SERGIU CIOCARLAN ROMANIA FURATA. RAPORTUL COMISARULUI EUROPEAN SAMUEL SCHEIB

Sergiu Ciocârlan

România furată

raportul comisarului european Samuel Scheib

„Dispreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie stră­ină, au lovit un al doilea ele­ment de unitate; dispreţuind datinele drepte şi vechi şi intro­ducând la noi moravurile state­lor în decadenţă, ei au modifi­cat toată viaţa noastră publică şi privată, în aşa grad încât româ­nul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vie­ţile după învăţăturile Lui. Spi­ritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.”

Mihai Eminescu, 14 august 1882

Dedic acest roman Ionelei Cosette Cârâc, iubitoarea de Hristos şi mult ostenitoarea, care s-a mutat la Domnul pe 1 iulie 1997

Sergiu Ciocârlan (n. 1979, Brăila) este profesor de Limba şi Literatura română. în 2011 obţine titlul de doctor în filologie cu teza Sensul tradiţiei în proza lui Ioan Slavici, Fac. de Litere, Univ. Bucureşti (Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. Mircea Anghelescu). Are articole publicate în Cuvântul, Luceafărul, Lumea cre­dinţei, Ortodoxia, Tabor, Tribuna. De aseme­nea, a publicat articole de specialitate în volu­mele Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, Ed. Universităţii, 2009, şi Cercetări şi studii. Volumul Şcolii Doctorale a Facultăţii de Litere, Bucureşti, Universitatea din Bucu­reşti, 2010 (editori: Liliana Ionescu Ruxăndoiu şi Mircea Anghelescu). în 2013 publică Jertfa unui preot mucenic miercurea Patimilor şi Fără frică despre curajul mărturisirii lui Hristos, două romane simetrice care propun so­luţii de ieşire din universul concentraţionar de ieri (închisoare, lagăr, Canal) şi de azi, respin­gând atitudinea bicefală, spectrul umanităţii in­trate în malaxorul dublului limbaj.

Preluarea textului (fie în formă tipărită în ziare, reviste, foi parohiale sau în formă electronică, pe blog-uri sau site-uri) este liberă, cu menţionarea exactă a sursei citate. Pentru varianta în formă electronică se va prelua textul postat pe sergiuciocarlan.ro.

© Pentru prezenta ediţie, Editura Areopag

http://www.areopag.ro

ISBN 978-606-8451-52-7

Sergiu Ciocârlan

ROMÂNIA FURATĂ RAPORTUL COMISARULUI EUROPEAN SAMUEL SCHEIB

Carte apărută cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului

Editura Areopag Bucureşti, 2014

Prefaţă

Pr. prof. dr. Mihai VALICĂ

Romanul lui Sergiu Ciocârlan România furată raportul comisarului european Samuel Scheib, la prima vedere, pare doar un roman. Acţiunea se petrece pe mai multe planuri începând cu cel al controlului persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor, fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o efici­enţă uimitoare, întrucât „într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu” -, continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dumnezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încer­carea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale „ortodoxe”.

Având în vedere că aceste acţiuni se petrec deja în lume, iar tehnologia RFID precum şi scanarea persoanei umane sunt deja în practică în UE, romanul devine o realitate care depăşeşte deja ficţiunea.

5

Partea care şochează este tocmai ceea ce hotărăşte Consiliul Suprem, atunci când spune răspicat: „Sunt două direcţii pe ca­re trebuie să insistăm. Prima este aceea a redefinirilor şi a noilor receptări prin care trebuie să oferim societăţii actuale opţi­uni de desprindere definitivă din plasma lumii vechi. Iar a doua direcţie este aceas­ta: cât timp existăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul isto­riei şi tocmai de aici începem noi să con­struim”!

De aici începe ficţiunea, şi poate în­grijorarea, când lumea nouă începe să distrugă lumea veche, pentru a crea omul recent, deoarece noii artizani se cred stă­pânii unici ai lumii, aşa cum diavolul, pe Muntele Carantaniei, se credea stăpânul împărăţiilor lumii şi a slavei lor (Matei 4, 8) şi le oferea la schimb pe toate, cu con­diţia ca Iisus Hristos să i se închine. Deci, diavolul era hoţ, mincinos şi impostor, deoarece momea cu ceva ce nu-i aparţi­nea. Mântuitorul îi arată că de fapt El este adevăratul Stăpân, întrucât al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi ce locuiesc în ea (Ps. 23,1) şi îl respinge

6

ferm, alungându-l, ca un adevărat Stăpân al lumii.

Noii ideologi şi diriguitori ai lumii noi, închipuite doar de ei, de fapt nu con­struiesc şi nu creează nimic, ci doresc să de-creeze lumea, creată şi răscumpărată de Iisus Hristos. Diavolul va putea de-crea ceva, în lume sau în noi înşine, doar în măsura în care noi ne dăm acordul, nu rămânem treji întru toate, şi îl recunoaş­tem ca stăpân, şi-i facem jocul, dacă pu­nem accentul pe ce avem, şi nu pe ce sun­tem sau putem deveni.

Viclenia diavolului s-a perfecţionat, între timp, întrucât el deţine arta de a nu mai face martiri, aşa că el nu mai vrea eroi: „Suntem sătui de martiri şi sfinţi în­chipuiţi! Trebuie găsită o metodă adecvată care să excludă din start eroismul, mar­tiriul, fiindcă românii au predispoziţia de a se sacrifica pentru Dumnezeul lor, pentru ţara lor”, scrie autorul în romanul său. Deci execuţia o vrea lentă şi fără durere, de nici nu va şti când a fost sugrumat, dacă nu cumva s-a şi petrecut, având în vedere starea jalnică a României recente!

Şansa de supravieţuire sau de reveni­re a ţării constă în credinţa şi mărturisi­rea oamenilor cum este Cossette, care îl mărturiseşte pe Hristos oriunde merge, şi

7

îl identifică drept Persoana prin excelen­ţă, Adevărul cel veşnic.

Din discuţia comisarului imaginar Samuel Scheib despre poporul român con­statăm percepţia despre noi a celor ce con­duc Europa şi lumea şi vedem modul vi­clean în care aceştia manipulează opinia publică internă şi internaţională. Acest aspect se acutizează în discuţia pe care o are cu primarul despre Tratatul de la Maastricht, atunci când îi momeşte cu himere economice şi demnitate comuni­tară egală pe români!

Dialogul ne aduce aminte de Ferma animalelor. Orwell, în contextul actual, ar putea fi depăşit, întrucât ipocrizia şi impos­tura fac ca eşecul şi criza economică să fie puse în spinarea Ortodoxiei şi nicidecum pe seama hoţiei şi a proastelor guvernări.

Din Disciplina absolută din fişele lui Scheib descrisă în Raportul în stadiul de eboşă, deducem că, de fapt, toate cele de mai sus concentrează un întreg program de destabilizare naţională, care avea ca motto anunţul prim-ministrului român: „Industria românească este un cimitir de fiare vechi!. Şi românii sunt atât de naivi şi îl cred! Şi pe cine cred? Pe ăsta, care în viaţa lui de până acum nu păşise într-o uzină să vadă cu ce se mănâncă industria

8

românească! Mda! Păi, asta în­seamnă încă o liniuţă la profilul psiholo­gic al societăţii româneşti aşa cum am găsit-o eu!, îşi zise în barbă Scheib. Dacă acest popor înghite un astfel de enunţ şi nu-l desfiinţează, înseamnă că putem mer­ge şi mai departe!” „… elita politică a României joacă precum i se cântă, iar as­ta înseamnă că treburile merg conform planului stabilit. Restul va veni de la si­ne.” Aceste pasaje din roman sunt grăi­toare pentru a înţelege mesajul cărţii şi pentru a ne pune pe gânduri.

Adevărul ca poveste, Discreditarea instituţională a Bisericii Ortodoxe, mondializarea şi cosmetizarea Bisericii cu veş­mintele reeducării Piteştiului globalist actual, care urmăresc să înlocuiască „li­turghia vie” cu un „Dumnezeu” economic, deoarece „e mai sigur, mai palpabil”, lu­cru făcut fără durere prin elitele intelec­tuale, care pot crea o cultură ortodoxă, care va reorienta un popor debusolat, fiindcă adevărul acestei culturi va fi pur şi simplu o poveste: povestea spusă nu bine, ci excelent, reprezintă punctul cul­minant al romanului, care arată că româ­nul este supus sistematic unui jaf mate­rial, dar şi unei mutilări sufleteşti.

9

Soluţia o vedem din discuţia lui Cosette cu Iancu: „Iubirea de Hristos şi iubi­rea de ţară nu sunt două iubiri diferite: doar iubindu-L pe Hristos îţi iubeşti cu adevărat ţara… care este plină de mor­minte. Rapoartele au înmormântat tot ce le-a stat în cale: glasuri, conştiinţe, fa­brici, agricultură, familia, tradiţia, istoria, Adevărul care e Hristos, libertatea, iubirea de ţară şi de strămoşi, adevărul istoric, însă dau mlădiţe. Istoria iese din ţărână. E prea strâmt pământul pentru atâta isto­rie a neamului românesc. Iar dacă vrei să asculţi glasuri care spun adevărul, apleacă-te şi ascultă cu atenţie. Eroi, martiri, sfinţi, cărturari, poeţi, ei toţi călăuzesc poporul acesta asupra căruia se pogoară bezna cea mai adâncă a europenizării. Există Adevăr şi Hristos este Adevărul.”

Noi suntem chemaţi ca şi creştini şi Biserică la îndumnezeire şi nu la mondializare. Sfântul Ioan Gură de Aur descrie dumnezeieşte lungul drum spre îndum­nezeire, atunci când compară Biserica cu corabia lui Noe. El scrie: „… corabia a luat numai necuvântătoare şi a salvat necu­vântătoare; Biserica a luat oameni necu­vântători şi nu numai că i-a mântuit, ci i-a şi schimbat; corabia a luat corb şi a dat drumul tot unui corb; corb ia şi Biserica,

10

dar îi dă drumul porumbiţă; ia lup, şi-i dă drumul oaie… care îşi dă până şi lâna ei”. Pentru a atinge şi a împlini o asemenea chemare, slujitorii Bisericii tre­buie să lupte cu timp şi fără timp, să în­dure potrivnicia lupilor şi a fiarelor sălba­tice din Corabia mântuitoare, să rabde până la prigoană, şi nicidecum să-i asmu­ţă, sau să se răzvrătească sau să se revolte împotriva lor, sau să părăsească ei Cora­bia pe motiv că nu le mai suportă mizeria, ci scopul lor este să-i transforme în fiinţe eclesiale hristice, prin consecvenţă şi sta­tornicie în adevărul cel veşnic (Iisus) şi în păzirea poruncilor lui Dumnezeu: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus” (Apoc. 14, 12). Sfântul Ioan Gură de Aur continuă: „Nimeni nu a ieşit din corabie, decât corbul, care este trimis şi care sim­bolizează răul, păcatul urât, erezia, necre­dinţa, doar acestea se separă de Biserică; porumbiţa singură îi va rămâne fidelă”. Deci, noi trebuie să luptăm din lume şi în lume. în acest sens este chemat creştinul să activeze şi să-şi dezvolte mai departe credinţa, cultura naţională şi conştiinţa de sine a unei naţii şi să-şi tămăduiască ţara atunci când este bolnavă şi rănită. în 2 Cronici 7,14 scrie: „Şi se va smeri poporul

11

Meu, care se numeşte cu numele Meu, şi se vor ruga şi vor căuta faţa Mea, şi se vor întoarce de la căile lor cele rele, atunci îi voi auzi din cer, le voi ierta păca­tele lor şi le voi tămădui ţara”.

Clarviziunea autorului la problemele actuale şi perspectiva tămăduirii ţării şi a neamului prin Hristos şi Biserica Ortodoxă dau adevărata valoare a romanului. Au­torul poate fi considerat un mărturisitor al vremurilor noastre, care atenţionează hristic, în limbaj literar deosebit de frumos şi plăcut, asupra pericolelor şi capcanelor prezente şi viitoare ale ocultei globaliste.

Aştept şi un raport al comisarului Scheib despre minele şi rămăşiţele Euro­pei, Post-Uniunea Europeană sau Postmondializare.

Europenizarea, globalizarea sau mondializarea, în faza actuală, nu reprezintă numai „o mină a sufletului”, ci „o iluzie ce­va mai bine organizată” după modelul is­pitirii lui Iisus Hristos de către diavol. Creştinul şi Biserica Ortodoxă trebuie să rămână în Organismul viu al lui Hristos, sub sintagma: una, sfântă, sobornicească, apostolească şi patristică Biserică şi nu să devină parte a globalizării.

15 ianuarie 2014, Vatra Dornei

12

Nota editorului:

Un manifest al rezistenţei

Cartea de faţă nu este un roman. Nu este, de fapt, o carte. Este doar un manifest non-conformist, un semnal de alarmă, care prezintă pla­nurile de distrugere a României pe diferite pla­nuri economic, social, cultural, religios. Vino­vatul este Noua Europă, Europa care s-a lepădat de Hristos, Europa care în numele ecumenismului a sufocat Ortodoxia, cea care în numele multiculturalismului ne-a presat să ne redefinim valorile şi tradiţiile.

Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşătoare. Hristos Şi-a luat cru­cea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi pu­turoasa Europă, sau cu Hristos?”1 Cei care pre­feră Europa apostată contestă, cu o intensitate mai mare sau mai mică, verdictul pronunţat de Sfântul Nicolae Velimirovici şi dezvoltat în acest text, în care prin glasul lui Sergiu Ciocârlan ne

1 Citat preluat din volumul Sfântului Justin Popovici Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfin­ţii Arhangheli, 2002, p. 133 (n. red.).

13

vorbesc noii mărturisitori şi mucenici2. Adevă­rul trebuie iubit, Adevărul trebuie mărturisit, Adevărul trebuie apărat chiar cu preţul vieţii. Samuel Scheib nu este un personaj real şi toc­mai pentru a nu fi înţeles greşit autorul plasează în primul capitol al cărţii elemente de suprave­ghere (cum este Conectorul din Bruxelles) care în anul 1992 păreau că ţin de viitorul îndepăr­tat. Dar, din păcate, prin Samuel Scheib autorul prezintă un profil, cu care încet-încet mass-me­dia ne familiarizează, fără ca noi să ne dăm sea­ma că ea ne prezintă însă doar trăsăturile care i-au fost sugerate, dacă nu impuse. Deşi Samuel Scheib nu există, sistemul pe care îl reprezintă este real. Şi lupta pentru descreştinarea Româ­niei, şi pentru distrugerea ei din punct de vede­re economic şi politic, este la fel de reală.

Citirea acestei cărţi presupune o jertfă lă­untrică (nu o poţi citi pentru a afla informaţii noi despre sistem, pentru că nu este o carte din seria Teoria conspiraţiei) aceea de a avea curajul asumării unei atitudini…

2 De altfel, bătrânul Octavian Anastasescu, fostul deţi­nut politic la care se face referire la un moment dat în roman, este personaj real, este un bun prieten al au­torului mai multe despre viaţa acestuia se pot citi în volumul Lângă Valeriu Gafencu — în curs de apariţie la Editura Areopag (n. red.).

Există totuşi un minus al volumului, semnalat de citi­torii manuscrisului şi anume că limbajul folosit de autor este, pe alocuri, dificil de înţeles. De aceea, citito­rii sunt rugaţi să îl parcurgă cu răbdare, făcând mica nevoinţă de a nu se poticni de stilul prea elevat folosit în text (n. red.).

14

Capitolul i

Un uluitor proiect: Conectorul din Bruxelles, construcţia multifuncţională care fluidizează traficul a milioane de pasageri anual

paşaportul dumneavoastră, s’il vous plaît! solicită ofiţerul de la ghişeu, zâm­bind publicitar.

nu-i nevoie de el! rosti, cât se poate de firesc, unul dintre ei.

nu aveţi paşaport? se alarmă ime­diat ofiţerul, gata să pună mâna pe tele­fon.

e costisitor. Too expansive! De fapt întreaga lume veche is too expansive! Ci­ne să o mai suporte astfel?

Ofiţerul privi uluit la diplomatul care trecuse de poarta electronică şi acum îi făcea semn să privească în computer. I se părea magie. Toate datele apăreau acolo în mod real. Verifică o dată şi încă o dată şi iarăşi… Crezuse că un asemenea sistem informatic permitea semnalarea unor obiecte din fier, a armelor etc., în niciun caz scanarea corporală în detaliu, aşa cum vedea pe ecranul lat al computerului.

15

totul e în regulă! exclamă el, după ce verifică pe fiecare în parte.

există minţi luminate care proiec­tează o minunată lume nouă, accesibilă fiecăruia dintre noi. Nu mai e nevoie de atâta hârţogăraie. Time is money!

ok! Sunt absolut de acord! spuse ofiţerul, marcat de ce i se întâmplase (o adevărată revelaţie, gândea). Deci, fără documente…

eu însumi sunt documentul! re­plică sentenţios diplomatul.

Echipa diplomaţilor europeni trecu de check-in şi se îndreptă direct către poarta de îmbarcare, atrăgând privirile pasagerilor de diverse categorii ce-şi aş­teptau cursa sau roiau pur şi simplu prin zona comercială a noului Conector. Nu croiala impecabilă a costumelor şi nici acel rulaj impresionant al servietelor, ma­pelor şi minigenţilor de mână stârnea atenţia celor din jur, ci mai degrabă o at­mosferă care se concentra ca o pălărie electronică invizibilă pe un chip general, fără trăsături. Pe om îl vezi şi îl recunoşti după ceea ce are distinctiv, după privire, tăietura buzelor, pomeţi, aşezarea păru­lui, gesturi, ticuri, deprinderi. Acest grup diplomatic sugera o anomalie prin modul în care elida individualitatea, deoarece

16

oricât ar fi încercat careva aflat în trecere prin structurile intermediare ale aeropor­tului din Bruxelles să reţină trăsături in­dividuale, nu reuşea şi de aceea privirea aluneca de pe un chip pe altul într-o con­tinuă şi frenetică intenţie de a căuta, obo­sind şi nedumerind pe observator. O franţuzoaică grasă cu trei copii lângă ea chiar se oprise locului câteva secunde, ex­clamând în şoaptă: „Quelle horreur!”. Ce văzuse franţuzoaica aceea care sfida prin proporţiile ei mecanica perfectă a parade­lor de modă din capitala ţării sale? Proba­bil indecenţa acestei etalări de forme uni­formizate, create parcă după un prototip, ca un snop de bancnote cu aceeaşi serie.

De câţiva ani lumea se recunoştea oriunde, pe motivul absolut curios că va­lorile se nivelau, comportamentele nu mai înregistrau diferenţe notabile, nu doar în sensul că o haină purtată la Paris putea fi văzută şi în Tokyo şi la New York, ci şi în aceea că erau împrumutate ges­turi, atitudini, manifestări, exprimări, în­cât devenise aproape imposibil să recu­noşti originalitatea unui comportament şi să-l încadrezi într-un anumit tip cultural. Mijloacele de comunicare se eficientizaseră şi orice informaţie ajungea aproape în acelaşi timp în toate colţurile planetei,

17

aşa că oamenii erau conectaţi la acelaşi tip de activitate, la aceleaşi „ştiri”, la ace­leaşi imagini, participând din fotoliu sau din pat la propria lor viaţă segmentată în episoade de bucurie sau durere, melanco­lie, duioşie sau dezamăgire, speranţă sau indignare. Cum să distingi în astfel de condiţii frontierele unei culturi? Totul se amesteca rapid, ştergându-se identitatea culturală, obţinându-se un produs cultu­ral comun nou, din care se înfruptau toţi. Se vorbea de multiculturalism, se promo­vau pe toate canalele ideile care trebuie să conducă la edificarea unei societăţi care să corespundă cerinţelor epocii. Update.

Se îndreptau către Jetee A. Conecto­rul era în construcţie încă şi lucrările fu­seseră încredinţate Biroului de arhitectură CTHM (Chapman Taylor bureau Happold MOSS). Era confortabil să fii privit din toate unghiurile de camere video care-ţi scanau irisul în timp real. Cei mai mulţi nu o ştiau, dar el ştia. Ştia multe despre lumea nouă care se construia trep­tat sub privirile înţepenite şi suspicioase ale speciei de oameni care se agăţau de valori prăfuite precum libertate, iubire, adevăr, cultură, Dumnezeu. Eradicarea acestor reminiscenţe ale gândirii şi sensibi­lităţii lumii vechi se impunea cu precădere

18

acum, la cumpăna dintre milenii. The Brotherhood. Minţile care aveau să răs­toarne ordinea creştină a lumii vechi pen­tru a impune Novus Ordo Seculorum. Toc­mai de aici se mişcă lucrurile prin fire nevăzute. Numai că doar cei puţini văd asta, iar cei mai mulţi nu. O turmă de oameni docili, condusă de câţiva experţi. Aproape robotic îşi şopti în sine: „I am nothing without the brotherhood!”. îşi aduse aminte de Consiliul Suprem la care fusese chemat şi unde se spusese răspicat:

sunt două direcţii pe care trebuie să insistăm. Prima este aceea a redefinirilor şi a noilor receptări prin care trebuie să oferim societăţii actuale opţiuni de desprin­dere definitivă din plasma lumii vechi. Iar a doua direcţie este aceasta: cât timp exis­tăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul istoriei şi tocmai de aici începem noi să construim!

Panouri publicitare, ecrane cu tot felul de imagini, tomuri întregi de impre­sii roiau în mintea sa sclipitoare, în care se investise enorm. îi veniră în cap (de ce tocmai acum?) instantanee ale copilăriei sale la Zastavna (Buchenland), un orăşel

19

cu un amestec de graiuri, de porturi şi de credinţe care-l uimea. Se vedea intrând în bisericuţa de lemn cu acoperiş şindrilit, de-o şchioapă fiind, înconjurat dintr-odată de icoane vechi, sfinţi cu priviri aspre, care îl urmăreau peste tot, făcându-l să simtă o sfială adâncă şi o mulţumire par­că pentru că exista, deşi niciodată nu se gândise la asta, dar acolo, în mijlocul lo­caşului, accesibilitatea gândului la o astfel de realitate de dincolo de ritmul cotidian al cunoaşterii îl izbea în centrul fiinţei sale, pentru că era fiinţă şi aflându-se un­de se afla înţelegea că este fiinţă.

aici nu e nimeni? se trezi că între­base şi cuvintele sale răsunaseră aproape melodios în biserica goală. Chiar nu e ni­meni?

aici e întotdeauna Cineva, îi răs­punse un bătrân îmbrăcat într-un veş­mânt lung şi negru, care ieşise de undeva de după un perete de lemn, pe care erau pictate sumedenie de sfinţi. Este El! Şi-i arătase un chip blând, aşezat în dreapta pe peretele din lemn.

cine este El?

hristos! Lumina învierii noastre!

nu se poate! Tata mi-a zis că Mesia va veni în curând! Nu se poate să fi venit şi noi să nu ştim!

20

copile, du-te şi întreabă-L singur pe Hristos, că El îţi va răspunde. Du-te la El, uită-te în ochii Lui şi vezi Adevărul!

Atunci se apropiase de Hristos şi-L întrebase toate întrebările şi primise la toate răspuns. Era adevărat. Nicăieri nu trăise miracolul acestui gând, nici acasă, nici la locaşul fără sfinţi la care îl duceau părinţii. îl certaseră ca niciodată pentru faptul că fusese atât de neatent şi călcase în biserica creştină a comunităţii ortodoc­şilor din orăşel. Se spurcase. De ce? Nu înţelegea. Cu cine să vorbească despre ce trăise acolo? Nimeni din familia şi comu­nitatea lor nu era dispus să-l asculte. Acestea erau grozăvii.

priviţi la cameră! rosti către cei din grupul său, adunându-se imediat dintr-un timp atât de îndepărtat.

într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu, permiţând trecerea diplomaţilor spre avi­onul care trebuia să decoleze spre Bucu­reşti. Poate că şi amintirea aceea se actu­alizase tocmai acum, pentru că avea o destinaţie asupra căreia se informase de ajuns pentru a înţelege conexiunea. Păşea către o lume cu o socoteală a naibii de în­câlcită, însă tocmai pentru aceasta fusese ales el, pentru a rezolva situaţii excepţionale.

21

Ecoul unor avertismente îi răsuna limpede în minte:

poporul acesta e uşor de dezbinat, însă e greu de convins să meargă pe dru­mul pe care l-am gândit. Va trebui silit într-un fel. Dar fără eroi! Suntem sătui de martiri şi sfinţi închipuiţi! Trebuie găsită o metodă adecvată care să excludă din start eroismul, martiriul, fiindcă românii au predispoziţia de a se sacrifica pentru Dumnezeul lor, pentru ţara lor.

El avea toate instrumentele pregătite pentru o execuţie lentă. Acesta va fi popo­rul care nici nu va şti când a fost sugru­mat. îşi ocupă locul său cu numărul 13 (dacă românii se tem de ghinion… de ce te temi de aia nu scapi!) în avionul Luft­hansa, îşi puse căştile la urechi şi dădu drumul Simfoniei nr. 3 în La minor, op. 56 (Simfonia Scoţiană) a lui Felix Mendelssohn, compozitorul pe care îl aprecia într-atât, încât trecuse în câteva rânduri pe la mormântul său aflat la Dreifaltigkeitsfriedhof din Berlin-Kreuzberg. Nu dura mai mult de zece minute. îi plăcea îndeosebi partea a patra, Finale guerriero, pentru elanul pe care îl luau instru­mentele. în fond şi el pornea tot la război, un tip de război programat în cele mai neînsemnate (nimic nu-i neînsemnat!)

22

detalii, iar tonalităţile alegre ale simfoniei îi transmiteau starea necesară pentru a duce totul la bun sfârşit.

Avionul decola. îşi prinse centura de siguranţă, apoi se uită la ceas. Era 15:45. în două ore şi patruzeci de minute avea să aterizeze pe pista aeroportului Otopeni. El Conquistador! Un zâmbet i se is­că pe buze. Pe român îl cheamă Gheorghe sau Ion. Nea Ion. Uncle John. El venea cu o ofertă de nerefuzat la nea Ion.

nea Ioane, tu ai un kilogram de aur în curte şi ţi-l scot eu, iar pentru asta o să primeşti 60 de grame de aur redevenţă. E lucru simplu: ceea ce ai nu vinzi, dai în concesiune, e un contract ferm, la noi e multă seriozitate. Şi, uite, dacă mă ajuţi să scoatem în 20 de ani, îţi dau şi de muncă, cu un salariu de 5 grame pe an. De fapt, contribuţia mea e minimă. Eu îţi pun la dispoziţie logistica, aparatele, in­strumentele necesare,iar tu faci tot, iar la urmă vei primi o distincţie europeană, ca să înţelegi că Europa nu uită niciodată să-şi recompenseze truditorii. Nea Ioane, într-un timp bine definit trebuie să facem curăţenie în curtea matale. Ascultă-mă bine! Vom săpa, tu vei săpa!, şi ce vei gă­si, îmi vei raporta. Eu cam ştiu ce vei găsi şi îţi spun de pe-acum ca să ştii la ce să

23

te-aştepţi: vei găsi bolovanul de aur des­pre care ţi-am explicat cum stă treaba. Vei găsi multe alte resurse pe care nu ştii să le scoţi, dar eu te voi învăţa. Eşti îna­poiat, asta e, nu trebuie să deznădăjduieşti. Eu pentru asta am venit la tine: pen­tru a te încuraja. îţi redau speranţa, dacă promiţi că eşti un elev docil şi asculţi de profesorul tău care îţi vrea binele şi nu­mai binele. în fine, vei găsi în acel pă­mânt din curtea casei tale oase. Da, ai au­zit bine: oase. Acele oase sunt istoria ta, care vezi limpede că nu te-ajută cu nimic. Un şir nesfârşit de războaie pentru apărarea unui pământ în care îţi vor zăcea oasele în cele din urmă. Eu îţi vorbesc de pace, nu de război. Vreau ca tu să fii un om care să nu se mai împotrivească la orice cuvânt, chiar dacă acel cuvânt în­seamnă deposedare, delegitimare, desfi­inţare. E clar? Nea Ioane, eu tocmai ţi-am predat un curs european de toleranţă şi consider că eşti unul dintre absolvenţii pe care pot să mă bazez şi care are în faţă tot viitorul plin de promisiuni şi strălucire. Un lucru mai am să-ţi precizez. Fă bine şi aruncă icoana pe care o ţii pe perete, fi­indcă din cauza ei nu se dărâmă peretele casei. E lucru ciudat! Cercetătorii noştri, vreau să spun cei mai titraţi, cei din centrele

24

de prestigiu, au găsit o explicaţie şti­inţifică oarecum bizară. Ei susţin că nu peretele ţine icoana, deşi noi asta vedem şi aşa am văzut secole de-a rândul. Cel puţin dinspre vest aşa se vede. Deci nu peretele ţine icoana, ci icoana ţine pere­tele ăsta blestemat de lut care te apără de tot felul de intemperii. Tu trebuie să dai frumuşel icoana jos ca să pice dracului odată şandramaua asta, că în Europa nu ai cum să intri cu pământ şi paie, ci cu material nou, aşa cum îţi voi vinde eu la un preţ pe care o să-l plătească nepoţii şi strănepoţii tăi, fiindcă tu n-ai să poţi ni­ciodată să acoperi cheltuiala pe care o să ţi-o pun în cârcă. Cu Dumnezeu din icoa­na matale nu ştiu ce voi face… Vorba vine că nu ştiu… Eu ştiu tot. Te urmăresc dintotdeauna. Ia uită-te pe ecranul ăsta! Ce vezi? Exact. Eşti tu de ieri, de acum o sută de ani, de acum două mii de ani, eşti tu, care te trezeşti dimineaţă şi îţi faci cruce şi săruţi pământul ţării tale. Dar dacă icoana nu-i pe perete, la ce să te mai în­chini? Şi dacă pământul nu mai e al tău, la ce să-l săruţi? Nea Ioane, uită-te la mi­ne! Cine eşti tu? Tu nu eşti Ion! Zi după mine: „Eu nu sunt Ion!”. Repetă-ţi tot timpul lucrul ăsta, e foarte important. O să scapi de povara injustă a identităţii

25

naţionale. Când ai ezitări, cheamă-mă şi eu îţi voi aduce aminte lecţia. Memoria nu este bună, creează obsesii. Şi n-aş vrea ca tocmai tu să fii catalogat ca având obsesii naţionaliste, religioase. Trăim într-o epocă în care pe mine mă interesează ce ai, nu cine eşti. Zi încă o dată după mine: „Eu nu sunt Ion!”. Foarte bine! Mai zi o dată! Vezi câtă muncă e ca să distrugi un popor?

Avionul se profila acum pe cerul se­nin al României. Din curtea unui ţăran din Căşeiu, un sat la vreo câţiva kilometri de Dej, fu văzut de doi copii care se jucau cu o minge de cauciuc fără să se lase biruiţi de căldura aceea de foc a sfârşitului de iunie. Amândoi se opriră din joacă şi fluturară mâna dreaptă în semn de bun sosit. Aşa fuseseră învăţaţi de părinţi şi părinţii de bunici: să primească, să fie bu­ne gazde, să poftească la masă, să ofere ce-i mai bun, să nu se simtă străinul stră­in, ci prieten, rudă, neam.

26

Capitolul 2

Personalul care întârzie nejustificat. Un pachet de la Bucureşti. „Pasărea cu lumină în plisc”

în timp ce avionul efectua cursa spe­cială Bruxelles-Bucarest, pe peronul gării oraşului de pe malul stâng al Dunării lu­mea începuse să devină nerăbdătoare. Trenul personal plecat din Bucureşti avea deja o întârziere de o oră şi jumătate şi nu se mai anunţa nimic prin staţie. înghesu­ială, băgăjăraie şi zarvă multă, ca la piaţă. O zăpuşeală teribilă se întindea pe luciul liniilor de cale ferată şi izbea cu putere aerul, proiectându-l forţat în spaţiile aproape inexistente dintre oameni. Miro­sea a ulei încins. O locomotivă de mane­vră chiui prelung şi trecu înspre triaj pu­făind, determinându-i pe cei care aştep­tau pe linia trei să se ridice de pe bănci şi să înjure nervos. Cine dădea socoteală pentru întârzierile acestea nejustificate?

Era sfârşitul lui iunie 1992 şi lumea vorbea vrute şi nevrute. Ceva nu mergea. Aşteptările fuseseră mari, iar împlinirile inexistente (sau false?). E greu să ai răb­dare cu personalul, într-o perioadă în care

27

se impune un alt ritm. Parcă ăştia din fruntea ţării nu văd că se impune un alt ritm, dar trăiesc tot din ceea ce a ridicat socialismul. Păi, dacă nu era bun socia­lismul, de ce acum se circulă tot cu trenul făcut pe vremea aia? Inerţia socială care se instala aproape insesizabil (sau starea aceasta socială fusese temeinic pregătită cu mult mai înainte?), pleda pentru nesinceritate, pentru o viaţă expusă regizărilor, falsificărilor de tot felul, ceea ce convenea de minune oportuniştilor, migratorilor politici, ticăloşilor de diverse speţe.

e bătaie de joc! izbucni tânărul care stătuse până atunci lângă un stâlp, privind intens în zarea pustie, de unde ar fi trebuit să vină trenul. De aici vedem cât de defectuos e programul de guvernare, cât de mult suntem minţiţi. Cu politica asta ratăm definitiv şansa de a fi liberi.

şi crezi că de-asta întârzie persona­lul, fiindcă nu înţelegem noi libertatea? îl întrebă un bărbat chelios, cam la cincizeci de ani, care aştepta pe bancă, alături de soţia sa.

împrejur se făcu linişte. Toţi aşteptau răspunsul muncitorului revoltat. Era un băiat înăltuţ, cu înfăţişare plăcută, bine legat, care vorbea cu o siguranţă de sine pe care nu aveai cum să nu o remarci încă

28

de la primele cuvinte. Izbucnirea lui nu fusese violentă, ci aşezată, pe un ton echi­librat, mai mult o răbufnire controlată din interior, care se răsfrângea din apăsarea cuvintelor. De la înălţimea idealurilor transfigurative se vedea foarte departe, fi­indcă se revela o perspectivă generoasă asupra lumii pe care ei, toţi cei de acolo, nu numai că n-o aveau, dar nici măcar nu o intuiau, ci încercau să spună ceva, după cum experienţa limitată a fiecăruia îi dic­ta. Propoziţiile, însă, bâjbâiau. Erau de acord cu el că pe vremea lui Ceauşescu lu­crurile mergeau mai bine şi că acum, deşi se promit multe, se înfăptuiesc puţine. îm­brăcat într-o salopetă de la Şantierul Na­val, având pe spate inscripţionat SANAB, tânărul privi înspre omul pirpiriu care-l întrebase, apoi imediat îşi mută privirea către ghivecele uriaşe suspendate care în­cadrau ceasul şi înfrumuseţau intrarea de la clădirea gării. O undă de aer părea să le mişte. Nu fu sigur că e o adiere sau se pe­trece doar în închipuirea lui. Era cinci fă­ră douăzeci şi cinci.

libertatea asta prost înţeleasă ne aruncă în haos, reveni el, cu un ton defi­nitiv potolit. Mă uit pretutindeni şi văd că nu suntem pregătiţi să fim liberi. Păi, la nemţi, să se întâmple ceea ce se întâmplă

29

acum cu personalul ăsta, ar fi căzut gu­vernul. Şi eu cred că e în firea noastră să procedăm aşa. Libertatea, pentru noi, e să facem cum ne taie capul. Uitaţi-vă la ora­şele din Europa şi nu veţi vedea nicăieri hârtii aruncate pe jos, iar la noi, de cum a căzut regimul comunist, totul s-a răstur­nat. Nu era acelaşi primar şi înainte? De ce atunci oraşul nostru primea distincţii pentru cel mai curat oraş din ţară, iar acum vedem mizeria asta? Oare nu pentru că e prost înţeleasă libertatea, de sus şi până jos? Dacă nu suntem în stare să fim liberi, atunci de ce l-am omorât pe Ceauşescu? Ca să ia puterea un alt Eseu şi să ne arate că poate fi mai rău ca înainte?

măcar am scăpat de frică!, spuse pirpiriul, privind înspre liniile pe care stăteau încremenite vagoane cu marfă. N-aveai, domnule, nici curajul de a gândi! Acum, cel puţin…

suntem liberi!, continuă un altul, care stătea pe bagajele sale. Putem şi noi să spunem ce vrem!

nu-nţelegi cât de sinistră e păcă­leala? răspunse tânărul cu sentimentul că se adresează nu pirpiriului sau celor­lalţi, ci sieşi. Crezi că gândeşti? La noi în­că nu există o educaţie a libertăţii de gân­dire. Nouă ne este frică să gândim şi o să

30

ne fie multă vreme. Cine ştie dacă vom scăpa vreodată de frica de a gândi! Cred că mai degrabă nu! Pentru noi gândesc alţii şi aşa respirăm uşuraţi. Uite, poate că eu sunt un maistru prost de Şantier Naval, însă înţeleg că Şantierul nu valo­rează doar doi lei, aşa cum vor ei să ne facă să credem. E mai bine să privatizăm Şantierul şi să-l dăm norvegienilor, care vor să investească în el, decât să-l păs­trăm noi? Sunt şuşoteli, ştiu, că în câţiva ani…, că va fi mult mai bine…, că vom avea standarde occidentale. Minciuni. Pâ­nă când se vinde. Iată libertatea! Ca la personalul ăsta, care nu mai vine. îl aş­teptăm ca proştii aici câte două ore şi într-o zi n-o să mai vină deloc, că ne-am în­văţat să aşteptăm. Ăsta-i adevărul, nene, suntem o ţară care aşteaptă cuminte să vină un personal, mulţumită că încă mai vine, însă nu-i departe vremea când o să stăm aici pe bancă şi n-o să vină niciun tren. Şi-o să zicem că dacă n-a venit azi, o să vină mâine. Adică o să ne amăgim, aşa cum înţelegem noi libertatea.

avem fabrici care ar putea produce de două sau de trei ori mai mult decât o fac acum, interveni, încurajat de direcţia discuţiei, un om în etate, care purta o pălărie

31

de paie cu boruri largi. Dacă am fi lăsaţi să producem, am deranja pe mulţi.

parcă nu suntem hotărâţi încotro s-o apucăm!, rosti îngândurat un bărbat care stătea lângă bicicleta sa rusească. Din aşteptarea asta nu câştigăm nimic.

nu câştigăm noi, dar câştigă ei, in­terveni o femeie.

dacă oamenii ar fi cinstiţi, ţara ar prospera, zise pirpiriul. Unde-i cinste, nu-i tocmeală, ştiţi cum zice proverbul nostru românesc.

nu înţelegeţi că politica actuală es­te antiromânească? E foarte greu să gă­seşti o direcţie într-o ţară condusă de vân­zători şi trădători. A căzut regimul, dar a rămas educaţia comunistă, pe care nu pu­tem să o smulgem aşa uşor, asta e buru­iană rea şi rădăcini sunt peste tot în pământ. E nevoie de sinceritate!

poate o da Bunul Dumnezeu, zise şi femeia care şedea lângă pirpiriu, închinându-se şi privind rugător în sus.

