Ce este arta? Este creativitate. Aicea omul în voinţa lui se naşte pe sine întru veşnicie. În voinţa lui îşi devine părinte, îşi devine tată, lui însuşi, prin harul dumnezeiesc, care har are puterea de a naşte. Aşadar, prin voinţa pe care omul o dă lui Dumnezeu, adică: „Vreau, Doamne!”, prin voinţa asta se naşte pe sine însuşi ca tată. Şi prin durerile prin care trece îşi devine, îndrăznesc să spun, maică sieşi. Fiindcă în dureri se naşte pe sine întru vecinicie.

395

Cred că suntem la sfârşit de istorie110.

Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeosebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas dintre aceştia, sunt cei care acum recunosc, şi iubesc şi primesc, acolo, ortodoxia.

Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (cf. Ioan 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte, să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine şi pe iubita noastră Biserică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru, smintiri, poticniri şi vânzări (Apocalipsa 13, 7).

Acum va trebui să se lămurească credinţa noastră; acum se va vedea, în sfârşit, ce va fi fost Biserică şi ce nu; acum care va fi fost acel „popor binecredincios de pretutindeni (cf.

110 “în evoluţia istorică a omenirii, noi nu păşim spre un nou ev, după cum se crede, ci spre sfârşitul apropiat al lunii. De pe acest prag al existenţei umane, creştinul trebuie să-şi revizuiască conştiinţa şi să-şi regăsească adevărata lui identitate spirituală pentru a-şi cunoaşte rostul şi finalitatea pentru care a fost creat, răscumpărat şi înfiat de Tatăl ceresc prin Iisus Hristos””(Mihai Urzică).

396

Liturghierele recente), şi ce anume va rămânea „neclătit de porţile iadului” (cf. Matei 16, 18)… şi ce va trebui să cadă. Nevoie este de acest „necaz” (cf. Tesaloniceni 5, 3), pentru că acum, în sfârşit, Vremea stă să nască Vecinicia.

Înfricoşătoare lucruri. dar nu „băgându-ne capul în nisip”, ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme, dar dacă de la Dumnezeu îngăduită mântuitoare. „Acum mai aproape este nouă mântuirea decât am crezut” (Romani 13, 11) şi decât când au crezut strămoşii noştri; că, dacă în zilele Sfântului Ioan Botezătorul doar „se apropiase” Împărăţia Cerurilor (Matei 3,2), acum este „lângă uşi” (Marcu 13, 29), şi „mlădiţele smochinului” vestesc vara (Marcu 13, 28). Acum a şi început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte mai nedreptăţească, şi cel ce spurcă mai spurce” (Apocalipsa 22, 11) şi oare nu s-a umplut întreg globul pământesc de „promiscuitate” şi de libertinaj neînfrânat, că cele de negândit în urmă cu vreo 30 de ani acum sunt „monedă curată”? dar, deşi mai puţin vădit, şi vremea când „şi cel drept mai facă dreptate, şi cel sfânt mai sfinţească-se”, că „Cel ce este să vie va veni, şi nu va zăbovi”, şi „plata Lui în mâna lui” (cf. Evrei 10, 37; Apocalipsa 22, 11-12) pentru fiecare.

Că astăzi, de ne vom afla despărţiţi de Hristos, ce ne vom face, de la noi înşine, când ne vor întâmpina „porţile iadului”? (Ieremia 12, 5).

397

În perspectiva realităţilor actuale, cum vi se pare mântuirea? Grea sau uşoară?

mult mai grea şi aş aminti un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl spune în cartea lui despre „Măsuri eclesiaste”: „Este un privilegiu înfricoşat”, întrucât cred că trăim ultimele clipe ale istoriei, analoge poate cu cele ale Domnului pe cruce.

Mântuirea este un lucru cu neputinţă la om şi deci, dacă este cu neputinţă, Dumnezeu însuşi o face şi de aceea trebuie să ne lipim de rugăciune şi de Tainele Bisericii, mai ales de Taina Sfintei împărtăşanii. Şi aşa, ceea ce este cu neputinţă la om, este cu putinţă la, Dumnezeu.

Părintele nostru Sofronie, ne spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi puternic. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea Cuvântului lui Dumnezeu111.

Părintele Symeon de la Essex112

Mă tem că New age este o mişcare a lui Antihrist

111 Din „Porunca Iubirii”, Nr. 1, 2004, pag. 24

112 Părintele Symeon de la Essex, Celălalt Noica, Editura Anastasia, 1994, pag. 168-177.

398

spuneţi-ne câteva cuvinte despre curentul New age, care, din nefericire, se face simţit şi în România.

nu trăiesc în Africa, dar cred că în Africa, atunci când vezi că un elefant vine spre tine, îl vezi bine şi aproape ştii ce trebuie să faci. Când vezi că un nor de lăcuste vine spre locurile tale, nu ştii câte sunt, dar ele pătrund peste tot. Spre deosebire de acestea însă, New age este o stare de spirit, care pătrunde peste tot, într-o manieră insesizabilă.

Nu există o mişcare New age, nu există un fondator al ei, dar toate aceste mişcări interesate de spiritualităţile orientale, de magie, de toate aceste lucruri, amestecate cu o răceală a credinţei creştine sunt legate un pic de astrologie. Se crede că omenirea va intra într-o nouă eră, în care elementele pozitive din toate religiile lumii vor forma o nouă religie, în care capacităţile spirituale ale omului vor fi dezvoltate enorm. Dificultatea constă în faptul că există un mare amestec de elemente bune şi rele. De exemplu, printre elementele pozitive se numără şi acela de a recunoaşte că raţionalismul trebuie depăşit, că trebuie să se redescopere sensul simbolic. Alte elemente care completează ceea ce am spus mai înainte sunt o redescoperire a sacrului şi dorinţa de a duce o viaţă mai aproape de natură. Toate aceste elemente eu le numesc pozitive şi ele încurajează pe oamenii care intră în curentul New age. Din nefericire însă, intrând în acest curent, oamenii devin sclavii multor spiritualităţi false. Şi aici Ortodoxia ar avea de jucat un mare rol, pentru că ea

399

este mai bine plasată decât Catolicismul şi Protestantismul, pentru a face o deosebire a duhurilor.

Am zis că aceşti oameni devin victimele New age-ului, dar adeseori ei nu sunt victime în totalitate. Căutările lor spirituale sunt adesea conduse de orgoliu. Şi aceasta este total diferită de calea creştină pe care mergem cu pocăinţă adevărată şi smerenie. Deci, în concluzie, mă tem că New age-ul este o mişcare a lui Antihrist.

ce ne mai puteţi spune despre Noua Eră?

este aproape imposibil de a defini Noua Eră. Este mai degrabă o stare de spirit, spre care converge practic duhul lui Antihrist. Este ideea că, de fapt, creştinismul ar fi depăşit şi că ar trebui un fel de sinteză a principalelor elemente din toate religiile lumii, în această perspectivă, creştinismul este una din religiile lumii. Deci, Noua Eră nu respinge direct pe Hristos, dar îl deformează complet.

Eu cred că la rădăcinile acestei mişcări, o mişcare cu frontiere insesizabile, se află ceea ce în Istoria Bisericii se numeşte gnosticism. Gnoza nu este un curent materialist, ci spiritualist. După perioada de decădere materialistă, omul se întoarce către spiritual, fără să-şi dea seama că există multe duhuri, care nu sunt Duhul Sfânt.

Preistoria acestei mişcări se leagă de căutarea în religiile orientale. Foarte mulţi creştini botezaţi astăzi, în Occident, au părăsit creştinismul şi au îmbrăţişat budismul sau diferite forme de yoga.

400

Toate aceste manifestări nu sunt posibile decât acolo unde a slăbit trăirea creştină. Oamenii cred că pentru a-şi trăi adevărata viaţă, trebuie să caute soluţii în afara creştinismului, în ciuda industrializării excesive, a modernismului, oamenii caută o viaţă simplă, o hrană naturală, respectă natura. Toate acestea sunt adevărate.

ce implicaţii poate avea fenomenul New age asupra viitorului?

ca denominaţiune, New age este un fenomen relativ recent, dar el are rădăcini mai îndepărtate. El are legătură cu influenţele religiilor orientale, care sunt rezultatul unei slăbiri a credinţei creştine. Acolo unde Biserica este vie, cred că New age nu va avea nici o influenţă.

New age este un fel de căutare spirituală pentru cei care şi-au pierdut rădăcinile creştine în Biserică. Şi aici cred că trebuie să facem distincţie pentru că există elemente pozitive şi elemente negative, şi în acest, să zicem, vid spiritual în care trăim, există o căutare de a depăşi raţionalismul sau o formă de viaţă prea materialistă. De asemenea, există o redescoperire a sensului sacrului. Toate aceste elemente sunt pozitive în ele însele. Dar când se îndreaptă spre aceste forme de New age, atunci ne îndepărtăm complet de Biserică.

Este o căutare spirituală, în care omul vrea să devină Dumnezeu prin el însuşi. Deci, în realitate, aceasta este o formă de gnosticism care poate merge până la a lua forme de păgânism, ca de exemplu

401

cultul naturii, astrologia, magia şi toate formele de spiritualitate orientală şi credinţe, care sunt foarte îndepărtate de tradiţia spirituală a ţărilor ortodoxe.

Calea duhovnicească creştină pune în centrul ei persoana divino-umană a lui Hristos, fără nici un fel de relativism şi fără nici o asimilare a unor alţi maeştri ai umanităţii. În calitatea Sa de Dumnezeu făcut Om, Hristos este absolut unic, în timp ce mişcarea New age caută să creeze un fel de suprareligie, cu elemente împrumutate din diferite religii, într-un fel de sincretism complet. Şi aceasta, pentru noi, creştinii, este o provocare foarte periculoasă, întrucât New age este o stare de spirit care se infiltrează pretutindeni, fără să-ţi dai seama. Poţi spune: „Eu sunt creştin” şi în acelaşi timp să adopţi o mentalitate proprie New age-ului. Şi astfel devii exterior, formal creştin, dar prin felul nostru de a gândi, de a acţiona, poate chiar prin felul nostru de a ne ruga, aparţinem unui univers total diferit de universul creştin.

Adesea, în Occident, trăim într-o stare de individualism extrem. Şi atunci trăim ca într-un fel de super-market şi fiecare îşi fabrică mica sa religie personală. Iei puţin de aici, puţin de dincolo şi îţi faci „salata ta orientală”. Aceasta corespunde unei mentalităţi moderne care este, în esenţa ei, refuzul tradiţiei. Şi fiecare, refuzând orice regulă, orice tradiţie, se simte capabil crede el să se dirijeze pe sine.

care este poziţia Sfinţiei Voastre faţă de New age?

402

new age-ul este o expresie destul de nouă. Ea conţine o realitate destul de greu de definit şi exprimă mai ales o stare spirituală care poate să se manifeste în mai multe feluri.

În măsura în care creştinismul a slăbit destul de mult în societatea noastră modernă, vedem că locul său este progresiv ocupat de o multitudine de curente religioase care promit omului o dezvoltare spirituală fără precedent. Acest fapt a început prin prezenţa religiilor orientale necreştine în Occident, observându-se o adevărată atracţie faţă de budism, zen, yoga şi alte forme şi tehnici spirituale de acest fel. Se dezvoltă, de asemenea, astrologia, o oarecare venerare a timpului, chiar magia, credinţa în reîncarnare şi multe alte credinţe de acest fel. Toate acestea erau mai mult sau mai puţin prezente înainte. Nou este că, adunate la un loc, au în comun o atitudine globală ce semnifică, pe scurt, că omenirea a intrat într-o perioadă nouă, epoca Vărsătorului, care urmează celei a Peştelui, în această epocă, omul va cunoaşte o dezvoltare unică, originală, în fond aceasta este o formă a progresului modern, aplicată lumii spirituale. Se vorbea despre progres social, tehnic, intelectual, dar aici ai de a face cu un fel de mutaţie spirituală a omului. Şi astfel, învaţă aceştia, va lua naştere o nouă „religie” care va folosi cele mai bune elemente din toate religiile lumii. Şi această nouă „religie” va înlocui pe celelalte. Nu-L abandonăm pe Hristos, dar îl înţelegem într-o manieră cu totul diferită de cea pe care o prezintă Biserica.

403

Această mişcare are şi elemente pozitive. De aceea, mulţi oameni sunt atraşi de „mutaţia” omului către o spiritualitate la care se ajunge fără eforturi prea mari. Vă vorbeam mai înainte că am fost atras în Ortodoxie de ideea sfinţeniei. Dar, sfinţenia creştină trece prin pocăinţă şi cruce, însă omul, astăzi, nu vrea nici să sufere, nici să se pocăiască. New age-ul vine şi spune: „Iată, vă veţi dezvolta spiritual fără a fi nevoie să suferiţi sau să vă pocăiţi”, în puţine cuvinte, aceasta este ispita pe care a suferit-o Adam prin şarpe în rai. Aici avem de-a face cu problema fundamentului naturii umane, fiindcă omul a fost creat de Dumnezeu ca să devină asemenea Lui. Dar sunt două căi: aceea pe care Dumnezeu ne-a indicat-o şi arătat-o El însuşi făcându-Se om, El fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă vrem să dobândim mântuirea şi să devenim asemenea Lui, trebuie să urmăm exemplul şi cuvîntul lui Hristos. New age indică o altă cale: „Iată, veţi fi dumnezei fără să fie nevoie să treceţi prin cruce”.

Folosind un astfel de limbaj, aceştia găsesc în om un ecou favorabil pentru propovăduirea lor, pentru că, pe de o parte este adevărat că noi trebuie să devenim asemenea lui Dumnezeu, dar omul decăzut în păcat nu mai are puterea şi nu mai simte nevoia să accepte suferinţa. În acest sens, cred, fiindcă mi-aţi cerut părerea despre New Age, că acest fenomen reprezintă în epoca noastră cel mai mare pericol pentru viaţa noastră creştină.

404

Toate acestea sunt o deformare totală a creştinismului. Este, într-adevăr, renaşterea

vechiului vis al omenirii, al omului care vrea să devină dumnezeu fără Dumnezeu, graţie unor anume tehnici, a unor metode spirituale care sunt străine de Hristos. Calea regală a mântuirii întru Hristos cred că este pocăinţa. Şi în Biserica noastră aceasta se exprimă în mod individual în Rugăciunea lui Iisus: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Şi regina virtuţilor, în această perspectivă, este smerenia.

Pentru a conchide, trebuie să spunem că mişcarea New age este una din principalele provocări pentru creştinism, cu atât mai mult cu cât este greu de distins şi se infiltrează într-un fel de care nu ne putem da seama.

Mi se pare imposibil a considera că acest monstru cu multiple capete ar fi dirijat de o organizaţie unică, cum ar fi masoneria sau altele. Rădăcinile sunt lungi şi ele urcă până în perioada infiltrării în credinţa noastră creştină şi în societatea occidentală a credinţelor orientale.

Se împlineşte anul acesta (1993 n.ns.) un secol de când s-a ţinut la Chicago un congres mondial al religiilor. Anumite opere ale religiilor orientale, cum ar fi Bhagavad-Gita, au influenţat gândirea noastră. Ideologia masoneriei poate că nu este străină de viziunea New age-ului, dar nu cred că se poate spune că ea se află la originea acestui fenomen multiform. Cum aceasta coincide cu o

405

perioadă de mare apostazie faţă de creştinism, eu văd fenomenul în sine ca precedând mai degrabă venirea Antihristului, pregătind o perioadă de mari confuzii şi tulburări spirituale. Şi vedem aceasta în jurul nostru, acum din ce în ce mai mult. După părerea mea nu există decât un singur remediu, un singur antidot şi anume să ne legăm cu toată fiinţa noastră de persoana divino-umană a lui Iisus Hristos.

atunci cine se află totuşi în spatele New age-ului şi cine ajută desfăşurarea acestei mişcări?

new age-ul nu s-a născut din nimic. Cred că s-a născut din diferite căutări ale spiritualităţii orientale, însă, prin anumite elemente ale sale, îl are prezent şi pe psihologul Jung, pe Rudolf Steiner, cu antroposofia, teosofia… Toate aceste mişcări, un pic oculte, au pregătit terenul apariţiei New age-ului. Însă, după câte ştiu eu, nu cred să existe în spatele acestei noi „religii” o organizaţie, o putere internaţională care ar dirija-o. Însă cred că, aşa cum am mai spus, este Antihrist care îşi pregăteşte încetul cu încetul condiţiile venirii sale pe pământ. Şi când Antihristul va veni, el îşi va fi pregătit deja condiţiile ca să fie acceptat de oameni.

Deci, pentru noi, creştinii, există în toate aceste curente o exigenţă a deosebirii duhurilor. Şi cred că la aceasta se referă şi una din cererile Rugăciunii domneşti „Tatăl nostru”: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”.

406

Diac. Ioan I. Ică Jr.113

A ne vedea păcatele noastre spuneau Părinţii e un dar mai mare decât vederea Îngerilor. Ori această „vedere” nu se poate face decât într-o „lumină”. „Lumina dumnezeiască, Lumina Duhului Sfânt îmi arată „locul” spiritual în care mă găsesc. Şi acest loc poartă un nume: iadul. Nu văd Lumina ca atare, dar ea îmi deschide ochii să-mi pot da seama în ce întuneric trăiesc”.

Pocăinţa ne pune pe calea nouă a iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de aproapele.

Dat fiind că la cea dintâi, culminând în rugăciunea curată se ajunge numai prin smerenie arată arhimandritul Sofronie – „numele ei este: iadul pocăinţei”, iar întrucât cea de-a doua culminează în iubirea de vrăjmaşi, „numele ei este: iadul iubirii”. Deşi în calitate de chip al lui Dumnezeu, omul tinde în mod natural spre Dumnezeu, Arhetipul său, după cădere urcuşul nostru începe ca şi „urcuşul” – „pogorâre” al lui Hristos, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 4, 9-10 – „prin pogorârea noastră în adâncurile iadului”. Pentru că apropierea de Lumina lui Hristos scoate în evidenţă în primul rând întunericul, iadul, păcătoşenia şi nevrednicia noastră. Iar suferinţa aceasta sfântă îl face pe om să se roage cu o intensitate supremă.

113 Din Studiu introductiv la Cuviosul Siluan Athonitul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. XIIII.

407

„Părinţii au numit această stare „iadul pocăinţei”, prin el ne facem asemenea lui Hristos Care coboară în „iadul iubirii”. Călăuziţi de harul primit dintr-o experienţă seculară ce se repetă din generaţie în generaţie, Părinţii noştri afirmă categoric că nu există altă cale care să ducă la Părintele luminilor. Harul unei atari căinţe a fost dat lumii prin rugăciunea lui Hristos din grădina Ghetsimani, prin moartea Sa pe Golgota şi prin Învierea Sa”.

În faţa unei umanităţi care a trecut în acest secol prin experienţele „infernale” (generatoare de spaimă şi disperare în cantităţi inimaginabile) ale conflagraţiilor mondiale, revoluţiilor, totalitarismelor, ateismelor, consumerismelor, indiferentismelor, fanatismelor şi ororilor celor mai atroce din istorie, este pe deplin plauzibil ca mesajul adresat oamenilor de Dumnezeu prin Cuviosul Siluan să fie într-adevăr, cum spunea părintele Sofronie în cartea sa despre el, ultimul cuvânt. Dacă nu va regăsi urgent „smerenia lui Hristos” şi „iubirea de vrăjmaşi”, umanitatea nu va putea evita colapsul violenţei generalizate ori al automacerării spirituale, morale, şi în cele din urmă şi fizice. Dacă singură nu poate, n-are voie să iasă din iad, în schimb „cu iadul pe iad călcând” ea poate însă afla calea ce schimbă iadul deznădejdii absolute, al întunericului şi al morţii spirituale veşnice în iadul asumat şi învins la Înviere prin smerenia, lumina şi iubirea lui Hristos.

408

Pr. Prof. Dumitru Popescu114

Pentru Biserica lui Hristos orice tentativă a omenirii de a construi un paradis fără Dumnezeu, de la turnul Babel până la consumismul contemporan, e sortită eşecului. Ea nu poate genera decât, cel mult, un supermarket bine aprovizionat.

În Epistola către romani (cap. 1), creionând tabloul moravurilor antice, Sfântul Pavel dezvăluia însă ca nefiresc ceea ce omul căzut consideră a fi normal şi dintotdeauna. Mai mult, a mărturisit că singurul criteriu axiologic e Hristos, Dumnezeu înomenit şi om îndumnezeit, aşa cum avea să spună mai târziu Sfântul Maxim, scopul şi măsura (criteriul) tuturor făpturilor (cf. Răspunsuri către Talasie, 60).

Predica Bisericii trebuie astăzi să dezvăluie societăţii şi culturii dominate de ceea ce se cheamă vitalism neopăgân, că actuala stare de lucruri nu e nici normală şi nici de la început, că e condiţia căderii, a vieţii întru moarte. Cu alte cuvinte, împreună cu Domnul, Capul şi învăţătorul ei, Biserica trebuia să „vădească lumea de păcat” (Ioan, 16, 8), să mărturisească, să arate „că tot ce

114 Pr. Prof. Dumitru Popescu, Doru Costache, Introducere în Dogmatica Ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti, 1997, pag. 153-154.

409

este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”, din firescul nefirescului, din cădere, şi că „lumea trece o dată cu pofta ei, dar că numai cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (I Ioan, 2, 16-17).

Această predică nu vizează, de aceea, numai rememorarea stării primordiale, ci şi evenimentul căderii ca început al nefirescului.

Aurel P. Savin115

Scopul acestei cărţi nu este să stârnească curiozitatea cititorilor, ci mai ales să-i prevină de primejdia în care se găsesc, să-i deştepte, prin conţinutul ei creştin, din letargia şi din inconştienţa lor de azi.