Tânărul maistru vru să mai spună ce­va, dar se opri şi îşi întoarse privirea în dreapta, de acolo de unde trebuia să vină trenul. Auzea, ca şi ceilalţi, o voce femini­nă răguşită la difuzoarele de pe stâlpi, acolo unde, de regulă, mecanicii de loco­motivă sau responsabilii îşi comunicau

32

diverse probleme legate de întreţinerea li­niilor şi a vagoanelor sau de rulajul din ziua respectivă. Unii râdeau, alţii se uitau în toate părţile să vadă de unde vorbeşte Geta nebuna, fiindcă o cunoştea tot ora­şul, până şi copiii o imitau. Dar Geta nu se vedea nicăieri. Cuvintele se distingeau clar. Nebuna dădea încă o problemă de rezolvat minţilor luminate ale oraşului. Geta fusese profesoară de matematică, părăsise şcoala şi umbla pe străzi ziulica întreagă cu crucea în mână, vorbind des­pre Dumnezeu, certând şi dând exerciţii care aveau nevoie urgentă de a fi rezolva­te. Lumea se relaxă brusc după atâta aş­teptare încordată. Parcă şi căldura înce­puse să se mai lase, să nu mai fie atât de înăbuşitoare.

într-un oraş cu fabrici şi uzine sunt mulţi copaci, iar în fiecare copac sunt cui­buri, cel puţin unul, în care păsările rele îşi au sălaşul. Dacă păsările rele îşi întind aripile, cerul se întunecă şi pică întuneri­cul. Acum vine în zbor pasărea cu lumină în plisc. în câte minute soseşte?

în depărtare se auzi o chiuitură de lo­comotivă. Venea trenul. Aproape toţi se ridicară de pe bănci, deşi trenul mai făcea vreo patru-cinci minute până ajungea în gară. Nebuna anunţase înaintea tuturor

33

sosirea trenului. Sosea pe linia a doua. Pasărea cu lumină în plisc… Tânărul maistru medită o clipă la nebunia asta. Mai auzise „probleme” din astea, dar acum parcă i se înţepenise mintea şi nu vo­ia să mai lucreze. Trebuia să fie vreo in­terpretare la chestia asta încifrată. Dintotdeauna îi plăcuse să rezolve probleme de tipul ăsta şi chiar avea o oarecare sti­mă faţă de sine şi faţă de capacitatea sa de a găsi drumul cel mai sigur prin labi­rintul propus de autorii de astfel de exer­ciţii ermetice. Dar, dacă nu era decât o tâmpenie, ieşită din mintea zdruncinată a unei femei? Oftă. Păsările negre erau po­liticienii care ascundeau oamenilor simpli orizontul. Aşa cum fusese în perioada co­munistă de dinainte de ’89, aşa se întâm­pla şi acum. Atunci era propagandă de partid, oficial, cu instrumentarul gata pregătit şi la vedere, iar acum, toate stra­tegiile de înşelare a populaţiei erau atât de subtile, încât era nevoie de mult simţ critic pentru a nu consimţi la „adevărul” de la televizor. Şi cât de mult vorbeau aceşti „aleşi”! Chiar că întunecau cerul! Adică le confiscau libertatea! Ei, locuitorii oraşului cu fabrici şi uzine, erau în noap­tea cea mai grea a istoriei de după revolu­ţie. Cine ştie ce drac de revoluţie a mai

34

fost şi asta, gândi el. Poate că totul a fost o înscenare şi s-a trecut de la o etapă la alta, iar oamenii sunt aceiaşi. Nu s-a făcut nicio primenire. Dosarele sunt securizate. Se vorbea chiar că mulţi dintre „foşti” şi-au distrus propriile dosare, iar acum sunt curaţi ca lacrima. Ieşeau pe posturi şi vorbeau despre libertate şi adevăr.

Tânărul maistru scuipă de silă direct pe linia trei şi începu să se plimbe cu mâi­nile la spate, neatent la pregătirile celor din jurul său. Oamenii ăştia nu înţeleg ni­mic! Ei vor să se suie-n tren şi sunt siguri că trenul duce acolo unde vor ei. Dar nu-i aşa! Trenul ăsta îi va duce acolo unde nu îşi imaginează că pot ajunge… Care era soluţia? Soluţia era ca la cârma ţării să vi­nă un conducător cinstit, un român cin­stit, ceea ce nu credea că se va întâmpla vreodată. Dacă există cinste, există şi li­bertate. Ce, libertate însemna să se des­chidă graniţele şi să poţi pleca cu un pa­şaport în afară? Sau că poţi să spui pe stradă orice, fără să fii arestat? Dar asta însemna că românii au atins o cotă înaltă de naivitate. Libertatea o porţi cu tine, li­bertatea nu stă în posibilitatea de a evada într-un alt spaţiu, iar românii înţeleg li­bertatea strict geografic. Dacă stau aici, nu sunt liber, dacă mă duc acolo, sunt

35

liber. Ei, nu aşa! La cei douăzeci şi opt de ani ai săi nu era dispus să fie bătaia de joc a acestor sforari din fruntea ţării, care se erijau în revoluţionari şi eliberatori, dătă­tori de libertate, iar în fond, erau nişte jalnici actori de mâna a doua. Numai că, prost cum era, jocul le mergea. Oriunde priveai nu găseai speranţă pentru o Ro­mânie liberă, deşi promisiunile stârneau multe entuziasme.

El, Iancu Mercheşanu, vedea totul şi măsura cu un instrument de înaltă preci­zie discrepanţa dintre iluzie şi realitate şi se revolta împotriva speranţelor inutile, fiindcă părea a se face lobby pentru dis­creditarea tuturor aşteptărilor pe care le crease momentul 1989, acel decembrie când el însuşi ieşise în stradă printre fo­curi de pistoale şi mitraliere, strigând: „Jos comunismul!”. în faţa sa muriseră doi tineri de 17 ani, ucişi în acelaşi timp. Cochirleanu Mihăiţă-Nicolae şi Kilinger Leonard. O plăcuţă comemorativă din marmură fusese amplasată pe partea din­spre Calea Călăraşi a gardului ce împrej­muia Palatul Agriculturii. Pe 23 decembrie. Se împlineau aproape trei ani de când crezuse că va înnoi lumea şi, iată, nu numai că nu se înnoise, dar era evident că în fruntea ţării se instalaseră unii comunişti

36

care-şi ziceau acum democraţi. Lupi îmbrăcaţi în piei de oi. Ţara mergea prost, dar se zicea că, dacă va trece perioada aceasta de tranziţie, va fi bine. Nu va fi bi­ne deloc! La Cantina Partidului muncito­rii fuseseră drogaţi, apoi înarmaţi şi tri­mişi pe stradă, unde erau luaţi drept ţintă de mitralierele ascunse. Ce arăta asta? Că frica pătrunsese adânc în conştiinţa aces­tui neam şi nimeni nu îndrăznea să se opună oamenilor partidului, decât tinerii care îşi oferiseră vieţile lor drept răscum­părare. Pentru ce? Vezi inutilitatea? Nenorociţii transformă totul în inutil! Peste ze­ce ani nu-şi va mai aminti nimeni de Leo­nard şi de Mihăiţă-Nicolae.

Trenul se apropia uşor, acum putea fi văzut, şi chiar aproximai că trebuia să treacă în acel moment prin dreptul sta­dionului municipal. Erau şi poliţişti care se uitau peste tot înjur. Figurile lor semă­nau aiuritor de mult cu cele ale vechilor miliţieni! Nu părea să-i intereseze sosirea trenului. Unul dintre ei, care părea şef, se duse până în dreptul tabelei cu sosiri şi plecări şi se aşeză ostenit pe o bordură înaltă de mozaic, lângă un cerşetor în ca­dru ajutător. îşi scoase chipiul şi îşi făcu vânt câteva secunde.

37

căutaţi degeaba! Păsărica a zburat! Şi, oricum, nu-i ceea ce aţi fi vrut să fie! A vorbit nebuna de Geta!

Sticletele nici măcar nu-şi clinti făp­tura. Se uită apoi în stânga după tren. Trebuia să apară dintr-o clipă în alta. Era cald şi asta îi dădea o indispoziţie teribilă, îi venea să-njure şi să bată pe oricine.

mai degrabă ăla îmbrăcat în salo­petă de la SANAB e drac împieliţat care vorbeşte tot ce-i trece prin cap.

Ochii vigilenţi ai fostului miliţian se opriră un singur moment, ca din întâm­plare, asupra tânărului care aştepta la li­nia a doua şi, cu acest instantaneu bine fixat, trupul mătăhălos se ridică şi se depărtă. La un semn al său, se strânseră şi ceilalţi şi dispărură.

Iancu Mercheşanu vedea trenul cum intră uşor în gara ticsită de oameni, dar nu se gândea decât să-l întrebe pe cerşe­tor ce voiau sticleţii miliţieni. Adică, ar fi vrut să-l întrebe, fiindcă observase că cer­şetorul vorbise, iar sticletele ascultase. Bănuia despre ce, dar voia o confirmare. Trenul se prelinse prin faţa lui şi uită de acestea. Lumea era ieşită, uşile şi geamu­rile erau deschise, mulţi stăteau pe scări cu bagajul într-o mână, în timp ce cu cea­laltă se ţineau de bara cu care era prevăzută

38

uşa. Se strecură prin mulţime, gândindu-se cu năduf că putea să se fi gândit mai devreme să se ducă în capătul pero­nului, acolo unde era locomotiva. Trenul avea multe vagoane, iar el ajunsese abia la vagonul al patrulea. în graba sa, fără să vrea îşi aruncă ochii spre uşa vagonului (era chiar în faţa sa) şi prezentul său se suspendă.

O tânără la vreo 22-23 de ani, îmbră­cată în uniforma militară specifică Aviaţi­ei române, cobora cu o geantă de voiaj în mână, uitându-se cercetător prin mulţi­me. Cu părul prins în coc sub bonetă, înaltă, apariţia ei avea un farmec vechi, aproape uitat. Iar uniforma aceea militară părea doar o reflexie a eleganţei care răzbătea de undeva dinăuntru şi se răsfira în fiecare mişcare a mâinilor, a capului. Lui Iancu i se păru că imaginea este desprin­să dintr-un film, că-i e familiară. Poate… Where eagles dârei Dar nu… Ai fi zis că fata aceea aduce cu sine o întreagă at­mosferă, un aer interbelic românesc, care pe el îl făcea de fiecare dată să viseze. Nu era el o fire visătoare, dar îşi dorea să fi trăit în perioada interbelică. Ceva parti­cular, ceva care se pierduse iremediabil, pe măsură ce se înaintase spre anul aces­ta epigonic: 1992. Ei bine, tânăra îl determina

39

să revadă acel trecut viu, pe care îl purta mereu cu sine. Câteva momente, tâ­năra îşi opri privirea asupra lui şi el fu co­pleşit de fiinţa din privirea ei. Nu mai cu­noscuse aşa ceva. Parcă i se deschiseseră singure toate uşile lăuntrice, ca să lase să intre o împărăteasă, iar împărăteasa in­trase până în inima lui, întârziase o clipă şi plecase. Nu, nu, aşa ceva nu poţi uita niciodată! Iancu începu să se mişte după cum era împins de oameni, când într-o parte, când în alta, primind apostrofări, cuvinte nervoase, reproşuri din partea ce­lor ce căutau o trecere înspre ieşirea din gară. Unii ieşeau pe uşile larg deschise, alţii alegeau să ocolească clădirea gării, în speranţa că drumul nu e atât de aglome­rat. Încet-încet, lucrurile deveneau mai simple. Iancu se mai roti de-aiurea preţ de un minut printre oameni, uitându-se după ea, dar nu o mai văzu. Auzi în difu­zor un anunţ pe care nu-l putea înţelege, deşi recunoştea fiecare cuvânt. Se dezme­tici şi o porni către locomotivă, unde şeful de tren părea că-l aşteaptă cu nerăbdare.

cum te numeşti, tinere?

mercheşanu.

ai un pachet de la Bucureşti. Cine ţi l-a trimis?

sebastian. Sebastian Predescu.

40

foarte bine. înseamnă că eşti omul potrivit. Să fii sănătos! Şi… visează mai puţin! Vezi bine că România de azi n-are nevoie de tineri cu capu-n nori!

Şeful de tren intră în cabină, după ce-l bătu prieteneşte pe umăr pe tânărul maistru. Iancu se depărtă, ţinând în mâ­nă pachetul acela geometric. Lumea se rărise. Văzu cum impiegatul în uniformă ridică steagul galben, apoi trenul fluieră prelung şi se puse în mişcare. Unii îşi lu­au rămas bun, spuneau ultimele cuvinte. Trenul se prelingea uşor înspre izlazurile Baldovineştilor. Iancu urmări cu privirea ultimul vagon, până când acesta dispăru cu totul din raza sa vizuală. Traversă linii­le, ajunse lângă tabela cu mersul trenu­rilor şi dădu să o ia în dreapta pe uşa de ieşire, dar îşi aduse aminte de cerşetorul care chiar acolo îi vorbise miliţianului. Se uită atent în toate părţile, dar cerşetorul nu era nicăieri. Parcă intrase în pământ. Ieşi din gară, văzu autobuzul cu burduf care aştepta în faţă cu motorul pornit, trecu pe lângă el şi porni agale pe strada Gării. Traversă Calea Dorobanţilor, Griviţei, apoi făcu dreapta pe Ştefan cel Mare. Soarele nu mai era atât de puternic şi după-amiaza era plăcută. întotdeauna se arătase mirat de casele vechi, fostele conace

41

boiereşti care, renovate, se desfăşurau pe o parte şi pe alta a străzii, însă acum plutea pe lângă ele cu imaginea acelor ochi pe care nu ştia cum să o aşeze în ini­ma sa. Ce era cu el? Se îndrăgostise? Nu. Adică…, nici nu se putea aşa…, vezi pe ci­neva şi, hop, te-ai îndrăgostit. Cu dragos­tea era altceva. Cum altceva? Adică stai lângă o fată, vorbeşti mult cu ea, poves­teşti, spune şi ea câte ceva sau stă şi te as­cultă, te plimbi alături de ea şi, la un mo­ment dat, simţi că te-ai îndrăgostit. Nu ca el, care a văzut ochii fetei aceleia şi, gata, numaidecât s-a şi îndrăgostit. Trebuie să vadă ce i se întâmplă. A văzut ochi pe care niciodată nu i-a mai văzut. A văzut în ochii aceia inima ei.

Oftă. Uite aşa, un lucru straniu îţi poate schimba viaţa chiar atunci când te aştepţi mai puţin. Ce fel de ochi avea? Nişte ochi mari, migdalaţi, de un negru jucăuş şi blând. Uite asta făcea el acum: răsturna ochii aceia pe toate părţile şi îi fotografia din toate unghiurile posibile. Analiza momentului: el mergea către lo­comotivă şi, brusc, s-a aflat în faţa ei, iar ea l-a privit. Putea să nu-l privească şi atunci lucrurile ar fi fost simple ca până acum, însă ea îşi lăsase o parte din fiinţa ei în inima sa. Aşa simţea, ca şi cum ar fi

42

avut înăuntru un corp delict. De aceea deschisese laboratorul de analize, ca să cuprindă toate simptomele şi să dea un diagnostic precis. Mai bine se gândea la schelele pe care le lăsase pe seama celor de la schimbul al doilea. Plecase direct de la Şantier, fără să se mai schimbe. Le-or fi dat jos? Peste exact patru zile era lansa­rea vaporului la apă. Aceasta era a şaptea navă care era predată la cheie pe anul în curs. Fuseseră lăudaţi. Şi muncitorii şi şe­fii îl apreciau pentru că era un tânăr capa­bil, hotărât, uneori prea intransigent, care lucra cot la cot cu muncitorii şi ştia ce sarcini trebuie să traseze, cât se poate şi când e nevoie de pauză. Chiar directorul P. îl chemase la el în birou şi-i strânsese mâna, felicitându-l. înainte de ’89, directorul P.; după ’89, tot directorul P. era păstrat. Aşa se întâmpla mai peste tot.

Traversă fosta Republicii. Aşa-i ziceau toţi. Nu se puteau obişnui să-i zică Mihai Eminescu. După cum nu se puteau obişnui să zică Bulevardul Independenţei, în loc de Karl Marx. Se cercetă atent. Ochii aceia stăteau în continuare vii în inima sa. Clăti­nă din cap. Nu trebuia să se mai gândeas­că la ei. Uite, de exemplu, se va gândi la problema încifrată a nebunei. Cine era pasărea cu lumină în plisc? Desigur, o

43

şansă pe care istoria o poate da unei ţări atât de urgisite cum e România. Printre toţi semănătorii de întuneric, iată că se strecura speranţa. Dar cum era ea? Cum se va întrupa într-un context bântuit de tot felul de temeri atavice şi frici coti­diene? Titlurile ideologice ale zilei suceau minţile cele mai exersate. El ţinuse tot timpul legătura cu Sebi, colegul său din liceu, care era acum cercetător la Institu­tul de fizică nucleară din capitală, şi care îl tot pisa să facă o facultate, fiindcă, după cum arătau semnele vremurilor (aşa se exprimase), îi va fi de mare ajutor. La Fa­cultatea de Construcţii. Era nevoie de in­gineri destoinici în ţara asta. Examenul era peste o lună şi învăţase. Mai mult de gura lui. Sebi era cel mai bun prieten al său, un om adevărat, cu o gândire sclipi­toare. Dacă avea vreo nelămurire cu pri­vire la ceva, apela la Sebi şi el îi dezlega ecuaţia. întotdeauna, îi spusese, în spa­tele unui om politic se ascunde o ideologie, adică o lume nevăzută pe care cei mai mulţi nu o cunosc şi, dacă într-un fel sau altul îşi face simţită apropierea, atunci evenimentul este pus pe seama împreju­rărilor, a arbitrarului istoriei.

Traversă şi Şcolilor. Biserica Sfinţilor împăraţi avea porţile deschise. Undeva,

44

vizavi de biserică, chiar pe colţ, o vânză­toare în halat alb şi bonetă vindea brifcor. Iancu căută cu teamă la inima sa şi găsi acolo ochii. Oftă încă o dată. Mai adânc. Se apropia de casă. Păşea nesigur. Ca pe peron, după ce o văzuse pe ea. încetini paşii şi se opri în faţa porţii pe care era lipită tăbliţa cu numărul 121. Aici locuia. Stătu înţepenit câteva minute şi, în loc să intre, o luă înainte şi coti dreapta pe Pri­măverii. Da, avea poftă să se plimbe până târziu pe Primăverii…

45

Capitolul 3

Cossette meditează: Hristos este zbo­rul cel mai înalt. Consensul societăţilor moderne determină gânduri, fapte, con­ştiinţe

bine ai venit, împărăteasă prea aleasă! Cum să-ţi răsplătim noi că ai avut inima atât de bună să vii în oraşul nostru întunecat şi să aduci lumina? Aşteaptă-mă!

Părinţii o întâmpinaseră pe peron. O îmbrăţişaseră şi, împreună, porniseră în­spre ieşire. Ocoliseră prin dreapta clădi­rea gării, când, deodată, de sus se auzi această voce un pic răguşită. Acum se ui­tau cum nebuna începuse să coboare ris­cant, direct pe un pilon al podului care traversa calea ferată şi ducea într-un car­tier sărac al oraşului, o periferie numai cu case mici, înghesuite, şi străduţe neasfal­tate, ce semănau cu uliţele de la ţară, o zonă ce se inunda frecvent, la fiecare ploaie mai sănătoasă, din cauza lipsei unui sistem public de canalizare.

mai bine să mergem, spuse femeia, luând-o pe Cosette a sa de mână.

46

hai, încuviinţă şi bărbatul chelios.

Se depărtară. Cosette se lăsa purtată de graba speriată a părinţilor săi. Din când în când, privea în urmă, s-o vadă mai bine pe acea făptură care-i făcuse o urare atât de neobişnuită. Zâmbi. îi strânse pe amân­doi la piept şi-i sărută. Asta îi făcu să se mai liniştească şi să mai domolească pasul.

la ce te gândeşti, mamă?

la nebuna asta de Geta! Mai avea puţin şi zicea că tu eşti pasărea cu lumină în plisc!

Cosette surâse atât de fermecător, în­cât mama sa o prinse cu totul în braţe şi o sărută pe frunte, pe ochi, pe obraji. Tatăl le privea cu drag. Ele două erau iubirile sa­le cele mai mari. Porniră spre casă pe jos.

Cosette Minescu se născuse pe 25 mar­tie 1969. Copilăria şi-o petrecuse la buni­ca din partea mamei, într-un sat de mun­te din judeţul Buzău. Părinţii îi remarca­seră firea liniştită, visătoare, plină de po­ezie. Şi-ar fi dorit-o mai zburdalnică, mai altfel, dar nu era aşa. Primise numele Co­sette la insistenţele unchiului din partea mamei sale, care, neavând niciun copil şi dorindu-şi mult unul, privea la ea ca la propria sa fiică. Citise romanul lui Victor Hugo şi rămăsese marcat de făptura aceasta

47

plină de lumină, care făcea trebu­rile cele mai grele din gospodăria Thenardierilor.

cosette, muto, mai spune ceva, maică, că mi se urăşte aşa, pe tăcutelea!, o îndemna bunica.

Cosette ridica din umeri şi zâmbea atât de frumos, încât bunicii i se părea că vorbise. Era un altfel de copil, remarcase şi învăţătoarea sa, şi profesorii, iar părin­ţii, oameni simpli, îi studiau cu o discreţie iubitoare tăcerea şi idealurile care se pre­figurau în ea. în pacea din templul minţii sale, buzele rugătoare ale bunicii desena­seră cuvinte desprinse de sunet şi ţesute-n macaturi cu şnururi de aur, din care ţâşneau reflexe grele, tubulare, aidoma unor pilaştri sau unor colonade cioplite în galben de cadmiu, de crom şi de zinc, cuvinte-vitralii, cu formă ovoidală, în a că­ror ramă metalică culorile licăreau tainic, seducător. Peste zi nu reuşea să-şi explice în niciun fel liniştea cu care păşea printre ceilalţi, calmul cu care întâmpina orice eveniment, profilând personalitatea aparte a omului nobil.

Acum, iată, ajungea în oraşul acesta ca proaspăt absolventă a Facultăţii de Aviaţie din Bucureşti. Puţine fete alegeau să dea examen la o astfel de facultate. Fete

48

ca ea se orientau mai degrabă spre Fa­cultatea de Litere, devenind profesoare. Instructorilor de zbor le era şi teamă să lucreze cu astfel de studente. Ce căutau ele aici? în loc să se ocupe de lucruri mai puţin primejdioase, alegeau să facă viraje la câteva mii de metri altitudine? însă Cosette Minescu nu numai că nu arăta niciun pic de emoţie, ba chiar avea o stăpâ­nire de sine care uimea. Era în stare să conducă un aparat de zbor cu o eleganţă răsplătită cu aplauze.

Devenise ofiţer de aviaţie, însă, de aproape un an de zile, înţelesese că alta era chemarea ei. Mai precis, de când, venită aici în oraş într-o permisie de două zile, vorbise despre sensul adevărat al vieţii cu părintele P. (spre care mama sa o îndru­mase). Părintele P. era un basarabean ca­re suferise mult, refugiat din 1940, plin de blândeţe şi de sfaturi înţelepte. La cei peste şaptezeci de ani ai săi nu avea copii şi, cum o văzuse pe Cosette intrând în Bi­serica Sfântului Nicolae, o întrebase cu candoare:

n-ai vrea să fii tu copilul meu?

Cosette fusese cucerită de felul cald şi delicat în care părintele reuşea să-i arate calea. Nimic nu era mai important pe această lume decât Hristos. El reprezenta

49

zborul cel mai înalt şi viaţa. Meditase multă vreme la ceea ce îi spusese părin­tele. Datorită lui intuia punctele de sutură în care matematica se întâlnea cu arta. Se recupera acea conştiinţă mitică pe care lumea o pierduse atunci când oamenii au conceput un univers suspendat de pereţii citoplasmatici ai minţii, o gândire cartezi­ană care nu reuşise să păstreze taina. Ce săracă şi mizerabilă ar fi fost lumea fără taine! Îi compătimea pe cei care supu­neau totul analizei raţionale şi verificau fiecare enunţ, scuturându-l nervos de sensul înalt. Cât de abstract trăiau! Raţiu­nea este insuficientă pentru a cuprinde frumuseţea lumii. Cum se explică raţional frumuseţea de nespus? Este imposibil să descoperi sufletul într-un corp şi totuşi mulţi operează astfel de disecţii în mod demonstrativ, ca să acumuleze argumen­te în favoarea a ceea ce se vede. Dar există şi nevăzut. Şi infinit. Şi veşnicie. Şi învie­re. Cum pot fi explicate toate acestea? Negându-le cu vehemenţă? Inventând teorii tot mai bizare? Cu siguranţă că nu se pu­tea purta un dialog cu astfel de oameni, dar nu pentru că aceştia nu acceptau dia­logul, ci din cauza conţinuturilor sărace cu care îşi defineau termenii.

50

îşi dădea seama că totul porneşte de la principii. Un sistem imuabil de valori se construieşte pas cu pas, punct cu punct, fiind un adevărat edificiu, fără strălucire poate, dar cu o structură de rezistenţă so­lidă, iar el putea identifica în acest sistem fiecare cărămidă, fiecare pumn de aluat care dăduse consistenţă construcţiei. To­tul însă se realizează în timp, cu multă migală şi conştiinciozitate, printr-o disci­plină riguroasă care, de cele mai multe ori, apare celor din jur ca un soi de habot­nicie sau de tendinţă schizoidă. Lumea era prejudiciată tocmai de această inca­pacitate a omului de a se respecta pe sine şi de a propune societăţii, prin propria sa conduită, un model practic de viaţă, o ti­pologie lipsită de ostentaţie şi bine fixată în realitate prin naturaleţe şi sens. De pil­dă, ea considera frumosul ca avându-L totdeauna în centru pe Dumnezeu. Şi acesta era un principiu. De aici decurg ne­numărate consecinţe, afinităţi, defazări. Cum puteai dialoga cu cineva care consi­deră că există frumos şi fără Dumnezeu? Enunţul i se părea absurd, dar exista şi se constituia în principiu pentru o anumită categorie.

La fel de adevărat este şi faptul că aceste principii se formează prin educaţie,

51

iar dacă nu are cine să te îndrume pe tot acest parcurs al existenţei, înălţarea ta poate fi primejduită de diferiţii curenţi care circulă în zonele înalte. Ea primise o educaţie solidă nu la şcoală, ci acasă, lân­gă bunica Maria. La şcoală era multă pier­dere de timp şi o alunecare pe lângă ade­vărata viaţă. Nu nega faptul că şcoala ar fi putut fi esenţială, dar era busculată ideologic. Principiile defuncte ale profesorilor erau transmise şi elevilor şi asta era în­grozitor. Rareori întâlneai pe cineva care să aibă o direcţie bună, un ghidaj sigur. Cauza era una singură: principiile care nu se revendică de la ceea ce reprezintă punc­tul cel mai înalt, absolutul. Adevăr absolut, frumos absolut, iubire absolută, disciplină absolută. Iar absolutul este Dumnezeu, adică Cineva. Principiile devin, inevitabil, noţiuni abstracte din momentul în care se înscriu în cercul vicios al relativismului. Aici intervine algoritmul de selecţie, care ne face să fim oameni atât de diferiţi, în­cât în mod frecvent nu mai reuşim să conferim un punct comun traiectoriilor noastre, aspiraţiilor, ideilor, simplelor cu­vinte. Existenţa pare a fi comparabilă cu viaţa unor planete, dintre care tot mai pu­ţine sunt cele care reuşesc să-şi păstreze configuraţia iniţială şi locul, axa invizibilă

52

a sistemului creat cu un sens. Restul e derivă.

Continuându-şi meditaţia, Cosette constata că principiile celorlalţi, consen­sul societăţii exercită azi o presiune ini­maginabilă asupra celor care îşi configu­rează axiologia pe credinţa în Dumnezeu, fiindcă existenţa acestora din urmă pre­supune o negare a nivelului de la care so­cietatea îşi elaborează criteriologia. E ca şi cum nimeni n-ar vrea să ştie că există posibilitatea gândirii de pe un alt palier. E cam ceea ce i se întâmplă doctorului Andrei Raghin, personajul lui Cehov, că­ruia i se induce subtil ideea că este bol­nav, fiind, în cele din urmă, internat de cei din jurul său pe baza „principiilor”. Raghin nu supravieţuieşte acestui mod de a percepe lumea şi moare. Cehov era un scriitor profund ortodox. Cosette îl descoperise de curând şi părea marcată de age­rimea observaţiilor sale.

Totuşi credea că există speranţă, mul­tă speranţă, deşi suficienţa societăţii era maladivă şi simptomatologia ei putea fi observată oriunde. Există Dumnezeu. Exis­tă Adevărul care este Dumnezeu. Există Frumosul deplin al dumnezeirii, taină cu care lumea se poate transfigura. Există iu­birea, mai presus de imaginaţie, a lui

53

Dumnezeu, Care ne cheamă pe toţi la El şi Care a primit moarte pentru noi. Ei, cei puţini, erau Biserica asupra căreia suflă un vânt năprasnic, deşi nu o poate nici măcar clinti. Atât timp cât vor rămâne Bi­serică şi în Biserică, nimic nu-i va putea devia din drumul lor către cer.

54

Capitolul 4

Discuţia din tren. Icoana chipului lui Hristos din noi fiind limpede, în ea se vor vedea şi ceilalţi

Rememorase toate aceste lucruri în tren, de la fereastra căruia sorbise valuri întregi de privelişte minunată, pe care nu avea cum să o afle decât în această ţară plină de minuni, iar acum, ajunsă în ca­mera ei, închise uşa şi se aşeză visătoare în pat, cu mâinile sub cap. La ce bun să trăieşti dacă viaţa ta toată nu I-o dai lui Hristos?

ce alegi, Cosette, un sens deplin sau numai bucăţele de sens?

aleg învierea!

e nevoie de oameni hotărâţi pe acest drum pe care nu vei întâlni atitudini favorabile hotărârii tale.

în tren, un domn între două vârste, care se aşezase în faţa ei, o provocase în­deajuns, spunând că Hristos este o închi­puire a preoţilor, care astfel atrag poporul şi-l infestează cu învăţături obscurantiste. Nu rămânea niciodată indiferentă faţă de cuvintele care îl jigneau pe Hristos.

55

„Hristos e Domnul inimilor şi nu se poate ca El să fie singur în faţa unor astfel de cuvinte necuviincioase!”

nu pot să gândesc onorabil decât în aceşti termeni: acest mântuitor e un simplu om care a murit şi despre care s-a spus că ar fi înviat. De mirare să nu fi fă­cut asta chiar ucenicii săi, iar atunci ar fi o poveste cu totul insipidă, lipsită de cel mai elementar bun gust. Cât timp există respect de sine, omul nu poate subscrie unei astfel de idei compromiţătoare. Şi nu mizez pe raţiune, ci pe o gândire nobilă, condescendentă.

măcar acceptaţi că a fost o realitate istorică? îl întrebă Cosette, zâmbind.

sigur, asta accept, enunţă el auster. Omul acesta a existat, a făcut ceva deosebit, dar a pretinde că un om e Fiul lui Dum­nezeu mi se pare, scuzaţi-mă, o pledoarie pentru naivitatea cea mai severă, iar lucrul acesta nu poate deloc să mă amuze.

Deja aţi făcut câţiva paşi spre Ade­văr! exclamă Cosette. înţeleg că vă pu­neţi întrebări dintre cele mai importante, iar aceasta mi se pare esenţial pe un drum pe care mulţi se rătăcesc, întârzie sau îşi întreţin propriile iluzii.

adevărul este instrumentat politic de Biserică, interveni el, zâmbind discret,

56

ca şi cum ar fi îngăduit un interlocutor neavizat. Prea multe invenţii, prea multe adaosuri. Vedeţi, domnişoară, şi guverna­torul roman din Iudeea s-a întrebat ce es­te Adevărul şi Hristos n-a ştiut să răspun­dă. Cum vă explicaţi?

întrebarea sa avea o intonaţie stranie şi marca mai mult un triumf al logicii de­rulate decât aşteptarea unui răspuns lă­muritor. De aceea, se arătă un pic sur­prins că tânăra din faţa sa nu se arăta câ­tuşi de puţin derutată.

guvernatorul vedea Adevărul îna­intea sa, vedea Adevărul revelat, era de prisos ca Hristos să mai vorbească. îl pri­vea, adică Adevărul îl privea pe Pilat, dar Pilat nu a putut să-L accepte.

vreţi să spuneţi că Adevărul este o Persoană?

absolut! Este Hristos, Persoana prin excelenţă. Nu mi-am putut închipui niciodată că Adevărul e ceva. Doar ceva? Ar fi fost absurd! Dumneavoastră căutaţi, vă văd dornic să cunoaşteţi, altfel nu m-aţi mai întreba nimic. Un om comu­nică din două motive: unul, pentru că a găsit persoana potrivită, direcţia empatică la care aspiră, şi altul, pentru că vrea să afle ce-l poate împlini, vrea să afle un ideal. Iar idealul nu e ceva, ci Cineva.

57

mă uimiţi! Adevărul ca Persoană? Ce argument poate fi aici?

învierea, singura justificare a lumii noastre.

bine, dar asta presupune să-L ac­ceptăm pe Hristos ca Fiu al lui Dumne­zeu, iar eu…

eu cred că aţi fi gata să vă daţi şi viaţa pentru Hristos, dacă L-aţi cunoaşte aşa cum îl cunosc eu!

îl cunoaşteţi?

e în inima mea. Nu îl vedeţi?

Aici discuţia se opri. Domnul scoase o batistă din buzunar şi îşi tamponă febrici­tat obrajii, fruntea şi partea superioară a buzei. Trenul ţiuise. Se apropia de gară. Fata asta avea atâta sinceritate cât nu cre­dea să existe în vreo fiinţă omenească. De ce se tulburase atât de tare? Din cauza lui Hristos, Care părea că priveşte prin ochii ei înspre el? Dar era o nebunie, da, o ne­bunie! Aşa ceva nu este cu putinţă! Cum l-ar fi putut crede altcineva, când nici mă­car lui însuşi nu-i venea să creadă că a trecut printr-o asemenea experienţă? Nu, nu credea în paranormal, deşi în ultima vreme ziarele erau pline de astfel de rela­tări. Acolo era minciună. Fata asta privise sincer spre el. Era altceva. Simţise că, obiectiv, Hristos există şi este Fiul lui

58

Dumnezeu, adică i se arătase în acest fel că e vorba de o realitate pe care nu o cre­zuse posibilă. Dacă avea să subscrie aces­tei realităţi… Cine ştie?! Dar ce posibili­tăţi erau? Una: să crezi în Adevărul ca Persoană, Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Cealaltă: sinuciderea. Cert este că dacă nu accepţi Adevărul în Persoana lui Hristos, nu poţi trăi. Simţise de atâtea ori că viaţa sa este un nonsens, o figuraţie. Atâta conceptualitate te degrada până când, scârbit de tine însuţi, ajungeai să-ţi fie teamă să te mai trezeşti. Pentru ce să mai vezi o nouă zi? Ca să te chinui absurd? Acum vedea o cale. Nu trebuia decât să se scu­ture de toate deşartele sale convingeri şi să se prindă de acel Hristos viu, Care îl privise cu atâta dragoste.

într-adevăr, un dor nepământean o determina să nu se mai intereseze de ni­mic din ceea ce este trecător. în vara aceasta trebuiau să se clarifice opţiunile ei. Nu mai putea înainta aşa. Era nevoie de o hotărâre şi avea să o ia până în octom­brie, cât ţinea această perioadă de conce­diu. Era abia iunie şi în mintea ei se de­rulau tot felul de proiecte prin care să renunţe definitiv la inima sa, pentru ca Hristos deplin să locuiască în ea.

59

Capitolul 5

Cum o carte poate fi un adevărat ghid într-o lume falsificată de atâtea su­prapuneri ideologice

Iancu Mercheşanu devoră în câteva zile întreg volumul eminescian de publi­cistică trimis de prietenul său de la Bu­cureşti. Pătrunsese într-o altă lume. De parcă fusese orb până în momentul de faţă, iar acum vedea. Şi vedea atât de bi­ne, încât nu se putea abţine să nu plângă pentru o ţară atât de prigonită cum era România. Dacă l-ar fi văzut colegii săi de muncă, subordonaţii săi cheflii, l-ar fi lu­at în râs. Mai trebuia să rabde puţin, până când lacrimile i se vor topi definitiv în ini­mă şi va putea să vorbească fără să plân­gă. Era tulburat încă. De cum ajunsese acasă, în seara aceea, şi deschisese cole­tul, uitase de ochii ei. Şi se simţea bine. Eminescu era ca un medicament.