În zilele noastre se repetă, cu împietrire în păcat, starea de lucruri premergătoare Potopului lui Noe. Azi nu suntem numai ignoranţi, ci, mai ales, prin sarcasm, vădim acelaşi duh satanic ce va rodi şi pe acei „hristoşi” mincinoşi, care vor face semne şi minuni atât de mari încât să ne înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi, toate acestea spre încântarea lui Antihrist… Pentru că puternicei chemări la mântuire îi întoarcem spatele, preferăm

115 Din „Pledoaria” cărţii Pr. Petre Chiricuţă, Parusia sau despre A Doua Venire, Fundaţia Anastasia, 2001, pag. 5-6, 10-11.

410

faţa crispată a unei lumi corupte şi mizerabile, a cărei mască politicoasă şi prevenitoare ascunde, de fapt, o nepăsare înveninată de ură… Însă, citirea acestei cărţi îţi pune la îndemână înţelepciunea Bisericii, în care vei găsi harul de a te putea întări în lupta cu păcatul! Şi atunci, autorul, ca şi editorul, la fel vor zice: „Mulţumim Ţie, Doamne!”…

Sfinţii Părinţi vorbesc de o Judecată pe care o va face Hristos îndată după cea de-a doua Venire a Lui şi după învierea morţilor, într-o atmosferă de mare solemnitate. Criteriul Judecăţii va fi: practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care îşi are temelia fermă în a-L vedea pe Dumnezeu în fiecare om, în înţelegerea semenului ca chip al lui Dumnezeu.

Faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumnezeire a umanului. Iar suprema apropiere a lui Dumnezeu de oameni, deci „suprema revelare a lui Dumnezeu în Hristos, ca şi suprema slavă a umanităţii Lui şi a tuturor drepţilor se arată în starea de continuă înălţare a noastră prin Judecată” (Dumitru Stăniloae, Dogmatica, vol. III, pag. 442).

Iubirea este scara suişului nostru către frumuseţea fericirii evanghelice, iar această iubire este „admiraţia înţeleptului şi mirarea zeilor” în care stă tot secretul păcii şi al veşniciei.

411

Pr. Lector Univ. Nechita Runcan116

Având în vedere importanţa lucrării caritative în Biserică, preoţii devin slujitorii sau administratori ai Sfintelor Taine, ei înşişi săvârşitori ai milei creştine, în pofida tuturor greutăţilor din viaţă. Chiar dacă ar exista doar un singur om între păstoriţii preotului care se luptă greu cu sărăcia şi mizeria, inima preotului trebuie să sângereze de durere. Sfântul Ioan Gură de Aur se plângea într-una din omiliile sale (Omilia 84) că preoţii sunt atât de ocupaţi cu administrarea averii bisericeşti, încât nu le mai rămâne timp să se ocupe de lucrarea samariteană sau caritativă. Despre Sfântul Grigorie cel Mare, ierarhul Romei, se spune că într-o zi voind să slujească Sfânta Liturghie a fost înştiinţat că pe străzile Romei a murit de foame un cerşetor. Atunci marele ierarh, la auzul acestei ştiri a părăsit altarul, şi-a dezbrăcat veşmintele şi apoi a zis: „Se poate ca în oraşul meu să moară de foame un om şi eu să nu ştiu nimic?”. În acea zi Sfântul Grigorie s-a simţit nevrednic să stea în faţa Sfântului Altar spre a săvârşi Sfânta Jertfă Euharistică. Cu adevărat, un gest vrednic de un preot! Căci cine are mai des prilej să săvârşească lucrarea caritativă decât preotul?!? Mereu, el întâlneşte lipsa şi mizeria sub toate aspectele: la patul bolnavului, în şcoală, în închisoare, în spitale, în scaunul de spovedanie, în

116 Pr. Lector Univ. Nechita Runcan, Cuvinte de învăţătură creştină, Editura Europolis, Constanţa, 1996, pag. 47-49.

412

familii sărace, la azile de bătrâni, părăsiţi de dragostea familiei, în casele văduvelor împovărate de durere şi griji. Deci suferinţa trupească şi morală îl întâmpină pe preot la orice pas, în fiecare zi. Iată de ce lucrarea caritativă, sau opera samariteană nu poate fi separată de misiunea preoţească. Clerul are valoare în măsura în care împărtăşeşte dragoste.

Sfânta Scriptură ne oferă atâtea exemple de milostenie şi ne îndeamnă, prin glasul Mântuitorului „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor… Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pământului” (Matei 5, 13-14).

În Noul Testament, dragostea faţă de aproapele nu este separată de dragostea faţă de Dumnezeu. Porunca cea nouă a dragostei trebuie tradusă în viaţa activă a fiecărui creştin, căci credinţa poate creşte numai dacă devine lucrătoare prin fapte bune. Fapta creştină este cea mai destoinică predică pentru câştigarea sufletelor credincioşilor. Edificatoare, în acest sens, sunt cuvintele Sfântului Justin Martirul şi Filosoful: „Cei cu bună stare dăruiesc din ale lor cât voiesc. Darurile astfel adunate se încredinţează conducătorului (episcopului sau preotului) care distribuie din aceste ajutoare văduvelor şi orfanilor sau acelora care în urma unei boli sau din alte pricini au ajuns în strâmtorare,precum şi celor din închisori şi călătorilor”. Sfântul Clement Alexandrinul explică rostul milosteniei astfel: „Viaţa întreagă a creştinului este o sărbătoare, o neîntreruptă jertfă de rugăciune, de laudă, de mulţumire şi de milostenie”. Sufletele în care locuia

413

cu adevărat Hristos nu puteau rămâne pasive la vederea mulţimii de oropsiţi ai vieţii: flămânzi şi goi, bolnavi şi suferinzi, care se adunau în preajma Bisericii. Făcând referire la toţi aceştia, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „M-am ridicat azi să vă vorbesc despre un lucru drept şi folositor vouă. Săracii oraşului nostru sunt cei care m-au silit să vorbesc despre acest lucru. Şi m-au silit nu prin cuvinte de rugăciune şi nici prin hotărârile pe care le-ar fi luat la vreo întrunire de-a lor, ci prin priveliştea dureroasă pe care ei o oferă trecătorilor. Grăbindu-mă să vin la voi, cum treceam pe străzile strâmte şi prin pieţele mari, am văzut stând şi cerşind mulţime mare de năpăstuiţi: orbi, ciungi, oameni acoperiţi de răni, şi am înţeles că ar fi cea mai mare, cea mai îngrozitoare împietrire a inimii să nu vă vorbesc despre ei, făcând apel la dragostea voastră”. Sfântul Grigorie de Nazianz adaugă: „până eşti sănătos şi bogat, ajută pe cei lipsiţi. Fii celor nenorociţi Dumnezeu, imitând milostenia lui Dumnezeu!”.

Ajungem la concluzia că Biserica este, în esenţa sa, cea mai ideală asociaţie a dragostei. Convinşi de acest adevăr, să facem cu toţii preoţi şi mireni ca fiecare parohie să devină, în cel mai autentic înţeles al cuvântului, o instituţie a dragostei. Realizând această operă samariteană ne achităm de o înaltă misiune ce ne-a fost încredinţată.

414

O minune a Sfântului Nicolae117

În oraşul Kuibâşev trăia o familie: o mamă evlavioasă şi fiica ei, Zoia. În seara ajunului Anului Nou (31 decembrie) 1956, Zoia a invitat şapte prietene de-ale ei şi tot atâţia tineri la cină şi dans. Atunci era postul Crăciunului şi mama Zoiei o rugase pe aceasta să nu dea petrecere cu dansuri şi mâncăruri, dar fata a rămas neclintită în hotărârea ei. În seara aceea, mama ei s-a dus la Biserică să se roage.

S-au adunat invitaţii, dar logodnicul Zoiei nu venise încă. Numele lui era Nicolae.

Fetele şi băieţii s-au împărţit în perechi şi au început dansul. Zoia a rămas singură. Din prosteală, fără să se gândească mult, a luat din perete icoana Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi a zis:,,Îl voi lua pe acest Nicolae şi voi merge să dansez cu el”, fără să le asculte pe prietenele ei care au sfătuit-o să nu facă acest lucru hulitor, dar Zoia a răspuns cu îndrăzneală: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!”.

A început să danseze, s-a învârtit de două ori, când în cameră s-a făcut deodată un zgomot înfricoşător, o vijelie, şi a strălucit o lumină orbitoare ca fulgerul.

117 Viaţa după moarte noi mărturisiri cutremurătoare, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 69-74. Un eveniment adevărat petrecut în anul 1956, care a cutremurat şi a adus la pocăinţă sute de oameni din oraşul Kuibâşev (astăzi Samara), din Rusia Sovietică.

415

Petrecerea s-a preschimbat în groază şi frică. Toţi au plecat din cameră înspăimântaţi. Numai Zoia stătea nemişcată, cu icoana sfântă lipită de piept, încremenită şi îngheţată ca marmura. Medicii care au sosit repede, nu au putut-o face să-şi revină, cu toate străduinţele lor. Acele seringilor s-au strâmbat şi s-au rupt în trupul ei ca de marmură! Au vrut să o transporte la spital, dar nu au putut să o mişte din locul ei. Ca şi când picioarele i-ar fi fost pironite în podea. Dar inima îi bătea! Zoia era vie. Însă nu mai putea nici să mănânce, nici să bea…

Când mama ei s-a întors şi a văzut ce s-a întâmplat, a căzut în leşin şi au dus-o la spital de unde a ieşit peste câteva zile.

Credinţa ei în mila lui Dumnezeu şi rugăciunile fierbinţi pentru iertarea nefericitei sale fiice, i-au înnoit cu harul lui Dumnezeu puterile acesteia.

Zoia şi-a venit în simţiri, şi cu lacrimi în ochi, a cerut iertare şi ajutor.

În primele zile casa Zoiei era înconjurată de mulţime de lume: credincioşi veniţi de departe, curioşi, medici şi feţe duhovniceşti. Dar foarte repede, la ordinul autorităţilor, casa a fost închisă pentru vizitatori. Doi poliţişti străjuiau, schimbându-se la fiecare opt ore. Unii dintre ei, tineri încă (28-30 de ani), se albeau de frică atunci când o auzeau pe Zoia în fiecare noapte, scoţând ţipete înfiorătoare.

Noapte de noapte, lângă ea se ruga mama ei.

roagă-te, mamă! Roagă-te că pier pentru păcatele mele! Roagă-te! striga Zoia.

416

A fost înştiinţat şi patriarhul de toate cele întâmplate şi l-au rugat să facă rugăciuni pentru însănătoşirea Zoiei. Patriarhul a răspuns: cel care a pedepsit-o, acela o va milui!

Între persoanele cărora le era îngăduit de aici înainte să o viziteze pe Zoia erau:

1. Un vestit profesor de la medicină care a venit de la Moscova. Acesta a adeverit că inima nu a încetat să-i bată.

2. Preoţii care au fost chemaţi de mama ei pentru a-l lua pe Sfântul Nicolae din mâinile Zoiei. Dar nici aceia nu au putut dezlipi icoana din mâinile înmărmurite ale ei.

3. Ieromonahul Serafim din pustia Glinsk, care a venit la Kuibâşev de sărbătoarea Crăciunului şi a săvârşit aghiazma şi a sfinţit icoana. Apoi a zis: „Acum trebuie să aşteptăm vreun semn de Paşte! Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că se apropie sfârşitul lumii!”, arătând prin cuvintele acestea credinţa lui adâncă într-o minune.