Volumul X apăruse chiar în anul în care căzuse regimul comunist şi cuprindea articole politice publicate între 1 noiem­brie 1877 şi 15 februarie 1880. în şcoală învăţase că Eminescu este poet. Publicistica

60

era scoasă din schemă. Sebi îi dăruise o carte uriaşă, care îl schimbase. Sunt cărţi care pot schimba un om? Dacă sunt, aceasta este una dintre ele. îşi luase noti­ţe abundent. Comentase el însuşi cu refe­rire la politica pe care o ducea România din ’89 până acum, când se declara că în România există o economie socială de piaţă, şi rămăsese uimit de cât de actuală era viziunea lui Eminescu. îşi iubise cu adevărat ţara, pe oameni, pe oamenii mici, nu pe Om, nu umanitatea, aşa cum clamau unii, care se credeau mari iubitori de Om. Se convinsese el cum e cu iubirea asta de umanitate: e foarte probabil ca, iubind întreaga umanitate, să uiţi tocmai de omul concret şi să-l persecuţi. Şi, vai, câţi persecutori nu se îngrămădiseră în fruntea ţării! Da, acum vedea limpede şi trebuia să mărturisească toate aceste gân­duri pe care le avusese în sine, dar care nu cunoscuseră tonul potrivit pentru a fi enunţate. Eminescu reprezenta capacita­tea cognitivă fără de care apăreau numai perspective amputate, nefertile, imbeciliza(n)te. Cu Eminescu nu mai puteai să stai şi să aştepţi cuminte, să vezi ce-o mai fi din ţară, unde suflă vântul ideologic, dacă e înţelept să vorbeşti sau să taci, pentru că Eminescu îţi descoperea clar

61

racilele ideologiilor care confiscă liberta­tea unui popor. Nu să vorbeşti trebuia, ci să răcneşti, să se desfunde urechile tutu­ror celor care alergau cu naivitate în urma promisiunilor politice. Căci, la urmă, cu ce rămâneai? Cu ambalajul. „Aşa se lobotomizează un popor!”, gândi Iancu.

Auzise tot felul de reacţii cu privire la „cazul Eminescu”. Era considerat un ne­bun şi, de aceea, era clasat. Pentru politi­ca actuală, Eminescu constituia un peri­col iminent şi de aceea era denigrat, îm­pins printre opţiunile fundamentaliştilor naţionalişti, fiindcă naţionalismul deveni­se o plagă. Se ţinuse o conferinţă la Timi­şoara, chiar în primăvara anului ce trecu­se, despre „România: între Basarabia şi Europa”, în care se vorbise despre deteri­orarea şi costurile ideii de stat naţional, într-o perioadă în care această idee dă naştere unor extremisme şi isterii ce ne situează la periferia proiectului civic pe care-l arborează Europa. Concepte pre­cum „neam” şi „naţiune” căpătau, în min­tea (re)configurată ideologic a culturnicilor postdecembrişti, o rezonanţă fascistoidă echipată socializant, egalitarist. De aceea, discursul trebuia bine reglat, pentru a nu compromite direcţia de „înnoire” spre care România se angaja. Aşadar, naţionalismul

62

era satanizat, găsindu-se, ah, cât de subtilă şi perfidă era ideea!, o con­tinuitate a comunismului în această iubi­re de neam, iar explicaţia era la îndemâ­nă: doctrina comunistă atât de mult a pă­truns în conştiinţa românilor, încât aceş­tia nu mai sesizează că, iubind ţara, de fapt o iubesc în mod comunist. Uite, aşa renaşte spiritul colectivist care nu e de sorginte intelectuală sau internaţionalistă, aşa cum era comunismul, ci relevă mai degrabă primitivitatea, simţirea rudimen­tară, care nu face decât să ne îndepărteze de Europa. Drace! Păi, atunci ne-am ars! Cum să-ţi iubeşti corect ţara? în primul rând, să o faci cu adâncă şi ideologică smerenie, renunţând la tine însuţi, adică la pofta ta de a spune neam, apoi popor. Unele cuvinte sunt parşive, pot transfor­ma întreaga ta sensibilitate şi aşa ajungi, peste noapte, un insensibil la valorile cele adevărate ale Europei, orbit fiind de conceptualitatea reverberantă a cuvintelor. Vrei să te îndepărtezi de Europa? Cum să vreau? Doar mereu am fugit în urma ei, gâfâind, iar acum, când suntem gata s-o ajungem, tocmai acum să dăm cu bâta-n baltă? Se cere cuminţenie, ascultare, înţe­lepciune care să ne aducă acolo unde ne

63

este locul, dacă nu vrem cumva să paştem crocobauri sau babuini prin deşert.

Iancu îşi aduse aminte de o referinţă eminesciană. Ce clar era totul! Vorbim de „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţiune, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului […]” Era vorba de articolul „De ceea ce ne te­mem…”, publicat în Timpul, pe 27 mai 1879. Avea şi pagina notată: 259. Şi Eminescu era nebun! în cel mai scurt timp, după ritmul incredibil de desfăşurare a lucrurilor, va fi retrograd cel care va zice „român”. „Scuză-mă, dar eu sunt euro­pean; probabil te-ai referit la acea specie involuată pe care am abandonat-o de ani buni. Dacă vrei să fii om, ai o singură şansă: să fii european!”

Iancu începu să se învârtă prin came­ră. Am admis, deci, statul modern nu dintr-o necesitate organică, ci pentru că inte­resele străine o cereau. E simplu. Ceea ce e propriu, românesc, moare, nu e rentabil gândim acum în ordinea distincţiei pe care au introdus-o banii: dacă posezi ve­nituri, eşti om, poţi avea un cuvânt im­portant de spus în viaţa statului, dacă nu, eşti un proscris. Un aparat de stat costisi­tor pe care îl întreţinem în dauna unei

64

dezvoltări organice, fireşti a vieţii noas­tre. Şi nu mai contează cum se câştigă ba­nii! Mai mult decât atât, cu totul perfidă era dominaţia finanţelor internaţionale, un joc mincinos, prin care ţara aceasta, pentru care muriseră atâţia oameni, atâ­ţia eroi, atâţia români cu inimă iubitoare, ajungea să fie administrată de străini. Adică străinii ne sunt şi ne vor fi nouă stăpâni, fiindcă ei au bani, iar noi nu avem şi nu avem cum să ieşim din această dilemă decât acceptând o legislaţie favo­rabilă intereselor lor. România, înţelese Iancu, este trimisă într-o luptă în care se ştie cu mult mai dinainte că va pierde, va pierde tot, fiindcă în această luptă nu în­vinge cel care este nobil, erou, jertfitor, ci acela care este lipsit de scrupule, cel mâr­şav, profitorul, trădătorii, marii comisio­nari, acei indivizi care văd în români doar nişte sclavi, forţă de muncă ieftină, numai bună de exploatat. Iar lupta este prezen­tată ca fiind una a gloriei europene, a cali­tăţii, a eficientizării mijloacelor de pro­ducţie, a codurilor de legi onorabile. Sub această formă suntem îndemnaţi să ne în­regimentăm şi să devenim o ţară de robi, o colonie a puterilor străine, care văd aici, în pământul românesc, o infinitate de po­sibilităţi de jaf modern, civilizat. Iar asta

65

se întâmplă datorită unor cozi de topor, care sunt în stare să muşte şi din morţii din morminte, aşa de sălbatici sunt în a parveni, în a ocupa funcţiile şi posturile cheie, de unde să poată să vândă tot ceea ce se poate vinde în ţara asta, pentru a dobândi un statut privilegiat. Aceste mari jafuri nu se pedepsesc şi nu sunt eticheta­te drept crime, nici nu au cum, într-o ţară unde normalitatea tumefiată zace încătu­şată în minciună, dezinformare şi derizo­riu. Aceşti asasini instruiţi, cu mapa în mână, ucid cu sânge rece fiinţa româ­nească la ea acasă şi nimeni nu îi trage la răspundere pentru asasinat, ci îi procla­mă abili politicieni, oameni cu vederi europene, diplomaţi de înaltă ţinută.

Iancu fierbea de mânie. Strângea din dinţi şi se mişca prin cameră ca o fiară a cărei libertate a fost licitată la un preţ in­fim. Pentru ce? De ce s-au vândut aceş­tia? De ce ne-au vândut şi pe noi? Au ne­gociat aceste iude cu străinii şi au stabilit că noi valorăm atât şi banii au şi venit. Au intrat şi au umplut conturile. Dar au vân­dut viitorul nostru şi al copiilor noştri! Aceşti panglicari în ale ţării, care pretind că formează partide de principii, dar care nu sunt decât grupuri oligarhice, societăţi încropite pe baza acordurilor de joasă

66

speţă, pe argumentul intereselor meschi­ne, fiindcă aceşti mincinoşi fii ai patriei uită imediat tot ce au promis în ajunul alegerilor şi trec la faptele trădării, pe ca­re le lucrează în ascuns, nenorocind o ţa­ră, un neam, valori, fără milă, cu un ci­nism atroce, devastator. Guvernările lor lasă în urmă peisaje sinistre, iar ei zâm­besc, sunt aplaudaţi şi apar la televizor, unde vorbesc doct, semidoct sau sfertodoct despre viitorul unei ţări care abia a ieşit de sub dictatura comunistă. în vir­tutea aranjamentelor, ei sunt aleşii unui popor pe care nu îl stimează, nu îl repre­zintă şi căruia nu-i doresc fericirea, ci îl umilesc sistematic prin măsuri, legi, re­forme inadecvate. Aceşti doritori de tot binele nu vor decât să falsifice totul, până şi viaţa noastră, gândirea, tradiţia, cultu­ra, valorile, să înlocuiască tot cât mai re­pede, pentru că toate acestea nu înseam­nă pentru ei decât moneda potrivită de schimb pentru a dobândi portofolii, bani, putere. Şi cum să se numească aceştia ro­mâni? Dacă nu sunt străini prin origine, atunci sunt străini prin atitudine, prin educaţie, prin moravuri, prin caracter. Această plagă stoarce de viaţă societatea românească, o sufocă, îi provoacă spas­me, aşa cum i se întâmplă unui organism

67

în care intră o boală care irumpe la toate nivelurile, dezechilibrându-l şi sorbindu-i cu repeziciune vlaga. Vorbim de alegeri, de liste electorale, de sondaje de opinie, de nominalizaţi. Ah, cât de mincinoase sunt toate aceste discuţii şi teme care sunt puse pe tapet, în condiţiile în care politica s-a transformat într-un meca­nism diabolic de stors voturi! De ce vor­bim noi aici? De democraţie? De liber­tate? Sau de conformismul aşezării noas­tre pe un făgaş întunecat al imposibilităţii de a mai fi în situaţia de a alege? Falsa punere în situaţia de a-ţi manifesta liber­tatea votului. Regia este perfectă. Exact ceea ce este necesar ţării lipseşte. Iar noi votăm, purtaţi de valul frenetic al încu­rajărilor participării la mascaradă. Cine să ne explice? Şi dacă ne explică, ce am putea să facem? Cum să ieşim din această uriaşă capcană cu milioane de ochiuri ca­re se strâng, devin tot mai mici, tot mai impenetrabile? Starea de mizerie indusă românilor este cauzată de mulţimea spo­liatorilor, o societate prolifică, cu multe nume şi cu infinite feţe, pe care România celor care produc o suportă tot mai greu, tot mai anevoie. Statul a devenit raiul oportuniştilor politici, bulevardul acestor turişti, care privesc viaţa politică aşa, ca

68

pe o vacanţă bine meritată, iar nu ca pe o responsabilitate de care atârnă rostul atâ­tor români.

Iancu se aşeză pe un scaun vechi, ma­siv, cu spătar înalt. Era scaunul pe care obişnuia să se aşeze ca într-un refugiu, de unde putea privi semnele vremii. Iar acestea erau tot mai clare. Era timpul mer­cenarilor cărora li se dăduse undă verde să-şi facă mendrele într-o ţară pe care o considerau moşia lor de drept. Ce-i pă­mântul sfânt al ţării pentru un mercenar? Un teren cu care poţi tranzacţiona. El, mercenarul, nu poate privi decât în acest fel ţara: ca pe o pradă. Şi când te gândeşti că pe aceşti pui de năpârcă i-a crescut sta­tul şi i-a ţinut prin internate, pentru ca după aceea să poată să găsească o moda­litate cinstită de a-şi câştiga pâinea, iar ei, arivişti de teapa lui Dinu Păturică şi Stănică Raţiu, aceşti Râmătorieni moderni, sunt căpuşe care trăiesc pe spinarea paradisiacă a statului şi sug sângele unei naţii, a cărei istorie cred că o construiesc acum pentru prima dată, motivând, alături de corul impresionant al detractorilor nea­mului românesc, că dintotdeauna noi am fost şi suntem nişte barbari sau semibarbari şi că, urmând paşii politici spre care suntem îndemnaţi cu toiag păstoresc-ideologic,

69

vom ajunge să ieşim din întuneci­me şi din neştiinţă, luminându-ne, civilizându-ne printr-o revoluţie a formelor la care fondul trebuie să se adapteze, căci hainele noastre politice ponosite trebuie schimbate şi azi, iată, suntem chemaţi să îmbrăcăm veşmânt european, ceea ce e o cinste pentru o ţară netocmită ca a noas­tră. Numai că inconsistenţa morală a acestor arivişti ne îndeamnă să nu credem în vorbele lor echipate politic, ci să le demascăm demagogia, utopiile, trădările, vidul sufletesc. Şi cum înţelegem lucrul acesta elementar? Prin faptul că ceea ce este cu adevărat valoros stârneşte în ini­mile lor o invidie cumplită, o ură neîmpă­cată, ce roade din măruntaiele lor cu atâ­ta patimă, încât poţi spune că trăiesc chi­nul iadului încă de aici, de pe pământ. Omul valoros, românul iubitor de adevăr şi libertate, este izolat, calomniat, adus într-o stare de răstrişte, tocmai pentru că avertizează asupra inepţiei şi rapacităţii, asupra profesorilor nepregătiţi şi a judecă­torilor nedrepţi, asupra marilor hoţii şi a politicienilor care fac trafic de influenţă, asupra afacerilor oneroase, în urma cărora întotdeauna păgubit iese statul, adică ro­mânul care munceşte şi care trebuie să plătească într-un fel, fie prin impozite şi

70

suprataxe, fie exploatat de aceşti moderni colonialişti, care îl învaţă pe muncitor că trebuie să fie fericit, societatea evoluează spre mai bine, în timp ce el nu-şi poate acoperi nici minimele cheltuieli pentru un trai decent.

Era destul de târziu şi Iancu încă mai cugeta la cele citite. Avea atâtea în minte şi toate se aşezau ca pe rafturile unei bi­blioteci. De ce era atâta birocraţie? Apa­ratul birocratic consumă enorm, consumă mai mult decât producem. Cât de nece­sare sunt atâtea funcţii, atâtea instituţii, atâtea comitete şi comiţii? Nu sunt nece­sare, aceasta este realitatea, însă susţine­rea lor se face de către cei care trăiesc de pe urma statului, adică de pe urma celor care muncesc efectiv. Cine de cine ascultă în ţara asta? Nimeni de nimeni. Unul dă un ordin. Altul îl revocă. Unul face un proiect de lege, altul îl contestă. Atâţia conducători sunt, încât nu mai ai cum, re­almente, să asculţi de fiecare dintre ei, căci ori pe primul îl asculţi şi pe celălalt îl batjocoreşti, ori invers. Care este vocea vrednică de a fi ascultată dintr-o haită flămândă de lupi care urlă înfiorător? Domnul ţării ar fi reprezentat autoritatea trebuincioasă, însă domn al ţării nu mai avem. Avem, în schimb, droaie de miniştri,

71

senatori, deputaţi, primari, viceprimari, prefecţi, subprefecţi, consilieri şi multe alte responsabilităţi şi funcţii, care reprezintă liantul dintre aceştia, ajutoare şi ajutoarele ajutoarelor, auxiliari şi adjuncţi, secunzi, şefişori de toate categorii­le, adică un organism insaţiabil care în­ghite bani mulţi şi expectorează sumede­nie de atribuţii, deoarece inventivitatea în materie de birocraţie este nesecată. Acest ciorchine uriaş de negi ameninţă să cu­prindă toate celulele sănătoase ale acestui popor român, distrugându-i sistemul imunitar. Vedem legi care nu se potrivesc acestei ţări? Păi, n-aţi înţeles că ele sunt construite în laborator, tocmai pentru ca tot ce-i nesănătos să prolifereze, iar viaţa noastră, a românilor, să fie anesteziată şi ambalată în sarcofage occidentale ieftine? Suntem îndopaţi cu medicamente eficien­te pentru tranziţie, dar nimic nu se schim­bă, fiindcă toţi sunt pentru revizuire, dar în esenţă să rămână la fel. Avem nevoie de o industrie competentă, tratamentul este unul singur: Europa. Şcoala este în derivă, trebuie să luăm modelul euro­pean. Agricultura este în impas, soluţia este Europa. Europa este tratament, leac, reţetă, tămadă pentru trupul suferind al ţării. Te doare piciorul: Europa, te dor

72

ochii: Europa, ai ameţeli: Europa! însă asta nu e medicaţie, ci şarlatanie făţişă! Dar toţi trântorii parlamentului românesc trebuie hrăniţi, toţi incompetenţii, toţi ignarii şi nestatornicii, toţi aceşti admi­nistratori incapabili de a nutri un senti­ment înalt, un cuget profund, vin şi legi­ferează aşa cum înţeleg că trebuie să o fa­că: cu Europa. Nu contează că se lovesc de atâtea inadecvări, Europa acţionează ca o poţiune magică sau ca un talisman. Oare banii nu vin din Europa? înseamnă că de acolo vin toate, noi nimic n-avem. De-acolo vin omenia, adevărul, dreptatea, demnitatea, libertatea, educaţia, sistemul legislativ, modelul constituţional. Vai, ţa­ra a fost dată pe mâna unor astfel de in­divizi, care s-au şcolit şi se şcolesc în Eu­ropa şi dincolo de ea, apoi vin aici nu ca să ne spună cum se construieşte un drum bun, ci ca să ne povăţuiască într-ale poli­ticii, cum se poate să ne umplem de bani vânzându-ne resursele, bogăţiile ţării, demnitatea, istoria. Şi cum să nu-ţi vinzi istoria, când tu eşti doar geografic român prin împrejurarea că te-ai născut pe acest teritoriu -, însă tu nu iubeşti limba, literatura, credinţa, valorile sfinte ale neamului românesc? Totul se tranzacţionează, totul este afacere, vinzi şi pe mama

73

şi pe tata, poţi să vinzi orice, fiindcă ai trebuinţă de bani, iar Europa te-a educat să consumi mai mult decât produci. Aceş­tia se numesc azi români fără a fi. într-atât s-a ticăloşit lumea! Ei ne sfătuiesc să cheltuim şi să consumăm, fiindcă sunt bani şi, dacă nu sunt, atunci Europa ne ajută să avem, dar nu au ochi să vadă că ţara e săracă, că munca e grea, că banii sunt puţini şi se fac cu greu. Dar cum ne-am legat la cap cu astfel de sfătuitori care văd şi ce nu e şi nu văd ceea ce e? Atâtea forme fără fond… România este sufocată de rapiditatea malignă cu care se prăsesc aceste forme goale ale civilizaţiei occidentale. Trăim într-o Românie furată. Da, în România furată…

Iancu se ridică de pe scaun, ieşi în curte şi văzu pe cerul întunecat focurile de artificii de pe faleza care nu era de­parte de locuinţa sa. Oraşul petrecea. De a doua zi începea prima ediţie a Festiva­lului Literaturii din Balcani. Toate aceste evenimente, gândi el, par mai degrabă… hm…

74

Capitolul 6

Prima zi a Festivalului Literaturii din Balcani. Cei 14 vizitează Fabrica de za­hăr, Uzina Progresul şi Laminorul. Dis­cuţia primarului cu diplomaţii europeni

Oraşul de pe malul stâng al Dunării era în fierbere. în perioada 2-5 iulie se organiza Festivalul Literaturii din Bal­cani şi primarul L. (înainte de ’89, tova­răşul primar L.) dăduse dispoziţii ca ulti­mele amănunte să fie puse la punct. Afişe peste tot, panglici, cocarde tricolore, bannere. O serie întreagă de manifestări ar­tistice, care aveau să fie susţinute începând din prima zi de festival, fuseseră anunţate. Oraşul arăta minunat, poate la fel de curat ca pe vremea când domnul era tovarăş. Peste tot vedeai turişti străini cu ochelari de soare şi borsetuţe, plimbându-se şi fotografiind din senin aproa­pe orice, dar mai ales faleza Dunării, care arăta splendid în acel început de iulie. Autocare străine, maşini străine, multe grupuri şi grupuleţe.

Doar unul dintre aceste grupuri se di­ferenţia de celelalte prin aceea că era alcătuit

75

numai din domni îmbrăcaţi poate prea protocolar pentru vremea aceea deo­sebit de caldă a lunii iulie: cămaşă cu mâ­necă lungă, vestă, cravată, sacou. Şi nicio doamnă. De altminteri, acum, doamnele erau atotprezente, însă iată, tocmai în acest grup de 14 persoane, nu se aflau. Băr­batul care era ghid le vorbea într-o engleză fluidă celor care făceau parte din grup, re­prezentanţi politici ai ţărilor participante la festival: Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia, Muntenegru, Croaţia, Turcia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Ro­mânia. Ceilalţi doi se recomandaseră atunci când se reuniseră în sala de protocol a Primăriei: David Rimberg şi Samuel Scheib, observatori din partea viitoarei Uniuni Europene. Uniune Europeană? Da.

Trecuseră patru luni de la parafarea Tratatului de la Maastricht, care repre­zenta documentul de constituire a unei Europe Unite, unde se prevedea introdu­cerea unei monede specifice de la 1 ianua­rie 1999, unitatea economică şi monetară şi multe altele. La 7 februarie se semnase Tratatul care avea să intre în vigoare abia de la 1 noiembrie 1993 şi trei erau direc­ţiile importante pe care le viza: Comuni­tăţile Europene, politica externă şi de securitate

76

comună, cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

Vizita lor în acea zi de 2 iulie avea do­uă obiective. Mai întâi, Uzina de excava­toare „Progresul”, un colos industrial ce se întindea pe 85 de hectare şi care număra în prezent aproape 14000 de anga­jaţi, care munceau în trei secţii distincte: Turnătorie şi Forjă, Utilaj industrial şi Fabrica hidraulică şi excavatoare. Când suna sirena, muncitorii ieşeau pe cele trei mari porţi ca pe vremea când nu erau atâ­ţia nori adunaţi pe cerul viitorului uzinei. Luase fiinţă în 1921, sub denumirea de Societatea Română-Franceză, când se ocupa cu producerea materialului rulant pentru trenuri şi tramvaie. în 1948 era naţionalizată şi, patru ani mai târziu, pro­ducea primul excavator. Pe piaţa euro­peană şi internaţională, uzina încă repre­zenta un redutabil concurent. în al doilea rând, Fabrica de fabricate şi semifabrica­te din fier „Laminorul”, care împlinea 67 de ani de funcţionare. Amândouă erau piese importante ale industriei oraşului. De asemenea, venind dinspre Bucureşti, vizitaseră faimoasa Fabrică de zahăr din judeţ, situată la 40 de kilometri de oraş, care funcţiona din 1980. Primarul primi­se un ordin clar: să acorde toată importanţa

77

acestei vizite, fiindcă de reuşita ei depinde viitorul său politic. Intrase în pa­nică la început, apoi îşi revenise. Doar n-or fi ăştia mai fiare decât comuniştii? Cu liderii comunişti avusese sute de în­trevederi, organizase două primiri ale to­varăşului prim-secretar, cu defilări pe străzi şi pe stadion, şi dracul nu fusese atât de negru. Să vedem ce vor!

Dădu câteva telefoane şi directorii în­treprinderilor de pe lista celor 14 intrară în priză. Aranjamente florale, curăţenie la locul de muncă, salopete noi, bocanci noi, căşti de protecţie noi. Domnii trebuiau primiţi cu cumsecădenie, doar se ştie os­pitalitatea poporului român în astfel de situaţii. Ce vorbim noi, în astfel de situa­ţii? în toate situaţiile, poporul şi-a arătat dragostea faţă de străini şi acum trebuia să şi-o arate încă o dată. Dar nu erau stră­ini, erau fraţi. Doar am fost atât de primi­tori cu sovieticii, de ce să nu fim cu aceşti reprezentanţi politici de treabă ai unor ţări vecine?

Vizita decurse firesc. Domnii au dat mâna cu directorii, cu maiştrii, cu şefii de echipă şi, în fine, cu muncitorii. Au apă­rut ca din senin şi câteva ansambluri fol­clorice care să întreţină buna dispoziţie a înaltelor feţe. Calificativ: Foarte bine. A

78

ieşit mai mult decât mulţumitor pentru toată lumea în această zi de început de Festival. Spre seară, toţi au fost invitaţi pe un vapor de cinci stele (vaporul de protocol al soţilor Ceauşescu), unde luară cina şi povestiră cât de frumos e în Româ­nia. Se formaseră grupuri de câte doi-trei, după cum erau aşezaţi. în capul mesei stătea primarul, iar lângă el, cei doi dele­gaţi europeni şi ghidul.

ceea ce pare dificil de înţeles este cum de rezistă astfel de coloşi industriali într-o perioadă pe care Europa o numeşte tot mai pronunţat postindustrială, zise deodată Samuel Scheib. Toate aceste fa­brici aparţin statului, nu-i aşa?

Primarul L. nu înţelegea o boabă de engleză. Poate că dacă ar fi vorbit ruseşte, ar fi înţeles ceva, însă cu engleza… Oftă transpirat şi se uită către ghid, care nu se aşteptase ca primarul să nu fi înţeles. îi traduse imediat primarului, care tot mai zâmbea, încântat de melodia şuierătoare a limbii lui Shakespeare.

păi, nu înţelegeţi că şi comunismul a făcut lucruri bune? reacţionă el ca tre­zit din somn. Toate acestea sunt ale statu­lui şi poporul trage foloase de pe urma producţiei. Ce stat mai e la ora actuală fă­ră datorii externe, aşa cum e statul român?

79

Aşa a gândit partidul: să dea de lu­cru tuturor cetăţenilor, iar cetăţenii să fie mulţumiţi. Şi sunt, doar aţi văzut şi dum­neavoastră că muncitorii zâmbeau când dădeau mâna cu dumneavoastră.

aşa e, zise Scheib, surâzând cu în­ţeles într-un colţ al gurii, după ce ascultă traducerea. De mortuis nil nisi bene. To­tuşi, azi trăim într-o epocă diferită. Până când credeţi că o să reziste statul în faţa investitorilor străini, de pildă?

investitori străini?

desigur. în baza Tratatului de la Maastricht, piaţa economică europeană va fi liberă. Oricine are un capital poate să-l plaseze unde crede de cuviinţă şi, presupun, România nu se va situa în afa­ra acestui spaţiu comunitar. O politică economică pe cont propriu ar fi riscantă.

şi de ce să vină să investească aici, dacă treburile merg bine? zise, inspirat brusc, primarul. Ce, noi n-avem bani să investim în utilaje, pentru ca sarcinile de lucru să fie eficiente? Cum să lăsăm, to­varăşe (primarul mai încurca formula de adresare, fiindcă nu era total adaptat), să intre străinii în ţară la noi şi să ne ia ceea ce-i al nostru?

îmi pare rău că v-am supărat, repli­că afabil Scheib, lăsând pe masă un pahar

80

cu vin de Cotnari, de care abia dacă se atinsese. Nimeni nu vine să vă ia nimic. Şi, apoi, Uniunea Europeană vrea să schimbe tocmai această mentalitate învechită. Străinii nu sunt duşmanii României. Eu­ropa trebuie privită ca o familie. Noi toţi suntem fraţi şi trebuie să ne comportăm în consecinţă. Cine vine la dumneavoas­tră în ţară, vine ca prieten, nu ca inamic. Vrem să construim împreună, vrem să făurim un altfel de viitor împreună. Lu­mea e în schimbare, trebuie multă aten­ţie. Altfel, există riscul să vă treziţi în afa­ra unei afaceri de cea mai mare impor­tanţă astăzi. în zece-cincisprezece ani am putea să fim o forţă, noi, Uniunea Euro­peană, iar dacă vă menţineţi poziţia aceasta rigidă, puteţi pierde enorm. La Bu­cureşti şi în alte capitale din Balcani am observat mai multă deschidere. Dar, ştiţi cum e: capitalele sunt întotdeauna mai dispuse la înnoire, în timp ce provincia e mai conservatoare.

dacă de la centru aşa se vrea, aşa vrem şi noi. Doar suntem şi noi de la cen­tru numiţi, râse primarul, plin de o bună dispoziţie care-l uimi pe Scheib. Sper că nu mi-o luaţi în nume de rău, dar pe om îl mai ia uneori gura pe dinainte. Eu am zis aşa, ce-am gândit, dar ce ştiu eu care-i

81

politica la nivel internaţional. Dacă dum­neavoastră aţi primit asigurări de la cen­tru că spre asta mergem…

normal că şi România va adera la Uniunea Europeană. Noile strategii poli­tice ale Europei, acum, când blocul comu­nist a căzut, sunt strategii de integrare.

înţeleg, zise parcă luminat prima­rul. Trebuie să pui ceva în loc, atunci când ai luat, nu-i aşa?

nu pricep la ce vă referiţi.

uite, tovarăşe, în perioada comu­nistă am ştiut clar spre ce mergem: spre progres. Acum nu mai e progresul. Şi da­că nu mai e atunci trebuie să punem alt­ceva în loc. Şi vii tu (primarul se cherchelise un pic şi avea nasul roşu) şi pui Uniu­nea Europeană. încotro mergem? Către integrare.

Scheib râse amuzat, privi ca din în­tâmplare înspre colegul său, Rimberg, ca­re înţelese totul într-o fracţiune de secun­dă, apoi se uită la preopinentul său. Per­sonajul ăsta gras şi cu faţa uleioasă îl fă­cea să-şi aducă aminte de Ferma anima­lelor. Nimeni nu intuise ca Orwell mersul lucrurilor, direcţia în care se mişcau ţări­le, viaţa, gândul omului. Dar Orwell era un iluminat, altfel n-avea de unde să ştie. O astfel de viziune asupra lumii nu o putea

82

avea decât unul care cunoştea ceea ce oamenii simpli ca acest primar nu cunoş­teau. Şi oamenii simpli erau… Da… toc­mai asta vedea şi el. Zâmbea şi punea în locul capului primarului capul de porc. Porcul trăieşte ca să mănânce. îi dai să mănânce şi el creşte, adică progresează şi îl minţi că progresul nu are nicio limită, niciun punct care să-l mărginească. Şi el mănâncă tot ce-i dai. Cât de naivi sunt oamenii simpli! Privi către ceilalţi colegi ai săi, care se întreţineau pe diferite teme. Cât ştiau ei? Popoarele acestea erau nişte animale care aveau nevoie urgentă de fer­mă, iar lanţul era pregătit, numai că tre­buia să-l determini pe animal să se vâre singur cu capul în el. De ce? Pentru ca să fie asigurat că şi-a exersat libertatea. Şi aveau să vină toate animalele, cu siguran­ţă. Se va face atâta publicitate fermei şi i se va da atâta importanţă, încât va fi aproape imposibil să nu se dorească inte­grarea în staulul comunitar. Ce proiect grandios, de care vor beneficia doar unii, puţini, foarte puţini! însă aşa a fost dintotdeauna: într-o competiţie există învin­gători şi învinşi, supravieţuitori şi victi­me. Iar victima este aceea care nu înţele­ge că ceea ce i se dă nu este libertatea, ci iluzia libertăţii!

83

între ceea ce este România în mo­mentul actual şi ceea ce cere Europa de la această ţară este a huge gap, înţelegeţi?

Primarul se sperie de-a binelea când auzi traducerea. Tovarăşul Scheib vorbea nu ştiu cum, parcă îl lua cu fiori când îi spunea de viitor european de parcă ar fi mers direct către o închisoare cum nu-şi imaginase vreodată. Se uită la tovarăşul Scheib şi se forţă să creadă că e şi el om şi că nu poate fi altceva decât frica pe care comunismul i-o vârâse adânc în oase. Asta îl făcea să se teamă acum, nimic alt­ceva.

dar recuperăm, tovarăşi! Românii sunt vajnici. Dacă am plătit noi datoria inexistentă către Uniunea Sovietică, nu văd de ce nu am putea ajunge din urmă Europa. Doar Europa nu fuge de noi şi noi de ea. Ha-ha! Hai să trăiască tovarăşu’ Scheib şi Europa! Şi ridică în sus un pahar de coniac, pe care îl goli aproape imediat fără să mai aştepte răspunsul la toastul său.

e o problemă de mentalitate! După jumătate de veac petrecut sub auspiciile comunismului românii nu mai sunt în stare să se orienteze în libertate. Tocmai această atribuţie o avem noi: de a consi­lia, de a vă determina imaginaţia următorului

84

pas în istoria la care lucrăm. Şi foar­te importantă este vocea dumneavoastră. Reprezentaţi autoritatea la acest nivel. Vă asigurăm că dacă lucrurile merg aşa cum trebuie nu aveţi de ce vă teme.

păi aşa spune, frate Scheib! De ce m-ai fiert atât cu vorbe de-alea încâlcite? Acum înţeleg că e bine şi că poate fi şi mai bine. Doar România e mare şi s-o găsi şi pentru matale ceva ca să trăim şi noi fără grijă. Acum m-ai convins: vreau să fiu şi eu cu Europa. Hai, tovarăşe Rimberg, ia un pahar şi să ciocnim aşa, ca între europeni!

Cei trei ridicară paharele, ciocniră, dar numai primarul bău cu sete până la fund. Scheib şi Rimberg lăsară paharele neatinse.

85

Capitolul 7

Leprozeria din Dobrogea. „Dacă Hristos a luat lumea bolnavă, urâtă şi a pus-o în inima Sa, atunci primeşte şi tu în Hristos Cel din inima ta pe cel deznă­dăjduit!”

îmi plac oamenii care luptă pentru satul lor, pentru ţara lor, pentru copacul din faţa casei, nu cei care luptă pentru idei, fiindcă aşa se naşte absurdul.

dar eu, zise Cosette, eu pentru ce să lupt, părinte?

tu să lupţi, copila mea, pentru Hristos! spuse ferm părintele P.

pentru El mi-aş da bucuroasă şi viaţa, însă nu ştiu dacă mai este timpul acum…

pentru Hristos este oricând timp să-ţi dai viaţa, dar nu eşti pregătită. Uite, să începem cu un exerciţiu simplu…

Şi părintele discută cu ea un timp, apoi îi zise:

mâine dimineaţă, la ora cinci fără un sfert, eşti aici, în faţa bisericii! De aici e plecarea. Te rog să nu întârzii, altfel cu

86

adevărat se va face târziu pentru a-ţi mai da viaţa pentru Hristos.

Cosette plecă spre casă, cuprinsă de o bucurie deplină. Pe panoul de pe Bulevar­dul Independenţei, acolo unde se inter­sectează cu Şcolilor, era un afiş care anunţa seminarul de a doua zi, de la orele 18.30, pe tema „Balcanismul în literatu­ră”, moderat de un mare profesor clujean. Cosette alunecă cu privirea pe deasupra lui şi grăbi pasul. Rugăciunea se rostea în ea de la sine. Nu vedea nici turişti, nici oraşul pregătit de Festival, nici după-amiaza plăcută de iulie, fiindcă inima sa simţea altceva. „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu roaba Ta, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi via­ţa mea o calcă în picioare…”

Ajunsă acasă, îşi pregăti rucsacul cu schimburi şi cu un pacheţel şi se duse de­vreme la culcare. Dimineaţă fu la ora in­dicată în faţa bisericii. Un microbuz plin cu tineri din parohie avea ca destinaţie o leprozerie din Dobrogea. Când spui lepro­zerie, spui spital al morţii. Deci, călăto­reau spre acest spital al morţii, pentru a se întâlni cu Hristos. Pare o nebunie, dar

87

fericită este lumea când se găsesc astfel de nebuni care să iubească într-atât pe celălalt, încât să nu se mai gândească la pericolele care-i pândesc, riscându-şi via­ţa. Există om căruia să nu-i pese de moar­te? Există. Cel care trăieşte cu Hristos în inima sa, pentru acela nu este moarte, fiindcă şi-a lăsat judecata cuprinsă de o raţiune plină de iubire jertfelnică, pentru că şi-a înlocuit inima sa temătoare cu o inimă neînfricată, din care Hristos priveş­te spre cele pământeşti ca un foc ce nu se consumă niciodată. Arde inima de dor şi iubire de Domnul şi gesturile ce par ne­bunie lumii se justifică în Hristos. Simţi că vrei să dai la o parte toată spoiala rela­tivă de nimicuri raţionale ale vieţii, toată liniştea ta întemeiată pe certitudinile ce nu vin din înviere, şi să laşi o singură jus­tificare, un singur acord definitiv, liberta­tea pe care nimeni n-o poate înţelege, de­cât numai iubirea până la moarte. Dar poate unii cred că e adevărată sinucidere. Uite cum e! Când nimeni nu vine să stea în preajma unui asemenea om, ci toţi îl aruncă din viaţă, din viaţa lor, ei bine, atunci, să primeşti un asemenea om în viaţa ta e înviere, fiindcă el îl vede pe Hristos din inima ta şi se încredinţează că

88

există nădejde, că totul nu e doar o con­venţie, că moartea nu e atotputernică.

Ce aveau să facă? în primul rând, să participe la Sfânta Liturghie leprozeria avea capelă proprie -, şi apoi să ajute la curăţenie în zece camere. Fuseseră averti­zaţi că este riscant şi că e mai bine să ră­mână acasă dacă le e teamă. Au slujit îm­preună Sfânta Liturghie şi Cosette a săru­tat icoanele pe care nimeni în afară de bolnavi nu le săruta. Părintele slujitor vru s-o oprească, însă îşi reprimă gestul când îi văzu ochii plânşi şi lumina aceea care-i inunda faţa. Ce copil deosebit! Hristos săruta în locul ei urmele netămăduite ale bolnavilor de lepră. Oameni fără ochi, fă­ră nas, fără urechi, bandajaţi uneori pe toată faţa. Un spectacol al hidoşeniei de care trebuia să-ţi fereşti ochii. „Noi nu am venit decât să facem curăţenie, prin asta ne manifestăm dragostea noastră. Nu es­te destul?” Nu, credea Cosette.