4. Mitropolitul Nicolae care, de asemenea, a citit Paraclisul şi a zis: „Să aşteptăm o nouă minune la Paşte!”, repetând vorbele evlaviosului ieromonah.

În ajunul sărbătorii Buneivestiri (care în anul acela a căzut în sâmbăta din săptămâna a treia de post), de paznicii Zoiei s-a apropiat un părinte bătrân118 şi i-a rugat să-i îngăduie s-o vadă pe fată. Dar paznicii au refuzat să-l lase să intre. A venit părintele în ziua următoare, dar nici paznicii aceia

118 Sfântul Ierarh Nicolae.

417

nu i-au dat voie. A treia oară, la o zi după Bunavestire, paznicii l-au lăsat să intre. Straja a auzit cu câtă blândeţe a vorbit cu Zoia, când a intrat: „Aşadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”.

A trecut un timp şi când paznicii au vrut să-l scoată afară pe părinte, el nu era în cameră…

Toţi erau siguri că acela a fost însuşi Sfântul Nicolae. Aşa a rămas Zoia în picioare vreme de patru luni (128 de zile), exact până la Paşti, care în acel an a căzut pe 23 aprilie (6 mai după noul calendar).

În noaptea strălucitei Învieri a lui Hristos, Zoia a început să strige neobişnuit de tare:

rugaţi-vă!

Paznicii de noapte s-au înfiorat şi au întrebat-o:

de ce strigi aşa de înfricoşător?

Răspunsul a fost:

e groaznic! Arde pământul! Rugaţi-vă! Lumea întreagă piere pentru păcatele ei, rugaţi-vă!

Din clipa aceea Zoia a început să revină la normal, muşchii au început să i se înmoaie şi să lucreze. Au aşezat-o pe o saltea dar ea continua să strige şi să-i cheme pe toţi la rugăciune pentru lumea ce piere în păcate, pentru pământul ce arde din cauza fărădelegilor ei.

cum de ai rămas în viaţă până acum? Cine te-a hrănit? au întrebat-o.

porumbeii, porumbeii m-au hrănit, a fost răspunsul ei. De aici s-a văzut limpede că a primit milă şi iertare de la Dreapta Domnului Atotputernic. Domnul a iertat păcatele Zoiei prin prezenţa

418

Sfântului Nicolae făcătorul de minuni, şi datorită chinurilor grele ale statului în picioare timp de 128 de zile.

Toate aceste evenimente i-au cutremurat pe locuitorii din Kuibâşev şi din satele învecinate. Mulţi oameni, văzând minunea, auzind ţipetele şi rugăminţile ei de a se ruga pentru oamenii care pier din cauza păcatelor lor, şi-au regăsit credinţa în Dumnezeu. S-au întors în Biserică pocăindu-se. Cei care nu purtau cruce au început să poarte în acea vreme când numai pentru acest lucru puteau să plătească cu viaţa lor. S-au întors la Dumnezeu atât de mulţi încât cruciuliţele din biserici nu au ajuns pentru toţi cei care au cerut.

Poporul a cerut cu frică şi lacrimi iertarea păcatelor, repetând cuvintele Zoiei: „E groaznic, arde pământul, pierim pentru păcatele noastre! Oamenii pier din cauza fărădelegilor lor!”.

A treia zi de Paşti, Zoia a plecat la Domnul, după ce a îndurat chinul greu al statului în picioare în faţa Domnului, vreme de 128 de zile, pentru iertarea păcatelor ei. Sfântul Duh a ţinut-o în viaţă tot acest timp pentru ca sufletul ei să învieze din moartea păcatului şi, în ziua cuvenită, să primească trup pentru viaţa veşnică. După cum, de altfel, o spune chiar numele ei: Zoia (viaţă).

Comentariu (al originalului rusesc): În presa sovietică din acea vreme, cazul Zoiei a fost viu comentat. Răspunzând scrisorilor sosite la redacţia unui ziar vestit, un om de ştiinţă a susţinut că

419

întâmplarea Zoiei a fost adevărată, dar totodată a anunţat că este o formă de acompsie necunoscută încă de ştiinţă. În mod sigur, această afirmaţie nu este adevărată deoarece mai târziu s-a văzut că, în cazul acompsiei, nu există o astfel de împietrire a pielii, încât medicii să nu poată face injecţii bolnavului. În al doilea rând, pe Zoia nu au putut-o transporta; aceasta a stat în picioare, şi desigur, mai mult decât poate îndura un om obişnuit. În al treilea rând, boala în sine nu îl întoarce pe om la Dumnezeu şi nu aduce dezvăluiri din cer, pe când în cazul Zoiei, mii de oameni şi-au regăsit credinţa în Dumnezeu şi şi-au arătat credinţa pe faţă, s-au botezat şi au trăit creştineşte. Nu numai că au crezut că există Dumnezeu, dar au devenit şi creştini. Din aceasta reiese evident că nu a fost vorba de o simplă boală, ci de o iconomie dumnezeiască. Dumnezeu a întărit în mod vădit credinţa pentru a-i scăpa pe oameni de păcatele lor şi de pedepsele provenite din acestea.

(Din periodicul „Sfântul Grigorie”, nr. 21 din 1996, al Mănăstirii Grigoriu, Sfântul Munte Athos).

Partea a doua

420

Texte ziditoare de suflet

421

Sfântul Ierarh Nifon al Constantianei119

(sec. al IV-lea)

Milostenia

Odată, cum mergeam cu Sfântul Nifon prin piaţa oraşului, văd la dreapta mea un om care aştepta ceva. Veneau după el mulţi săraci cerându-i ajutor. Iar el, făcându-se că-i alungă, le punea repede în mână milostenia sa. Aşa se ascundea de oameni. Cum l-am observat, l-am tras de mână pe Cuviosul şi i-am spus despre virtutea acestui om. Iar el, mi-a zis:

Este mare înaintea lui Dumnezeu. Îl cunosc, pentru că de multe ori m-am întâlnit cu el. Apoi, după câteva zile iarăşi l-am întrebat despre această virtute şi el mi-a povestit despre această stranie minune:

„Eram copil, cam de 12 ani, mi-a zis el şi m-am dus la biserica Sfântului Apostol Toma, să mă rog. Aici am găsit un preot învăţând poporul şi, între altele, a vorbit şi despre milostenie. Zicea că cel ce dă milostenie la săraci este ca şi cum ar pune în mână Domnului ceea ce dăruieşte. Când am auzit

119 Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pag. 59, 81.

422

acest cuvânt m-am mirat şi am judecat pe omul lui Dumnezeu, zicând că este mincinos. Pentru că, gândeam, de vreme ce Domnul este în ceruri de-a dreapta Tatălui, cum poate să fie pe pământ ca să ia ceea ce dăm la săraci.

Deci, pe când mergeam şi mă gândeam la cele auzite, văd din întâmplare un sărac zdrenţăros care avea deasupra capului lui, o, minune, chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum mergea săracul, s-a întâlnit cu un om milostiv, care i-a dat o bucată de pâine. Dar când acel iubitor de săraci a întins mâna sa către cerşetor, a întins şi Domnul din icoană mâna Sa, a luat pâinea şi a mulţumit, apoi a dat-o săracului. Însă nici acesta, nici cel milostiv nu au văzut nimic. M-am minunat şi am crezut. De aici ştiu că cel ce dăruieşte fraţilor celor nevoiaşi, pune darul Său cu adevărat în mâinile lui Hristos. Această icoană a lui Hristos o văd deasupra tuturor săracilor şi de aceea mă străduiesc să fac cât pot milostenie, care atât de mult îi place Domnului”.

Despre puterea Smereniei

spune-mi, Părinte, de ce ai făcut aceasta şi te-ai smerit în faţa unui animal?

pentru ca să înveţi puterea tainică a smereniei şi că acesta este toiagul cel mai mare al lui Dumnezeu. Când ne smerim faţă de toţi şi ne socotim pe noi înşine foarte păcătoşi, ca gunoiul, atunci coboară din cer acest toiag şi ne stă în ajutor, zdrobind pe vrăjmaşii noştri, pe cei ce ne urăsc, pe

423

diavoli, pe fiare, totul. Dar când începem să ne îngâmfăm, să ne umplem de mândrie, de slavă deşartă, atunci toiagul se întoarce asupra capului nostru şi ne loveşte, ca să ne pocăim şi să dobândim inimă înfrântă şi duh umilit.

Sfântul Cuvios Xenofont120

Sfântul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credinţa, binecuvântarea şi cu paza cea osârdnică a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria şi neamul său bun, dar mai ales slăvit pentru obiceiurile şi pentru lucrurile cele bune; pentru că pe cât era de înalt cu slava, pe atât era de smerit cu mintea, neînălţându-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci îşi ascundea lui comoară în cer, trimiţând acolo înainte bogăţiile sale, prin mâinile săracilor.

Apoi avea ca soţie pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, şi în toate de un obicei cu dânsul, cu care vieţuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile şi îndreptările Domnului, fără de prihană.

120 Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pag. 533-535.

424

Cu ea a născut doi fii, pe Ioan şi pe Arcadie. Şi i-au crescut în învăţături bune, nu numai în înţelegerea cărţii, ci şi în frica lui Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, învăţându-i la toată fapta bună; pentru că doreau, ca nu numai averilor lor să-i aibă moştenitori, ci mai ales să fie următori vieţii lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit (Beirut), cetatea Feniciei, ca să înveţe elineasca înţelepciune, căci în acea vreme era acolo o vestită învăţătură.

Deci, acolo petrecând la învăţătură câtăva vreme, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, şi aştepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit (Beirut) la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor şi poruncindu-le ca degrabă să vină acasă până ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, şi astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvântare cea de pe urmă şi să fie şi ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, şi văzându-i tatăl lor, s-a veselit şi i s-a uşurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să şadă lângă patul său, a început a-i învăţa, zicându-le: „Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfârşitul vieţii mele, iar,voi, dacă mă iubiţi pe mine, tatăl vostru, să faceţi cele ce vă învăţ: întâi să vă temeţi de Dumnezeu şi viaţa voastră s-o îndreptaţi după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deşartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veţi avea viaţa mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuinţă alt

425

învăţător; căci învăţătura cea din casă prin cuvinte şi închipuită prin fapte, mai folositoare este decât învăţătura cea din afară.

Deci, ştiţi cum am vieţuit până acum, în toată cucernicia şi dreptatea inimii mele, cum de toţi am fost cinstit şi iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blândeţile şi bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărât pe cineva, nici am clevetit, nici am urât, nici m-am mâniat în zadar, nici am vrăjmăşit pe cineva, ci pe toţi i-am iubit, cu toţi am vieţuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara şi dimineaţa; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mâhnit, ci pe fiecare cu cuvântul şi cu lucrul l-am mângâiat, pe cei ce sunt în temniţă i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulţi robiţi am răscumpărat şi liberi i-am lăsat, şi precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău şi viclean, aşa şi ochilor mei le-am pus aşezământ ca să nu caute la frumuseţe străină, nici să o poftească pe dânsa.

Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar şi cu dânsa numai atâta am fost împreună până ce v-am născut pe voi, iar după naştere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim şi ne-am păzit până acum în curăţia trupească pentru Domnul.