Leproşii, ca oricare alţi bolnavi, sunt neoameni. Aşa sunt socotiţi. Poţi să vor­beşti cu unul dintre ei aşa cum ai vorbi cu un om? Nu. Unul care putrezeşte şi se descompune sub ochii tăi nu e om, este o bucată alterată ce trebuie tăiată şi arun­cată, o subumanitate. Şi aşa gândim pen­tru că ne-am învăţat să fim sănătoşi şi să

89

iubim sănătatea ca pe un idol, încât nu ne mai dorim altceva decât sănătate. Ce să-ţi urez? Urează-mi sănătate şi atât! Sănăta­te să fie, că restul… Dacă e sănătate, atunci avem totul! Dar sănătatea e un dar de la Dumnezeu, ca şi boala. A, nu! Ce prostie! Boala e un blestem, boala e ceva de neînţeles. Sănătatea e sublimă, boala e îngrozitoare. într-un veac al cultivării frumuseţii şi sănătăţii trupului, boala te marginalizează, te exclude din lume. Lu­mea nu te primeşte bolnav. Se uită la tine şi nu te vede. Exişti? Eşti ca bolnav, nu ca om sănătos, adică nu îndeplineşti stan­dardele pentru a fi numit om. Societatea competitivă a impus standardele şi cine nu le respectă este eliminat. Sunt specii care rezistă şi specii care se pierd. Cu bol­navii nu poţi avea target-uri. Şi atunci în­seamnă că societatea nu are nevoie de ei. La ce să-i ţinem? Sunt consumatori inu­tili, paraziţi. Viitorul luminos al omenirii se bazează pe disponibilitatea, în timp, la efort a celor sănătoşi, a celor perfect să­nătoşi.

Dar Hristos a luat lumea bolnavă, urâtă şi a pus-o în inima Sa. A făcut rău? Da. Putea mai întâi s-o înfrumuseţeze şi apoi apoi ce? Dar nici măcar nu-mi închipui că a luat lumea urâtă, mai degrabă

90

cred că a spălat-o, a curăţat-o şi apoi a acceptat-o. Chiar aşa, să primeşti lumea în stare mizerabilă? Da, chiar aşa şi nimic mai puţin. Hristos lucrează fără standar­de. El nu primeşte pe om când acesta în­truneşte condiţiile, când e gata dosarul. Tămăduieşte-te şi după aceea vino la Mi­ne! Dar e inacceptabil!

Toate aceste gânduri trecură într-o clipă prin mintea părintelui Daniel când o văzu pe Cosette trecând peste standarde, peste raţiuni. Simţi că nu mai este deloc obosit de atâta slujire într-un astfel de loc unde trebuia să stai mereu încordat, fi­indcă primejdia era pretutindeni. Desi­gur, primise să slujească într-un loc de care toţi fugiseră şi tocmai de aceea se considera singur în această slujire. Se mai mângâia atunci când veneau creştini jertfitori şi îl ajutau la curăţenie prin spital sau la Sfânta Liturghie, la strană, însă asemenea dragoste nu mai văzuse. O privi pe Cosette care stătea în mijlocul lor şi îi întreba, iar ei îi răspundeau, spre stupe­facţia tuturor celor din grupul cu care venise, care nici nu mai ţineau minte cum o cheamă, ca s-o strige, să iasă de acolo, din lagărul morţii sigure şi sinistre. Poate că acesta e raiul, gândi părintele Daniel. Hristos în mijlocul celor netămăduiţi, iubirea

91

care tămăduieşte veşnic. Şi el se te­mea de bolnavii aceia, dar acum îl înţele­sese pe Hristos, pentru că Hristos era viu în mijlocul lor. Venise să le vorbească, iar pe el să-l încredinţeze că mai presus de calcule şi de dorinţa de a supravieţui cu orice preţ este omul cu inima înnoită în Domnul.

Leproşii au vorbit cu Cosette ca şi cu un prieten drag, atât de drag, încât ai da lumea întreagă pentru a petrece doar cu acesta. Ceilalţi s-au dus şi au făcut cură­ţenie prin camerele şi rezervele spitalului, iar ea a rămas acolo până seara, când pă­rintele Daniel a luat-o de mână şi a dus-o la microbuz, unde toţi tăceau. Şi au tăcut tot drumul, căci au ajuns până la Dunăre, au traversat pe partea cealaltă, au intrat în oraş şi nu s-au spus cuvinte.

92

Capitolul 8

Deschiderea evenimentului cultural. Alocuţiunea primarului şi cuvântul pro­fesorului N.

Prima zi a Festivalului a fost una cu totul deosebită. Mulţi dintre tinerii ora­şului se adunaseră în spaţiile puse la dis­poziţie, în săli, în amfiteatre, pentru a as­culta prelegeri, conferinţe, simpozioane pe diferite teme care surprindeau cultura din Balcani din diferite unghiuri. Se vin­deau cărţi bune, se ţineau discursuri de calitate, urmau a fi decernate şi multe premii. Era adevărat că, neavând un cen­tru universitar, oraşul nu oferea sau nu reprezenta o agora în care să se dezvolte firesc întrebări şi răspunsuri la proble­mele ce se ivesc îndeobşte în viaţa stu­denţilor. Studenţii se întorceau din marile centre universitare ale ţării şi găseau aici o nemişcare aproape de poveste, ce nu numai că nu-i încânta, ba chiar îi deter­mina să se întoarcă grabnic spre locurile în care puteau creşte normal, adică în spaţiile fertile, în cultura vie, nu în zone aride, care puteau să omoare şi ceea ce era

93

viu în ei. Tinerii aceştia, observase Iancu, nu se dădeau bătuţi atât de uşor, ceea ce însemna că existau. îl cuprindea speranţa când îi vedea anunţându-se în număr atât de mare, ca să umple sălile unde erau programate evenimente ale Festivalului.

Iancu îşi luase concediu de odihnă. Voia să participe la Festival. Era avid să înţeleagă manifestarea culturală din ora­şul său în toate resorturile sale. Şi mai era curios să vadă dacă Eminescu avea să fie amintit acum, când şi România trebuia să aibă aportul său. De dimineaţă se arăta o splendidă zi de 2 iulie. La ora 9.00 în amfiteatrul Bibliotecii Judeţene „Panait Istrati” se deschideau lucrările cu partici­parea extraordinară a unor faimoşi universitari, de care Iancu ştia de la Sebi sau din cărţile pe care le vedea în rafturile li­brăriilor şi pe care le citea pentru a cu­noaşte perspective culturale înnoitoare de la sfârşitul mileniului. Spre ce se deschi­dea cultura română astăzi, când se vorbea atât de mult de o societate deschisă, de o economie deschisă, de graniţe deschise, de o politică deschisă?

După alocuţiunea rostită de primar, luă cuvântul profesorul N., un bărbat înalt, uşor aplecat, cu o privire pătrunză­toare, cam la cincizeci de ani, care făcu o

94

incursiune doctă prin istoria literaturii române, indicând resursele creativităţii poporului român, importanţa unor repe­re, necesitatea criteriilor.

după toate evidenţele, literatura română se sincronizează cu cea europea­nă într-un context favorabil azi, datorită căderii tuturor zidurilor care le despăr­ţeau. Cu siguranţă, şi invitaţii la acest curriculum cultural or s-o confirme (făcu un gest larg prin care-i indica pe cei din sală, profesori şi creatori din alte ţări bal­canice), fenomenul este comun întregii Europe de sud-est, care astăzi îşi reface legăturile culturale în mod oficial, renun­ţând la izolaţionism şi sincronizând cu adevăratele valori ale patrimoniului occi­dental. Există, bineînţeles, tensiuni ce nu pot fi rezolvate dintr-o privire şi atunci, iată, întâlnirile noastre reprezintă paşi pe acest drum al întâlnirii. Ce-ar însemna fiecare dintre literaturile noastre în afara Europei? N-ar însemna decât muncă de laborator nerecunoscută, or, acum, când avem înainte o epocă a deschiderilor cul­turale, a avea astfel de pudibonderii na­ţionale şi a vorbi despre specificul naţio­nal este un exces care nu face decât să dă­uneze politicii noastre culturale. Ţine de o gândire infestată ideologic să focalizezi cu

95

obstinaţie importanţa culturii naţionale. Comunismul a îndoctrinat cultura româ­nă, a umflat-o artificial şi a făcut-o să se simtă plină de sine. E de ajuns să recitim astăzi Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent a lui Călinescu şi ne vom da seama că această monumen­tală construcţie este, în fond, un edificiu asemănător Casei Poporului. O carte care a primit girul din dorinţa faraonică a unui partid de a da chip măreţ unei literaturi, să recunoaştem, destul de tinere şi neex­perimentate. Şi datele o dovedesc cu pri­sosinţă. Noi credem că avem mult, dar, în esenţă, nu avem multe. Ne-a deformat gândirea sau, mai bine zis, capacitatea de a percepe literatura, naivitatea cu care l-am citit pe Călinescu. Dar nu s-a pus în­trebarea: Oare când a publicat G. Călines­cu Istoria sa? în ce context? Desprinderi­le din context sunt primejdioase. De ace­ea, consider că, şi deja am fixat un crite­riu important al interpretărilor culturale de orice tip, fiindcă trăim într-o epocă a decupajelor, este absolut necesară contextualizarea ideilor, identificarea zonelor culturale care nasc anumite fenomene, deoarece, rupt din acel mediu, fragmentul poate ucide. Se transformă în idee veni­noasă şi otrăveşte conştiinţa. în sine, ideea

96

de naţionalism nu este o idee rea, dar, dacă urmărim avatarurile ei în aceşti ani postrevoluţionari, înţelegem că a fost o extracţie, un decupaj pe care unele minţi fanatice l-au întins pe calapodul propriei realităţi. Trebuia adaptată ideea la nevoia gândirii lor şi asta au făcut. Acesta este un simptom al logicii activiste, o boală pe care trebuie să o vindecăm, iar medica­mentele sunt amare. Dar ni se oferă acum un tratament şi e bine să-l începem neîntârziat. De ce să amânăm vindecarea pro­priei noastre culturi? Şi se poate ca litera­tura, atâta câtă este, să fie valoroasă, însă privită prin prisma unei conştiinţe afec­tate, ea capătă contururi false. De aceea, zic, e nevoie de corectarea perspectivei. De unde privim?

Dacă privim dinspre Călinescu, va fi util să ştim că, în preajma celui de-al doi­lea război mondial, atmosfera era una tul­bure şi dominată de o mentalitate greşită. Naţionalismul de tip legionar al unor ti­neri precum Noica, Cioran sau Eliade a fost o greşeală de tinereţe, pe care ei în­şişi au regretat-o mai târziu. Călinescu îşi publică Istoria în 1941, adică atunci când România era în suferinţă şi avea nevoie de un sprijin moral. Dar nu numai Româ­nia, ci şi ei, oamenii de cultură ai ţării,

97

simţeau că trebuie să se sprijine pe ceva şi, de aceea, monumentalul volum pune pe tapet ideea dezvoltării organice a lite­raturii române. Noi, care l-am citit pe Eu­gen Lovinescu, putem să opinăm că această organicitate este un neadevăr, dar cine ne crede, când autoritatea culturală care girează generaţii întregi de studenţi este reprezentată în mare măsură de profesori care îl adulează pur şi simplu pe Călinescu, negăsindu-i nicio fisură în opul său? Şi de ce este un neadevăr?

Dacă vrem să avem repere solide, tre­buie să renunţăm la mituri. Europa nu ne acceptă cu mituri, cu poveşti, cu basme de adormit copiii. Care-i contribuţia noas­tră la patrimoniul cultural occidental? Există un patrimoniu cultural comun? Cât de necesar este astăzi să regândim cultura naţională? Cum trebuie să înţele­gem binomul naţional european? Care sunt strategiile de recuplare la marea li­teratură europeană? Ce ne facem cu o limbă care nu permite o largă circulaţie a valorilor noastre? Iată întrebările pe care le lansez în debutul acestui eveniment cu multiple direcţii. Răspunsurile la între­bări constituie miza acestui joc cultural, în care trebuie să ştim precis la ce să re­nunţăm şi cu ce pornim mai departe. în

98

primul rând, se impune o demitizare a istoriei literaturii române. Literatura ro­mână a devenit, începând din perioada comunistă, un bun al partidului, care a înţeles că a intrat în posesia unui excelent instrument de propagandă ideologică şi cam aşa a şi funcţionat. Mentalul români­lor a fost reconfigurat în baza realismului socialist slujit de scriitori cu şi fără talent şi reducţionismul s-a instalat treptat, mo­dificând până şi realitatea. Mitul configu­rator a fost arma pe care partidul a ştiut să o folosească cu maximă responsabilita­te. Au fost ani întregi de aplicare care şi-au lăsat amprenta adânc, încât astăzi abia sesizăm că gândim în inerţia pe care ne-o procură sechelele acelor vremi. S-au propulsat false valori, s-a constituit o filosofie a înfăptuirii cu orice preţ, s-a con­trolat producţia editorială şi s-au cumpă­rat conştiinţele care erau gata de a fi cum­părate. Abia după moartea lui Stalin şi cu infinite dificultăţi au putut apărea roma­ne precum: Bietul Ioanide al lui Călinescu, în 1953, Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, în 1954, Moromeţii al lui Preda, în 1955, Cronică de familie al lui Petru Dumitriu, în 1957 sau, în acelaşi an, Groapa de Eugen Barbu. Deşi s-au între­văzut luminiţe care să arate calea prin

99

atâta negură ideologică, totuşi o eficaci­tate nebănuită au avut aceste mecanisme mistificatoare, care au instituit o pseudorealitate care bântuie şi astăzi prin minţi­le aşezate ale multor formatori de opinie, universitari, academicieni etc. O serie de mituri: cel al invidiei proletare, al speran­ţei, al eliberatorului, au populat imagina­rul unor oameni care îşi perpetuează azi specia la catedră sau prin biblioteci, unde fac cercetare.

Ce vreau să spun? E timpul renunţă­rilor benefice, al uşurării de fantasmele trecutului. Doar aşa putem păşi fără remuşcări într-o Europă care ne aşteaptă înnoiţi. Şi eu cred în această înnoire. Dar să pornim, de pildă, de la 1. Care este acest 1 al nostru? Literatura noastră nu es­te revendicarea paseistă şi păşunistă a tu­turor scrierilor vechi, peste care s-a aşezat un colb nociv. Nu îndemn pe nimeni să-şi asume rolul scuturătorului de colb, fiindcă se poate îmbolnăvi. Mai bine să vadă cum se pot extirpa chirurgical acele excrescenţe de pe trupul subţiratic al literaturii care nu mai poate creşte. Ea se stinge din cauza faptului că este forţată să hrănească aceste deviaţii. Despre ce este vorba?

Să începem cu o prejudecată des în­tâlnită, de la şcolar până la universitar.

100

Când se vorbeşte de vechimea literaturii române, toţi ştiu că avem o cultură care dăinuie din vremi imemoriale. De când? Mai sigur, din secolele XIV-XV (alţii alu­necă şi mai jos, spre secolele XI-XIII, vor­bind abuziv despre scrierile protoromânilor), când s-a constituit cultura în vetrele monahale. Avem o cultură bisericească, se spune. Totul este impregnat de sfin­ţenie, de Duh. Ce imagine mai duioasă ca asta cunoaşteţi? Călugării copiau manu­scrise, erau plini de vervă culturală. Ni se bagă pe gât manuscrise de tot felul, apoi scrierea lui Neagoe Basarab (învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie) despre care nici măcar nu ştim da­că este a lui, paternitatea textului este in­certă, tipăriturile lui Coresi, Cazania lui Varlaam şi o sumedenie de alte astfel de lucrări, care nu reprezintă în niciun fel li­teratura română. Să fim înţeleşi! Călinescu face o distincţie clară între cultură şi literatură, iar argumentul său este princi­piul estetic. Dar Călinescu are derapajele sale, vom vedea. Deci, ce facem cu toate aceste poveşti, cu vârsta aceasta a copilă­riei? Dar nici măcar a copilăriei nu este, fiindcă literatura nu se regăseşte în acest talmeş-balmeş cu ifos bizantin. Literatura încă nu s-a născut. Să vedem premisele.

101

Contactele noastre cu Occidentul au fost fructuoase, însă, din păcate, s-au în­tâmplat târziu, parcă prea târziu. De ce? Dintr-un motiv pe care mulţi nu-l identi­fică din cauza miopiei culturale de care vorbeam şi care vine din fondul nesănă­tos al culturii moştenite din perioada co­munistă. De această întârziere, o spune şi Cartojan în Istoria sa, se face vinovată Ortodoxia. Ea a fost fatală pentru litera­tura noastră. în secolul al XIV-lea, când noi abia începem să ne organizăm viaţa de stat, Occidentul străbătuse un drum plin de realizări culturale, atingând apo­geul cu creaţia lui Dante, Divina Come­die, capodoperă a perioadei medievale. Renaşterea, care a avut un impact decisiv în toată Europa, s-a lovit parcă de un zid când a încercat să pătrundă în acest spa­ţiu cultural. Dar nici n-avea cum, într-o epocă în care un călugăr, Nicodim, avea să copieze manuscrise în mănăstiri pe ca­re abia le ridicau. Această înapoiere şi imensă pierdere noi o numim azi câştig, din cauza defectuoasei percepţii culturale pe care o avem. Noi nu avem, dar ne ima­ginăm că avem, facem conexiuni, încer­căm să găsim date comune, să empatizăm. Ne păcălim. De astfel de păcăleli tre­buie să ne ferim. Literatura nu are legătură

102

cu mănăstirea, cu vieţile sfinţilor, cu Sfântul Duh. Desigur, Biserica o trage pe spuza ei şi tare mă tem că într-o ţară ca a noastră, unde autoritatea Bisericii este sufocantă, e foarte, foarte greu să te ex­primi astfel fără să pari un denigrator. Dar îmi asum acest risc. Trăim într-o epocă a deschiderilor culturale şi Biserica trebuie să participe la acest dialog. Orto­doxia nu mai poate fi atât de inflexibilă ca pe vremea lui Neagoe şi a lui Nicodim, doar suntem la sfârşitul mileniului. Exis­tă loc pentru fiecare într-o lume plină de posibilităţi. De ce încearcă să ne protejeze Ortodoxia? Nu înţeleg această atitudine ostilă, care a făcut mult rău literaturii. Fiecare să se ocupe de treaba pe care ştie să o facă cel mai bine. Bunăoară, Biserica Ortodoxă ar trebui să înceapă să-şi pună problema care este numărul 1 al ei, rădă­cina ei. De unde începe? Mai ales că acum au trecut aproape trei ani de la Revoluţie şi e cazul să se facă demitizarea, adică să nu începem să vorbim despre infailibilita­te, ci despre dosarele de la securitate ale unor slujitori, despre rolul politic şi ideo­logic al Bisericii.

Nu vreau să spun mai multe. Ortodo­xia a împiedicat toate aceste mişcări cul­turale occidentale să reverbereze în sufletele

103

românilor însetaţi de valori. Romantismul a avut mai mult un impact exterior. Experienţa interioară ne lipseşte. De ce? în afară de Eminescu, noi nu avem un poet romantic în adevăratul sens al cu­vântului. De ce? Suntem încă la stadiul gramatical şi lingvistic al culturii române şi silabisim chiar la jumătatea secolului al XIX-lea. Şi, să fim atenţi, toţi paşii culturali însemnaţi, după cum susţine E. Lovinescu, s-au făcut la noi sub influenţa gândirii occidentale: husiţi (sec. XV), saşi (sec. XVI), polonezi (sec. XVII), unirea cu Roma (sec. XVIII), pentru ca, în cele din urmă, în secolul al XIX-lea, cultura noas­tră să se desprindă deplin din „robia in­fluenţelor răsăritene”. Ignoranţa la care ne-a condamnat Ortodoxia a putut fi doar astfel sfâşiată.

Oriunde privim, vedem cum culturile se întâlnesc şi sunt frumoase aceste întâl­niri. Sunt puncte comune, sunt şi diferen­ţe. Dar tocmai aici e minunea dialogului, culturile noastre trebuie să regăsească uni­tatea în diversitate. Cred că fără un model occidental noi nu am fi avut niciodată lite­ratură. Deci, ceea ce este occidental în canonul literaturii române, adică ceea ce este valoros, trebuie să se întâlnească cu imaginile-oglindă ale culturii europene şi,

104

reflectându-se în acestea, să se reconside­re. De asta avem urgentă nevoie: de recon­siderare, de restituirea unei literaturi vii, nu a unor mumii atât de tămâiate în epoca de tristă amintire.

Profesorul primi un ropot de aplauze. Sala era absolut electrizată de discursul magnific al universitarului care vorbise clar, coerent, just, argumentat, concis, cu toată recuzita pregătită pentru o astfel de ocazie. Chiar şi primarul (care nu înţele­sese decât că e nevoie de o reconsiderare şi acum ştia el cam cum trebuie să mear­gă această reconsiderare), aplauda aşa cum învăţase că se aplaudă în şedinţele de partid. Singurul din sală care nu apla­uda fu Iancu Mercheşanu, care se ridică şi părăsi clădirea Bibliotecii îngândurat.

105

Capitolul 9

O întâlnire obişnuită între colegi de muncă, după terminarea programului, în magazia Combinatului Chimic

Cu exact o săptămână înainte de în­ceperea Festivalului, alimentarele oraşu­lui fuseseră aprovizionate bine în vederea organizării acestui eveniment de amploa­re. Vreo patru camioane cu firmă străină distribuiseră carne congelată, la un preţ pe care cumpărătorul îl considera exce­lent. E adevărat că nu mai erau cozi ca înainte, însă marfa dispăru cu repeziciune din galantare, pentru că atât clienţii obişnuiţi, cât şi restaurantele solicitaseră produsul peste aşteptările distribuitoru­lui. Fu nevoie să se facă un alt transport.

Gelu Stamate lucra la Combinatul de Celuloză şi Hârtie. Zilnic se trezea dis-de-dimineaţă, pentru că lucra într-un singur schimb, ca magazioner. Pregătirile de dinaintea plecării, pachetul pe care i-l pregătea soţia, aşteptarea tramvaiului în staţie, schimbarea lui în Parcul Kiseleff, acolo unde, de obicei, muncitorii luau tramvaiul înspre fabrică. Platforma chimică

106

era situată la zece kilometri de oraş, dar, chiar şi aşa, de multe ori, seara, dacă bătea vântul pe această direcţie, se simţea în aer un miros specific, mai ales de către locuitorii din cartierele periferice. Una dintre fetele lui Stamate (el avea trei fete şi doi băieţi) lucra la Combinat, la secţia Filatură cord, într-un mediu toxic. într-adevăr, lucra doar şase ore, dar Stamate se temea pentru ea. O îndemna să bea me­reu laptele care i se dădea de la lucru. Şi ea pleca cu vreo două ore înainte de în­ceperea programului, ca şi el. Lucra în patru schimburi: dacă intra la 12.00, trebuia să plece de la 10.00. El intra de la 7.00, aşa că în fiecare zi pleca de la 5.00. La ora 4.30 era în picioare.

Stamate era un muncitor cum vezi mulţi muncitori în România: dornic de a aduce acasă un salariu bun, care să în­destuleze familia, dornic de a avea mereu în traistă câte ceva folositor familiei. De aceea, nu era de mirare că îl vedeai cum aduce de la serviciu hârtie, săpun, hârtie igienică, salopete, bocanci, mânuşi de su­dură, pături groase (pe ăstea le plătea), bucăţi de piele întoarsă din care puteai face o poşetă sau ştiu eu ce, celofan, aţă şi câte altele. Pentru bucuria aceasta de a aduce, Stamate sărbătorea, înainte de a

107

pleca spre casă, cu colegii, dintre care mulţi locuiau în satele de prin jurul ora­şului: o ţuiculiţă, un vinişor, iar, în ultima vreme, cinsteau câte o sticlă de alcool metilic, pe care-l aducea Fane Buzatu. Era o băutură la mama ei! Parcă băutura de pe la cârciumă nu era tot un drac. Ba încă şi mai colţos, pentru că era făcută din pu­foaică şi asta te termina repede, te aşeza cu mâinile pe piept. Ştia şi el că mulţi o mierliseră aşa şi era bucuros că nu mai bea panaramă din aia, ci a găsit soluţia de subzistenţă într-o tranziţie tot mai tulbu­rată. Clasa politică era în căutare de so­luţii, aşa cum şi el căuta, şi iată că găsise soluţia înaintea partidelor pe care el le ve­dea la televizor cum bolboroseau pe limba lor sforăitoare. în afară de Stamate, toţi care se adunaseră în magazie erau din Bordei Verde, un sat de prin Bărăgan, un­de se anunţau importante schimbări. As­tăzi sărbătoreau, ziceau ei, că a trecut cu bine controlul pentru vizita străinilor care aveau să vină a doua zi. Mofturi europene!

ce dracu’, mă, Buză, înainte era un singur partid care ne minţea, iar acum sunt mai multe, de parcă şi noi ne-am deşteptat şi nu mai au spor doar cu unul!

fratele meu alb, tu nu-nţelegi că ăştia-s otrepe, i-am citit, şi ne vând tot felul

108

de poşirci, iar noi le sorbim bucuroşi? Nu-i aşa că suntem proşti? întrebă Fane, zâmbind cu sinceritate, în timp ce-şi mai turna un păhărel.

suntem, pe cuvântul meu de onoa­re dacă nu suntem! zise însufleţit Stamate, de răsună magazia. Noi muncim şi ăştia nu mai pot de bine şi se plimbă pe banii statului!

pentru că noi suntem proşti şi-i ac­ceptăm, de-aia, finule, înţelegi? zise Condruţ şi imediat se ridică şi plecă cu câteva sticle goale de bere. Deschise uşiţa care dădea în spate, înspre veceuri, şi dis­păru, lăsând-o întredeschisă. Intra căldu­ra de-afară, însă nimeni n-avu chef să se ducă s-o închidă.

da’ toţi care şi-au făcut mendrele în ţara asta şi nu sunt politicieni? întrebă, cu o inocenţă vicleană, Marin. Sunt mulţi, cine-i ştie, poate că au dat un tun şi au fu­git în afară şi prinde-i dacă mai ai pe cine!

bă, Marinică, tată, tu nu înţelegi că toate în ţara asta se fac cu putere de sus? îi zise Vasile Robitu cu o anumită înţe­lepciune în glas şi cu degetul ridicat în sus, încât Marin se uită în continuarea degetului până se izbi cu privirea de ta­vanul afumat şi puţin scorojit pe margini.

109

ai priceput ce vreau să spun? îl întrebă iarăşi Vasile, simţind că în privi­rea lui Marin este ceva neclar.

vrei să spui că şi Dumnezeu…

bă, tu nu-nţelegi ce vrea să spună Vasile? se grăbi să tălmăcească Dorel, zâmbind a pricepere. Sunt oameni care dau lovituri şi au spate în guvern, asta-i. Nu-i aşa, Vasile?

Vasile ştia că aşa-i răspunsul şi totuşi clătină din cap nemulţumit. Cu o mişcare nervoasă, dar abil ascunsă, îşi sorbi paha­rul de alcool şi făcu un semn că vrea să vorbească. Toţi aşteptau explicaţia şi Do­rel a lu’ Gaciu era cel mai nerăbdător. Nu se dumirea de ce nu era cum spusese el.

anu’ trecut pe vremea asta, începu Vasile Robitu, m-am găsit cu unu’ de prin Urleasca, de-a lu’ Caracăţeanu, are pe mătuşă-sa din partea mă-sii care stă în Lacu Sărat, pe lângă Viorel Herdaru, ăla cu magazinul mixt. îl ştie şi Radu, nu-i aşa, Radule?

Radu, care stătuse până atunci liniştit, se foi parcă nemulţumit că atenţia se în­dreptase acum spre el şi spuse, uitându-se în paharul gol: Mai dă-l în… Ultimele cu­vinte, pe care toţi le ştiau, nu se mai au­ziră. Vasile îl mai privi o dată pe Radu

110

Petcu şi văzu că avea ochii lăcrămoşi, ca după multă băutură, apoi continuă.

ăsta lucrează pe vapor şi a văzut toată lumea. Ştie multe limbi şi când e vorba să vorbească cu oamenii proşti din sat, nu se ascunde ca o fată mare.

zi mai bine ca Nelu Deleanu, adău­gă maliţios Fane Buzatu. Nu-l vezi ce aere îşi dă? Noi suntem proşti pentru el.

mai dă-l în…, se auzi vocea înve­ninată a lui Radu Petcu.

măi, Buză, lumea e diferită. Tu vrei ca toţi să fie ca tine sau ca mine? Păi, ne-am plictisi de moarte. Aşa că de-aia ne întâlnim noi, pentru că suntem diferiţi.

da, da’ Nelu e mai cu nasu’ pe sus şi se crede deşteptu’ deştepţilor. Când te crezi mai deştept, atunci eşti mai prost, zise cu zăduf.

de unde ştii tu, Buză, că Nelu se crede deştept? îl întrebă Marin mirat.

păi, ce trebuie să ştiu, dacă îl văd? Mă salută, discutăm, m-a ajutat să repar oiştea la căruţă când i-am cerut-o, dar e prea tăcut, de parcă ascunde ceva. Se cre­de deştept.

O fluctuaţie de tensiune determină un tremur prelungit al becului de 60 de waţi şi al imaginii televizorului care mer­gea fără ca nimeni să asculte ce se spunea.

111

Doar din vreme în vreme, câte unul dintre cei şase îşi mai arunca o privire în colţul în care era ecranul şi pufnea ner­vos, intrigat, nemulţumit, dezolat. Ştirile despre scumpirea energiei electrice, a carburanţilor, a alimentelor nu le auzeau pentru prima dată. Tresăreau, se tulburau, Buză se enerva şi scuipa pe jos, Vasile îl certa şi-i spunea să nu mai scuipe, deşi îl aproba întru totul. Era bine să ai televizor la muncă! Mai comentai, mai ve­deai o ştire, mai aflai cum merge lumea.

vor să ne nenorocească! strigă Marin pe neaşteptate. Bă, voi pricepeţi că noi suntem oile lor şi ne duc să paştem unde vor ei, nu unde vrem noi?

dacă ne ia curentul în sat, şi-o să ni-l ia, o să vezi tu, Marine, cum o să te-nveţi cu lampa şi cu lumânarea, îi zise liniştit şi batjocoritor Buzatu.

Becul îşi încetă tremurul şi imaginea televizorului apăru din nou clară în faţa ochilor lui Marin, care nu înţelegea de ce tocmai el să se înveţe cu lampa şi cu lu­mânarea. Bău vinul din pahar şi se uită spre Vasile, care părea c-a uitat de-al lui Caracăţeanu. Vasile era mai înţelept de­cât toţi şi ştia să răspundă la orice între­bare, dar răspundea aşa, pe departe. îţi spunea mai întâi o întreagă istorie şi abia

112

apoi trebuia să pricepi, din aglomerarea de detalii, fenomenul, fiindcă orice între­bare însemna un fenomen neclar şi feno­menul trebuia limpezit. De-acum toţi îl cunoşteau că atunci când i se pune o în­trebare, se face că nu aude, îndreptându-şi atenţia ostentativ în altă parte. Era momentul procesării. După un timp de aşteptare, când considera el că auditoriul este pregătit, Vasile Robitu începea să po­vestească ceva ce părea a nu avea nicio le­gătură cu subiectul întrebării sau, cel pu­ţin, partenerii săi de discuţie erau prea relaxaţi, că nu făceau conexiunile decât abia după ce se sfârşea povestea.

bă, Vasile, de ce să ne ia curentul, dacă noi l-am votat pe primar, aşa cum ai spus tu, şi primarul a promis că n-o să avem probleme cu curentul să se scum­pească? zise Dorel. Eu nu ştiu câte ştii tu, da’ ştiu că ar trebui să ni se dea mai ieftin curentul. Nu spun ăştia că eoliana produce o sumedenie de kilowaţi?

dacă vine firma lu’ Râpanu, cum se zvoneşte, ar trebui să avem gratis energie electrică. Cică vrea să construiască chiar pe o parte din vatra satului. Păi, dacă-mi dă bani de apartament, eu mă mut în oraş şi-i las lui tot curentul să se sature, zise Buzatu, să aibă lumină şi pe lumea ailaltă.

113

taci, Buză, că nu te duce mintea nici cât o găină! Cum să-ţi dea ţie bani de apartament, să te muţi în oraş? Suntem doar atâţia în sat şi eu nu vreau să plec, zise Marin, ofticat de vorbele lui Dorel, deşi visa o casă la oraş şi-i părea rău că adusese el primul vorba despre aşa ceva.

ce zici, Vasile, o să cumpere Râpanu tot satul? îl întrebă Buzatu.

Toţi îşi întoarseră privirile către Vasi­le, care se uita la televizor, unde rula şti­rea morţii unui mare inginer şi întreaga poveste a incinerării. Urmărindu-i privi­rea, toţi ajunseră să vadă acelaşi lucru.

a fost şi ăsta un pui de lele! ex­clamă Vasile.

mai dă-l în…, mormăi Radu.

da’ are bani de te-ngroapă! îi zise Dorel.

a avut! zise Marin. Omului nu-i ajunge cât trăieşte şi, uite, tot la groapă se duce!

acolo ne ducem cu toţii, Marine. Dar depinde cum ne ducem, zise cu tâlc Vasile.

adică?

adică moartea: cum alegem să murim.

păi, bă, Vasile, zise Buzatu, turnându-şi alcool în pahar şi potrivindu-şi tonul,

114

tu crezi că noi alegem cum să murim?

ăsta a murit şi acum vrea să fie ars. Tu vrei să-ţi ardă cadavrul după ce mori?

vasile, te-ai scrântit de-a binelea. Lasă-mă cu morţii şi cu tâmpeniile astea, că nu-mi plac deloc. întreabă-l pe Dorel, mai bine, dacă ai chef de astfel de discuţii.

ce zici, Dorele? întrebă Vasile, având parcă o poftă de a-i băga pe toţi în sperieţi.

nu ştiu ce să zic. Parcă n-aş vrea. Ce naiba, vreau să am oasele-ntregi!

marine, tu ce zici?

păi, Dorel a zis bine. Mi-e frică. Ştiu că n-o să mă frigă, dar mi-e frică. Adică, de ce să nu mă-ngrop ca tot omul?

creştineşte.

creştineşte.

păi ăsta nu-i creştin, nu vezi?

nu.

nu-i, bă, pentru că nici Biserica nu-i face slujbă. îl duce la mormânt ca pe un câine. Nici popa nu-i citeşte coliva.

păcat de realizările lui! zise Ma­rin, cu mâna la gură.

păcat de viaţa lui, că de Dumnezeu nu scapă!

da’ ce, noi scăpăm?

115

bă, doar n-om fi aşa păgâni să ne ardem şi să rămână din noi un castron de cenuşă! Nici nu ne-ar mai primi în cimitir părintele Rădescu.

ai auzit că-i bolnav? E la Bucureşti, internat, de vreo lună.

Ştiu. începe să se simtă mai bine. Mi-a zis Sicuţa lu’ Florescu. Nu prea mă duc eu foarte des pe la slujbe, dar acum parcă m-aş duce şi nu am unde. Parcă de când nu se mai fac slujbe în sat la noi au început să ne ajungă la urechi tot felul de veşti urâte.

ştii că Râpanu la el a venit prima dată? Nu ştiu ce-au discutat, dar spuneau unii că a plecat furios. Părintele l-a pus la punct. Dar ăsta-i dracu’ curat!

vrea să cumpere pădure şi sat şi oameni.

deci e adevărat?

primarul îl susţine şi au liber de sus, zise Vasile şi arătă iar cu degetul în­spre tavan, dar lui Marin îi fu ruşine să se mai uite, deşi tare ar fi vrut atunci, în momentul acela, să privească spre tavan. Vor să ne strămute şi deja se întocmesc formalităţile.

şi ne vor da bani? întrebă pe un ton mai şoptit Buzatu.

116

băi, Buză, lucrurile stau în felul ur­mător. Al lui Caracăţeanu mi-a spus un adevăr pe care aş vrea să-l pricepi şi tu cu mintea aia îngustă. Uite, imaginează-ţi că eşti marinar şi ai în faţă o cobră şi un in­dian. Pe care dintre ei ai ucide?

cobra, nene. Vrei să mă omoare?

eu zic indianul. Pe el să-l loveşti. Şi aşa zice şi al lui Caracăţeanu, că ăla nu e prost deloc.

da’ ce rău mi-a făcut mie indianul? se miră Buzatu din toate încheieturile glasului.

buză, din înţelepciunea marină­rească se ştie că cobra te mai poate ierta, însă indianul, dacă are ocazia, nu te iartă niciodată. înţelegi?

nu.

tu înţelegi, Dorele?

stai că pricep ceva. Adică unii oa­meni sunt mai veninoşi decât cobra şi trebuie să stai departe de ei.

ar putea fi şi asta, zise Marin. Dar cred că Vasile vrea să spună şi altceva. Marinarul suntem noi. Cobra este perico­lul obişnuit. Cine nu ştie că cobra muşcă şi veninul ei te poate ucide? Doar proştii şi noi nu suntem. Iar indianul este sur­priza. De undeva te paşte un pericol şi nu ştii de unde şi nici nu te-ntrebi dacă te

117

paşte sau nu, pentru că nici nu bănuieşti. E corect, bă, Vasile, sau nu?

nu eşti prost, Marinică. Tu eşti in­dianul!

du-te dracului, Vasile!

păi, de ce? Hai să vedem! Tu crezi că primarul face cărţile şi vinde satul şi nu greşeşti. La fel, crezi că Râpanu vine aici cu miliardele lui şi n-are loc de tine, aşa că te duce la cucurigu-n praznic, ca să nu-ţi mai vadă mutra. E adevărat?

şi ce-i cu asta? zise Marin îmbuf­nat.

păi asta e, că n-ar fi nimic, chiar nimic, dacă tu şi cu Buză şi cu Dorel şi cu alţii aşa ca voi nu v-aţi duce cu balele cur­gând să vă dea ăla bani de apartament şi să vă mute la oraş. Ai înţeles? Dacă ţineai la gospodăria ta nu erai indian, dar acu­ma, că m-ai întrebat, eşti. Şi tu, Buză, eşti indian şi aveţi mulţi indieni în voi pe care ar trebui să-i ucid. Dar eu sunt sătul de indieni şi aştept ca voi să ucideţi indianul, ca să nu vă omoare el pe voi.

bă, Vasile, zise Marin dintr-odată potolit, tu nu te-ai duce, sincer acum, la oraş, mă, să ai şi tu un apartament, o casă frumoasă, să nu mai te chinuieşti prin no­roaie? Eu, unul, m-am săturat de-atâta treabă şi de lipsuri. Vreau mai mult. Vreau

118

să fiu om ca toţi oamenii. Mi-a promis dom’ Voinea că m-ajută cu fecior’miu, să intre vopsitor la Şantierul Naval, şi o să fie bine.

are dreptate Marin, încuviinţă Buzatu. Ce facem aici? Măcar zece ani să ne facem un trai mai bun şi apoi om vedea ce-o mai fi. Poate prindem şi un contract în afară.

dacă Râpanu îmi dă apartament în oraş, plec şi eu, zise Dorel.

tu de ce nu vrei, Vasile?

nu înţelegeţi. Eu v-aş spune, dar n-o să înţelegeţi şi mai bine nu vă spun, zise Vasile Robitu, ridicându-se greu de pe scaun şi punându-şi şapca pe cap.

Se ridicară toţi patru şi porniră spre ieşire. în urma lor şi Radu, mormăind, se ridică şi, uitându-se la televizor, văzu un iaht alb în apropierea litoralului, pe care obiectivul îl studia din toate părţile. în scurt timp, apăru numele lui Râpanu pe care, auzindu-l, Radu Petcu, scuipă scâr­bit şi înjură: Mai dă-l în…

Stamate rămăsese în magazie tăcut, aşa cum stătuse pe tot parcursul discuţiei. Băutura îl făcea tăcut. Nu mai era în stare să articuleze bine cuvintele şi nici poftă nu mai avea de construit vreun enunţ. îi plăcea să-i asculte pe ceilalţi. Unora li se

119

întâmpla să li se dezlege limba la băutură, altora să râdă fără motiv, însă el tăcea. Era trecut de patru şi parcă se mai lăsase şi căldura. Nu mai dogorea atâta. închise magazia, dar nu înainte de a face ordine, şi plecă spre tramvai. Pe la şase jumătate ajunse în oraş şi poposi la alimentara din Piaţa Mare, de unde cumpără doi curcani mari, frumoşi şi bine congelaţi. Traista era plină şi era o minune să ţii în mână o traistă aşa plină.

120

Capitolul 10

încă un exerciţiu de renunţare la si­ne. Istoria celor trei morţi ai oraşului pe care nu are cine să-i îngroape

în dimineaţa zilei de 3 iulie, Cosette luă autobuzul 6 şi coborî în faţa Spitalului Judeţean. Un om o aştepta. O conduse pe poarta mare, prin parcul interior, amena­jat pentru bolnavi, ocolind primul corp al spitalului, înalt de 11 etaje, şi se pierdură printre tot felul de anexe şi clădiri de di­ferite dimensiuni. Bărbatul se opri în faţa unei intrări pe stânga. Deschise şi o invi­tă. înăuntru mirosea puternic a formol. O infirmieră îi întâmpină şi bărbatul făcu un semn înspre Cosette, arătându-i infir­mierei că ea era fata, după care plecă.

Aşa cum vorbise cu părintele P., ora­şul avea morţii lui, pe care nimeni nu voia să-i îngroape. Directorul Spitalului îl anunţa întotdeauna pe el, atunci când apă­reau astfel de cazuri. în ultima vreme ca­zurile se înmulţiseră. Părintele apela la credincioşii pe care-i cunoştea şi, aşa, se rezolva situaţia dificilă. Era nevoie de bani şi de oameni. Bani pentru a cumpăra toate

121

cele necesare unei înmormântări creş­tineşti şi oameni care să spele mortul, să-l îmbrace, să-l aşeze în sicriu, să-l ducă cu maşina la cimitir, acolo unde părintele îi slujea pomenirea.

ce te uiţi aşa, ca la colaci calzi? o auzi pe infirmieră spunându-i. Ori n-ai mai văzut morţi în viaţa ta?

am mai văzut, doamnă.

atunci nu mai sta aşa înţepenită, că destul îmi este că-i văd pe ăştia înţepeniţi. Hai să-ţi arăt ce ai de făcut azi! Pe aici!

Infirmiera pătrunse pe o uşă care se deschidea spre un coridor lung, pe gresia căruia paşii răsunau metalic. îl străbătură în grabă, coborâră la subsol şi ajunseră într-un salon spaţios, mai mult o sală, cu o temperatură scăzută, ai cărei pereţi erau acoperiţi de corpuri cu fişete cam cum se vede pe la arhivă. Infirmiera trase de un sertar pe care era trecut numărul 19 şi zise:

— Asta e prima „chiftea”. Mai avem două. Eu aşa le zic: „chiftele”, ca să nu mă mai afecteze atât. Aici, dacă stai mult timp, o iei razna, fiindcă munca printre morţi e foarte grea. Şi-atunci începi să vorbeşti cu ei, să-i alinţi, să-i cerţi, să-i tragi de ureche sau să te superi pe ei. Ce, ţi se pare nepotrivit?

122

— Nu.

— Auzi, cum te cheamă pe tine?

— Cosette.

— Ăsta-i nume de la circ. Am mai au­zit de numele tău. Ştii ceva, fetiţo? Dacă nu eşti serioasă, n-are rost să ne încur­căm una pe alta. Să-mi spui de pe acum dacă mă dispreţuieşti pe mine sau pe morţii de aici!

— Nu vă dispreţuiesc. Aveţi prea mul­tă răbdare, ca să am sentimentul ăsta.

— Cum ai zis? Răbdare? Da… Să ştii că am. Cu morţii trebuie să ai multă răb­dare şi vezi bine că nimeni nu e dispus să aibă, că, dacă era aşa, atunci nu mai erai tu pe aici, fii sigură! Nelule! strigă o dată puternic infirmiera. Adu prima „chiftea”, că e timpul de băiţă!

Trecură într-un salon alăturat, unde aşteptară câteva momente până sosi Nelu cu „chifteaua”. Totul era pregătit. Cosette îşi imagină că mortul va fi pus pe acea masă joasă, dedesubtul căreia se aflau mai multe sifoane de pardoseală. Fu adus un bătrân. Nelu făcu cu ochiul sugestiv înspre mort şi râse cu poftă când văzu mutra infirmierei.

ia uite ce ţi-am adus, Tanţo! Frumu­seţe de moşneag!

123

pleacă de aici, zăpăcitule, că-ţi trag şi una!

Nelu se duse şi râsul lui se pierdu în reverberaţii pe care le stârnea salonul acela, unde totul era gresat, flisat, strălu­cind de curăţenie. Infirmiera îşi puse mâ­nuşile de plastic şi o îndemnă şi pe Cosette să facă la fel.

înainte să începem, să-ţi spun po­vestea lui. E un om la 69 de ani. A trăit la ţară şi a trăit bine. Un singur viciu avea. Era băutor. Nevastă-sa l-a suportat mult timp, deşi o bătea şi o dădea afară din ca­să. Acum, mai la bătrâneţe, n-a mai răb­dat toanele moşului şi l-a zvârlit într-un coşar. Aşa a stat câteva luni, ca un ani­mal. Nici n-a chemat salvarea. Nişte ve­cini au alertat poliţia şi poliţia a venit la faţa locului, a constatat şi a chemat salva­rea. Ăştia ai noştri, când au ajuns acolo, l-au găsit aproape putrezit, de le era scâr­bă să pună mâna pe el. înţelegi, Cosette? Ieşeau viermii din el. L-au curăţat acolo, i-au scos vierme cu vierme şi apoi l-au pus într-un ţol şi l-au adus la noi. Poliţia a amendat-o pe bătrână, ea a plătit amen­da, dar n-a vrut să mai ştie de el. A stat în spital vreo două luni şi nimeni nu l-a vizi­tat, în afară de un băiat care dădea bani infirmierelor să-l schimbe, să-i dea de

124

mâncare, în sfârşit, să-l îngrijească aşa cum trebuie îngrijit un om de care familia se preocupă. Dar băiatul ăsta n-avea nicio obligaţie! Venea, îi dădea să bea ceai, să mănânce. Moşul se învăţase cu el. Dar acum a plecat în concediu vreo două săptă­mâni, a lăsat înainte bani să fie îngrijit cum trebuie, şi moşul a murit. Cine să-l îngroape? Dacă era băiatul, cred că-l în­gropa el, dar aşa…

Cosette şi Tanţa îl spălară pe bătrân. Pe trupul lui se observau urmele escarelor adânci. Tanţa ofta des. Cosette o ajută cu dragoste. îl şterseră, îl îmbrăcară şi aproape imediat fu luat, pus într-un sicriu nou şi dus spre cimitirul de la marginea oraşului. Cimitirul Municipal. Sosi a doua „chiftea”.

ăsta e un nebun, vorbi Tanţa. De vreo zece ani a plecat din sat, din Tudor Vladimirescu, unde avea casă, moştenire de la alde ta’su, şi bântuia pe-aici prin oraş, nespălat, nemâncat, ca un câine. Cer­şea nu pentru mâncare, ci pentru o cafea. Cine-l auzea nici nu-i dădea vreun ban. Auzi, pentru cafea! Mi-au spus şi mie niş­te copii care-l cunoşteau. însă avea ceva la cap, fiindcă prost nu era. Vorbea cu cu­vinte pe care nici nu le ştii, trebuia să le cauţi prin dicţionar. Se credea urmărit,

125

radiat, programat pentru nu ştiu ce expe­riment secret. îl urmăreai un timp şi pă­rea zdravăn, dar, după aceea, devia. Co­duri numerice lungi pe care ţi le spunea dintr-o suflare, substanţe chimice cu de­numiri ciudate, pe care nu ştiu cine i le introdusese în organism pentru a observa mutaţiile pe care le produce, tot felul de semnale transmise… Pe mine treaba asta mă depăşeşte, dar e clar că era nebun de legat. Acum, a murit într-un subsol şi n-are cine să-l înmormânteze.

îl pregătiră. Cosette se întreba cum l-o fi chemând. Imediat însă veni a treia „chiftea”. Era o fetiţă de vreo câteva luni. Tanţa îi zise:

de o lună caută miliţia un indiciu şi nu găseşte. A cui e fata? Ştii ce cred? A fost abandonată în parc şi nemernica de mă-sa a plecat fără niciun regret. S-a dat anunţ peste tot. Nimic. Este culmea! Acum am primit liber să îngropăm mâna asta de carne. Hai s-o spălăm pe iubita asta mică şi s-o ducem la culcare!

Cosette termină destul de târziu toată treaba. Infirmiera era mulţumită de ea.

ne vedem curând! îi spuse, con­ducând-o spre ieşire.

Cosette ieşi şi respiră aerul curat al acelei seri de iulie. Parcul era încântător.

126

Frunzele copacilor adiau uşor şi ea se simţi fericită. Viaţa ei era plină. „Doam­ne, odihneşte cu drepţii pe adormiţii robii Tăi: Aurel, Ghiţă şi pe fetiţa al cărei nume nu se ştie! Dar Tu…, Tu, Doamne, trebuie să-l ştii bine! Pomeneşte-o şi pe ea în îm­părăţia Ta!”

127

Capitolul 11

Un telefon la Bucureşti. Nebuna de Geta devine incomodă şi trebuie „inter­nată” imediat

combinatul, pa-paaa! Progresul, pa-paaa! Şantierul, pa-paaa! Laminorul, pa-paaa! striga nebuna de Geta, făcând semnul crucii peste nişte morminte în­chipuite.

Geta plângea pe stradă şi prohodea fabricile şi uzinele. Nimeni nu o mai vă­zuse plângând, dar nebunu-i nebun, el fa­ce ce-i trece prin cap, doar nu-i om nor­mal.

amin! Amin! Amin! Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului bi­necuvântat! Oraşul are 52 de milioane de păcate. Oameni buni, spovediţi-vă! Uzina cea mai mare şi cea mai toxică trebuie în­chisă: 52 de milioane şi creşte de la zi la zi.

Grupul celor 14 trecea dis-de-dimineaţă prin rondoul plin de flori din cen­trul vechi al oraşului şi toţi o auzeau pe Geta spunând toate astea. Se opriră.

ce se întâmplă? Ce vrea? întrebă Scheib nelămurit.

128

este o nebună pe care o cunosc toţi locuitorii oraşului! răspunse ghidul.

face parte din pitorescul oraşului sau al ţării voastre? întrebă Scheib încă o dată.

s-ar putea spune că din pitorescul oraşului, deşi cred că prin ţară ar mai pu­tea fi câteva exemple de acest gen.

şi ce-a spus acum?

o nebunie.

spune, te rog!

a spus că toate fabricile acestea pe care noi le-am vizitat şi mai sunt câteva, Combinatul, unde mergem acum, şi Şan­tierul, unde vom merge mâine, vor muri şi ea le face deja prohodul ca la mort, ştiţi… O nebunie!

şi altceva?

zice să ne pocăim de păcatele noas­tre, fiindcă, de fapt, aceasta este cea mai mare fabrică a oraşului în viziunea ei, fabrica de păcate.

fabrica de păcate?

da. A dat şi o cifră: 52 de milioane. Are calculele bine puse la punct, zise ghi­dul, zâmbind cu subînţeles, şi toţi, în afa­ră de Scheib, râseră.

Scheib se întoarse cu faţa spre ceasul înalt, unde era indicată ora 8 fără cinci minute. Chipul său pălise şi încerca să

129

câştige timp pentru a-şi reveni. Nu dură mult. El era un profesionist şi reacţiile, oricât de violente, trebuiau să apară la su­prafaţă cosmetizate. Şcoala pe care o fă­cuse îi impusese pentru totdeauna aceas­tă disciplină riguroasă a mimicii, a gestu­rilor, a vorbirii şi, nu în ultimul rând, a gândirii. Se autoanaliză şi mintea lui lu­cea ca un laborator pe mesele căruia se pregăteau experimente neobişnuit de pe­riculoase. Asta nu însemna că ne blocăm. Nu, nu. Cine îşi păstrează cumpătul, acela câştigă. Iar el fusese trimis aici tocmai pentru că era cel mai bun. Dar treaba asta cu fabrica de păcate şi cu cifra de 52 de milioane îl năucise.

femeia asta e bolnavă! zise Scheib apăsat.

bineînţeles! aprobă ghidul.

şi de ce n-o închi…, de ce n-o inter­naţi?

de ce s-o internăm? întrebă ghidul, mirat de încrâncenarea cu care interlocu­torul său rostea cuvintele.

pentru că de libertate trebuie să se bucure cei sănătoşi, nu cei bolnavi. O so­cietate sănătoasă poate fi afectată de ast­fel de indivizi, care enunţă lucruri fără noimă. Aşa s-a născut fascismul, aşa s-au născut totalitarismele de orice tip. Europa

130

are sens şi imprimă un sens tuturor acţiunilor sale. Nu vreau să cred că Ro­mânia este o ţară care nu ştie să aplice corect principiile democratice, o ţară în care guvernează astfel de atitudini favora­bile mai degrabă atomizării, decât inte­grării pe care noi o propunem.

stimate domnule Scheib, zise ghi­dul, aici se aplică perfect principiile de­mocraţiilor moderne occidentale şi, după cum bine observaţi, acesta este chiar un asemenea caz. Persoana cu dizabilităţi nu este exclusă din societate, ci se încearcă integrarea ei. La nivel global, probabil, se procedează la fel.

nu. Absolut eronat! Aceasta este o persoană cu idei ce pot face rău unei so­cietăţi în curs de integrare, cum este so­cietatea românească, nu este o simplă persoană cu dizabilităţi. Pe contagioşi tre­buie să-i îngrădim. Dacă-i lăsăm în lumea asta mare, atunci pot produce pagube in­comensurabile.

şi la noi sunt astfel de nebuni, spu­se Pedrag Radovici, reprezentantul sârb. Dar sunt foarte apreciaţi de popor şi poli­ţia nu le poate face nimic. Poporul a ri­dicat dintre ei şi sfinţi. Aşa că…

e o absurditate! într-o epocă mo­dernă, să ne ţinem de astfel de practici

131

medievale! Europa s-a debarasat de mult de astfel de tendinţe obscurantiste, de ast­fel de mitologii otrăvitoare. E timpul ca şi dumneavoastră să faceţi acest pas, altfel veţi fi nevoiţi să bateţi pasul pe loc, într-un timp în care toţi aleargă spre ţelurile pro­puse. Biserica este o instituţie învechită. Chestia asta cu sfinţi şi cu icoane este pe­nibilă. Să nu credeţi că Europa nu s-a gândit la toate! Există măsuri şi în acest sens! Integrarea tuturor credinţelor şi ideilor religioase. Pare-mi-se chiar un român a fondat disciplina Istoria religiilor.

mircea Eliade!

pe asta ne bazăm şi noi, pe un con­sens al tuturor religiilor. Europa trebuie să se unească nu numai administrativ, ci şi cultural, religios, financiar. O singură măsură. Sunt lucruri noi, desigur, şi îmi închipui că dumneavoastră, care aţi pe­trecut jumătate de veac în lagărul socialist, sunteţi un pic reticenţi în privinţa a tot ceea ce este nou. Ceea ce vă spun este o reţetă de schimbat lumea!

Scheib îşi dădu imediat seama că l-a luat gura pe dinainte, însă nu îşi pierdu stăpânirea de sine şi adăugă:

multe sisteme ideologice au venit cu reţete de schimbat lumea, dar aici nu e ideologie. Europa s-a purificat în baia

132

războaielor, a dictaturilor, a închisorilor. E vremea libertăţii! Libertatea e cathar­sis, e Europa unită. Cine nu vrea să facă parte din această comunitate democratică înseamnă că încă mai este bântuit de fan­tasmele trecutului.

vrem să facem parte din Europa unită, dar poporul nu poate să fie integrat deodată…

pentru aceasta avem metode edu­cative şi strategii, efectiv un întreg mana­gement, pe care-l veţi implementa în toa­te structurile: educaţie, armată, biserică, finanţe, cultură, comerţ, agricultură, in­dustrie.

Dialogul fu întrerupt de un spectacol inedit. Geta nebuna se urcase pe piedestal şi stătea acum chiar lângă statuia împăra­tului Traian, amplasată în centrul rondoului. Vreo câţiva se opriseră în dreptul ei. Scheib îl îndemnă pe ghid să meargă mai aproape. Nebuna îşi dădea seama că are asistenţă de vază şi făcea tot felul de cruci în toate părţile, ca şi cum se lupta cu cine­va nevăzut. La un moment dat, se potoli şi îşi aplecă urechea către gura statuii. Strâmbă din ochi de parcă n-ar fi înţeles toate cuvintele, îi şopti şi ea ceva la ure­che împăratului Traian. Dialogul dintre ei doi părea foarte serios şi asta îi făcea pe

133

vreo câţiva să se tăvălească de râs. Scheib privi încruntat toată această piesă de tea­tru, scrutând atent chipul nebunei, în speranţa că va surprinde licărul de lucidi­tate care o va da de gol.

ia zi, Geto, ce pârleşte şefu’? în­trebă un borfaş bişniţar, care se învârtea tot timpul prin centru, pe la hotel, schim­bând valută.

Geta se întoarse spre borfaş, dar nu-l privi pe acesta, ci pe Scheib şi rosti:

şi mi-a zis un piţigoi: „Strângeţi voi, că mâncăm noi!” Şi mi-a zis o păsă­rică: „Cine-adună, nu mănâncă!”.

oho, vorbişi în poezie, ha? Ia mai zi-o o dată, poate învăţăm şi noi şi ne mai deşteptăm, c-am fost destul proşti.

Geta nebuna repetă versurile privind fix spre Scheib. Scheib era pironit de pri­virea aceea intensă a nebunei, care răsco­lea cu lumină prin toate cotloanele întu­necoase ale inimii lui. Vru să închidă ochii, să nu mai permită nebunei să-l cer­ceteze aşa, dar i se păru prea târziu. Toate planurile sale, toată memoria sa, tot an­grenajul interior al fiinţei erau cunoscute de nebuna care citea ceea ce el ţinea de­parte de ochii lumii. Bănuia că nebuna este un agent mult mai puternic decât el, un contraagent, foarte bine pregătit. Se

134

uită în jur. Nimeni nu dădea semne că ar fi înţeles ceva, afară de el. Dar exista şcoală mai bună decât cea pe care el o făcuse? Puţin probabil. Atunci de unde…

Făcu un semn ghidului şi toţi se în­dreptară spre microbuzul ce avea să-i transporte înspre Combinatul chimic, acolo unde aveau să vadă cum, dintr-o ma­terie primă ieftină, se produce până şi fi­bră pentru anvelope. Un adevărat oraş. Prânzul îl luară la cantina combinatului. Vizita dură până aproape de ora şase după-amiază. Când Scheib ieşi, era plin de viziunea acestui colos industrial. îl cu­prinse încă o dată cu privirea şi se înspăi­mântă de imaginea pe care o avu preţ de o clipă: o pustietate pe care nimeni şi ni­mic nu trebuia s-o mai învie. Avea să facă un raport amănunţit în privinţa fiecărei întreprinderi şi apoi un raport general. Deocamdată, trebuia să găsească soluţii, iar el ştia să identifice fiecare problemă, ştia să amelioreze, să ridice standardele, dar mai ales să execute oameni, între­prinderi, ţări. Combinatul intra acum în radiografia expertă a călăului. Puncte sla­be, puncte tari, unde trebuie insistat, care ar fi argumentele. Toxicitate. Nu. E prea puţin. Producţia slabă şi necalitativă. Nu. Nu se potriveşte. Atunci ce?

135

Chiar în acea zi, ghidul dădu un te­lefon la Bucureşti şi de la Bucureşti pri­marul primi aproape imediat ordinul ca nebuna să dispară de pe străzile oraşului pe durata festivalului.

ascundeţi-o! a spus vocea înainte să fie trântit receptorul.

136

Capitolul 12

A doua zi de Festival. Recitalul de poezie. Marginalii la ceea ce trebuie să fie poezia într-o societate care are abso­lută nevoie de ea

în aceeaşi după amiază de 3 iulie, Iancu Mercheşanu se îndrepta către Tea­trul Maria Filotti, acolo unde avea să asis­te la un impresionant recital de poezie. De la mama sa moştenise această apleca­re către literatură, ce reprezenta un ade­vărat memor virtutis. De mic i se citeau poveşti, poezii, repetându-i-se tot timpul: „Să nu uiţi că eşti român!”. Cu patru ani în urmă, mama sa murise din cauza unui cancer pe care rudele sale l-au pus pe sea­ma radiaţiilor de la Cernobîl. Tatăl era mort de când avea cinci luni. Dar rămă­sese cu învăţătura atât de importantă, adică rămăsese cu o busolă pe care foarte puţini o au, deşi au părinţi în viaţă. Mama sa considerase că literatura este foarte importantă pentru om şi, chiar din copi­lărie, îl călăuzise printre zmei şi balauri, îndemnându-l să stea tot timpul lângă Făt-Frumos, fiindcă prinţul este întotdeauna

137

luminat de Dumnezeu să lucreze cu înţelepciune şi să izbândească în toate, chiar dacă în cale i se pun tot felul de pie­dici. Basmele populare, basmele culte, toate aceste poveşti nemuritoare îl hrăni­seră în copilărie, învăţându-l să fie gene­ros, smerit, blând cu cei slabi, respectuos, dar nu linguşitor şi slugarnic cu cei puter­nici, iubitor de frumos şi de trezvie, deoa­rece toate relele vin pe fondul neatenţiei, a somnului metaforic. Nu că dormi la propriu, ci că îţi adoarme conştiinţa şi nu mai înţelegi rostul trăirii, aluneci în con­fuzii regretabile, accepţi să devii un pion pe care oricine îl poate muta ici-colo.

Mai târziu, citise cărţi importante ca­re îl determinau să gândească, să-şi pună întrebări. îl impresionase poezia lui Şte­fan Augustin Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint, şi cum plecase prinţul în căutarea lui. Ce pornit era prinţul, încât nici nu as­culta de sfatul slujitorului! Dar prinţul din Levant moare… De ce nu se încheiase cu nuntă, cu fericire, aşa cum ştia că se întâmplă în basm?

Veneau poeţi din toate ţările invitate şi el îşi dorea să-i asculte pentru că, aşa credea, poezia reflectă starea morală a unui popor. Era, bineînţeles, interesat şi de ceea ce aveau să spună toţi aceşti poeţi

138

din Balcani, dar, mai presus de toate, era bucuros că are posibilitatea de a-i vedea şi auzi pe poeţii români contemporani, a căror poezie, se spunea, constituise o ade­vărată posibilitate de a supravieţui în pe­rioada dictaturii comuniste.

Nu mai avea mult până să ajungă în Piaţa Sfinţilor Arhangheli. Observa case­le, înşiruite de o parte şi de alta a Regalei (îi părea bine că acum strada se numea Mihai Eminescu), destul de înalte, cu vo­lumul pronunţat geometric, compus din parter şi etaj, din zidărie de cărămidă cu planşee de lemn şi acoperiş de tablă, pe alocuri din olane. Planul părea dreptun­ghiular, cu spaţiul compartimentat în câ­te două încăperi dispuse simetric de o parte şi de alta a culoarului de intrare, foarte îngust, lung şi întunecat, care dă­dea spre coridorul pe care locatarii îl parcurgeau pentru a ajunge în curtea interi­oară. Unele case intrase în câteva rân­duri, de curiozitate aveau în această curte, lucru ce nu se putea bănui din stra­dă, o scară exterioară care ducea spre de­pendinţele imobilului. Alte spaţii locuite păreau adevărate apartamente, duplexuri cu scară interioară de lemn. Dacă s-ar fi urcat pe acoperişul lor, ar fi obţinut o perspectivă diferită, punctată de aliniamentul

139

balcoanelor din fier forjat şi de cel al ferestrelor alungite, cu trei ochiuri şi cu deschidere spre exterior. Pe mijloc erau rondourile cu flori şi felinare cu lumină galbenă. Trecu pe lângă fostul magazin Delicatese, apoi pe lângă fostul magazin de panificaţie Spicul, fosta Cofetărie Ve­nus, fostul aprozar. „în curând, gândi Iancu, o să zicem fostul oraş, foştii noi, fosta noastră viaţă, fosta mea gândire.” Nu-i părea rău că interveneau transfor­mări. în cursul istoriei, acest fapt este inevitabil. Ceea ce îl nemulţumea era că cei ce conduceau ţara, oraşul acesta, aleseseră să distrugă tot ceea ce se realizase în perioada comunistă fără o minimă dis­cernere a lucrurilor. De pildă, ai conside­rat că fostele IAS-uri nu mai corespund stării actuale, atunci cauţi să vezi dacă poţi oferi o altă întrebuinţare clădirilor, grajdurilor, magaziilor, uneltelor. Peisajul era înfiorător: se vandalizase tot. Pe unde călătoreai, vedeai clădiri de foste CAP-uri fără acoperişuri, fără cărămizi, abandona­te aşa. Conductele din aluminiu, folosite pentru irigaţii pe câmpuri, dispăruseră. Totul se fura şi nimeni nu se sesiza. Altul este rostul nostru acum: să conducem ţa­ra prin deşertul tranziţiei, nu să suprave­ghem CAP-uri, IAS-uri sau fabrici care

140

şi-au încetat activitatea. Bun! închizi Moa­ra Violatus, să zicem, şi ce pui în loc? Vii cu ceva deosebit, cu vreo tehnologie care să producă mai ieftin un produs care să depăşească în calitate ceea ce se făcea la vechea Moară sau, poftim, tot atât de cali­tativ?

Cu astfel de întrebări ajunse Iancu în faţa intrării Teatrului Maria Filotti, unde roia multă lume bună, mulţi tineri, mulţi străini. Intră în holul încăpător, unde simţi un amestec puternic de parfum scump, urcă scările şi ocupă cuminte un loc rămas într-o parte a sălii. După exact un sfert de oră, spectacolul începu. Pre­zentator era un cunoscut actor de pe sce­na TNB-ului, care primi aplauze la sfâr­şitul discursului de deschidere a recitalu­lui. Poeţi de diferite naţionalităţi se perin­dară pe scenă, însoţiţi de traducător. Veni apoi rândul poeţilor români. Unii stihuiau ostentativ, alţii aveau talent. Lipsea totuşi ceva. Ce anume? „Simţiri reci, harfe zdro­bite.” I-a ascultat cu atenţie. Pentru a fi poet nu e de ajuns să vrei să fii poet. Tre­buie să te întrebi sincer dacă ai ce scrie, dacă ceea ce scrii este absolut necesar să fie scris, fiindcă scrisul nu este aşa, un fel de relaxare, o dolce far niente, o visare care începe niciunde şi se încheie nicăieri.

141

Nu se pune întrebarea aşa: vrei să fii po­et?, ci într-un alt mod: simţi că nu poţi să mai trăieşti fără să scrii versurile ce se plămădesc înăuntrul tău? Adică poezia ca necesitate, nu ca delectare fără criterii. Eu simt că dacă nu scriu acum poezie, voi muri! înseamnă că eşti poet. Un astfel de poet să căutăm!

Iancu nu găsi printre versurile bom­bastice poetul pe care-l căuta. Unii îi imi­tau pe poeţii americani, în timp ce alţii îi imitau pe francezi. De fapt, poezia lor nu ascundea nimic, era o poezie de tranziţie ca, de altfel, întreaga societate româneas­că. Toţi aplaudau. Ce să aplaude? El n-avea ce să aplaude. Ar fi însemnat să admi­tă şi el că împăratul era îmbrăcat în nişte veşminte deosebite, când, în realitate, îm­păratul era gol. Peste o oră aveau să se anunţe şi să se decerneze premiile. O mas­caradă, probabil, gândi Iancu. Ăştia se fac că recită, ăia se fac că îi premiază. Păcăliţii suntem noi, care credem că am asistat la un mare eveniment, dar totul a fost un număr de prestidigitaţie. Circul lumii! Şi, în mintea lui, începu să se depene mol­com strofa celebră din Epigonii: „Iar noi? Noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobi­te, Mici de zile, mari de patimi, inimi bă­trâne, urâte, Măşti râzânde, puse bine

142

pe-un caracter inimic; Dumnezeul nos­tru: umbră, patria noastră o frază; în noi totul e spoială, totu-i lustru fără ba­ză; Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!”

Se ridică în picioare şi ieşi fără să mai privească decât în sine însuşi. încerca un dezgust pe care nu credea că e posibil să-l simtă. Pentru cine stihuiesc toţi aceştia? Cui închină versurile lor? Ce se premiază? Cine dă premiile? Ceea ce-l îndurera cel mai mult era că poezia aceasta nu intuia libertatea. Pentru că asta era meteahna societăţii româneşti: obedienţa, slugărni­cia, ascultarea necondiţionată faţă de par­tid. Dar obedienţa este fatală poeziei. Ju­mătate de secol de comunism şi-a pus amprenta adânc în conştiinţa acestui po­por că şi tinerii poeţi, iată, sunt cuminţei, nu mai spun nimic care să deranjeze, vor­besc aşezat, parcă pentru a nu tulbura apele. Care ape? Apele sunt tulburi şi noi stăm visători şi zugrăvim floricele pe cen­timetru pătrat, că se sufocă versul de-atâta falsă primăvară. E ceva bolnăvicios în asta, e cancerul poeziei. Nu vedeţi? Poe­zia e lividă, plină de metastaze şi noi îi dăm întruna cu fard ieftin. Poeziei i s-a dat un interval şi în acest interval se poa­te revolta, fapt care arată cât de bine e

143

controlat totul. De demascat, doar ceea ce trebuie demascat, de înfierat, doar ceea ce este în plan să fie înfierat. Poezia a fost considerată ieri un instrument în slujba partidului, de ce n-ar fi şi azi la fel? într-un alt mod, bineînţeles, mult mai ele­vat, concurat de un eu infatuat, pătimaş, ce secretă continuu un vers fără ieşire, as­fixiant. Dacă poezia orbecăie, atunci cum să nu o facem noi, muritorii de rând? S-a coborât mult nivelul şi poezia s-a privati­zat sau se află în drum spre o trâmbiţată privatizare, traversează şi ea tranziţia, nu are soluţii, cântă un frumos de tranziţie.

Ah, relativitatea asta îl înnebunea! Nu se întrevedea nimic, niciun drum care să scoată lumea românească din maras­mul existenţial. O inerţie pe care o culti­vau în vers, căci se spuneau de toate şi nu se transmitea nimic. Ce rescriere aiuri­toare a vieţii! Poezia care se face că este plină de har, dar în ea nu este pic de via­ţă. Iar aceştia aveau volume publicate şi în curs de publicare la edituri cu ştaif din România. Trăiau aceştia pentru poezie sau de pe urma ei?

Nimănui nu i se păru suspectă pleca­rea tânărului Iancu Mercheşanu, în afara unui individ plinuţ, asudat, care îl privi atent, îl lăsă să se îndepărteze şi apoi îl urmări

144

de la distanţă, până când ajunse în dreptul porţii cu numărul 121, pe lângă care trecu grăbit ca orice trecător la ora aceea înaintată din noapte.

„Este adevărat că Eminescu are şi el minusurile lui, nu e nici infailibil şi nici sfânt, gândi Iancu, ajuns în faţa volumu­lui X al Operelor, însă are o viziune clară asupra multor probleme.” Una dintre acestea era cea a Bisericii Ortodoxe, care devenise în ultima vreme mai mult prilej de critică parşivă şi atitudine hulitoare. De voiai să-l consulţi pe expert, puteai citi la pagina 187 din acest volum un adevăr esenţial: „Biserica răsăriteană e de opt­sprezece sute de ani păstrătoarea elemen­tului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre po­loni, unguri, tătari, turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Ci­ne-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican uni­versal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

145

Capitolul 13

Părintele P. este invitat la o agapă a credincioşilor parohiei. Temele actualită­ţii dezbătute pe un ton sincer, nefăţarnic

Stamate dăduse sfoară-n ţară pe la Combinat că la alimentară sunt nişte cur­cani babani şi foarte ieftini, dar la alimen­tară nimeni nu mai găsi curcani, fiindcă se vânduseră într-un timp foarte scurt. Erau la mare căutare. Cei care întrebară primiră promisiuni că a doua zi, adică de ziua Americii, va sosi transportul. Curca­nii erau mari şi gustoşi, aşa cum nu gă­seşti carne în România. Toţi se minunară cât de mult crescuseră curcanii, parcă erau găini roca, cum cumpărai pe vremea lui Ceauşescu. Vezi ce produce Occiden­tul? Noi de ce nu producem? Fiindcă sun­tem încă în tranziţie. O să trecem noi şi de asta şi o să vedeţi voi ce curcani mari o să crească şi la noi, poate şi mai mari de­cât ai voştri! Ce, noi nu ştim să le dăm să mănânce? Noi nu ştim să-i îndopăm ca să crească mari şi frumoşi? Las’ să nu mai zică Occidentul că la noi, în România, e numai lucru pipernicit şi de nimic!