Deci, urmaţi, o! fiilor, vieţii părinţilor, urmaţi credinţei, răbdării şi blândeţilor noastre şi aşa vieţuiţi, ca să plăceţi lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiţi mulţi ani. La săraci să dăruiţi milostenie, pe văduve şi pe sărmani

426

să-i ajutaţi, pe bolnavi şi pe cei din temniţă să-i cercetaţi şi pe cei năpăstuiţi şi cu nedreptate osândiţi să-i izbăviţi; şi să aveţi pace cu toţi. Prietenilor voştri să fiţi credincioşi, iar vrăjmaşilor bine să le faceţi, nerăsplătindu-le rău pentru rău.

Către toţi să fiţi buni, blânzi, iubitori şi smeriţi; curăţia voastră cea sufletească şi trupească s-o feriţi neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu şi mănăstirilor bine să le faceţi, pe preoţi şi pe monahi să-i cinstiţi, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitaţi pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăţi, prin munţi, în peşteri şi în prăpăstiile pământului, ci să le daţi cele de trebuinţă. Pe cei săraci să-i hrăniţi din destul, că nu vă veţi lipsi. Căci ştiţi aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deşi multe se puneau înaintea săracilor.

Rugaţi-vă adeseori şi la învăţăturile săracilor luaţi aminte. Maicii voastre să-i daţi cuvenita cinste, şi s-o ascultaţi, totdeauna voia făcându-i, şi niciodată porunca Domnului să n-o lepădaţi; cu slugile să fiţi milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsaţi, dându-le hrana şi cele trebuincioase lor până la sfârşit; precum m-aţi văzut pe mine făcând, aşa şi voi să faceţi, căci vă veţi învrednici cinstei şi slavei sfinţilor. Şi să vă aduceţi aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta şi slava ei întru nimic va fi. Fiilor, poruncile Domnului şi ale mele să le păziţi, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi”.

427

Acestea auzindu-le Ioan şi Arcadie, au plâns şi ziceau: „Să nu ne laşi pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ţi facă parte să mai petreci puţin cu noi; căci ştim că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Şi de foarte multă trebuinţă este nouă celor tineri viaţa aceea, ca desăvârşit să ne povăţuieşti pe noi la lucruri bune şi singur să rânduieşti pentru viaţa noastră, precum se cade”. Iar tatăl suspinând şi lăcrimând, a zis: „De când m-a cercetat Dumnezeu cu această boală şi m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta şi mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinereţile voastre să-mi dea mie ca puţin să mai petrec aici, până ce vă voi vedea în toate desăvârşiţi“.

În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredinţare, prin vis, cum că Dumnezeu îi porunceşte ca încă să mai fie în viaţa aceasta; şi a spus despre aceasta soţiei sale şi fiilor, şi toţi s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, şi a zis fiilor săi: „Fiilor, mergeţi ca să vă sfârşiţi învăţătura voastră, şi sfârşind-o, degrabă să vă întoarceţi ca să vă însoţesc cu nunta cea legiuită“. Punându-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuinţă, i-au pornit iarăşi la Berit (Beirut).

428

Sfântul Maxim Mărturisitorul121

(580-662)

Despre Maica Domnului122

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetăţii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi şi pe monahii cei mai cinstiţi, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că huleşte pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat Cuviosul şi li s-a închinat până la pământ, cinstind feţele lor. La fel şi ei s-au închinat Sfântului şi au şezut toţi. Atunci un bărbat din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândeţe şi cu cinste a grăit către sfântul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinţia ta, cum că nu mărturiseşti pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta şi cea de o fiinţă Treime, ca să ne spui adevărul, şi vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine“.

121 Vieţile Sfinţilor pe luna ianuarie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, pag. 434.

122 Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost cel mai mare apărător al doctrinei Hristologice ortodoxe din sec. al VII-lea. Hristologia Sfântului Maxim a stat la baza definiţiei doctrinare a Sinodului al VI-lea Ecumenic (681), privind erezia monotelistă. Pentru a fi denigrat şi discreditat i s-a adus, printre alte învinuiri nedrepte, şi pe aceea că huleşte pe Maica Domnului.

429

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, şi iarăşi sculându-se, mâinile spre cer ridicându-şi, a strigat cu glas mare şi cu lacrimi: „Cela ce nu mărturiseşte pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, şi pe cea mai sfântă şi fără de prihană, şi decât toate mai cinstită, cum căci cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea de o fiinţă şi mai presus de fire şi de la toate puterile cereşti; cum şi de la ceata sfinţilor apostoli şi a proorocilor şi de la mulţimea cea fără de sfârşit a mucenicilor, şi de la tot duhul cel drept, care întru credinţă s-a sfârşit acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Sfântul Dimitrie al Rostovului123

(1651-1709)

Maica milostivirii

Pe cel ce se căieşte, Dumnezeu e gata să-l ierte. Însă pentru aceasta, îl înduplecă Maica Lui.

123 Sfântul Dimitrie al Rostovului, Viaţa şi omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pag. 27-29.

430

Un păcătos şi-a rânduit ca pravilă în fiecare zi să se roage de câteva ori către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, repetând cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har”. Odată, pregătindu-se să meargă la lucrul său lumesc, s-a îndreptat către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca, mai înainte, să se roage după obiceiul său, iar apoi să meargă la lucrul său. Şi iată, când a început să se roage după obicei, deodată l-a cuprins frica mai presus de firea sa, vede cum chipul de pe icoană se mişcă şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i se arată vie împreună cu Fiul Său, pe Care Îl ţine în preacuratele ei mâini…

Pruncului dumnezeiesc i se deschiseseră răni pe mâini, pe picioare şi pe coastă şi din răni curgea sângele în şiroaie, exact ca pe cruce…

Văzând acest lucru, păcătosul s-a îngrozit şi a strigat:

„O, Doamne! Cine a făcut aceasta?”.

Maica Domnului i-a răspuns: „Tu şi ceilalţi păcătoşi; voi Îl răstigniţi din nou pe Fiul Meu cu păcatele voastre, ca iudeii”.

Atunci păcătosul a izbucnit în plâns şi a spus: „Miluieşte-mă, o, Maica milostivirii!”.

431

Iar Ea a răspuns: „Voi mă numiţi pe mine Maica milostivirii, dar prin faptele voastre mă batjocoriţi şi mă supăraţi”.

„Nu, Stăpână!, a strigat păcătosul. Să nu fie aceasta! Să nu biruiască răutatea mea bunătatea ta nespusă şi milostivirea ta! Tu Singură eşti nădejdea şi mijlocitoarea tuturor păcătoşilor! Fie-ţi milă, Maică Bună! Roagă-L pentru mine pe Fiul tău şi Făcătorul meu!”.

Atunci Preamilostiva Maică a început să Îl roage pe Fiul Său, zicând: „Fiul meu cel bun! Pentru iubirea mea, miluieşte-l pe acest păcătos!”.

Iar Fiul a răspuns: „Să nu te superi, Maica Mea, că nu te voi asculta. Şi Eu L-am rugat pe Tatăl să ia de la Mine paharul suferinţelor şi El nu M-a ascultat”.

Maica Domnului a spus: „Adu-ţi aminte, Fiule, de sânii cu care Te-am hrănit şi iartă-l!”.

Însă Fiul a răspuns: „Şi a doua oară L-am rugat pe Tatăl să-Mi ia paharul şi El nu M-a ascultat”.

Maica Domnului iarăşi a spus: „Adu-Ţi aminte de durerile mele, pe care le-am îndurat alături de Tine când Tu erai pe cruce cu trupul, iar eu eram sub cruce şi inima mi-era rănită, căci trecuse sabia prin sufletul meu!”.

Iar Fiul a răspuns: „A treia oară L-am rugat pe Tatăl să ia paharul, însă El nu a binevoit să Mă asculte”.

Atunci Maica Domnului s-a ridicat, L-a aşezat alături pe Fiul ei şi a vrut să se arunce la picioarele Lui…

432

„Ce vrei să faci, o, Maica Mea?”, a strigat

Fiul.

„Voi sta a răspuns ea la picioarele Tale împreună cu acest păcătos până când îi vei ierta păcatele!”.

Atunci Fiul a spus: „Legea îi porunceşte oricărui fiu să-şi cinstească mama, iar dreptatea cere ca dătătorul legii să fie şi împlinitorul legii. Eu sunt Fiul tău. Tu eşti Maica Mea şi Eu trebuie să te cinstesc, împlinind ceea ce Mă rogi: fie după dorinţa ta! Acum se iartă acestui om păcatele de dragul tău! Iar ca semn al iertării, se vor închide rănile Mele!”.

Păcătosul s-a ridicat tremurând, s-a atins bucuros cu buzele de preacuratele răni ale Mântuitorului şi abia atunci şi-a venit în fire. Când vedenia s-a terminat, el a simţit în inima sa şi frică şi bucurie. Apropiindu-se de icoana Maicii Domnului, el i-a mulţumit şi a rugat-o ca, aşa cum a văzut în vedenie bunătatea Domnului că l-a iertat, tot aşa şi în veacul viitor să nu fie lipsit de această milă. Şi de atunci el şi-a îndreptat viaţa sa şi a început să trăiască în chip plăcut lui Dumnezeu.

„Ia aminte încheie această povestire Sfântul Dimitrie de Rostov la grija, pe care o are Ocrotitoarea noastră pentru iertarea păcatelor noastre!”. Slavă milostivirii ei, slavă bunătăţii ei nespuse, slavă bogăţiei binefacerilor ei acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

433

Sfântul Tihon din Zadonsk124

(1724-1783)

Despre nădejde

Numele lui Dumnezeu este proslăvit prin nădejdea lipsită de îndoială în El, că astfel arătăm că Dumnezeu este Adevărat, care a făgăduit să izbăvească; Atotputernic, care poate să mântuiască; Preaînţelept, care ştie cum să mântuiască; şi Bun, care vrea să-i mântuiască pe cei ce nădăjduiesc în El. Şi astfel, prin nădejdea lipsită de îndoială în Dumnezeu mărturisim adevărul, atotputernicia, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Şi astfel, dându-I lui Dumnezeu ceea ce Îi este propriu, Îi dăm şi slava Lui. „Cea mai mare slavă şi cinste”, grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, „că nădăjduim în puterea Lui, chiar dacă asta pare a se împotrivi stării de lucruri pe care o vedem cu ochii cei trupeşti. Şi de ce te minunezi că îi dăm mare cinste lui Dumnezeu dacă nu ne îndoim de El? Şi oamenii asemenea nouă socot că au parte de mare cinste din partea noastră atunci când nu ne îndoim, ci credem în făgăduinţele lor, în care ei ne înfăţişează ceva vremelnic şi stricăcios” (Omilia 39 la Facere).

124 Sfântul Tihon din Zadonsk, Îndatoririle creştinului faţă de Dumnezeu, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pag. 144.

434

Stareţa Taisia125

(1840 – 1915)

Despre ascultare126

Ce este ascultarea? În înţelesul obişnuit al cuvântului, ascultarea înseamnă să te supui voii altuia. Porunca ascultării este, de-a lungul vremii, prima şi cea mai veche poruncă, căci încă pe când erau în Rai, în starea lor originară de curăţie, protopărinţii noştri au primit porunca ascultării să nu guste din rodul unui pom anume. Neascultarea acestei porunci le-a adus moartea.