146

Da’ ce, parcă numai curcanu-i mic la noi? Şi frigiderele, şi ferestrele, şi camerele-s mici, şi bisericuţele, şi magazinele, şi şoselele. Numai fabricile şi uzinele-s mari. Ele sunt simbolul puterii ceauşiste, al victoriei socialiste. Cultul personalităţii şi-a reglat astfel măsura, încât s-au clădit edificii măreţe, adevăraţi giganţi, în timp ce celelalte au rămas mici, mici de tot. Asta e diferenţa dintre socialism şi restul. Adică aşa a vrut să se ilustreze. Acum, ce-i de făcut? Păi, vrem şi noi frigidere mai mari, în care să încapă curcanii ăştia umflaţi, vrem şi noi ferestre mai mari, prin care să intre soarele libertăţii, vrem came­re mai mari, nu celule, că ne-am săturat de detenţie şi de lagăr, vrem magazine mari, prin care să ne pierdem şi în care să găsim tot ce ne doreşte sufleţelul, vrem auto­străzi pe care să circulăm cu maşini străi­ne, că ne-am săturat de Dacia, vrem, în fine, biserici mari, ca în Apus, catedrale care să-ţi înalţe gândul cât mai sus, nu pa­raclise din acestea îngrămădite, ci con­strucţii zvelte, pline de personalitate.

e multă înşelare în dorinţa noastră de a fi liberi în acest fel! vorbi părintele P., invitat fiind la o agapă a credincioşilor parohiei. Totul este răstălmăcit. Nu ve­deţi? Ieri s-a minţit într-un mod, azi ni se

147

spun minciuni despre minciunile de ieri. Nu văd ceva bun în asta. Prea ne ducem fără criterii către Occident.

suntem în stare să renunţăm până şi la identitatea noastră, ca să fim ca occi­dentalii! interveni un bărbat înalt cu mustaţă.

suntem şi se va întâmpla şi asta în curând! spuse cu voce scăzută, aproape obosită, părintele P..

dar de ce nu luăm atitudine, părin­te? întrebă unul dintre cei ce şedeau în jurul fotoliului în care era aşezat preotul. De ce nu ne ridicăm împotriva acestor stricători de ţară? Ei nu ne vor binele! Nu cred în acelaşi Dumnezeu, sunt rupţi de tradiţii şi de popor. De ce-i suportăm şi nu zicem nimic?

am putea să facem multe, dar nu suntem pregătiţi duhovniceşte să le rânduim cum se cuvine. Cine eşti dumneata, ca să spui o vorbă? Nimeni. Şi-atunci e greu să lămureşti pe cineva că n-a fost re­voluţie, ci doar o lovitură de stat, prin ca­re s-a realizat un transfer de putere. Re­gia a fost extraordinară. S-a gândit totul în amănunt. Până şi starea de spirit a poporului o cunoşteau. Mai mult, cred că am fost educaţi mai dinainte ca să credem în revoluţie. Dar noi ştim că revoluţiile

148

sunt foarte bine controlate astăzi. Min­ciuna e atât de puternică, fiule, că adevă­rul abia se întrezăreşte. Uite, să-ţi spun ceva. Chiar dacă tu şi cu mine mergem şi spunem de la balconul din Piaţa Universi­tăţii că Adevărul e Unul singur, Hristos, în care este cuprinsă libertatea noastră, adevărata libertate, chiar de-am face lu­crul ăsta, nu ne-ar asculta decât vreo doi-trei. De ce? Fiindcă societatea româ­nească a fost pregătită să primească o altfel de libertate. Deci nu e vorba de atitudinea noastră de a vorbi, înţelegi? S-a apucat pe drumul ăsta şi vom merge aşa până când va fi cea mai neagră robie.

este vreo ieşire de aici?

dumnezeu ne iconomiseşte întot­deauna, chiar dacă nu merităm. Totuşi, putem să facem şi noi ceva. De pildă, să încercăm să le convingem pe aceste tinere fete să nu mai avorteze, fiindcă s-a pătat ţara noastră cu sânge şi pruncii ţipă după răzbunare. De aceea ne lasă Dumnezeu pe noi şi ne dăm cu capul de perete şi plângem. încercaţi prin toate mijloacele să le convingeţi pe acele mame să păs­treze pruncii, să fie mame, adică, fiindcă nu se ştie cum rânduieşte Dumnezeu ca tocmai dintr-un astfel de prunc să vină multă lumină la noi în ţară. Societatea

149

noastră este imaginea familiei, căci de la mama învaţă copilul de biserică, de Dum­nezeu, de neam. Dar văd că familia a apu­cat şi ea pe direcţia modernizării, iar eu nu văd nimic bun în tehnica asta, pentru că se face mai mult rău decât bine.

unii deplâng moartea lui Ceauşescu!

se va vedea în câţiva ani că ceea ce a venit peste noi e mai rău decât ceea ce am avut înainte. Se lucrează cu subtilita­te. Instrumentele sunt mult mai perfor­mante azi. Se va umbla şi la voinţa noas­tră şi la gânduri. Deja văd cum voinţa acestor generaţii de tineri slăbeşte şi, dacă se continuă aşa, în scurtă vreme se va pu­tea face din acest popor tot ceea ce îşi propun mai marii acestei lumi.

părinte, cine sunt aceşti conducă­tori de care spuneţi? întrebă Cosette ne­dumerită.

fiica mea, conducătorul lumii este unul singur: prinţul întunericului. Dacă noi vrem să fim ai lumii, vom fi supuşii acestui prinţ întunecat care este Satana. El are printre noi oameni care îi slujesc inte­resele. De-a lungul timpului, aceşti oa­meni s-au organizat în societăţi secrete şi şi-au definit propriile principii, propriul cod de legi. Această putere suprastatală

150

este impresionantă, însă există şi Dumne­zeu şi Biserica pe care „porţile iadului nu o vor birui în veci”. Există multă neînţele­gere asupra mişcărilor politice din ţara noastră, însă toate au un înţeles, privind dinspre Hristos. Ştiţi cum zicea Sfântul Teofan Zăvorâtul, la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o scrisoare adresată unei credincioase: că Occidentul a venit peste ruşi ca o plagă, pentru că acceptaseră în literatura lor influenţa acestui spirit apu­sean. Deci Dumnezeu îi certa pentru do­rinţele lor chiar cu acel „lucru rău”. Nu e de mirare că şi pe noi ne încearcă astăzi aceeaşi aspră judecată. Şi nu e decât în­ceputul.

dar cum putem să ne împotrivim? mai întrebă Cosette.

un singur lucru putem face. Să ne lipim de Hristos până ce, intrat în mădu­larele noastre, Hristos însuşi va privi din noi spre cei ce orbecăie printre cursele în­tinse de aceşti ucigaşi moderni de suflete. Să întorci pe cineva, un suflet, la Adevăr, la Hristos, este cea mai mare dovadă de iubire pe care o poţi da. Aşa ne putem îm­potrivi celor care vor să ne învăluie în minciună. Dar pentru aceasta trebuie să ne împotrivim până la sânge păcatului. Nu e simplu deloc! Trebuie multă voinţă

151

şi voinţa voastră e astăzi apă de ploaie. La Canal am văzut adevăraţi sfinţi, cu o vo­inţă care nu se vede la voi. Mi-amintesc de unul de prin Ploieşti, pe care-l chema Octavian Anastasescu (aşa avea şi sufle­tul, ca învierea!), cum a venit în baracă mai mult un schelet. Avea 36 de kilogra­me şi jumătate! Că au vrut să-i ia sânge şi nu ieşea decât o spumă rozie. Omul ăsta îl hrănise cu linguriţa pe patul de boală pe Valeriu Gafencu, un adevărat sfânt al în­chisorilor, aşa cum spun mulţi. Mi-a po­vestit nişte lucruri legate de modul în ca­re îşi organizau rugăciunea în celulă, ce trăiri înalte aveau chemându-L tot timpul pe Hristos, încât înţeleg că generaţia aceasta a noastră a suferit pentru credinţa adevărată, pentru valorile spirituale mo­rale ale acestui neam. Va fi din ce în ce mai greu de găsit printre tinerii de acum spiritul acesta de jertfă care ne-a ţinut vii pe noi. Totuşi, nu-mi pierd nădejdea. Da­că lumea nu mai avea nădejde, n-ar mai fi existat. Existenţa noastră se justifică prin înviere.

dar de ce, părinte, se dă o luptă atât de mare pentru o ţărişoară atât de mi­că? Ce interes are Occidentul să civilizeze România? întrebă altcineva.

152

sunt multiple interese. Unul foarte important este cel economic. Pământul ţării noastre este foarte bogat. Deschizându-se graniţele, oricine va putea veni să cumpere proprietăţi, terenuri şi să exploa­teze bogăţiile noastre. Europa şi-a dat sea­ma de potenţialul nostru economic încă din vremea împăratului Traian, care a ple­cat după războiul cu dacii încărcat de aur şi argint, fapt pentru care timp de o jumă­tate de an locuitorii Romei nu au mai plă­tit impozite. Dar cuceririle nu se mai fac în acest mod, ci cu mai mare perfidie. Nu aţi văzut cum se tot spune de Roşia Mon­tană că are utilaje învechite, că merge în pierdere, consum mare etc.? Nu este de­cât o strategie de a pregăti opinia publică pentru o vânzare. Poate că vânzarea nu va fi în acte decât o concesionare, în care o firmă străină va veni cu utilaj nou şi va opera extracţii de aur, de cupru, de wol­fram sau de atâtea alte metale preţioase. Apoi fabricile şi uzinele noastre, care s-au impus pe piaţa internaţională. E greu! într-o astfel de situaţie, încerci să elimini concurenţa cea mai primejdioasă şi mă tem că multe dintre fabricile care sunt cu adevărat competitive vor cădea din moti­ve derizorii, în baza privatizării de care se tot vorbeşte.

153

Un alt interes este cel geostrategic. Noi suntem aşezaţi la răspântie de dru­muri, între Orient şi Occident. De aici se pot decide multe. De aceea, nu e întâmplă­tor că suntem invitaţi în tot felul de comi­sii şi organizaţii pentru menţinerea păcii.

Dar interesul cel mai mare este acela de a amesteca adevărul cu minciuna într-o ţară majoritar ortodoxă. Şi-au dat seama că reperele trebuie deplasate şi cum reperele noastre sunt în Biserică, aici vor umbla. Domnul să ne aibă în pază!

dar Biserica nu poate fi biruită!

aşa e, numai că slujitorii ei, da! Din cauza mândriei şi oamenii ca noi pot că­dea şi fiecare cădere aduce cu sine posibi­litatea unei căderi şi mai mari. Nu ne dăm seama că de noi depinde istoria acestei ţări. Salvările exterioare sunt iluzii. Ne putem ajuta cu adevărat numai încercând să stăm drepţi, adică să fim treji în toiul nopţii. Să priveghem! Dar ni s-a spus că avem, în sfârşit, libertate şi ne-am culcat liniştiţi. Aşa se pierde sufletul, identitatea naţională.

Camera era micuţă şi plină de icoane. Unii stăteau pe scaune, alţii pe covor. Ast­fel de ocazii reprezentau adevărate bucu­rii. Părintele P. arăta extrem de obosit. Făcea efort să nu-i întristeze pe ceilalţi cu

154

neputinţa lui, dar se observa clar figura emaciată, profilul tremurător al făpturii gârbovite şi firave. Deşi stătea în fotoliu, căuta să se sprijine de ceva. Bătăile şi su­ferinţele îndurate la Canal îşi puseseră amprenta asupra trupului ajuns la vârsta de 72 de ani. Părintele nu povestea decât rareori şi pentru luare-aminte întâmplări din perioada în care fusese deţinut politic, omiţând întotdeauna să vorbească despre sine. Dădea exemple de oameni care aveau statura uriaşă a sfinţilor din vechime.

părinte, ce vor face copiii noştri în mulţimea celor care îşi vând patria? Oare nu vor deveni şi ei vânzători de neam şi ţară?

totul depinde de voi, de cum îi creşteţi. Dacă îi creşteţi în dragoste de ţa­ră şi de valorile creştine care sunt în su­fletul poporului acestuia, atunci ei nu vor uita niciodată că sunt datori să se com­porte demn, fiindcă mulţi s-au jertfit pen­tru acest pământ. Trebuie să-i mişcaţi cu dragostea voastră pentru ţară. Spuneţi-le că noi avem pe Dumnezeu datorită unor oameni precum Neagoe, Ştefan cel Mare, Mihai, Constantin Brâncoveanu, Tudor, Avram Iancu, oameni care şi-au pus viaţa pentru ca acest popor să rămână ortodox. Ortodoxia este cea care ne păzeşte ţara.

155

Noi credem că apărăm Ortodoxia, însă, în fond, ea ne apără pe noi. Dar trebuie şi noi să facem ceva. Iar copiii văd la noi lu­crarea aceasta şi o preiau chiar fără cu­vinte, adică se aprinde în inimile lor un dor care trebuie împlinit. Totul se face acum pentru adormirea conştiinţei. Dacă aceşti tineri vor creşte fără valorile ade­vărate, cine va mai lupta pentru poporul nostru? Vânzării de ţară i se opun iubito­rii de ţară. Deci, creşteţi fii iubitori de ţară, ca să aibă ţara viitor. Ce valoare ar avea acest pământ fără oameni care să iu­bească pământul, limba, Ortodoxia, sân­gele vărsat, bisericile clădite pe oasele mucenicilor? Credeţi că degeaba zice poe­tul, prin gura lui Mircea cel Bătrân: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iar ţie duşman este!”? Toate poartă dragostea noastră pentru ele. Orice. Şi simţim că Dumnezeu ne răsplăteşte prin acestea, adică simţim că se întoarce la noi iubirea, acea comuniune între român şi cal, ca în balada Toma Alimoş, între român şi co­dru, cum se întâmplă în poeziile lui Eminescu, între român şi mioară, ca în vestita baladă populară. Când trădezi, toată această transmisie a iubirii se năruie şi ră­mâne pustiul. Trădătorii de ţară, deşi

156

sunt în ţară, ei se simt străini. Aici e ma­rea lor tragedie. Nu mai înţeleg de ce nu se mai pot apropia de nimic. E clar! Ei sunt priviţi de peste tot cu duşmănie şi cu toate că nimeni nu ştie felul ascuns al lu­crării lor, totuşi ei se simt de parcă toţi ar şti şi i-ar respinge. Vorbiţi-le copiilor că mulţi au venit în ţară la noi să ne cuce­rească, dar Dumnezeu nu ne-a lepădat în mâinile necredincioşilor. Şi au venit acum vremurile astea, când cuceririle se fac altfel, într-un mod subtil. Cei din Apus umblă să ne înlocuiască sărbătorile, să ne ia copiii, dar nu ca turcii care-i luau forţat în bărci şi-i duceau la Stambul, unde-i educau în religia lor rătăcită, ci într-un mod elegant, cu oferte atrăgătoare, cu bani mulţi. Dacă cei mai inteligenţi copii sunt instruiţi de străini şi rămân acolo, asta nu înseamnă nimic? Ba da. în­seamnă că aceşti străini înţeleg că tinerii pe care-i ofertează sunt valoroşi şi Occi­dentul acesta epuizat şi ostenit, ajuns într-o criză genetică şi valorică, importă ce­ea ce avem noi mai de preţ: viitorul ţării. Avem tot ceea ce ne trebuie aici în ţară, dar lucrurile sunt prezentate ca favorabile acestei desprinderi de ţară. Nu avem ce învăţa în ţări în care totul se reduce la bani, unde singura morală este cea a aranjării

157

cât mai lipsite de griji aici, pe pă­mânt. Dar noi tindem spre altceva, spre mai mult. Ducându-te acolo, uiţi de cre­dinţă, de Biserică, de strămoşi. Unde aprinzi tu o lumânare pentru ei?

vor urma timpuri grele pentru această ţară, părinte, după cum vorbiţi! spuse meditativ unul dintre oamenii vechi ai parohiei.

va fi multă nepăsare. Şi aceasta se întâmplă din următorul motiv: se vor în­mulţi peste măsură cei care trăiesc de pe urma ţării, în dauna celor care trăiesc pentru ţară. Foarte mulţi profită de peri­oada asta tulbure şi mai dau ţării câte o lovitură, furându-i câte o bijuterie, câte o podoabă. Devine regulă. Şi parcă se în­deamnă unul pe altul şi sunt tot mai în­drăzneţi în a prăda ţara.

158

Capitolul 14

Disciplina absolută din fişele lui Scheib. Raportul în stadiul de eboşă con­centrează un întreg program de desta­bilizare naţională

Fişele lui Scheib erau puse în ordine. Raportul trebuia întocmit curând. Mai lipseau câteva piese importante şi avea să iasă o adevărată operă literară. Deja pre­gătise motto-ul. Era chiar memorabilul enunţ al prim-ministrului român: „Indus­tria românească este un cimitir de fiare vechi!”. Şi românii sunt atât de naivi şi îl cred! Şi pe cine cred? Pe ăsta, care în via­ţa lui de până acum nu păşise într-o uzină să vadă cu ce se mănâncă industria româ­nească! „Mda! Păi, asta înseamnă încă o liniuţă la profilul psihologic al societăţii româneşti aşa cum am găsit-o eu!”, îşi zi­se în barbă Scheib. „Dacă acest popor în­ghite un astfel de enunţ şi nu-l desfiinţea­ză, înseamnă că putem merge şi mai de­parte!”

Ceea ce se întâmpla în acest oraş, cu prilejul Festivalului, se întâmpla la nivel naţional, folosindu-se diverse prilejuri.

159

De pildă, el, Scheib, ştia că enunţul spus de prim-ministrul României nu este decât o sarcină pe care partidul i-a trasat-o. Aşa trebuia să spună! Acum! Dacă nu… Dacă nu, nu mai era ceea ce era. Şi a preferat să-şi păstreze funcţia, adică a dovedit că este păpuşa potrivită pentru această sce­nă, pentru acest episod al istoriei recente. „Buuuun! Deci, elita politică a României joacă precum i se cântă, iar asta înseam­nă că treburile merg conform planului stabilit. Restul va veni de la sine.”

Singurul lucru pe care nu-l putea di­gera era că o ţară fără datorii externe, cu un buget de trei miliarde de dolari bani gheaţă, adică ceea ce nici Statele Unite nu avea în momentul acesta în bănci, putea să facă un pas care o va costa enorm. Adi­că admira opera distructivă, dar nu înţe­legea psihologia victimei care avea toate argumentele pentru a nu subscrie la un asemenea eşec. însă, oftă Scheib, absolut orice era posibil când o mână expertă în­tindea măiestrit o astfel de cursă. Europa nu avea nevoie de ţări fără datorie, ci de ţări îndatorate. Ceea ce văzuse era sufi­cient ca să-şi facă o imagine clarisimă: România avea un potenţial înnebunitor, resurse gârlă, posibilitatea de a produce şi de a dezvolta segmentul industriei la o

160

cotă inimaginabilă, care să-i permită nu numai să trăiască extraordinar, ci chiar să fie una dintre cele mai bogate ţări de pe continent şi de pe glob. Putea hrăni în­destulător populaţia şi încă o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori. Auzise de generatorul de 660 de megawaţi de la Cernavodă. Atâta capacitate de a produce energie electrică putea şoca pe orice spe­cialist în domeniu. Apoi hidrocentralele.

La Combinat aveau termocentrală proprie. O văzuse. Impresionantă. CET, care funcţiona în cadrul CCH. Două gene­ratoare de 10 megawaţi, unul de 25 şi al­tul de 50. Se făceau mari economii. Mai mult, termocentrala furniza energie şi orăşenilor. Era ceva de vis. Turbinele ace­lea imense, care puneau în funcţiune ge­neratorul şi al căror reglaj era foarte fin, de ordinul micronilor, atingeau 3000 de rotaţii pe minut, 540 de grade Celsius şi 147 de atmosfere. Inginerii români erau oameni deştepţi. Totul era făcut cu chib­zuială. Se uitau atent şi unde vedeau un fir de abur, remediau problema pentru că, auzise chiar el şi i se tradusese ime­diat, că fiecare fir de abur înseamnă leuţi. Industria anvelopelor depindea de Com­binatul de Fibre Artificiale (CFA) care se unise cu CCH, dar aveau director diferit.

161

Combinatul utiliza vechile maşini aduse din Germania şi Italia. Noxele se înca­drau în limita admisă. Rămâneau cele câ­teva sectoare unde se lucra în condiţii grele, din cauza supratoxicităţii sulfurii de carbon, a acidului sulfuric şi dioxidului de sulf. Materia primă era trestia, care creştea din belşug în Delta Dunării. Părea absolut fabulos. Dar parcă, ce, numai Combinatul?

Fusese la Uzina Progresul şi consta­tase ceva ce nu credea că era posibil. îşi construiau propriul sistem hidraulic şi produceau excavatoare care aveau o mare căutare pe piaţa internaţională. Cum se întâmpla asta? Uzina era singurul produ­cător competitiv din Europa. Nemţii pier­duseră lupta cu competitorul român, deşi aveau utilaje silenţioase. însă la arabi şi în Africa, în ţinuturile acelea deşertice, nisipoase, excavatoarele lor nu funcţio­nau. Trebuiau curăţate des şi se stricau, pe când cele româneşti aveau durată de viaţă mult mai mare, erau mai rezistente. Ca poporul român, un popor croit dintr-un material rezistent. Rezistă la uzură ca nimeni altul.

Fabrica de zahăr producea într-un ritm care permitea un preţ foarte scăzut pe kilogram. Apoi Laminoarele, morile,

162

Fabrica de Confecţii, Insula Mare, Insula Mică. Europa n-avea nevoie de o astfel de forţă economică. „Europa are nevoie, gân­di încordat Scheib, de o piaţă de desfacere a propriilor produse. Dar cum poţi desface produse similare într-o ţară care are ast­fel de preţuri? Hm! Soluţii, soluţii, soluţii! Trebuie să existe un mod de a rupe echili­brul! Caută, Scheib, doar la asta te pricepi tu cel mai bine!”

Scheib îşi petrecu noaptea în camera de la hotel, studiind toate oportunităţile care să-i dea posibilitatea de a exploata consistent punctele slabe ale mecanismu­lui. Aţipi o jumătate de oră, apoi îşi pre­găti costumul cu care avea să meargă în vizita oficială la Şantierul Naval. Poate aici va avea o revelaţie. Drace! Asta aş­tepta: o revelaţie!

163

Capitolul 15

A treia zi de Festival. Conferinţa „Mo­duri de receptare a literaturii române” susţinută de un harismatic profesor universitar

Cosette se hotărî să meargă la conferinţa pe care o susţinea un celebru şi harismatic profesor de literatură română M. din Bucureşti la Casa Tineretului. Numele lui era arhicunoscut şi, în plus, îl mai audiase chiar şi la Bucureşti, când, convinsă de o colegă de-a sa, mergea la Cenaclul de Marţi. După-amiază la 19.00. Trebuia să se mai lase un pic căldura aceasta sufocantă.

Casa Tineretului se afla în imediata apropiere a Esplanadei, de unde trecătorii puteau privi cum Dunărea era străbătută de tot felul de vaporaşe, bărci cu motor, şalupe, toate arborând steguleţe, ceea ce făcea ca peisajul să pară unul sărbătoresc. La terasele amenajate pe Esplanadă, foar­te mulţi turişti se delectau privind zborul pescăruşilor şi albatroşilor. Se consuma suc, bere, bragă. Străinii erau uimiţi ce bu­nă era braga şi comandau continuu.

164

Pe la două-trei, soarele dogorea şi te­rasele se mai goliră. Oraşul, privit de aici, părea de un alb incandescent care înghi­ţea orice gând, orice început de reflecţie. Apoi, înspre cinci-şase, totul se animă. Se simţea o briză care venea dinspre Dunăre şi era plăcut să te plimbi printre sălciile pletoase ale falezei. Se şi pescuia.

Iancu fu surprins să o vadă pe fata aceea, ai cărei ochi îi rămăseseră în ini­mă, stând pe o bancă şi privind jocul va­lurilor într-o stare de uşoară reverie. Mai era o oră până la conferinţă şi alesese să se plimbe un pic pe faleză. Plecase de-acasă hotărât să intervină dacă s-ar fi conferenţiat aşa cum auzise cu două zile în urmă, să pună întrebări, să nu lase lucru­rile să meargă într-un sens pe care lipsa iubirii faţă de acest popor îl impunea. Moduri de receptare a literaturii româ­ne. Acesta era titlul conferinţei.

Se opri şi se întoarse. Nu era pregătit să vadă încă o dată ochii aceia. Era im­portant să fie lucid la acest spectacol al ideilor. Dacă ar fi ştiut muncitorii săi de la Şantier ce făcea în concediu, ar fi râs un an întreg. Festival, conferinţă, recital de poezie. O, dom’ maistru, te-ai scrântit! Poezia e pentru femei şi copii, dom’ mais­tru, nu pentru bărbaţi! Noi avem nevoie

165

de „o răcoritoare”. Pentru noi, „băutura e temelie, iar mâncarea fudulie”. Dom’ maistru e poet! Poetul întreprinderii! Ia zi-ne o strofă, dom’ maistru! Căţeluş cu părul creţ Fură raţa din coteţ El se jură că nu fură Şi l-am prins cu raţa-n gură Şi cu ou-n buzunar Hai la Sfatul Popular! Ia taci, mă, lepră, râzi de dom’ mais­tru? Zi, dom’ maistru, că ăştia nu-nţeleg poezia, e prea mult pentru mintea lor de ţărani plouaţi! Pune-le mai bine întreba­rea câţi de 4 încap în şapte, dom’ maistru! încap doi de 4, dar mai înghesuit. Ca în economia românească. Economie socială de piaţă. Echilibrul economic al competi­torilor europeni îşi creează prestigiul pe spezele unui boicot, băieţi. În curând or să încapă şi trei de 4 într-un 7!

Se uită la ceas. Fără douăzeci. Intră în hol şi cumpără recent apăruta carte a profesorului M., cel care avea să confe­renţieze în sala aceea mare, apoi se orientă şi ocupă un loc mai în faţă. Era aproa­pe pe trei sferturi plină de oameni de toa­te categoriile de vârstă. Era destul de cald înăuntru. începu să răsfoiască volumul pe care ar fi dorit să primească un autograf şi o dedicaţie. Pentru Iancu, cu mult drag, T.M., 4 iulie 1992.

166

Cosette intră şi ea în clădirea aceea mare, se opri în hol, unde cumpără cartea profesorului, apoi ocupă un loc la vreo trei rânduri în spatele lui Iancu. Visase mult în după-amiaza aceea. Un vis fru­mos, în care inima sa nu-i mai aparţinea, fiindcă o dăruise pentru totdeauna Celui mai mare dintre toţi împăraţii pământu­lui, împăratului Hristos. Venise aici, dar nu era aici. Plină de atmosfera minunată a trăirii sale, Cosette plutea.

Profesorul M. îşi făcu apariţia în aplauzele publicului care între timp um­pluse sala. Profesorul, un tip robust, nu prea înalt, cu ochi ageri şi într-o perma­nentă observaţie a decorurilor sălii, păşi calculat şi se aşeză la pupitrul de unde avea să conferenţieze cu siguranţa pe care o avea când se aşeza la catedră. Nu avea nevoie de introducere.

bună seara şi bine v-am găsit, dragi iubitori ai literaturii! Mă simt onorat de prezenţa dumneavoastră în număr atât de mare în această sală. Am fost întrebat odată în ce postură mă simt mai bine: ca profesor, ca ambasador cultural, când conferenţiez sau ca istoric al literaturii, autor de cronici literare etc. Am răspuns sincer că cel mai bine mă simt atunci când mă aflu la catedră, în faţa studenţilor

167

mei, şi orice altă postură mă deter­mină să fac eforturi pentru a-mi simţi in­terlocutorul. Ei bine, ca profesor nu mi se întâmplă niciodată lucrul acesta. Vine de la sine. Ca şi cum ceea ce vorbesc se cre­ează atunci, pe loc, între mine şi studenţi. Văd că în seara asta sunt prezenţi aici mulţi dintre foştii mei studenţi, aşa că există un temei bun să credem că între noi nu va fi niciun fel de tranziţie. (Sala izbucni binedispusă în aplauze.)

Cine cunoaşte litografia din 1948 a lui M.C. Escher, Mâini care desenează, poate înţelege mai uşor titlul conferinţei mele. Cititorul de azi se întâlneşte cu ci­titorul de ieri. Mai este opera citită şi de unul şi de altul aceeaşi? Sau apar modifi­cări, unghiuri noi şi surprinzătoare ale re­ceptării? Ce este literatura? După cum spune un cunoscut profesor american, li­teratura este ceea ce te surprinde, ceea ce are o stranietate, adică îţi provoacă o neli­nişte, întrebări de tot felul, pe care, cuprinzându-le în tine, te recuperezi din masa nesfârşită a cărţilor proaste. De ace­ea cred că astăzi a venit timpul să mutăm accentul dinspre o istorie a literaturii pe care noi o percepem sub forma tomurilor solide de tipul celor redactate de Thibaudet, De Sanctis sau G. Călinescu, către

168

o istorie a receptării care este tot atât de spectaculoasă ca şi opera însăşi, dacă pri­vim înspre secolele XVI-XVIII, dar nu numai. Evident, apar reacţii, însă ce lucru nou nu stârneşte împotriviri? Gândiţi-vă la vestita Querelle. Anticii îşi susţineau punctul lor de vedere, iar modernii pe al lor şi gata cearta. Astăzi, toate aceste per­spective au loc una lângă alta, dialoghea­ză, se întâlnesc şi dau substanţă unei gân­diri noi.

Pe vremea când eram student, încă se mai lucra la decupajul perfect al epocilor literare. Astăzi e nevoie de o privire de ansamblu, de o punere de acord a vocilor care interpretează aceeaşi partitură. De ce? Pentru că intrăm în posesia unei ima­gini întregitoare a literaturii române cu toate variaţiunile, cu toată gama de nu­anţe pe care le implică o operă în timp.

însă cum să înţelegem concret acest beneficiu? Putem începe de oriunde, dar, dacă aplicăm cronologic punctul nostru de vedere, ar trebui să începem cu secolul al XIX-lea, cu paşoptiştii, poate cu roma­nul postpaşoptist, adevărata creaţie şi primul moment în istoria ficţiunii româ­neşti. Dar să nu ne pripim. Literatura ve­che mai are încă multe de spus. E multă compilaţie, e adevărat, nu ştii unde se termină

169

documentul şi unde începe momen­tul creator, însă există argumente, şi unii cercetători au speculat acest adevăr, în fa­voarea literaturii în textele vechi. Poate că în unele texte, autorii au introdus în mod conştient aceste divagaţii ficţionale, în timp ce, în altele, literatura apare invo­luntar.

Referindu-ne la Cazania lui Varlaam, de pildă, şi la literatura hagiografică, în ge­neral, putem afirma că ea configurează ima­ginaţia scriitorilor din secolul al XIX-lea. Are urmări, adică. Călinescu susţinea con­trariul. Astăzi vedem că Vieţile Sfinţilor au fost citite cu mare interes, dar asta s-a în­tâmplat datorită structurii lor nuvelistice. E vorba, după cum bine v-aţi dat seama, de partea a doua a Cazaniei. Aceste vieţi de sfinţi sunt, în definitiv, nişte adevărate basme, iar minunile din ele au mişcat fără doar şi poate imaginaţia ascultătorilor la fel ca cele folclorice. Atmosfera este real­mente copilărească, iar naivitatea celui care crede în astfel de întâmplări, proba­bil, tot atât de mare. Ce să zicem de Nicolae, un personaj mitologic, ale cărui fapte ţin de basm? Sau de Teodor Tiron, care ucide balaurul din acea pădure blestemată? Este destul de elocvent şi pot să vă spun, din proprie experienţă, că nici teologii

170

nu mai cred în astfel de poveşti ha­giografice. Am vorbit cu cineva avizat, ca­re era de părere că aceste hagiografii s-au perpetuat cu atâta libertate, încât e mare nevoie acum de o separare. Prea multă poveste. Doar să fie credinciosul cititor prea credul, din cale-afară de naiv.

Literatura poate să recupereze toate aceste date şi asta şi trebuie să facă, fi­indcă aici nu e câtuşi de puţin credinţă, ci primitivitate. Să ne uităm la alungarea lui Simeon Stâlpnicul din mănăstire şi la aducerea lui înapoi! E aici o adevărată nu­velă pe care Varlaam o scrie cu o măies­trie demnă de un Neculce. Nu vreau să amintesc de minuni sau ciudease, cum li se spune în text, care sunt pure afabulaţii, de sfinţi cărora le este dat să îndure cele mai extravagante torturi, cum e cazul Sfântului Gheorghe. E prea mult, totuşi! Uneori, Varlaam şi alţi autori hagiografici îşi pierd măsura, fiindcă acest fantastic infantil este specific nu numai lui Varla­am, ci şi lui Dosoftei, lui Antim, lui Ure­che sau Neculce, care au fost atraşi de poveştile cu sfinţi sau cu sihaştri.

Iar dacă urcăm cronologic, receptări­le se diversifică într-atât, încât uneori atrag atenţia mai mult decât opera în sine. Dar nu asta voiam să dezvolt, ci două exemple

171

concludente din secolul al XIX-lea, căci, aşa cum spune un coleg de-al meu, totul începe în acest secol: relaţiile banca­re, statul modern, literatura, poezia lirică. Slavici, în primul rând. Unii au conside­rat drept definitorii aceste direcţii, vor­bind de forţă, de umor, de dimensiunea naţională a literaturii române în gândirea artistică a scriitorului, de eticism, de „rea­lism poporal”, alţii au glosat pe marginea iubirii, au subliniat rolul „obsesiilor torturante”, au evidenţiat concepţia despre om sau au vorbit despre respectul faţă de sine însuşi, au reliefat componenta etno­grafică, au văzut mai mult decât orice im­plicaţiile tragicului. Nimeni n-a văzut con­siderarea pozitivă a banului în opera slaviciană, în Mara, cu precădere. Şi apre­cierea favorabilă capitalismului, fiindcă Mara asta este, o capitalistă. împrumută cu dobândă, se asigură, contractează afa­ceri care să o avantajeze.

în al doilea rând, Eminescu. Se fac tot mai sonore azi voci care citează din gazetarul Eminescu. Este axiomatic fap­tul că pe Eminescu-poetul îl putem reven­dica, însă nu şi pe Eminescu-gazetarul. De ce? Trăim într-o epocă a toleranţei, când naţionalismele de orice fel ne fac mai mult rău decât bine. Direcţia noastră

172

trebuie să fie cea pe care a deschis-o Dimitrie Cantemir, către Europa, către ma­rea literatură, iar nu înapoi, la învăţătu­rile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie. într-o perioadă când ni se oferă recuplarea la filonul autentic al culturii europene, noi ţinem cu dinţii de o tradiţie care ne-a adus mai multă bătaie de cap, mai multă inflamare? Glasul strămoşilor şi al pământului, credinţa ortodoxă pre­valează şi astăzi dând naştere unui naţio­nalism agresiv, cu toate ingredientele an­tisemite şi rasiste. Este şi pentru noi mo­mentul ca viitorul să conteze mai mult decât trecutul! Dar pentru asta, trebuie abandonat acel Eminescu xenofob, cel care credea în rolul nefast al păturii super­puse, acel Eminescu şovin, plin de ură la adresa evreilor şi a tuturor acelor străini, greci, ruşi, austrieci şi alţii, care trăiesc pe teritoriul României, văzând numaidecât în ei potenţiali hrăpitori. Mai mult de atât, nu se pune problema să-l absolvim pe Eminescu de erorile sale de gândire, nici să-l interpretăm din perspectiva actuală de înţelegere a lucrurilor. Ar fi o absurdi­tate să aplicăm astăzi viziunea sa politică şi ne-am condamna singuri, în sensul că ne-am şterge de pe harta politică a Euro­pei, dar ne-am bloca şi participarea la patrimoniul

173

cultural european. Singura şan­să este să-l interpretăm pe Eminescu în contextul epocii sale, adică de a-i raporta ideile la cele ale timpului respectiv. Altfel, vom face din Eminescu o justificare pen­tru toate extremismele şi răbufnirile ra­siste. Din nefericire, observ că Eminescu este considerat o cauză bună de către unii reacţionari, eurosceptici, oameni frustraţi de o viziune politică sau culturală auten­tică.

Vreau să înţelegeţi următorul lucru: că istoria critică scrisă la două mâini pre­supune o recitire permanentă a fiecărui text prin textele care există înaintea lui sau apar după el şi o modificare lentă şi continuă a literaturii în ansamblul ei. O istorie a receptării este şi o istorie a percepţiei, a sensibilităţii care suferă mu­taţii. Ceea ce simţim noi nu se mai po­triveşte cu ceea ce au simţit cei din seco­lul trecut, iar atunci când intervin distan­ţe mai mari în timp e şi mai problematic.

în timp ce toţi aplaudau, Cosette ră­mase încremenită în nedumeriri care îi implicau întreaga existenţă. în primul rând, nu înţelesese de ce profesorul M. se lansase în acel atac asupra literaturii vechi, în centrul căreia stătea Hristos.

174

Hagiografia ca poveste? Jitiile sunt bas­me? Asta înseamnă că nu există în ele Adevăr. După profesorul M., nu existau minuni, nu existau nici sfinţi, nu exista nici Adevăr. Dacă aceasta este noua direc­ţie a receptării, atunci nu. Da, ea, Cosette, vrea să fie o naivă care încă mai citeşte vieţile Sfinţilor în lumina Adevărului care este Hristos. Şi minunile nu i se par exagerări, „fantastic infantil”, „atmosferă co­pilărească”, ci semnele unei lumi a cărei realitate tipul de receptare propus de profesorul M. nu pare să o intuiască.

stimate domnule profesor, întrebă cineva din sală, avem în sfârşit posibili­tatea, după atâtea decenii de comunism, adică de falsă receptare, să delimităm, să supunem judecăţii critice întreaga litera­tură. Cum s-ar spune, suntem în faţa ade­vărului critic şi nu ne rămâne decât să ex­ploatăm această şansă. E adevărat? Şi cât de important este acest lucru pentru societatea noastră postdecembristă?

este cât se poate de adevărat şi concludent. Comunismul a introdus false repere, iar noi ne străduim să valorizăm just o literatură amestecată. în acest de­mers este nevoie de multă energie, de ti­neri cercetători care să-şi asume acest rol cu seriozitate. Ceea ce observ la nivel universitar,

175

însă, nu e în măsură să încura­jeze o astfel de întreprindere. Interesul pentru literatură este în regres. Poate mă înşel, dar nivelul scade îngrijorător şi asta anunţă o criză a valorilor. Când nu are cine să înţeleagă valorile, să le apere, să le pună în circulaţie, atunci e clar că apar alte ierarhii, pseudoierarhii. Sunt nerăb­dător să întreb peste zece ani care este li­teratura preferată de tineri, dar încep de pe acum să îmi dau seama că nu Arghezi sau Blaga. Istoria critică a literaturii este şi o istorie a unui Weltanschauung, a concepţiei asupra lumii pe care noi o avem în diferite momente, ieri, azi, mâine, în acest sens, idealul unui popor reflectat în literatură în tot adevărul său poate ajuta societatea noastră care traversează o perioadă dificilă politic, economic şi, mă tem, şi cultural.

ce se va întâmpla atunci când noi, cititorii de azi (Cosette era aproape vi­sătoare când spunea aceste cuvinte. Oare ea le spunea?), în graba noastră de a re­trasa graniţele pe harta sfâşiată ideologic a literaturii, vom muta accentul, confis­când Adevărul? O literatură care s-a plă­mădit în Adevăr are nevoie să fie repusă în albia ei firească. Ideologia comunistă a mutat cursul izvorului creator, iar astăzi,

176

în loc să existe minima decenţă a restabi­lirii acelei inechităţi, se judecă fără pic de onestitate o întreagă istorie, adică un do­cument viu, fără de care noi nu putem să ne legitimăm. Aţi vorbit de asumare. Ce importanţă ar avea toată această istorie a creaţiei artistice, dacă spiritualitatea po­porului român este atât de suferindă în discursul dumneavoastră? Remarc faptul că noua receptare implică delimitarea de Adevăr. Despre ce este vorba? Despre o literatură fără Hristos?

în sală se produse rumoare. Iancu ră­mase pironit de scaun. Cine era fiinţa as­ta, care avea atât curaj să înfrunte un pro­fesor universitar cu Hristos al ei? Bine, Hristos era important, nimic de zis, dar pentru ea părea un fundament fără de care nu e posibil nimic pe acest pământ. Şi Adevărul…

e o confuzie regretabilă, domnişoa­ră, în tonul dumneavoastră (Care ton? Tonul era visător, fără nimic revanşard.). Adevărul de care îmi vorbiţi este cu totul altceva. Şi e discutabil. Literatura propu­ne o lume asemănătoare celei reale, adică o lume-nelume, iar aici autoritatea o deţi­ne adevărul estetic. Maiorescu a spus-o cel dintâi. Călinescu a demonstrat-o cu asupra de măsură.