În ceea ce priveşte viaţa monahală, cuvântul „ascultare” are un înţeles strict şi foarte cuprinzător. Ea cuprinde nu doar sensul obişnuit de împlinire a poruncilor, ci şi a celor mai înalte virtuţi monahale care constau în lepădare de sine necondiţionată şi neîncredere în sine adică supunerea desăvârşită a voii proprii faţă de voinţa unui îndrumător. Voinţa sau, ceea ce este acelaşi lucru, libertatea, este averea preţioasă fiecărui om, dată lui de Însuşi Dumnezeu. Exact această mult iubită libertate o pun pentru totdeauna pe altar, oferind-o de bunăvoie ca jertfă Domnului, cei

125

Stareţa Taisia, „Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos”, ediţia a II-a, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, pag. 35-37

126 Stareţa Taisia a fost fiică duhovnicească a Sfântului Ioan de Kronstadt.

435

care îmbrăţişează calea vieţii monahale. Vai, câte necazuri, câte nevoinţe îl costă câteodată această jertfă pe ucenicul cu adevărat ascultător! Iar aceasta a învăţat-o cel ce a petrecut câţiva ani în tăierea desăvârşită a propriei sale voi, în supunerea necondiţionată faţă de voia altuia. Însă pe de altă parte a gustat şi a aflat din experienţă cum că jugul Domnului este bun şi povara sa este uşoară (Matei 11, 30).

„Nu sunt martiri doar cei ce acceptă moartea pentru credinţa lor în Hristos”, zice Sfântul Isaac Sirul (sec. VI), „ci şi cei care mor pentru ţinerea poruncilor sale.” Adevăratul ucenic este mort în faţa voii, a dorinţelor şi a minţii sale, adică mortvicleniei şi zăbovirii cu minte împotrivitoare asupra a ceea ce i s-a poruncit. El poate îndrăzni să exclame împreună cu Apostolul: Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20), Care Însuşi S-a făcut ascultător până la moarte (Fil. 2,8); Pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis (Ioan 5, 30). Şi Care, în clipele zdrobitoare dinaintea pătimirii pe Cruce, când a căzut cu faţa la pământ (Matei 26, 39) rugându-Se Tatălui Ceresc, când sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ (Luca 22, 44), a fost ascultător cu adevărat faţă de Tatăl Său (Mat. 26, 39) zicând: nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Luca 22, 42). Sfântul Ioan Scărarul, adresându-se începătorilor spunea: „Voi, cei ce trăiţi în ascultare, sunteţi ucenici următori lui Hristos! Aflaţi că drumul pe care l-aţi ales este cel mai scurt şi mai nerătăcitor spre Împărăţia cerurilor. Cu picioarele neudate treceţi prin mare, căci

436

o străbateţi înot nu prin propriile voastre mădulare, ci susţinuţi de mâinile celor ce vă conduc pe voi! De bunăvoie v-aţi vândut robi şi, cu preţul acestei sclavii, cumpăraţi-vă libertatea veşnică.” Preamărind mai departe virtutea ascultării, continuă: „ Ascultarea e lepădarea totală de sufletul tău, plutire fără de primejdii pe mare, călătorie ce se face dormind, netemere de moarte, înmormântarea voii, moarte de bunăvoie şi învierea smereniei”. „Fii mort vieţii tale, ca să fii viu după moartea ta” exclamă un alt Părinte purtător de Duh (Sfântul Isaac Sirul).”

Cuviosul Siluan Athonitul127

(1866-1938)

Despre Maica Domnului

Sufletul meu se înfricoşează şi se cutremură când se gândeşte la slava Maicii lui Dumnezeu.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre Ea măcar un cuvânt.

Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea Ei.

127 Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ediţia a IV-a, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pag. 173-174.

437

Maica Domnului n-a aşternut în scris gândurile Ei, nici iubirea Ei pentru Dumnezeul şi Fiul Ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, fiindcă iubirea ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea Serafimilor şi a Heruvimilor, şi toate Puterile cereşti ale îngerilor şi Arhanghelilor sunt mute de uimire faţă de ea.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că, în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Prea Sfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Prea Curata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o recunosc pe Ea şi iubirea Ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar Ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu este frumos pentru mine să mă uit la tine să văd ce faci!”. Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei

438

faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat Ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu, şi chiar numai numele Ei bucură sufletul. Ori tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea Ei.

Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele.

Şi pe această Prea Curată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre Ea cu iubire.

Sfântul Lavrentie de la Cernigov128

(1868-1950)

În timpul războiului, pe pământul mănăstirii a fost semănată secară şi, iată, venise timpul culesului, dar nu puteau face nimic, căci pământul era bine păzit de soldaţi. Maica iconomă a mers cu plângere la primărie să ceară ajutor, dar au alungat-o cu ruşine şi au fugărit-o cu vorbe batjocoritoare. Cu

128 Sfântul Lavrentie de la Cernigov, Viaţa, învăţăturile şi minunile, Editura „Credinţa Strămoşească”, 2003, pag. 24, 27, 58, 75, 83-84.

439

lacrimi în ochi ea s-a întors la mănăstire şi şi-a vărsat tot necazul Părintelui.

A doua zi, spre dimineaţă, Părintele a binecuvântat-o şi i-a spus să meargă din nou la primărie, poruncindu-i să nu vorbească cu nimeni pe drum. Cu credinţă în Dumnezeu şi în rugăciunile Părintelui, păzind tăcerea, măicuţa a mers din nou, la aceiaşi şefi. De îndată ce a ajuns la primărie şi le-a cerut din nou să o ajute, a şi primit permisiunea pentru strângerea roadelor, ba mai mult, toţi s-au purtat foarte frumos cu ea şi i-au vorbit amabil. Ea, bucuroasă, se întoarse repede la mănăstire şi-i povesti Părintelui cum s-au schimbat în bine lucrurile, la care stareţul zâmbi şi-i zise:

– „Ei, iată, când omul este rău atunci cu el este satana, cel viclean, şi îi întunecă sufletul, iar când te vei ruga pentru acela, dracul fuge de la el iar omul devine bun şi înţelegător.

Rob al lui Dumnezeu e cel ce-I slujeşte Lui şi cu cât Îi slujeşti Lui Dumnezeu mai mult, cu atât El îţi va auzi rugăciunea mai repede.

vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie.

Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi: 129

129 Sfântul Lavrentie

440

voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere.

Pentru iubirea sa puternică faţă de oameni şi smerenia sa, bunul Dumnezeu l-a învrednicit pe Părintele cu darul rugăciunii inimii, al înaintevederii şi cu darul vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti.

Părintele tare plângea când păcătosul care se spovedea la dânsul descoperea păcate de moarte. Amare lacrimi vărsa când mama care se spovedea mărturisea marele păcat al uciderii de prunci (avortul). El spunea că:

mama ce a săvârşit acest păcat trebuie să verse multe lacrimi îndurerate şi să se roage zi şi noapte, căci greu este păcatul acesta. Să vă ferească Dumnezeu de el! Mai spunea că trebuie să ne fie frică de acest păcat ca de foc.

Tare îmi este milă de tinerii preoţi fără experienţă pentru că nu au destulă înţelepciune şi curaj ca să întrebe. Stau la ei pomelnicele aruncate pe geam şi peste tot prin toată chilia şi toate pomelnicele pe care nu le citesc aici, la Sfânta Proscomidie, le vor duce în spate în viaţa cealaltă (viitoare) şi va fi foarte grea povara lor. (Ei, fiind fără experienţă, scot părticele, iar pomelnicele stau aruncate peste tot). Dacă ar şti ei ce îi aşteaptă, atunci ar aduna toate pomelnicele aruncate şi necitite, le-ar pune cu grijă unul peste altul, şi cu

441

frică, făcând semnul Sfintei Cruci peste ele, ar spune: „Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei trecuţi în aceste pomelnice nepomenite de mine la rugăciune pentru slăbiciunea omenească”. Şi atunci ei n-ar mai răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru marea dragoste pe care o are Mântuitorul pentru noi.

Stareţul Antonie de la Optina

(1795-1869)

„Nimeni nu poate dobândi nădejdea în Dumnezeu”, scrie Sfântul Isaac Sirul în Cuvântul 76, până când nu va împlini întocmai voia lui Dumnezeu. Căci nădejdea în Dumnezeu şi tăria de suflet se nasc din mărturia cugetului, iar prin această mărturie a inimii dobândim îndrăznire către Dumnezeu. Mărturia cugetului stă în aceea ca să nu te mustre conştiinţa pentru nepăsare faţă de ce stă în puterea ta să faci. Dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu (I Ioan 3, 21). Astfel, îndrăzneala se naşte din agonisirea virtuţilor şi a unei conştiinţe curate.”131

130 Această posibilitate nu scuteşte pe preotul slujitor de a-şi achita datoria pomenirii pomelnicelor în modul cel mai conştiincios [Nota edit.].

131 Ieromonah Clement Sederholm – „Stareţul Antonie de la Optina”, Editura Bunavestire, Bacău, 1998, pag. 132.

442

Protosinghelul Ghervasie Hulubariu

Mănăstirea Agapia Veche (1888 – 1973 )

părinte Ghervasie, mă mustră cugetul că nu mai pot face pravila şi canonul călugăresc, aşa cum îl făceam odată.

ei, nu mai ţine atîta la literă şi la formă! Caută mai întîi slava lui Dumnezeu şi folosul aproapelui şi ai nădejde. Iată acum nici eu nu mai pot face aproape nimic. De aceea este bine ca orice călugăr să-şi facă pravilă şi canon mai mult la tinereţe, că la bătrîneţe, oricît ar vrea, nu mai poate face.

prea cuvioase părinte, îmi zice gândul să mă întorc la metanie, oare ce să fac?

este şi asta o ispită din iubire de sine. Fiecare vrea să se mântuiască numai pe el şi uită de aproapele. Este o adevărată înşelare să zici că în cutare mănăstire nu mă mântuiesc, că oamenii sunt răi, că nu te simţi bine. Acolo unde stai, acolo este şi Dumnezeu cu tine. Căci acolo unde te rogi, unde faci ascultare şi împlineşti voia lui Dumnezeu, acolo este şi mântuire. Deci, este păcat să cugeţi altfel.

părinte Ghervasie, cum se mântuiesc călugării care nu au linişte, care trăiesc aproape de sate? Că nu te poţi ruga în tulburare şi zgomot.

mai mare este zgomotul minţii decât zgomotul satului. De acela mai mult să te temi. Că mare război dă satana călugărului prin imaginaţie şi gânduri. Satana întotdeauna caută să-şi pună tronul în mintea şi inima omului. Iar noi trebuie să-l alungăm prin post şi rugăciune 132

132 Ieromonah Ioanichie Bălan „Convorbiri duhovniceşti”, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1984, pag. 346-347.