177

iar acest adevăr estetic poate justi­fica totul, nu-i aşa?

evident.

chiar şi păcatul?

chiar. Nu spune Proust că cea mai profitabilă conjunctură pentru literatură este incestul? Apoi ne putem gândi la Na­bokov, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai romanului, cu a sa Lolita. Nu este oare vorba de seducerea unei nimfete de doisprezece ani? Vreţi cumva să cădeţi în aceeaşi ispită în care cad unii, satanizând tot ce nu-i bisericesc? Chiar înainte să vin aici, în oraşul dumneavoas­tră, m-am uitat pe Citind Lolita în Tehe­ran, o carte ce conţine memoriile unei profesoare de literatură engleză la Uni­versitatea din Teheran. Ea vorbeşte de poliţia moralizatoare care confiscă volu­me de literatură din librării, care interzi­cea tot ce era „occidental” sau în afara Co­ranului. Vi se pare potrivită atitudinea aceasta?

Sala îl aplaudă pe profesorul M. Pen­tru suita de argumente care nu puteau fi răsturnate. Era evident că cei care se opu­neau libertăţii literaturii nu erau altceva decât fundamentalişti, habotnici, capabili de orice. Desigur, intervenţia visătoare a fetei nu trimitea la toate acestea, însă ea

178

nu putea avea dreptate. Pierduse de când a început să spună primul cuvânt. Un ast­fel de profesor nu poate fi pus în încurcă­tură niciodată.

eu iubesc literatura bună, rupse tă­cerea Cosette, spre nedumerirea celor ca­re o vedeau stând încă în picioare şi înfruntându-l pe profesor. Mai mult, simt că unele cărţi ating un nivel înalt, altele sunt ele însele doborâte de mediocritate. Hristos mă ajută să-mi aleg cu grijă lecturile. Ştiţi în ce mod? (Aici profesorul M. se fâstâci şi privi spre sala amuţită). îl în­treb: „Doamne, eu vreau să fiu cu Tine oriunde. Nu Te pot părăsi pentru nimic, cu atât mai puţin pentru o biată lectură în care Tu nu încapi.” înţelegeţi? Şi atunci, lumina mă-nsoţeşte pretutindeni. Nu mi-e teamă de cărţi, numai că nu-L pot întrista pe Hristos, apropiindu-mă de un autor care-L huleşte. Dacă ar fi să-i spun unui tânăr cititor ce anume să aleagă, i-aş recomanda să-şi definească mai întâi cri­teriile. Fiindcă Hristosul pe Care-L avem în noi cere un corespondent pe măsură în lectura selectată. în ea trebuie să se regă­sească Frumosul, Adevărul şi Iubirea, toate cu majusculă.

Iancu se întoarse şi rămase stană de piatră. îşi dorea să nu se fi întors. Era ea.

179

Chipul îi strălucea de o lumină nefirească, iar ochii îi străluceau aşa de tare, încât Iancu se temu să nu cumva să-nceapă să plângă, fiindcă toţi aceia din sală ar fi râs de ea. Avea o frumuseţe care-i inspira cu­rajul de a lupta totdeauna şi până la moarte pentru acel Hristos al ei, de care vorbea atât de frumos. Vorbea ca despre un prieten, ca despre un cunoscut. „Fără El nu mă pot duce acolo, El mă îndeam­nă, pentru El fac ceea ce fac.” Şi el ar fi vrut să fie aşa, să aibă asemenea siguran­ţă, acea voce care era suflet şi vorbea de la sine, fără patimă, fără iritare, cu o blân­deţe care-l dezarmase pe profesor.

cred că totuşi, zise profesorul M., nu aţi înţeles că literatura este gratuită şi că ea se citeşte de plăcere. Nu citeşti pen­tru a dobândi un fel de a te comporta, aşa cum mi se pare că este vorba în cazul dumneavoastră, ci pentru a fi partenerul de dialog al cuiva. Dacă nu vă face plă­cere, nu discutaţi. Aşa se întâmplă şi în realitate. Nu căutăm atitudini morale, pentru că adevărata literatură nu practică decât arta care transfigurează. Dacă ne aşezăm criterii etice, morale, atunci ne pu­nem pe condamnat şi greşim. Literatura este liberă de toate prejudecăţile, iar un autor nu poate fi niciodată, dar niciodată

180

condamnat. E adevărat că autonomia es­tetică suferă azi, însă noi, apărătorii ei nostalgici, ne vom opune celor care, ca dumneavoastră, încearcă să deschidă ca­nonul, să-l forţeze din afară.

poporul român are o literatură cu­rată. Eminescu zicea „sănătoasă”. Influ­enţele pătrunse la noi din Franţa au pătat voalul acesta curat. Toate aceste păcate cu disponibilitate estetică, atât de elogiate astăzi de critica literară, nu ne sunt pro­prii. Modelul străin spre care am fost împinşi este unul care degradează, nu înno­bilează. Consecinţele se văd astăzi când, iată, suntem gata să renunţăm şi la învă­ţăturile lui Neagoe şi la Vieţile Sfinţilor, în sensul că le expediem în zona ficţiuni­lor. Dar Adevărul? Ce facem cu El?

adevărul, domnişoară, nu are de-a face cu literatura. Sunt două sertare sepa­rate. Dacă vreţi să credeţi în Adevăr, duceţi-vă la biserică şi acolo veţi fi consiliată în privinţa asta!

Sala îl aplaudă iarăşi pe profesorul care ieşise magistral din problema asta încurcată cu Adevărul. Ce treabă avea Adevărul în conferinţa asta? Ce legătură avea Adevărul cu literatura? E de neînţe­les câtă ambiţie poate avea tânăra aceas­ta, susţinându-şi punctul de vedere.

181

literatura adevărată, domnule pro­fesor, spuse zâmbind Cosette, nu are jus­tificare fără Adevăr. Adevărul estetic este insuficient. Gândiţi-vă bine, cineva poate imagina un roman în care ponegreşte po­porul român, emite teorii false cu privire la originea acestuia şi îl scrie bine, îl scrie excepţional. Ce facem? îl premiem, îl pu­nem lângă marii scriitori, îi canonizăm scrierea? Talentul, vă întreb, poate fi folo­sit în orice sens? Sau există în acest spa­ţiu cultural anumite repere, devenite as­tăzi incomode, şi noua receptare tocmai în asta constă, în a le muta în locuri as­cunse, de unde să nu se vadă?

eu cred că talentul poate justifica orice. Nichita Stănescu a fost un beţiv. Dar ce are a face cu poezia lui minunată? Vedeţi? Aici greşiţi, domnişoară, în faptul că amestecaţi opera cu biografia. Inserţia biografică este prea puţin importantă, aş spune chiar deloc, în valorizarea operei. Apoi, un scriitor poate să se ia de gât cu Dumnezeu. îl împiedicaţi dumneavoas­tră? Unii dintre romantici chiar aşa au fost numiţi: „dărâmătorii de ceruri”. Dar asta nu înseamnă nimic. Un personaj poate fi homosexual, ştiu că asta deran­jează tare în România, în Occident nu se întâmplă la fel, dar asta nu presupune că

182

el nu este pertinent din punct de vedere naratologic, estetic. Exact, se poate scrie o carte despre îngeri, dar se poate scrie o carte despre draci. Sincer, mie îmi plac cărţile care le combină pe acestea două (cei din sală zâmbiră cu pătrunzător res­pect faţă de flexibilitatea ideilor maestru­lui).

în acest caz, domnule profesor, promovaţi o literatură ce se află la ani-lumină de sufletele noastre. Dacă valorile acestui popor rămân neconfiscate de noi­le idei, atunci literatura de care vorbiţi nu empatizează cu gândirea românească. De ce să citim o literatură care ni-L ascunde pe Dumnezeul nostru, punând în locul Lui tot felul de măşti, de aparenţe? De ce să citim o literatură care nu aminteşte de martirii noştri sau căreia îi este ruşine de sfinţii noştri? Doar aşa, pentru că este re­comandată de dumneavoastră? Dar dum­neavoastră credeţi în Hristos? îl iubiţi? Consideraţi că El şi numai El este Ade­vărul sau aveţi o opinie separată?

Sala se împărţi. Cei mai mulţi erau de partea profesorului. Totuşi, conferinţa deviase. Nu putea să-i spună cineva să ta­că şi să se aşeze? Ce, numai ea era în sală? Prea se credea importantă! Să vorbească cineva abilitat, un bărbat, un profesor, nu

183

o tinerică gata s-o ia vântul dacă sufla mai tare.

domnişoară, zise profesorul M., eludând răspunsul direct, insistaţi prea mult cu poporul român. Uitaţi, eu nu am nimic cu poporul român. Dar oare sun­tem noi cu adevărat un popor? Dumnea­voastră ştiţi ce mulţime de neamuri s-au perindat pe-aici, prin părţile noastre? Avem noi siguranţa că suntem ceea ce nu­mim popor? Mai degrabă nu.

greşiţi fundamental, domnule pro­fesor! interveni prompt Iancu Merche­şanu.

în sală se creă un moment de haos. Imediat se restabili liniştea. Devenea tot mai interesant.

cine sunteţi dumneavoastră? în­trebă politicos profesorul M..

mă numesc Iancu Mercheşanu. Sunt maistru schelar la Şantierul Naval.

domnişoară… Cum vă numiţi dum­neavoastră?

cosette Minescu.

aa! exclamă profesorul M., plăcut surprins. Numele celebrului personaj al lui Hugo din Les Miserables. Domnişoară Minescu, iată, începeţi să repurtaţi uşoare victorii. L-aţi câştigat pe acest tânăr domn de partea dumneavoastră. Domnule

184

Mercheşanu, iată, o sală întreagă aş­teaptă să audă de la dumneavoastră cine este poporul român. Numele dumnea­voastră este tipic ardelenesc. De aici ne vin marii profeţi şi vizionari.

domnule profesor, zise Iancu fără să se oprească asupra ironiei fine cu care profesorul îl atinsese, poporul român nu are nevoie să se întrebe cine este. Poporul este şi atât. Dacă are cineva îndoieli cu privire la identitatea sa, aceasta intră într-un alt domeniu de competenţă.

Profesorul zâmbi. Zâmbi şi sala. Mer­cheşanu continuă.

este însă foarte important să ne sincronizăm. Nu zic cu Europa, ci oame­nii simpli cu elitele. Dacă dumneavoastră spuneţi că noi nu suntem un popor, iar eu spun că suntem, al cui cuvânt va avea im­pact mai mare asupra conştiinţei ascultă­torilor, fie ei şi din sala asta? Fireşte că dumneavoastră sunteţi privilegiat. Cu toate acestea, nu aveţi dreptate. Adică e legal, dar nu legitim. Ca jafurile care se petrec la noi în ţară. în acest sens, vorbim de autoritatea care girează un neadevăr. Dumneavoastră ar trebui să ştiţi cel mai bine că în faţa poporului român trebuie să stăm drepţi, aşa cum spunea Petre Ţuţea. Asta observ: lipsă de respect faţă de

185

popor, pe toate planurile. Faptul că Eminescu este atât de blamat, lucrul acesta mă doare nespus, este un simptom al de­rapajului cultural care s-a abătut asupra noastră. Noi aşteptăm să veniţi cu soluţii şi dumneavoastră spuneţi că noi nu sun­tem un popor? Este lipsit de eleganţă.

cu Hristos este la fel, domnule pro­fesor, zise Cosette, acompaniindu-l pe Iancu. îl daţi la o parte din literatură, iar asta nu este frumos. O literatură în care nu încape Hristos este o literatură mă­runtă, mizerabilă, fără viitor. Cu Hristos, literatura are sens. Hristos, în Care acest popor a crezut de la bun început, nu poa­te fi abandonat ca o vechitură, ca un lucru prăfuit. Cum este asta? Ne întâlnim de sărbători ca nişte creştini şi sărbătorim Naşterea şi învierea lui Hristos în familii­le noastre, dar când e vorba de literatură, Acelaşi Hristos devine lucru de ocară. Cu o literatură plină de Hristos nu putem in­tra în Europa? Nu-i nimic. Nu mai in­trăm. E mai bine aşa. Să rămânem cu Hristos în literatura noastră, iar Europa, dacă ne vrea, aşa să ne primească: plini de Hristos.

Profesorul M. se ridică şi o aplaudă pe Cosette Minescu. Sala, nemişcată, ar fi

186

vrut să aplaude, dar se temea ca nu cum­va profesorul să aplaude ironic.

ţineţi la punctul vostru de vedere şi e bine. Mă bucur că v-am întâlnit şi aş dori să continuăm, însă orele sunt înain­tate şi…

Fusese o conferinţă inedită. Sala aplaudă îndelung. Cartea profesorului M. se vându nesperat de bine. Se făcuse coa­dă pentru autografe. Lui Iancu îi pieri do­rinţa de autograf. Cosette ieşi şi ea.

în ce parte mergeţi, domnişoară Minescu? întrebă Iancu emoţionat.

spre Hipodrom. Spune-mi simplu, Cosette.

aş putea să te conduc până acolo? E trecut de zece…

Pe Regală era puţină lume. Probabil, cei mai mulţi erau pe Esplanadă, privind înspre valurile înnoptate ale Dunării.

îţi mulţumesc! Hristos ne poartă de grijă tuturor. Şi mă bucur că ai intervenit, zise Cosette, păşind uşor pe asfaltul inun­dat de lumina galbenă a felinarelor. Chiar mă gândeam că sunt singură împotriva tuturor. Simţeam că sala ţine cu profe­sorul M., dar nu mă interesa. Chiar de-ar fi fost două săli împotriva mea, tot nu m-ar fi interesat. Gândeşte-te, cum pu­team să las numele lui Hristos să fie prigonit?

187

E de datoria fiecărui iubitor de li­teratură să intervină, însă se pare că mulţi nu au criteriile fixate şi bâjbâie du­pă diferite melodii ale cuvintelor.

ai fost la înălţime. Mi-ai dat curaj să spun acele cuvinte. Sincer, mă sim­ţeam neputincios. Eu îl iubesc pe Eminescu, dar n-am putut să-l apăr aşa cum L-ai apărat tu pe Hristos.

îl iubeşti pe Hristos?

îl iubesc. M-ai convins să-L iubesc, Cosette.

el stă acum în inimile noastre şi Se bucură nespus. Simţi că Se bucură nespus?

simt. De ce mă întrebi? Nimeni nu m-a întrebat aşa vreodată.

pentru că dacă n-ai simţi, zadarnic am sta unul lângă altul. Este prea puţin să mă conduci acasă. Dar, când inima ta ba­te pentru Hristos, este un motiv suficient pentru a mă conduce acasă. înţelegi?

Iancu simţi că lumea se învârte cu el ca un carusel cu imagini în mijlocul căro­ra se afla, ce ciudat!, chiar inima sa. Poate sunt lucruri nemărturisite, poate sunt gânduri pe care nu le poţi împărtăşi, poa­te ai visuri pe care le crezi numai ale tale şi nimeni nu te poate desprinde din tru­pul lor compact, căci, dacă te-ar desprinde,

188

te-ar desfiinţa, câtă vreme tu nu în­semni nimic fără visurile tale. Prin sine se purta un vis de lumină sau sinele său era trăit sau purtat de visul acela pe care, da­că l-ar fi avut ca pe un punct de orientare, ar fi strigat: Evrika! Dar poate că era şi poate că visul nu înseamnă numaidecât un gând efemer, ci, dimpotrivă, poate că e tocmai o zare a sufletului, un tip de înţe­legere a realităţii, pe care altfel n-ai pătrunde-o decât în categoriile ei logice, ra­ţionale. Dincolo de raţiune există şi altce­va, o altă lume, un cu totul (?) alt univers, o oglindă a propriei vieţi în care te vezi aşa cum nimeni niciodată nu-ţi poate arăta cine eşti. Poate că visul înseamnă o recu­perare, o restituire a propriei identităţi, a gândului tău definit în polidimensionalitatea sa, în complexitatea dezvoltării sale din momentul în care se întrupează în si­ne, se adună ca un morman de fire extrem de subţiri şi volubile într-un fel de ghem viu cu irizaţii neobişnuite, ce par mai de­grabă vascularizări ca ale unui corp viu. Cât de frumos e să visezi! Echivalează cu a trăi!

Iancu visa şi, ca urmare a trăirii lui atât de adânci, se pomeni că zise întocmai ca un personaj de basm:

îmi vine să te iau de mână, Cosette.

189

ia-mă! rosti ea şoptit.

Şi o apucă firesc de mână, simţind o fericire mai puternică, pentru că teritoriul în care se regăsea era mult mai amplu, era un spaţiu al visurilor lor, nu doar al unui vis, ci al unei întâlniri de idealuri într-o re­alitate aproape neîncăpătoare. Există rea­litate, există vis, există umanitatea plină de vis şi realitate, dar ceea ce simţeau ei erau o comuniune a celor două expresii de viaţă, încât cele două mâini formau o pun­te de legătură, o trecere a vieţii dintr-o parte în alta fără blocaje.

nu pot să spun tot ceea ce simt, Co­sette.

Cosette îi făcu semn să tacă, ducându-şi un deget la gură. Iancu zâmbi şi porni într-o călătorie minunată pe care şi-o imaginase de când era copil. Se po­meniră pe faleza Dunării. Vapoare acosta­te, vaporaşe, bărci cu motor, şalupe, ma­gazii plutitoare, sălcii (ah! ce sălcii fru­moase!) şi un cer senin plin de stele clipo­cind în aceeaşi cadenţă cu valurile fluviu­lui. Din când în când se distingeau ţipe­tele stinse ale pescăruşilor, ca şi cum ci­neva ar fi strigat dintr-un ţinut tare înde­părtat.

Zări tot mai clar luminat pavilionul unui vapor turcesc interminabil care străbătea

190

fluviul pe mijloc ca un miraj. îl pri­viră o vreme, apoi o auzi ca prin vis reci­tând din Cartea cu Apolodor şi o ascultă înfrigurat:

„A fost un drum fermecător: în zare niciun fir de nor,

Doar culmile gheţarilor,

Şi pescăruşi, rotind în zbor,

Şi apa, unduind uşor,

Şi vântul lin, ca un fior…

Plutea vaporul METEOR încetişor, încetişor,

Plutea pe-o luminoasă cale De aureole boreale,

Plutea pe unde de fosfor Şi-l străjuia, ocrotitor, înaltul cer multicolor.”

După o pauză lungă, care îngădui vaporului să dispară cu totul în pânzele noc­turne ale fluviului ca şi când n-ar fi exis­tat vreodată, deşi exista, pentru că el îl simţea real, prins de-a dreptul şi incon­testabil în trupul miraculos al acelui mo­ment, îi zise:

îţi place Gellu Naum?

îmi plac poeziile pentru copii. Nu oricine are har să le scrie.

ai încercat să scrii vreodată poezii?

191

de mică scriu un poem care nu se mai termină. îl voi numi Poemul iubirii veşnice. Mi se pare cel mai potrivit titlu. Ce părere ai?

dar nu am citit niciun vers din el, spuse uluit Iancu. Abia dacă îi ştiu titlul…

e imposibil să nu fi citit niciun vers. E imposibil!

Iancu auzi în trecere pe cineva vor­bind greceşte foarte aproape de el în oraş era o comunitate importantă de greci şi brusc i se păru că se află în altă ţară, mai degrabă pe un ţărm mediteranean, într-o lume necunoscută şi cunoscută în acelaşi timp.

ce liniştită e noaptea asta! se trezi spunând.

e plină de farmec! Nu poţi uita o astfel de noapte!

Iancu se gândi la Poemul iubirii veş­nice, apoi imediat îşi aduse, nu ştia de ce, aminte de momentul în care aştepta pe peronul gării şi trenul intra, apoi chipul acela care s-a ivit, ochii aceia…

cosette, dacă mă uit în ochii tăi…

Luna lumina destul de tare şi se în­tindea ca o linie flexibilă de argint pe su­prafaţa apelor. Cosette se uită spre Iancu, iar el primi reflexia aceea caldă a ochilor ei ca pe o încredinţare a unui drum pe

192

care îl avea de străbătut şi de la care nu putea să se abată dacă voia să fie fericit. Pentru unii fericirea înseamnă un nume, pentru alţii familia, pentru alţii ţara, pen­tru alţii Hristos. Pentru el fericirea erau toate la un loc, un vector care concentra toate forţele acestea într-o unitate, într-un echilibru pe care nu şi-l putea expli­ca, dar pe care îl trăia nemijlocit. Poemul iubirii veşnice…

După un timp, Iancu s-a mişcat, retrăgându-şi privirea ca apele în timpul re­fluxului. Cei doi mergeau prinşi de mână, fără să scoată un cuvânt. Nici nu era ne­voie. Inimile lor erau păsări uriaşe care zburau spre Hristos. în faţa scării blocu­lui se despărţiră. Iancu o luă greşit pe drumul cel mai lung. Ieşi în Barieră, mer­se pe Calea Călăraşilor, intră pe Griviţei şi la prima intersecţie făcu la dreapta. Acasă făcu ceea ce nu mai făcuse de multă vre­me. Se puse în genunchi şi începu să se roage cu lacrimi la icoana Mântuitorului răstignit pe cruce. De când îi murise ma­ma, se certase cu Dumnezeu. Acum Cosette îl împăcase.

193

Capitolul 16

Discursul memorabil al Getei în centrul vechi al oraşului, lângă statuia împăratului Traian, atrage auditoriul

Grupul celor 14 vizitase Şantierul Na­val. Directorul îi dusese prin toate secţii­le, halele, vorbindu-le de istoria fabricii. Aici se lucraseră pescadoare uriaşe. Şi inox, mult inox. Vapoarele construite în România erau ieftine şi bune, de aceea se lucra în trei schimburi şi uneori nu se re­uşea, deşi se făceau ore suplimentare, acoperirea cererii pe piaţa internaţională. Un vapor pe lună. Asamblat gata, dat la apă, probat şi trimis. Ca la uzina Progre­sul, unde erau pe rol 150 de contracte cu diferite ţări.

Ultima zi din programul vizitelor era destinată unei excursii cu vaporaşul pe Dunăre, de unde avea să se ajungă în In­sula Mare, o zonă cu un potenţial agricol imens. Cei 14 fură încă o dată impresio­naţi. Dacă un singur oraş are atâtea posi­bilităţi, atunci, la nivel naţional, este ceva incredibil. „România este o putere!” Scheib îşi luă ultimele notiţe. în capul său

194

raportul era gata. Mai rămânea să-l aş­tearnă pe hârtie.

Pe la patru după-amiaza, cu o oră înainte ca grupul lor să se întoarcă în oraş, Geta nebuna îşi făcu apariţia în cen­trul vechi. De vreo două zile n-o mai vă­zuse nimeni. Ajunsă lângă statuia împă­ratului Traian, era atracţia tuturor tu­riştilor care aveau program de voie până la nouă seara, când începea festivitatea de închidere a Festivalului, cu focurile de ar­tificii. Fuseseră de dimineaţă în staţiunile oraşului, la Blasova, peste Dunăre, la Lacu-Sărat. Apoi pirotiseră pe bănci până acum, când nebuna îşi începuse numărul.

stimaţi cetăţeni ai patriei! Ne-am adunat aici, în ziua aceasta deosebit de importantă, ca să ne privim în ochi mai bine. Priviţi-l pe împăratul Traian, care a zăbovit pe plaiurile noastre, şi veţi vedea că împăratul, de când e el pe la noi, nu a avut curaj să ridice privirea din pământ.

se gândeşte la ceva! îndrăzni unul mai glumeţ.

cum să mai fure ceva după aici! Adăugă imediat altul, în acelaşi ton vesel.

dar cum poate să fure când tot ora­şul e cu ochii pe el? zise un bărbat care avea alură de neamţ. Doar e în centrul

195

atenţiei. Nu trecem în fiecare zi aproape pe lângă el?

e foarte viclean! La hoţii nu-l între­ce nimeni. Se face că-i filosof şi el e hoţ sadea!

stimaţi cetăţeni! Astăzi se fură cu artă. împăratul Traian zice: „Uite, doar mă vedeţi tot timpul, n-am nimic de as­cuns!”, şi în timpul ăsta el fură. De ce fură? Pentru că Imperiul Roman stă gata să se prăbuşească din lipsă de fonduri. Şi vine împăratul Traian cu aur şi argint ro­mânesc şi Imperiul se echilibrează şi ce­tăţenii Romei nu mai plătesc impozite.

Mulţi traduceau cuvintele nebunei. Alţii intraseră în jocul ei. Era o nebunie, ştiau bine, dar era frumos să o faci pe ne­bunul măcar o dată în viaţă. Parcă te sim­ţeai mai liber, măcar te relaxai cu ade­vărat. Şi doar erau în vacanţă.

ce dracu’, Geto, te-ai apucat să ţii lecţii de istorie contemporană? întrebă un individ plinuţ şi asudat.

să trăiţi, tovarăşu’ miliţian al Impe­riului! Da! Pentru că la şcoală nu se mai învaţă decât de bine de împăratul şi am văzut că toţi ţin cu împăratul Traian. Şi, ca să fie un echilibru, eu m-am hotărât să nu ţin!

cum ai ieşit tu de-acolo?

196

cu iarba fiarelor, tovarăşe! Creşte pe malul stâng al Dunării!

Tovarăşul miliţian vru s-o înhaţe, dar se temu să se işte vreun scandal acum, la finalul fericit al Festivalului. Se mulţumi să rămână şi el printre spectatori. Avea să i-o plătească Getei cu vârf şi îndesat!

stimaţi cetăţeni ai patriei noastre vândute şi trădate în multe şi felurite chipuri! Iată, Dumnezeu aşteaptă să dis­trugeţi fabrica păcatelor şi să vă spovediţi cât mai grabnic, altfel Dacia Felix va de­veni Dacia morienda. E ultimul avertis­ment pe care-l trimite Domnul nostru Iisus Hristos poporului român. Se sting luminile în oraş una câte una şi în curând vine întunericul cel mare. Ce ne facem noi că n-avem decât o pasăre de lumină?

Şi Geta nebuna începu să cânte cu o voce spartă: „Mântuieşte, Doamne, popo­rul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asu­pra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău!” Lumea se dădea la o parte din calea ei, iar ea trecea, făcând semnul crucii în dreptul lor. Ajun­gând în faţa tovarăşului miliţian, se opri şi strigă:

cine înjură pe Domnul Savaot, moare ca un câine!

197

Tovarăşul scrâşni din dinţi, apoi ieşi imediat din mulţime şi se puse să aştepte de departe, pe o străduţă, s-o vadă pe ne­bună. Iar nebuna nu întârzie prea mult. Venea spre el. Râse nervos şi scurt. Era şi vremea! Geta asta îl băgase în boli cu sclerozeniile ei. „Ce moaş-sa pe gheaţă, nu mai exista nicio frică în oraşul ăsta?” Fiecare îşi făcea de cap. „Hai să ne jucăm de-a nebunii! Las’ că scoatem noi piticii din cap şi lăsăm raţiunea limpede ca un strop de apă de izvor! Dacă cetăţeanul nu ştie de frică, atunci el îşi închipuie că poa­te face ce-i trece prin dovleacul lui prost şi ne trezim cu tot felul de idei. Păi, nu era bine când partidul făcea ordine şi nu lăsa pe nimeni să gândească, ci el însuşi gândea pentru toţi? Ba da. Era, cu sigu­ranţă! Acum e haos. Şi e bine să fie haos? Nu e bine. Atunci, să punem mâna pe ne­bună şi să şmotruim cu ea pe jos, ca să nu-i mai ardă ei de poveşti cu împăratul Traian. N-avem altă treabă decât să stăm de vorbă cu împăratul Traian şi să vorbim în stânga şi în dreapta. Iar ăia să stea gu­ră cască şi să asculte. Mai bine se duceau la muncă. Stăm şi ne plimbăm, ne ţinem de festivale şi de petreceri, iar statul pier­de. De-aia partidul îi punea pe toţi la muncă şi nu mai era timp de gândit la

198

prostii. Pe un om serios nu-l ascultă, dar o ascultă pe smintita oraşului.”

Geta venea uşor, însemnând cu cru­cea de lemn pe care o ţinea în mână clă­diri, oameni, autobuze. Dacă-i va da una în plex o va lăsa lată pe caldarâm. Nu era bine. Cine ar fi dus-o la secţie? Dacă o lua de braţ, ar fi făcut scandal şi stârnea ia­răşi lumea. Cum, dar, să procedeze cu ne­buna?

Geta intră pe străduţă şi părea a nu-l vedea. îşi continua mersul şi însemnatul cu crucea pe toate gardurile. Tovarăşul se relaxă când văzu că Geta vine singură spre el. Avea să fie simplu. Ajunsă în dreptul lui, îl însemnă cu crucea şi tova­răşul rămase perplex. Se uită în dreapta, apoi imediat în stânga şi răcni. Apoi se puse în genunchi şi pipăi locul unde vă­zuse picioarele goale ale nebunei stând acum câteva clipe. Se frecă la ochi, se ciu­pi. Aşa ceva nu i se întâmplase în viaţa lui. Era lucru necurat, drăcesc. Ce-i spu­sese partidul că dracul nu există? Uite că există! Nebuna de Geta e dracul în carne şi oase, dac-a reuşit să facă treaba asta să bage frica în el, cel ce a băgat frica în mulţi. Dispăruse, pur şi simplu, din faţa ochilor lui. îl înnebunea de-a dreptul că era pus în situaţia de a crede în blestemăţii

199

de astea şi faptul că nu putea să spună nimănui. Cui puteai să-i spui: „Ştii, nebu­na mergea pe lângă mine şi deodată a dis­părut!”? „Te-ai scrântit, tovarăşe. Mergi şi-ţi fă un control la doctorul Băleanu!”

200

Capitolul 17

Cerşetorul desprins parcă dintr-un roman al lui Dickens. Cateheza din seara de duminică din Biserica Sfântul Ierarh Nicolae

Pe la ora cinci după-amiază, în faţa Bisericii Sfântul Nicolae se instală un cer­şetor obişnuit pentru mulţi dintre credin­cioşii parohiei Sfântul Nicolae. Parcă fă­cea parte din atmosfera de familie a bise­ricii. Un cerşetor spuneau comuniştii de dinainte de ’89 reprezintă anomalia pe care o creează Occidentul, gândirea pu­tredă a capitalismului. Pentru cealaltă tabără politică, cerşetorul reprezintă stadiul în care am fost aduşi noi, românii, după cincizeci de ani de comunism. Deci, şi unii şi alţii îl aruncă pe cerşetor în curtea duşmanului politic. Poate că cerşetorul este de vină până la urmă, şi el este, fiind­că nu a rezultat dintr-un program politic, nu, nu, cerşetorul s-a… autoinventat.

Era greu să-i ghiceşti vârsta cerşeto­rului. Să fi avut peste patruzeci de ani, aproape cincizeci, trecut de cincizeci? O barbă rasputiniană îl făcea să semene cu

201

un rus turmentat de alcool (sau de con­diţiile de trai din România?). Cu o statură potrivită, subţirel, îmbrăcat nepotrivit pentru acest timp călduros de iulie, cu pantaloni verzi de pâslă şi bocanci tociţi în picioare, fără şireturi, cu o cămaşă fără nasturi care se prinsese aiurea sub pulo­verul gros de lână, cerşetorul sugera un model de sărăcie şi atrăgea mila trecători­lor. Pe sub fes îi ieşeau într-o dezordine totală şuviţe încâlcite, de un blond spălă­cit, murdar, umbrindu-i trăsăturile şi ascunzându-i adevărata vârstă. Nu privea pe nimeni în ochi sau, cel puţin, credin­cioşii, care intrau în biserică şi dădeau de el la intrare, îl întâlneau de fiecare dată privind în jos şi bălăbănindu-se ciudat. De unde ştia că se apropie cineva? Se aud paşi, se văd umbre, mişcări.

Părintele P. ţinea obişnuita cateheză de duminică seara. La ora şase începuse Paraclisul Maicii Domnului, iar acum pă­rintele stătea pe un scăunel în faţa celor prezenţi (destul de mulţi) şi vorbea. Iancu venise alături de Cosette. Se întâlnise cu ea ca din întâmplare. Iancu ştia că întâm­plare nu există şi că nimic nu e întâmplă­tor. Orice întâlnire este justificată într-un sens pe care noi îl putem simţi nemijlocit sau reflectându-se în oglinda interioară

202

după un timp, într-un anumit moment când totul devine clar, minunat de simplu şi adevărat. Nici nu ştiuse să salute, îi spusese „Bună ziua!”, apoi „Sărut mâna!”, se fâstâcise, se înroşise. Celelalte două fete care erau cu ea râdeau de-a dreptul, iar ea era plină de un farmec de neatins. Cum să-i spui? Păi, unei astfel de fiinţe îi spui: „Te rog să mă ierţi că te-am văzut, că te văd, că mă uit la tine atât de uluit, dar îmi pare pur şi simplu bine că eşti, că te-am întâlnit, că am întâlnit pe pământul ăsta o fiinţă ca tine. Puteam să nu văd, să nu întâlnesc, şi atunci totul ar fi fost obişnuit, aş fi mers acasă pe acelaşi drum pe care-l ştiu de-atâta vreme, dar te-am întâlnit şi mi-e tot mai greu să găsesc drumul spre casă, poate mi-e imposibil, nu ştiu dacă mă înţelegi, dar trebuie să mă crezi. Acum lucrurile sunt aşezate alt­fel în inima mea, tu trebuie să ştii mai bine, fiindcă totul se întâmplă din cauza ta, din momentul acela, când te-am văzut coborând din tren. Nu pot să-ţi spun în cuvinte mai mult şi nici cuvintele acestea nu pot să le vorbesc, pot să le ţin în ochi ca să le vezi şi tu. Atât.”

Cosette se apropiase de el şi îl apucă de mână. Aceeaşi mână cu care el o ţinuse

203

seara până în faţa scării blocului. Auzise doar ca prin vis:

dacă vrei să auzi un punct de ve­dere pertinent, vino la ora şase la Biserica Sfântul Nicolae!

Şi venise. Văzu de departe mâna mur­dară a cerşetorului întinzându-se spre el. Când ajunse în dreptul lui, se miră de cât de gros era îmbrăcat pe căldura aceea de cuptor. îmbrăcat gros şi şifonat aşa cum nu mai văzuse vreodată pe cineva. Deşi cerşetorul părea să privească în jos, Iancu se simţi studiat intens în toate detaliile, fapt care-i produse instantaneu o indispoziţie pe care nu ştia cum s-o cataloghe­ze. Era silă? Stinghereală? Teamă? Nu, teamă nu era. Mai degrabă un sentiment de repulsie pe care-l simţi faţă de omul care nu se sfieşte în a te studia, chiar şi atunci când tu ai priceput ce face. Privi mai atent spre cerşetor, dar nu văzu nimic mai mult decât văzuse. Poate doar… poate doar că i se părea cunoscut de un­deva, însă era posibil ca memoria să-i joace feste. Intră în biserică.

Un punct de vedere pertinent! Da, voia să audă aşa ceva, mai ales că, oriun­de ascultai, cuvintele răsunau goale. Pus­tietatea îl făcea să se retragă, să se izoleze. Dacă vorbeai, erai ironizat, dacă nu vorbeai,

204

treceai drept subversiv. Societatea te obliga să joci unul dintre rolurile de pe catalogul de oferte. Un punct de vedere pertinent! Asta înseamnă normalitate. Despre asta vorbea părintele.

putem să ajutăm pe cineva în mă­sura în care suntem dispuşi să suferim pentru acel om. Dispoziţia noastră de a suferi este posibilitatea de a schimba lu­mea. Restul e reţetă ideologică. Pentru o lume nouă, o lume în schimbare, o viaţă nouă, toate acestea reprezintă publicita­tea care i se face unei doctrine, unui pro­gram ideologic. Adevărata schimbare e transfigurare, iar aceasta nu poate veni decât de pe urma suferinţei. Suferinţă de bunăvoie sau suferinţă de nevoie. Până acum a fost o suferinţă silită. Noi nu am vrut-o şi am primit-o ca pe un medica­ment amar: ni s-a ţinut gura descleştată şi ni s-a turnat pe gât. Am ţipat, am le­şinat, ne-am văitat, am înjurat, am avut şi noi cedările noastre, dar în final am în­ţeles că ne-am vindecat. La Gherla, Pi­teşti, Târgşor, Aiud, Jilava, Sighet, Mislea, la Canal, peste tot în ţară, închisorile s-au transformat în spitale duhovniceşti, în care noi nu am fost deţinuţi, ci doar pacienţi internaţi pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de afecţiunile

205

noastre. Renunţarea la sinele nostru cel mincinos a necesitat un tratament amar. Dar la final, cine a rezistat s-a regă­sit pe sine, cel adevărat, în Hristos. Acum a sosit un timp în care trecutul, dacă-l ţi­neţi la îndemână, vă va fi de mare ajutor. Ţineţi minte! România pe care o vedeţi azi e doar începutul unui mod de a vedea lucrurile, ale cărui consecinţe nu le putem exprima decât estimativ. Mi se pare că este multă înşelare, tot mai multă, iar asta provoacă tulburare, confuzie. Copiii mei dragi! Totul este într-atât de bine re­gizat, încât unii se fac că sunt responsabili de conducerea ţării, iar alţii intră în acest joc al aparenţelor, căzând victime unor promisiuni, „deşarte idealuri”, cum spune poetul, care nu se vor împlini, cu toate că par de atins. Am înţeles rapid că ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost doar o lovitu­ră de stat, prin care s-a efectuat un trans­fer de putere în favoarea celor care au dat garanţii că vor conduce ţara pe linia im­pusă, pe noua linie. Apusese o epocă. Nu s-a întâmplat doar cu noi, ci în tot sud-estul Europei. Eliberarea de jugul dictaturii este în fond o temă care ni s-a fixat şi în jurul căreia noi trebuie să ne rotim ca fluturii de noapte atraşi de becul aprins. Cine aprinde becul? De ce se aprinde? În

206

ce parte trebuie să privim? Aşa ni se va întâmpla dacă nu căutăm adevărata Lu­mină, ci ne lăsăm călăuziţi de luminile mărunte construite de mintea întunecată a oamenilor. Vom fi duşi în rezervaţie!

părinte, întrebă un tânăr, cum pu­teţi să vedeţi toate lucrurile astea pe care eu, sincer să fiu, nu le bănuiam? Fiindcă privesc în jurul meu şi văd o societate ca­re funcţionează normal, tramvaiele circu­lă, oamenii se duc la serviciu, sunt petre­ceri, adică, ce vreau să spun?, există o mulţime de indicii că nimic atât de grav nu se întâmplă. Sfinţia voastră ne averti­zaţi de fiecare dată. De ce nu intră întrea­ga societate în alertă?

ai dreptate, fiule! în jur e prea multă linişte. Mersul lumii este unul, iar eu vorbesc contra lui. De ce fac asta? îmi doresc foarte mult să vă scot din lumea imaginată de alţii după criterii care nu vă avantajează deloc: nici exprimarea opini­ei, nici libertatea gândirii, nici credinţa în Dumnezeul cel adevărat Hristos, nici dra­gostea de ţară, de pământ şi de strămoşi. Vreau să vă fac să înţelegeţi că Hristos e singurul care poate da ceea ce voi căutaţi, iar ceea ce vi se dă azi este nada care atra­ge prada. Voi sunteţi prada. Sunteţi pre­gătiţi treptat să fiţi sacrificaţi. Iar tot acest

207

miraj este posibil doar prin îndepăr­tarea de Hristos. M-ai întrebat cum de văd eu lucrurile acestea. Le văd pentru că am experienţa atâtor ani petrecuţi într-un fel diferit. întrebaţi pe oricine a trecut prin temniţele comuniste şi veţi vedea că această suferinţă a născut înţelepciune. Dar în Hristos, fiindcă, de nu era Hristos, noi nu am fi avut niciun dram de înţelep­ciune. Iaca aşa e cu vederea! Voi sunteţi fragezi şi privirea voastră trebuie orienta­tă. Dar numai în Hristos! Pricepeţi? Aici e lupta: eu vă spun să vă potriviţi vederea cu Hristos, iar alţii vă spun să vă potriviţi vederea cu Europa. Liniştea pe care o vezi tronând azi este o linişte falsă. Aşa ar fi trebuit, ca toată societatea să intre în alertă. Dar nu intră, pentru că oamenii au o voinţă prea slabă pentru a se împotrivi consensului general şi merg duşi de val. Dacă L-ar fi avut pe Hristos, ar fi avut te­melie solidă a casei. Casa înseamnă gân­dire, simţire, voinţă, fiinţa întreagă care se clădeşte pe Adevăr. Dar aşa, iată că privesc acolo unde se aprinde becul!