443

şi să aşezăm în noi tronul Etimasiei, al Mielului lui Dumnezeu şi al Sfântului Duh.

prea cuvioase părinte Ghervasie, Dumnezeu ştie când ne vom mai vedea faţă către faţă. Vă rog, daţi-mi şi mie un cuvânt înţelept de bătrân. Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?

ce cuvînt să-ţi dau eu, păcătosul! Să cauţi pacea tuturor şi să nu ţii mai mult la rugăciune, la pravilă, ca la aproapele. Când cineva îţi bate în uşă, lasă-ţi pravila, deschide-i uşa, dă-i un ban, o haină, un sfat, o vorbă bună; dă-i dragostea ta, bunătatea inimii tale, tot ce ai mai de preţ, ca el să plece mulţumit şi folosit. Că mai mare este dragostea decât pravila. Că dacă îţi rămâne pravila o poţi termina pe urmă, după ce pleacă fratele; iar dacă fratele pleacă scârbit sau smintit de la uşa ta, nu ştii dacă îl mai întâlneşti în viaţă ca să-l ajuţi. Şi aşa rugăciunea ta nu mai ajunge la Dumnezeu.

Părintele Porfirie Bairaktarie

(1906-1991)

Iubirea lui Hristos alungă patimile

-Cu cât sporeşte iubirea lui Hristos, cu atât slăbesc patimile. Aşa ca pe cântar. Pricepi?

-Nu-ţi spun doar să-l iubeşti pe Hristos, ci să te îndrăgosteşti de El! 133

133 Părintele Porfirie antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pag. 280.

444

-Părinte, cum să-l iubesc pe Hristos?

-Prin smerenie!

-Şi cum să mă smeresc?

-Făcând ascultare!

-Şi cum să fac ascultare?

-Nu ştii cum să faci ascultare?! (Şi se supără puţin). Toţi părinţii spun cum, toate Scripturile, iar tu mă-ntrebi „Cum să fac ascultare”?!

Preot prof. Dumitru Stăniloae134

(1903-1993)

„L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi: ÎNDRĂZNEŞTE SĂ ÎNŢELEGI CĂ EU, DUMNEZEU, TE IUBESC!

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că Dumnezeu e aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe ruină, distrugere, masacre. Să vrea, numai, lumea să

134 M. Costa de Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită dialoguri la Cernica” Ediţia a doua, revăzută, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pag. 219.

445

trăiască în această iubire, şi atunci ar cunoaşte viaţa veşnică…”.

Ascultarea de părintele duhovnic este ascultare de Dumnezeu. Prin gura duhovnicului vorbeşte Însuşi Ziditorul nostru. El este „doar un martor”, care ascultă mărturisirea noastră şi care ne transmite apoi voia Tatălui ceresc. Ascultarea înseamnă smerenie. Iar smerenia acoperă toate păcatele, după cum spune Sfântul Antonie cel Mare.

(Mihaela Ion, „Între raiul rugăciunii şi iadul drogurilor”, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004, pag. 56)

446

Sfaturi duhovniceşti

1. “Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu.”

(Sf. Grigorie Teologul)

2. ” Unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt, iar unde este Duhul Sfânt acolo este şi Biserica şi tot harul, iar Duhul Sfânt este Adevărul.”

(Sf. Irineu de Lyon)

3. ” A tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de el.”

(Sf. Maxim Mărturisitorul)

4. ” Părintele nostru Sofronie, ne spune că nu există condiţii şi nu pot exista condiţii în care cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil şi puternic. Nu există şi nu pot exista condiţii care să împiedice mântuirea, trăirea cuvântului lui Dumnezeu.”

(Pr. Rafail Noica)

5. ” Eu socotesc că cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci, trebuie să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am trăit pe pământ.”

(Arhim. Cleopa Ilie)

447

6.” Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.”

(Stareţul Efrem Katunakiotul)

448

POSTFAŢĂ

(O precizare necesară)

În ultima vreme s-au înmulţit apariţiile materialelor de orientare apocaliptică.

Fenomenul, pe cât este de complex, pe atât de controversat şi cel mai mult presupune discernământ şi Har pentru a-l percepe, prezenta şi susţine. Pe cât bine poţi face prin angajarea şi susţinerea lui, pe atât de mult rău se poate face comunităţii creştine prin căderea într-o extremă: aceea de a provoca în mod exagerat înfricoşare şi a descuraja, mai mult decât a cultiva curajul, nădejdea şi optimismul creştin, prin biruinţa deja câştigată prin Iisus Hristos, Domnul nostru.

Să ne ferim deci, ca nu cumva în numele denunţării lucrării antihristice, să devenim proclamatori şi susţinători ai acesteia, din neştiinţă şi angajare pătimaşă în sfera unuia dintre cele mai delicate şi sensibile fenomene, cum este eshatologia creştină.

Că trăim deja din plin semnele care confirmă la prezent Apocalipsa, este un adevăr ce se verifică zi de zi. Dar a merge şi a accentua numai latura tragică a lucrurilor, fără a oferi soluţii, şansa de ajutor şi puterea lui Dumnezeu în orice împrejurare ar fi, aceasta este o greşeală gravă.

În orice încercare grea, Biserica şi creştinul primesc un ajutor de la Dumnezeu, mai mare decât amploarea încercării. Condiţia este aceea de a rămâne împreună cu Dumnezeu în răbdare şi ascultare. Adică

449

aceea de a fi şi a rămâne creştin cu orice preţ. A trăi şi a împlini poruncile lui Dumnezeu indiferent de condiţii şi împrejurări. El va rămâne cu noi şi va birui orice ispită şi lucrare potrivnică.

Sfântul Vasile cel Mare spune: “E de ajuns să ne numim creştini, ca să scăpăm de toată vătămarea vrăjmaşului.”

Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă şi ne cheamă: “Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu şi în Mine credeţi”.(Ioan 14,1) şi “fericit cine nu se va sminti întru Mine”.( )

Orice lucru poate fi bun sau rău, în funcţie de motivaţia şi consecinţele pe care le are. Singura garanţie că un lucru este bun, este aceea că este izvorât din Harul lui Dumnezeu. Acesta probează valoarea, calitatea şi faptul că se face ceva plăcut înaintea lui Dumnezeu şi după voia Lui.

Avem mărturii pentru acest aspect al problemei la Părintele Serafim Rose, la Părintele Porfirie, la Sfântul Apostol Pavel (to katehon) şi este strict necesar să ne însuşim acest punct de vedere, tocmai pentru a rămâne creştini autentici şi realişti duhovniceşte, indiferent de vremuri şi de condiţiile în care ne este dat să trăim. Pe măsura creşterii ispitelor, creşte şi Harul, iar Harul se dă şi se primeşte prin Sfintele Taine şi prin ascultare de Biserică.

Iar a fi creştin, înseamnă în primul rând spovedanie, împărtăşanie, rugăciune şi ascultare smerită în tradiţia cea mai curată a Bisericii: cea a Sfinţilor Părinţi.

450

Pe acestea avându-le, să le trăim zilnic şi nu ne vom teme de nimic pentru că Dumnezeu este şi rămâne cu noi “în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20)

451

Bibliografie

1. Alexandru Trofimov, „Sfîntul Serafim de Viriţa (1866-1949). Patericul Viriţei”, Editura Biserica Ortodoxă, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

2. Andre Scrima, „Timpul Rugului Aprins”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

3. „Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos”, Editura Evanghelismos, 2002.

4. Antonie Mărturisitorul, Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsc – „Calea rugăciunii lăuntrice”, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

5. „Părintele Arsenie Boca. Mare îndrumător de suflete din secolul XX”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002.

6. „Părintele Arsenie. Acuzatul «ZEK-18376». Un sfînt din lagărele comuniste”, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

7. Atanasie Rakovalis – „Părintele Paisie mi-a spus…”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2002.

8. Ieromonah Benedict Aghioritul, „Gîndurile şi înfruntarea lor”, Schitul Lacu, Sfîntul Munte Athos, 2000.

9. Bruno Wurtz, „New Age. Paradigma Holistă sau Revrăjirea Vărsătorului”, Editura de Vest, Timişoara,1994.

10. Sfîntul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003.

11. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol. 3, Editura Episcopiei Romanului, 1996.

12. Ieromonah Clement Sederholm – „Stareţul Antonie de la Optina”, Editura Bunavestire, Bacău, 1998.

13. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol. 7, Editura Episcopiei Romanului, 1998.

14. „Ne vorbeşte Părintele Cleopa”, vol. 11, Editura Episcopiei Romanului, 2001.

15. „Un sfînt printre noi, Părintele Constantin Sârbu”, Editura Bunavestire, Galaţi, 2002.

452

16. „Viaţa şi învăţăturile Cuviosului şi Sfinţitului Mucenic Cosma Etolianul, Luminătorul Greciei şi Apostolul săracilor”, Editura Deisis, Sibiu, 2001.

17. Părintele Daniil Guvalis, „Pelerin prin Sfînta Scriptură”, Editura Bunavestire, Bacău, 2002.

18. Părintele Dimitrie Bejan, „Bucuriile Suferinţei. Viaţa unui preot martir”, Hîrlău-Iaşi, 2002.

19. Dimitra V. Daviti, „Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex”, Mănăstirea Piatra-Scrisă, Judeţul Caraş-Severin, 2002.

20. Sfîntul Dimitrie al Rostovului, „Viaţa şi omiliile”, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

21. Părintele Dimitrie Gagastathis, Amintirile unui sfânt un preot de mir, prieten al Sfinţilor Arhangheli, Editura Bunavestire

22. Dimitriu K. Skartsiouni Profeţii despre Antihrist, Editura Credinţa Strămoşească, 2003

23. Preot Profesor Dumitru Popescu, Doru Costache, „Introducere în Dogmatica Ortodoxă”, Editura Libra, Bucureşti, 1997.

24. Părintele Efrem Athonitul, „Despre credinţă şi mîntuire”, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

25. Părintele Epifanie Teodoropoulos, „Crîmpeie de viaţă”, Schitul românesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 2000.

26. Părintele Filotei Zervakos, „Testament duhovnicesc. Mărturisirea Credinţei Ortodoxe”, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003.

27. „Călător către cer” viaţa şi predicile Fericitului Filotei Zervakos, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2002.

28. Ghenadie Durosov, „Schimonahia Macaria, preaiubită muceniţă a lui Hristos, ajutătoarea celor în suferinţă”, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

29. Hieroteos, Mitropolit de Nafpactos, „Viaţa după Moarte”, Editura Bunavestire, 2000.

30. „Un stareţ sfînt. Fericitul Părinte Iacov.”, Editura Bunavestire, Bacău, 2000.

31. Sfîntul Ignatie Briancianinov, „Ofrandă monahilor contemporani” sau „Binecuvîntare pentru ospăţul Mirelui”, Fundaţia Dosoftei, Bucureşti, 2002.

453

32. Sfîntul Ignatie Briancianinov, „Despre înşelare”, Schitul românesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999.

33. Sfîntul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, „Hrană duhovnicească”, Editura Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000.

34. Sfîntul Ioan Maximovici, „Predici şi Îndrumări duhovniceşti”, Editura Sofia, Bucureşti, 2000.

35. Ieromonahul Iosif Aghioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti,

36. Preot Iosif Trifa, „Cuvinte de aur, cugetări şi îndemnuri duhovniceşti”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2001.

37. Arhimandrit Iustin Popovici, „Omul şi Dumnezeul-Om”, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

38. Arhimandrit Ioanichie Bălan, „Viaţa Părintelui Cleopa”, Editura Trinitas, 1999.

39. Arhimandrit Ioanichie Bălan, „Sfîntul Episcop Ioan”, Editura Episcopiei Romanului, 1999.

40. Sfîntul Lavrentie de la Cernigov, „Viaţa, învăţăturile şi minunile”, Editura Credinţa Strămoşească, 2003.

41. „Viaţa şi minunile Sfintei Matrona din Moscova”, Editura Sofia, Bucureşti, 2003.

42. „Mărturie Ortodoxă iubitoare de Dumnezeu”, Editura Orthodoxos Kipseli („Stupul Ortodox”), Caietul 64, 1995.

43. Protoiereu Mihail Polski, „Noii martiri ai pămîntului rus”, Schitul românesc Prodromu, Sfîntul Munte Athos, 2002.

44. Arhimandrit Mina Dobzeu, „Pentru o Biserică dinamică”, Editura Bunavestire, Bacău, 2001.

45. Mitropolitul Meletie de Previza, „Stareţul Varsanufie”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2002.

46. „Viaţa Sfîntului Nectarie de la Optina”, Schitul românesc Prodromu, Sfîntul Munte Athos, 2002.

47. Pr. Lector Univ. Nechita Runcan, „Cuvinte de învăţătură creştină”, Editura Europolis, Constanţa, 1996.

48. Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobîndi”, ediţia a IV-a, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

49. Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura, Sofia, Bucureşti, 2002.

50. „Viaţa şi învăţăturile Sf. Ierarh Nifon”, Editura Episcopiei Romanului şi huşilor, 1993.

454

51. Cuviosul Nil Athonitul „Învăţături şi prorocii” Editura Pelerinul, Iaşi, 1997.

52. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte II, „Trezire duhovnicească”, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000.

53. Petru Botsi, „Portretul unui sfînt, Ioan de Kronstadt”, Editura Bunavestire Galaţi, 2003.

54. Părintele Porfirie, „Antologie de sfaturi şi îndrumări”, Editura Bunavestire Bacău

55. Porunca Iubirii, Asociaţia pentru Isihasm vol. 1-2, 2003.

56. Ieromonahul Rafail Noica „Cultura duhului”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.

57. Pr. Serafim Rose, Arhiepiscopul Averchie Tauşev „Apocalipsa în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, Editura Icos, 2000.

58. Pr. Serafim Rose „Mai aproape de Dumnezeu” Editura Bunavestire Galaţi, 2003.

59. Ieromonah Serafim Rose „Ortodoxia şi religia viitorului”, Tipografia Centrală, Cartea Moldovei, Chişinău, 1995.

60. Ieromonah Serafim Rose „Pentru o viziune ortodoxă asupra lumii”, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003.

61. „Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose”, Editura

Bunavestire, Galaţi, 2003

62. Sf. Siluan Athonitul „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei” Editura Deisis, Sibiu, 2001.

63. Arhimandrit Sofian Boghiu „Smerenia şi dragostea, însuşirile trăirii ortodoxe” A.S.C.O.R. Bucureşti, 2001.

64. Fericitul Arhimandrit Sofronie „Viaţa Sf. Siluan Athonitul”, Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 2001.

65. Stareţa Taisia, „Scrisori către o începătoare pe calea vieţii întru Hristos”, ediţia a II-a, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.

66. Sfîntul Tihon de Zadonsk „Îndatoriile creştinului faţă de Dumnezeu”, Editura Sofia, Bucureşti, 2002.

67. „Părintele Teofil amintiri despre duhovnicii pe care i-am cunoscut”, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2003.

68. Traian Dorz „Hristos, Mijlocitorul nostru”, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1999.

69. „Viaţa după moarte. Noi mărturisiri cutremurătoare”, Editura Bunavestire Galaţi, 2003.

455

70. Editura Bunavestire Galaţi, 2003.

71. Vieţile sfinţilor pe luna Ianuarie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 2003.

72. Părintele Visarion Coman (1921-2002)

73. Monahul Zosima Pascal „Sfîrşitul omului”, Editura Credinţa Strămoşească, 1998.

456

Cuprins

Cuvânt înainte la ediţia a doua Cuvânt înainte la ediţia întâi

Partea întâi

Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum

Sfântul Sfinţit Mucenic Ipolit, papă al Romei(260 d. Hr.)

Sfântul Chiril al Ierusalimului(313-386) Sfântul Efrem Sirul (sec. al IV-lea)

Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei (sec al IV-lea)

Vedenie despre înfricoşata Judecată Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (439-502)

În orice împrejurare trebuie să ne facem datoria

Proorociile Cuviosului Andrei cel nebun pentru Hristos

Începuturile durerilor Împăratul cel evlavios Stăpânitorul Aran Împăratul închinător la idoli Sfârşitul împărăţiei romanilor Domnia comună Împărăteasa cea scârbavnică Sfârşitul lumii Scufundarea Sfintei Sofii

457

Neamurile cele scârboase Antihrist

Sfântul Nil Athonitul( 1612-1692)

Boierul Raguill Pentru al optulea sobor Înmulţirea fărădelegii Păcatul şi munca sodomitenilor Alte profeţii ale Sfântului Nil Sfântul Cosma Etolianul (1714-1779)

Sfârşitul lumii Să ne pocăim!

Despre preoţi harul şi datoriile lor Bucuraţi-vă că sunteţi ortodocşi!

Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-1783) Sfântul Ignatie Briancianinov (1807-1867)

O mărturie a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica (1787-1868)

Sfântul Ioan din Kronştadt (1829-1908) Descoperire cerească arătată în vis Stareţul Varsanufie de la Optina (1845-1913) Stareţul Nectarie de la Optina (1853-1928) Sfântul Inochentie al Odessei (sec. al XIX-lea) Despre biruinţa Sfintei Cruci Sfântul Iona de la Odessa (1855-1924)

Sfântul Tihon, Patriarhul Moscovei(1865- 1925)

Preot Iosif Trifa (1888-1938)

Sfântul Serafim de Viriţa (1866-1949)

Sfântul Lavrentie de la Cernigov (1868-1950) Ca ciupercile după ploaie Antihristul un singur împărat

458

Sfântul Episcop Ioan Sfânta Matrona (1881-1952)

Episcop Nicolae Velimirovici (1880 – 1956) Frăţiei „Sfântului Ioan”, despre fenomenele apocaliptice din vremea noastră

Sfântul Ioan Iacob Românul (Hozevitul) (1913-1960)

Nădejdea celui căzut Motivele care ne duc la patima deznădejdii

Nădejdea mântuiriieste stâlpul vieţii noastre

Cuvânt de nădejde celor fără de nădejde Ce înseamnă o mică clătinare dinrădăcina credinţei

Ispita creştinilor cu adevărat ortodocşi Profeţia Sfântului Moisi Arapul(Despre călugării din neamul cel de pe urmă) Descoperirea ce s-a făcut Sfântului Moisi Arapul despre nevăzutul război al Sfinţilor

Sfântul Ioan Maximovici (1896-1966) Discuţie despre Judecata de Apoi Părintele Arsenie (1894-1975)

Părintele Dimitrie Gagastathis (1975) Părintele Constantin Sârbu (1905-1975) Previziuni

Antonie Mărturisitorul Arhiepiscop de Mihailov şi Golânsk (1889-1976) Arhimandritul Iustin Popovici (1894-1979)

459

Fericitul Filotei Zervakos (1884-1980)

O povestire demnă de luat aminte

Cuvinte de învăţătură

Pentru mulţimea păcatelor vine mânia lui

Dumnezeu

Mare urgie va veni, mai ales din cauza

desfrâului şi a avorturilor

Vedenia a doua

Vedenia a şaptea

Testament duhovnicesc

Credinţa noastră este în primejdie. Dar de ce?

Sabia ce va să vină De ce naţiunea noastră e ameninţată de primejdie?

Smerenia adevărată aduce odihnăîn sufletul omului

Părintele Serafim Rose (1934-1982) Discernământul spiritual De ce trebuie să avem o viziune ortodoxă asupra lumii?

Răcirea treptată a iubirii Templul de la Ierusalim Alte semne

Un avertisment către cei împătimiţi de ziua de apoi

Mai aproape de Dumnezeu Concluzie

Mihai Urzică (1902-1988)

Arsenie Pustnicul (1886-1983)

Părintele Arsenie Boca (1910-1989)

Monahul Nicolae Steinhardt (1912-1989)

460

Lepădarea de Hristos Curajul

Traian Dorz (1914-1989)

Părintele Epifanie Teodoropulos (1930-1989) Părintele Benedict Ghiuş (1904-1990) Părintele Iacov Tsalikis (1920-1991)

Părintele Porfirie Bairaktari (1906-1991) Părintele Sofronie de la Essex (1896-1993) Schimonahia Macaria (1926-1993)

Proorocii

Timpuri grozave ne aşteaptă Triumful întunericului O mare foamete Neorânduială în Biserică Maica Domnului, nădejdea mea Se apropie vremea persecuţiilor Fericiţi sunt cei ce respectă şi împlinesc poruncile lui Dumnezeu Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) Semnele timpului Pecetea 666

Părintele Dimitrie Bejan (1909-1995) Părintele Cleopa Ilie (1912-1998)

Enoh şi Ilie

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002)

Bruno Wurtz

Arhimandrit Mina Dobzeu Feţele Antihristului Î.P.S. Serafim Joantă Hieroteos Mitropolit de Nafpaktos Interpretare la parabolabogatului

461

nemilostiv şi săracul Lazăr Părintele Efrem Athonitul (1912-1998) Despre preoţie

Părintele Visarion Coman (1921-2002) Arhimandrit Daniil Gouvalis Ieromonah Benedict Aghioritul Ieromonahul Rafail Noica Părintele Symeon de la Essex Diac. Ioan I. Ică Jr.

Pr. Prof. Dumitru Popescu Aurel P. Savin

Pr. Lector Univ. Nechita Runcan O minune a Sfântului Nicolae

Partea a doua Texte ziditoare de suflet

Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei (sec al IV-lea)

Milostenia

Despre puterea Smereniei Sfântul Cuvios Xenofont Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) Despre Maica Domnului Sfântul Dimitrie al Rostovului (1651-1709) Maica milostivirii

Sfântul Tihon din Zadonsk (1724-1783) Despre nădejde Stareţa Taisia (1840 – 1915)

Despre ascultare Cuviosul Siluan Athonitul (1866-1938)

462

Despre Maica Domnului Sfântul Lavrentie, de la Cernigov (1868-1950) Stareţul Antonie de la Optina(1795-1869) Protosinghelul Ghervasie Hulubariu Mânăstirea Agapia Veche (1888 – 1973 ) Părintele Porfirie Bairaktari (1906-1991) Iubirea lui Hristos alungă patimile Sfaturi duhovniceşti Postfaţă Bibliografie Cuprins

Digitally signed by Apologeticum

DN: cn=Apologeticum, c=RO, o=Apologeticum,

ou=Biblioteca teologica digitala,

email=apologeticum2003@yahoo.com

Reason: I have reviewed this document

Location: Romania

Date: 200507.27 12:15:39 +03’00’

463

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s