Deci, Hristos este viaţa noastră. Neavându-L pe El, nu avem nici viaţă. Se în­cearcă din răsputeri să ni se inducă ideea că există viaţă fără Hristos, şi încă una profitabilă. Şi vor ajunge mulţi să creadă.

208

Deja văd că sunt câştigaţi de idee şi o ur­mează.

dar există speranţă pentru ţara asta, părinte? întrebă o femeie care-şi ţinea copilul lângă ea. Fiindcă lucrurile par să se îndrepte iremediabil spre nenorocire.

uite cum e cu speranţa! zise pă­rintele. Brâncoveanu ajunsese o amenin­ţare pentru turci. Se spune doar că turcii îi vizau bogăţiile, dar aceste bogăţii, ţara le avea datorită unui ritm normal al na­talităţii, adică erau născuţi toţi copiii şi Dumnezeu binecuvânta, căci „unde este unire, acolo e şi binecuvântare”. Ce vreau să spun e că noi creăm dezbinare: pe ăsta îl naştem, pe ăsta nu. Şi ne obişnuim cu păcatul acesta grozav, cu crima şi apoi în­trebăm dacă mai e speranţă. Un om avea un câmp şi punea pe el de-ale gurii. Dar se umfla un izvor şi dădea în el de făcea baltă şi-l îneca. N-avea parte, deci, bietul om de osteneala sa. A încercat să dea apa din câmp cu găleata, dar altă apă venea mereu. S-a chinuit aşa un timp şi într-o zi l-a povăţuit un om înţelept să se ducă şi să sece izvorul, pentru că altfel nu va face nicio recoltă. A făcut aşa şi a fost bine. Ca acest om trebuie să facem şi noi ca să avem speranţă: să mergem la cauza acestor nenorociri ce vin asupra noastră şi să le

209

analizăm cum se cuvine. Iar cauza este păcatul. Haideţi să nu mai păcătuim, co­pilaşilor!

părinte, cum vine înşelarea şi ne amăgim cu păcatul? întrebă un liceean.

vine de peste tot din lume. Dacă nu ai inima trează, intră în tine moartea pă­catului şi e greu. Eu vă recomand să nu vă uitaţi la televizor. E multă confuzie, sunt amestecate toate, iar sufletul nostru obo­seşte. Pe lângă asta, imaginile din filme te pot tulbura foarte tare. Sunt mulţi care vin la spovedanie şi sunt răniţi de astfel de imagini. îmi poţi spune că sunt şi lucruri bune, emisiuni educative şi altele, dar nu este adevărat, atât timp cât, cu preţul unui rău mare pe care ţi-l faci, do­bândeşti un atât de puţin bun. E mai ma­re paguba decât beneficiul. Şi atunci re­nunţi, fiindcă de aici ţi se poate trage moartea sufletului. Păcatul e la loc de cin­ste astăzi şi se merge într-acolo, spunându-se că păcatul este chiar libertatea. De aceea Hristos trebuie înlăturat şi El este scos de colo puţin, de dincolo mai mult, treptat, până când te obişnuieşti. E o me­todă elegantă de a te deposeda de Adevăr. Ajungi să-ţi fie ruşine să te închini, să-ţi fie ruşine să-l pomeneşti pe Hristos, să-ţi fie ruşine să citeşti o carte despre sfinţi,

210

să te ruşinezi să mai mergi la biserică, să-ţi fie ruşine să ţii post. Şi toate acestea arată că eşti liber. Ceea ce mi se pare cumplit este că un creştin poate să pri­mească cu cinste în casă la el pe un huli­tor şi batjocoritor al lui Hristos, iar asta este posibil prin intermediul televizoru­lui. Aceştia vorbesc împotriva lui Hristos şi a Bisericii, iar noi ne uităm la ei din fo­toliu. Ce spectacol infam, copii! Domnul priveşte trist spre noi şi plânge. încă o trădare, încă o vânzare. Să nu fim, copi­laşilor, profesionişti ai trădării lui Hris­tos! Vă rog să fiţi cu luare aminte şi să-L apăraţi pe Hristos oriunde auziţi că este înjurat şi luat în râs! Fiţi veghetori, iar Hristos va fi cu noi, căci Hristos este spe­ranţa!

părinte, se vorbeşte astăzi atât de mult despre Europa, despre posibilitatea de a fi o comunitate. E ceva rău în asta?

la prima vedere nu pare a fi ceva rău, însă îndărătul cuvintelor şi a tratate­lor care se parafează se pot ascunde mul­te. Deocamdată văd că e un demers, că se face multă publicitate şi lumea e atrasă de acest „ideal”. Ceea ce mi se pare mie este că se pun bazele unui alt imperiu. înainte a fost imperiul sovietic cu lagărele lui, acum vine un alt gulag, european de astă

211

dată, cu o unificare pur administrativă, fi­nanciară, economică, din care este exclus Hristos. Se tot vorbeşte de o Europă creş­tină, de temeiul ei dublu, greco-romanitate şi creştinism, însă e lucru foarte ames­tecat. Trebuie mult discernământ. Europa vine cu filosofi pregătiţi să strâmbe per­cepţia noastră asupra realităţii, oameni instruiţi să îngusteze cerul nemărginit al Adevărului, într-un fir ameninţător de subţire, iar noi suntem deschişi la astfel de calcule reducţioniste, le aprobăm, le asumăm. Dacă ascultăm atent, melodiile cuvintelor sunt încurcate. Europa de azi nu e Europa creştină. Creştinismul ei este o formă goală de conţinut, în care se bate puternic, sperându-se astfel că acest dan­găt va atrage pe cât mai mulţi. Fiţi treji! Ceea ce vine asupra noastră este Europa descreştinată, nu o Europă dornică de Adevăr. Eu vă povăţuiesc spre tot binele şi nu vreau să vă pierdeţi în vălmăşagul adevărurilor pe care le propovăduieşte Europa şi care se află pe agenda ei cultu­rală, căci mai multe adevăruri înseamnă niciun adevăr. Noi vorbim de Adevăr, iar susţinătorii Europei lovesc în majusculă cu ură. Aceştia sunt noii iconoclaşti, de care trebuie să vă feriţi, dar pe care trebu­ie să-i şi ruşinaţi cu Adevărul Hristos. Să

212

nu vă fie ruşine de Hristos, ci mergeţi cu El aşa cum mergeţi cu un prieten şi veţi avea binecuvântare.

Copilaşilor, cu Europa ne îndreptăm spre o dictatură cum n-a mai fost până acum vreuna. Se merge liniştit aşa, iar după o vreme se vor înăspri condiţiile, dar nu vom avea ce să mai facem. Cu cât reacţionăm mai repede, mai prompt, cu atât mai bine. Iar eu zic împotriva păca­tului! Nu efectele trebuie combătute, ci cauzele eradicate. Ne uităm spre politica mincinoasă… Vă spun că poate fi şi poli­tică bună, constructivă, adică se pot face multe în favoarea ţării şi a oamenilor, dar pentru asta este nevoie să încetăm a mai păcătui, că de aici vin toate relele. Eu sunt pentru înviere, fiindcă învierea este sin­gura revoluţie care să lupte împotriva acestui globalism pe care se altoiesc, după cum mi se pare, vechile deprinderi comu­niste. Să lupte împotriva „occidentalizării”, „europenizării”, împotriva unificării acestor mişcări divergente, fiindcă mâine-poimâine auzi că şi noi, ortodocşii creştini, suntem chemaţi la aceeaşi masă cu toţi necredincioşii pentru a forma o singură Biserică. Să nu fie! Dar spre asta se merge cu paşi repezi şi nu înţelegem. Nemulţumirea noastră poate fi angajată

213

cu succes în lupta contra păcatului şi atunci s-ar ivi echilibrul. Nu sunt în favoa­rea capitalismului globalist şi a multiculturalismului care nu fac decât să dezrădă­cineze fiinţa noastră creştină, Adevărul şi libertatea şi să transforme oamenii în in­strumente, în mijloace de producţie. însă, din păcate, „elitele” nu tind către un na­ţionalism cultural-conservator, ci mai de­grabă către un naţionalism „civic”, liberal, luminat. Aici trebuie să fim foarte atenţi, pentru că un astfel de naţionalism este foarte dăunător, el reprezintă o disfuncţionalitate a imunităţii noastre identitare. În timp ce naţionalismul conservator este diabolizat şi considerat o „deviaţie”, „pa­seism”, „populism fascist”, în conştiinţa comunităţii este inoculată ideea unui na­ţionalism adecvat, corect politic, acceptat. Dar acesta nu reprezintă cultura naţiona­lă, ci drepturile individuale. Naţionalis­mul „civic” nu reprezintă naţiunea româ­nă, Biserica, tradiţia, istoria, familia, mo­rala. Spre atomizarea cuprinsă în „drep­turile individuale” mergem, fiindcă, după ce obţinem derogare europeană, suntem liberi să alegem identitatea pentru care optăm. Uitaţi-vă atent la cei care scan­dează în numele naţionalismului „civic”, la cei care sunt atât de vocali! Ei dărâmă

214

într-un timp record ceea ce a clădit ade­văratul naţionalism în atâta amar de vre­me: mica proprietate ţărănească. Eminescu a intuit acest lucru şi l-a explicat în „Chestiunea evreiască”. Ţăranii sunt baza acestei ţări. Dacă cineva vrea să distrugă ţara, e de ajuns să-l distrugă pe ţăran. Eu­ropa nu are niciun interes ca România să se fundamenteze pe această proprietate. Ea vrea să distrugă fundamentul care dă posibilitatea României să fie liberă, inde­pendentă, pentru a deveni „salvatoarea” unui stat falimentar. Aici, pe acest pă­mânt, pe care zac risipite oasele atât de scuipate astăzi ale strămoşilor noştri eroi, se vrea să fie un uriaş punct de desfacere a mărfurilor ideologice. Apoi, ne dobân­dim imediat statutul de colonie. De aceea sunt atât de huliţi eroii, martirii, fie prin uitare premeditată, fie prin cinism ideo­logic.

şi totuşi ni se spune că Europa cau­tă adevărul, că este interesată de origini, că este loc pentru toate culturile, că totul este integrabil într-o comunitate. Nu vrem să fim împreună? Europa ne cere să fim împreună, adică ne vrea binele. De ce totuşi se procedează aşa mârşav? inter­veni un domn cu păr grizonant şi oche­lari.

215

perfidia este aceea că Europa îşi trimite emisarii pe la toate porţile cu pre­tenţii ale căror repercusiuni se vor arăta mai la urmă. Cine are urechi de auzit să audă! Aceştia devin adevăraţi educatori. De ce se tace în privinţa securiştilor din viaţa publică românească? De ce nu sunt deconspiraţi? Fiindcă ei au un rol cheie în sistem, fiindcă încă nu şi-au încheiat misiunea. Vechiul mandat s-a înnoit, a că­pătat o nouă formă. Aceşti oameni con­duc şi sunt creditaţi de o Europă care nu lasă să se facă public adevărul despre morţii de la Canal, din temniţe, din mine. De ce, vă întreb? Ce fel de Europă este as­ta? O nouă utopie, o nouă himeră care bântuie şi vrea să înghită sufletele celor care nu ştiu care e drumul. Suntem vânaţi şi cădem pradă uşor pentru dezbinările noastre cele multe.

aţi vorbit de Eminescu, îndrăzni Iancu. Eu îl iubesc pe Eminescu şi am fost uluit de profunzimea gândirii politice a gazetarului. De ce este atât de blamat şi de discreditat în epoca aceasta, în care ar trebui să se producă o restitutio?

noi gândim astăzi datorită lui Emi­nescu, zise oftând părintele. Confiscându-l pe Eminescu, ni se confiscă gândirea. De ce atât timp s-a forjat ideea poetului

216

Eminescu în defavoarea gazetarului poli­tic Eminescu? Fiindcă acest gest deconspiră toate maşinaţiunile politice, tot jo­cul murdar al unor „elite” care nu iubesc tradiţia şi satul nostru românesc, nu iu­besc Biserica, nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu iubesc Adevărul, ci iubesc puterea. Când puterea întunecă oglinda Adevăru­lui, omul devine fiară. De aceea politica românească seamănă acum cu o junglă, în care sălbăticiunile rânjesc ameninţător de pretutindeni. Cine este Eminescu? Un xenofob, un antisemit, un om cu multe, multe greşeli. Este suficient pentru ca el să fie abandonat astăzi. Cine se ocupă cu Eminescu astăzi? Naţionaliştii zăltaţi, fa­naticii legionari şi fasciştii. Ce vrei să fii dintre toate astea? E clar că nu se poate da drumul la Eminescu altfel! Eminescu este forţa noastră cognitivă, capacitatea de a ne ţine pe noi în noi înşine fără să ne vindem pe un blid de linte. îmi pare bine că-l iubeşti pe Eminescu. Pentru asta există Eminescu, pentru a fi iubit. Dar foarte puţini ajung la el. Dacă vrei să faci un bine acestei ţări, fiule, învaţă-i şi pe alţii să-l iubească pe Eminescu!

Părintele P. era atât de ostenit, încât avu nevoie de ajutor să fie ridicat de pe scaun. De unde avusese atâta vervă? Biserica

217

se goli în scurtă vreme şi părintele ieşi alături de cei doi tineri afară. Se înserase. Cerşetorul era la locul lui. Părin­tele P. închise biserica, făcu câţiva paşi înspre Căminul de bătrâni, îi rugă pe cei doi să-l aştepte şi se întoarse. Ajuns lângă cerşetor, îi spuse de aproape ceva pe un ton aspru, tăios.

te-am ascultat şi astăzi ca şi în alte duminici, îi răspunse cerşetorul cu o voce ştearsă. Ai grijă! Pot oricând să te fac să dispari. Sunt încă activ!

Părintele P. privi către cerşetorul care se îndepărta şontâcăind, până dispăru pe o străduţă ce intersecta strada bisericii. Gânditor, ajunse lângă Iancu şi Cosette, care-l conduseră până la casa parohială din apropiere.

mi se părea cunoscut cerşetorul ăs­ta, spuse Iancu către părintele, încercând să-şi lămurească propriul gând.

feriţi-vă de el! E foarte periculos! zise părintele P. cu o lucire stranie în ochi. Acest individ mă urmăreşte de do­uăzeci de ani. E umbra mea. De când m-am transferat aici la parohie, din ace­eaşi zi el stă la uşa bisericii şi raportează tot ceea ce vede şi aude.

nu părea a fi un astfel de personaj! Poate vă înşelaţi, părinte! zise Cosette.

218

fiica mea, prezenţa acestui om as­tăzi, în preajma mea, îmi confirmă faptul că securitatea nu şi-a încetat activitatea de urmărire a unor oameni pe care încă îi mai consideră ca fiind obstacole în calea transformărilor fundamentale pe care le visează liderii politici actuali.

Se înserase. Părintele se uită la ei în­delung, înainte să intre în casă, şi le luă mâinile şi le sărută. Iancu rămase inter­zis. Cosette se îmbujoră. Apoi părintele îi binecuvântă şi poarta se închise.

Cei doi vedeau focurile de artificii de pe faleză, jerbele multicolore care se înăl­ţau şi cădeau în steluţe arzătoare. Specta­colul li se păru lipsit de decenţă şi o apu­cară în sensul opus. Ieşiră în Bulevardul Cuza şi se depărtară până când întreg bu­levardul, întreg oraşul li se păru numai al lor.

219

Capitolul 18

Carasul şi curcanii: cei doi poli ai cu­getului lui Stamate. Bucuria întâlnirii cu tovarăşul Şaibă, una din rarele bucurii pe care le poate avea muncitorul român

Perioada comunistă marcase, în con­ştiinţa celor mai mulţi români, o exis­tenţă raţionalizată şi condiţionată de sta­tul la coadă. Stăteai la coadă pentru dife­rite produse care nu se găseau. Puteai sta o zi, puteai sta chiar două. Puteai sta fără să ajungi să cumperi, fiindcă produsul se termina chiar înaintea ta. Venise însă vre­mea ca românul să poată cumpăra orice, să-şi exerseze dorinţa de a cumpăra, care-i fusese îngrădită înainte de ’89. Poate că mai erau cozi, dar nu aşa de lungi şi nu aşa de zadarnice.

Gelu Stamate şi Fane Buzatu ieşiseră de la muncă, urcaseră în tramvai şi stă­teau unul lângă altul pe scaun, într-o în­ghesuială teribilă. Trapa la tramvai era săltată şi pătrundea un aer sărat, pe care-l respirau toţi muncitorii cu nesaţ. Era cu­rativ acest aer în comparaţie cu aerul din Combinat. Pe fereastra tramvaiului se vedeau

220

plajele Lacului Sărat înţesate de oa­meni veniţi la tratament.

ia să te vedem, Buză, ştii de unde vine carasul? întrebă Stamate pe colegul său, care stătea alături de el ca un vino­vat.

Buzatu mergea în oraş cu treabă. Avea în pungă cinci kile de baboiaş, prins la năpatcă de un coleg de-al său din Gropeni. Avea să plece spre Bordei Verde mai târziu, cu rata de şase.

o veni din China? întrebă naiv Buzatu.

n-ai ghicit! zise cu satisfacţie Sta­mate. Buză, să ştii de la mine, tătuţule, carasul vine din ţările slab dezvoltate.

geluţu, eşti tare de tot, frate! Şi din ţările puternic dezvoltate ce vine?

curcanii, zise Stamate, mândru de ştiinţa lui.

vrei tu carasul ăsta? întrebă Bu­zatu, ca şi cum ar fi vrut să scape de ale­gerea sa nesocotită.

nu vreau, mă, ce să fac cu el? Eu am curcan mare, curcan care, dacă se dă o dată la peştele tău, se îneacă carasul cu tot cu mă-sa şi cu ta-su.

vreau şi eu curcan, Stamate. De unde ai luat?

221

are la alimentara de la Piaţa Mare. Te duci, stai la rând o oră şi e-al tău. Alt­fel n-ai cum.

da’ carasu’, ce fac cu el?

aruncă-l, dă-l în mă-sa de caras cu ţara lui slab dezvoltată! Ce, noi de caras avem nevoie? Nu ne-am săturat de sără­cie? Acum ne-a sosit şi nouă vremea să trăim boiereşte, ca-n Occident. Ai văzut cum au venit băieţii şi au vizitat fabrica noastră.

au avut ce să vadă! Păi, Combina­tul nostru e unic, Stamate!

da’ şi tovarăşii care au venit din Europa sunt oameni de nota zece! Jos pălăria!

aşa crezi?

băi, Buză, ia ascultă-ncoa. Ăştia au venit la noi pentru că la noi e bine, mă! Ei vor să vadă dacă noi ne încadrăm în ca­tegoria ţărilor bine dezvoltate şi au făcut o analiză ca la carte. Hârţogăraie multă, dar se merită, Buză. Combinatul nostru e cel mai puternic din Europa, cu toate lipelile şi bulelile noastre.

ai văzut că au dat mâna cu noi?

păi, de ce să nu dea? Ei ţin la noi. Se bucură că văd oameni capabili să mun­cească în atâtea schimburi într-un com­binat mare cât un oraş. Pentru ei suntem

222

nişte eroi. L-ai văzut pe tovarăşul Şaibă ce filoti a fost? Chiar dacă avea săracul atâta treabă să scrie la raportul ăla, uite că to­tuşi a venit lângă noi şi a vorbit cu fiecare.

ce te-a întrebat?

pe tine ce te-a întrebat?

m-a întrebat câţi ani am, de la ce vârstă muncesc, cam care-i media de vâr­stă când ne pensionăm, dacă se întâmplă să fie accidente, dacă am copii. Pe tine?

m-a întrebat cu ce mă ocup, ce aş vrea să aduc nou în Combinat…

şi ce i-ai spus?

i-am spus că aş vrea să fim apreciaţi pe plan internaţional, fiindcă ceea ce facem noi nu-i mizilic.

şi a fost de acord?

sigur că trebuie să fie. Tovarăşul director a fost încântat să mă audă vor­bind aşa. Am vorbit toţi trei. Tovarăşu’ Şaibă nu ştie româna, dar a promis că-nvaţă foarte repede. Deja a luat primele lecţii şi a prins curaj. Nu i se pare din cale-afară de greu. I-am spus râzând: Perse­verare, tovarăşu’ Şaibă!

şi ce-a zis?

ce să mai zică? A râs scurt, ştii, cum râde tovarăşu’ Şaibă.

mie mi-a zis că o să ne mai întâl­nim.

223

e ambiţios, ţi-am zis.

am dat palma cu el şi nu mi s-a pă­rut a fi. Avea o mână cam fleşcăită.

o fi fost săracu’ obosit de-atâta scris! Crezi că-i uşor?

Buzatu îşi luă rămas bun de la Stamate şi, în drum spre Piaţa Mare, căută un tomberon, se uită în dreapta şi-n stân­ga să nu fie nimeni…, dar era. Aşteptă şi, când nu mai fu nimeni, aruncă tot peştele acolo. Dracu’ să-l ia de peşte care vine din ţările slab dezvoltate! Ajunse în faţa ali­mentarei, se aşeză la rând şi după o oră cumpără doi curcani de mai mare fru­museţea. Aşa viaţă să tot trăieşti! Ade­vărat Occident! Pierduse rata de şase, în­să se întorcea bucuros şi cu ocazie.

224

Capitolul 19

Ultima lectură. Microvolumul care-i produce lui Scheib o satisfacţie echivalen­tă cu cea a unui scriitor care dă o operă valoroasă

Raportul era gata. Structurat pe capi­tole şi subcapitole, părea o adevărată lu­crare de cercetare ştiinţifică. Comisarul european Samuel Scheib, în camera sa de la hotelul Traian, era încântat de lucrul bun care ieşise în câteva zile, în care min­tea lui a trebuit să funcţioneze la maxi­mum. Uzura suprasolicitării avea însă să fie din belşug răsplătită. Pentru aceste ac­ţiuni demarate în întreaga Europă de sud-est, în fostul lagăr socialist, se aloca­seră mulţi bani. Suma era impresionantă: 52 de milioane de dolari. De aceea, i se păruse suspect ca nebuna să pronunţe acelaşi număr. Ştia ceva? Era agent şi proştii ăştia de români credeau că-i o bia­tă nebună? Cine ştie?! în orice caz, el trebuia să-şi facă treaba pentru care fuse­se trimis, pentru care se investise atât de mult în studiile sale, în calificările sale, în viziunea sa asupra lumii. Lumea aceasta

225

trebuie să dispară şi să se nască una no­uă, o lume în care cei bogaţi se vor îmbo­găţi şi mai mult. Exact ce scrisese şi în In­troducerea raportului său. Deschise do­sarul voluminos şi citi în gând cu satis­facţie:

„Divide et impera!” Principiul tutu­ror societăţilor este transformarea. Pen­tru aceasta este nevoie de un eveniment-cheie, de un punct de plecare, iar soluţia optimă o reprezintă starea de agitaţie socială. Toate vin din revoluţie, fiindcă revoluţia reprezintă catalizatorul ideal pentru crearea unei configuraţii globale distincte. Dacă n-ar fi revoluţie, societăţile ar rămâne blocate într-o epo­că obscurantistă, medievală, plină de tot felul de primitivisme şi rudimente religi­oase. înaintând spre zorii secolului XXI, umanitatea trebuie să clădească o socie­tate nouă din toate punctele de vedere. Principalele direcţii sunt: identitatea eu­ropeană, cultura europeană, economia europeană. Nu ne mai interesează statele-naţiuni! Este important să se demon­streze cu eficienţă maximă că naţiunea este o realitate defunctă. Nu mai vorbim decât convenţional de democraţie, fiind­că, în esenţă, era pe care o anunţăm este

226

una tehnocratică. Idealul ei? Omul-maşină. Se vor derula proiecte considerabile, prin care se va demonstra eficienţa fie­cărei realizări tehnologice la nivel glo­bal, astfel încât societăţile să nu sesizeze decât fragmentarul, nu întregul. între­gul este puterea, iar puterea rezidă în acest nou fel de înţelegere mediată tehno­logic într-un sens pe care foarte puţini îl vor putea denunţa ca nihilist. Aceasta este New Age, vârsta mult aşteptată, la care oamenii vor visa, pe care oamenii o vor dori, pe care ei înşişi o vor instaura, călăuziţi de direcţia inteligentă a proiectului nostru. Age of idiocracy.

Am întâlnit o Românie postrevolu­ţionară măcinată încă de clarificări doc­trinare, iar acest aspect reprezintă un reper de mare însemnătate pe harta pro­iectului european în derulare. Direcţiile pe care le-am urmărit sunt definitorii:

1. Biserica Ortodoxă. Un popor căru­ia i se ascunde în mod obvios adevărul, iar el nu protestează, este un popor edu­cabil. Tradiţia. Istoria. Familia.

2. Frica a pătruns adânc în subcon­ştientul acestei naţii, încât opţiunile sale sunt structural determinate de experien­ţa prin care a trecut. în România toate deciziile se iau la nivel central, iar cei care

227

sunt puşi în funcţii execută automat. Anomaliile sunt eliminate în timp util. Există o deschidere către Europa pe care o susţin atât elitele politice, cât şi cele culturale, iar poporul acesta are, în ge­neral, o atitudine docilă faţă de mai-marii săi. Sistemul de învăţământ.

3. Economia. Sistemul sinucigaş al accesării fondurilor europene. Sănătatea

Samuel Scheib dădu pagina cu evla­via cu care atingi un document sacru. Acesta nu era un text oarecare, era un do­cument de o valoare care se putea dovedi mai târziu o radiografie fără de care pro­iectul european nu ar fi înaintat. Textus receptus. Şi Scheib se aşeză mai bine şi visător în fotoliul din camera hotelului, imaginându-şi o Românie după 20 de ani. Ca în romanul lui Dumas. După do­uăzeci de ani. Aveau să se îngrămădească aici toate formele goale ale Occidentului, super şi hipermarketuri, mall-uri, superautoturisme, o reţea rapidă de comunicare prin care toată lumea să poată fi ieftin şi rapid controlată. Şi toate acestea la cererea liberă a oamenilor. Fără impuneri, fă­ră pedalări inutile ale acceleraţiei. Citi mai departe:

228

1. Despre clarificări doctrinare

1.1 Adevărul.

Ce este adevărul? Pentru români adevărul trebuie să fie ceea ce se spune la televizor, indiferent că e vorba despre adevărul istoric sau despre cel revelat (oricum nu este adevăr revelat!). De ace­ea, se impune diversificarea trusturilor mediatice. Trebuie să facem investiţii în această direcţie, de unde putem scoate un profit clar. Media formează conştiin­ţe. Românul este suspicios. Este reacţio­nar la început, dar, după o perioadă, repetându-i-se mereu acelaşi lucru, îl ac­ceptă. El vrea să pară în continuare un revoltat, iar noi trebuie să-i dăm posibilitatea acestei exprimări. Astfel va exista o supraveghere atentă a evoluţiei acestui cetăţean, viitor cetăţean european, care are reticenţele sale cu privire la politica ţării, fiindcă Europa se va lovi de reti­cenţe şi e bine să fie monitorizate. Pentru aceasta, va exista o „linie” care să per­mită canalizarea tuturor nemulţumirilor înspre ceva. De pildă:

1.1.1 înspre oameni care întruchipea­ză acest rău ce trebuie exorcizat. Am aflat că românii au o nuvelă istorică în care un domnitor de-al lor revine la domnie după ce fusese trădat de boieri şi

229

stătuse în pribegie. Domnitorul are stra­tegie. Nu se duce să-i taie imediat capul trădătorului, ci îl foloseşte şi absoarbe prin el toate nemulţumirile poporului le­gate de impozitele multe şi mari. Domni­torul ştie de la început ce se va întâmpla cu Moţoc, aşa îl cheamă pe boier, şi, în cele din urmă, poporul îl linşează, consi­derând că el este izvorul tuturor relelor ce s-au abătut asupra lor. Mi s-a părut deosebit de pedagogic acest caz şi cred că poate fi utilizată strategia într-un sens convenabil devenirii europene. Pe traseul construcţiei de anvergură pe care am pornit, trebuie să fie şi renunţări. Re­nunţăm la unii, puţini, isterici, cârtitori, pentru a-i ferici pe cei mulţi, masa. Aceştia nu sunt martiri, Europa nu are martiri, ci etape în drumul spre idealul civilizator. Victimele trebuie alese chiar şi dintre proeuropeni.

1.1.2 De asemenea, este nevoie de formatori de opinie care să preia aceste nemulţumiri, să le strige incontinent pâ­nă le relativizează, până le uzează şi aşa, uzate şi calpe, să le redea românilor. Ei înşişi vor fi atât de blazaţi, încât nemul­ţumirile se vor stinge în apa neagră a propriei lor deznădejdi. Un popor fără speranţă este un popor căruia i se poate

230

articula un program al speranţei. Euro­pa are nevoie de astfel de popoare, pe ca­re să le „salveze”. Noi le împingem în prăpastie şi noi le punem apoi pe drumul care li se va părea mântuitor. Am studiat atent problema şi am găsit în istoria ţă­rii un exemplu util. în momentul în care comuniştii au făcut colectivizarea, nu era niciun argument care să susţină acest demers. A fost o secetă teribilă în anii 1945 şi 1946, iar autorităţile au impus tocmai atunci sistemul cotelor obligatorii care nu ţinea cont de recoltă, ci de su­prafaţa posedată. Astfel, confiscarea cu forţa a produselor, lipsa seminţelor, da­toria de război şi altele au dus la pauperizarea şi terorizarea populaţiei, iar co­lectivizarea a venit ca o mântuire, ca un dar din partea partidului unic. Dar des­pre asta voi trata pe larg într-un capitol aparte.

1.2 Adevărul ca poveste

Totul porneşte de la Adevăr. în ţara aceasta, Adevărul se ortografiază cu ma­jusculă. De ce? Pentru că autoritatea unei instituţii tradiţionale, Biserica Ortodoxă, este destul de puternică şi impune acest fapt. Evident că sunt şi aici diferite soluţii.

1.2.1 Discreditarea instituţională a Bisericii Ortodoxe

231

Această Biserică este puternic încre­dinţată că este singura care deţine ade­vărul absolut. Un prieten specialist mi-a spus că se vorbeşte în termeni tehnici despre „plinătatea harului”. Eu nu înţe­leg ambiguitatea asta şi nici nu-mi pro­pun s-o fac, atât timp cât Biserica, este ştiut de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, nu aduce nicio lumină. Pentru România de azi, Ex Occidente lux! Cu toate aces­tea, Biserica Ortodoxă ne poate ajuta într-o manieră elegantă pe care, dacă ne-am debarasa de ea, nu am putea să o atingem.

1.2.1.1 în primul rând, ea poate fi discreditată constant prin mass-media. Aceasta este prima mea recomandare. Frecvent, trebuie să fie focalizate scan­dalurile din interiorul Bisericii, prezen­tate cu lux de amănunte, reluate, dezbă­tute, transformate în probleme naţiona­le. Iar dacă nu sunt scandaluri, atunci să fie inventate. Oricum, scandalul este o metodă eficientă de distragere a atenţiei generale de la evenimente cu mult mai importante. Astfel vom putea gândi în li­nişte la viitorul Europei. Se ating astfel două obiective.

1.2.1.2 O soluţie pe lungă durată, dar nu pe foarte lungă durată (răbdarea

232

noastră e limitată), este educaţia viito­rilor teologi. Am constatat următoarele. Sunt în ţară trei centre universitare unde se pregătesc aceştia, ceea ce presupune concurenţă acerbă la examenul de admi­tere, o dată, şi concurenţă acerbă la ni­velul ocupării unei catedre universitare, a doua oară. Asta ne dezavantajează într-un mod categoric. Dacă aceşti studenţi vor fi minţi sclipitoare, ei pot pune poporul în alertă şi proiectul nostru în toate ramificaţiile sale va suferi. Este ne­voie, deci, de o liberalizare a învăţămân­tului teologic, de o desfacere a lui, şi con­sider că o soluţie practică ar fi cea a în­fiinţării cât mai multor facultăţi de pro­fil, care să producă mult şi prost. O astfel de atomizare va însemna autodiscreditare. Profesori slabi, studenţi slabi, can­titate fără calitate. Trebuie investiţii ur­gente în această zonă, pentru ca rezulta­tele să vină cât mai repede.

1.2.1.3 O altă direcţie care trebuie dată este lucrul la care ne pricepem cel mai bine: confiscarea autenticităţii şi substituirea cu un artefact. De pildă, o Ortodoxie autentică este un neajuns atât de mare, încât poate demola tot ceea ce noi încercăm să fundamentăm. Această Ortodoxie trebuie integrată urgent, dar

233

nu avem cum s-o integrăm astfel, pentru că nu are haine potrivite, ca în parabola evanghelică, ca să intru în limbajul de lemn al Bibliei. Şi atunci ea trebuie cosmetizată. Cum se poate face aşa ceva fără durere? Prin elitele intelectuale. Ele pot coagula grupuri neocreştine, superortodoxe, care să fluture stindardul orbi­tor al unei ortodoxii postmoderne, globalizante, aşa cum ne interesează pe noi. Hainele Ortodoxiei trebuie schimbate. Ceea ce a folosit Biserica Ortodoxă până acum, limbajul acesta atrofiat de anii de comunism, trebuie regândit, are nevoie de o nouă receptare, de o nouă orientare şi, pentru asta, trebuie propuse modele. Nimic nu se face fără un model. Modelele sunt oameni care pot schimba oameni, adică îi pot reeduca. Cuvântul era folosit de regimul comunist în anii săi de înce­put, însă este foarte potrivit cu direcţia pe care ne situăm în acest moment. Putem pune bazele unei culturi ortodoxe, ei vor­besc de „liturghia vie”, de un Hristos care se întrupează şi vindecă inimile, noi sun­tem în absolut plictisiţi de asemenea „poe­zioare” şi pledăm pentru un „Dumnezeu” economic, e mai sigur, mai palpabil. Această cultură ortodoxă va reorienta un popor debusolat, fiindcă adevărul acestei

234

culturi va fi pur şi simplu o poveste: po­vestea spusă nu bine, ci excelent.

1.2.1.4 Vorbind de un adevăr abso­lut, Biserica Ortodoxă îşi dezvăluie ca­racterul intolerant, agresiv, habotnic. Trebuie arătat, constant, cu degetul, spre acest neajuns, pentru a îndrepta atenţia generală într-acolo şi a crea un curent general care să dezaprobe o astfel de po­ziţie. Astfel, Biserica va fi tot timpul pre­sată de vina izolării şi va subscrie unei atitudini integratoare. Atitudinea euro­peană, întru care ne regăsim, este cea ecumenistă. Noi ne-am convins de renta­bilitatea promovării ecumenismului încă din perioada comunistă.

Europa înseamnă ecumenism, multi­culturalism, toleranţă. Toate viziunile asupra lumii sunt simultan „valide”, toate exprimă „adevăruri”. Ecumenismul va fi miliţianul care va avea grijă ca adevărul să nu iasă din „cuşca” pe care i-am confecţionat-o, cu grijă, de atâţia ani.

2. Despre frică

Vorbim despre ceea ce a marcat con­ştiinţa a milioane de români în perioada comunistă. Această traumă se resimte astăzi. Oamenii îşi ascund, de obicei, fri­ca prin politeţe. Ceea ce am observat

235

spune totul despre cum este înţeleasă în România democraţia: supunerea necon­diţionată faţă de tot ce vine de la „cen­tru”. Prima dată n-am înţeles ce repre­zintă „centrul”, dar, foarte rapid, m-am dumirit că înseamnă un sistem axial mo­bil şi în niciun caz o bază doctrinară cla­ră. Aşa şi trebuie să rămână. Tot ce-i politic se preface în această ţară cu un ritm uluitor, aşa că nu-i lucru uimitor să vezi că azi eşti de stânga şi mâine de dreapta, în funcţie de alunecările de con­ştiinţă pe care contează versatilii oameni ai polis-ului. Primarul oraşului este un astfel de exemplu. A trecut cu uşurinţă peste evenimentele din ’89, fără să i se clatine portofoliul, ceea ce denotă că exis­tă o continuitate, că oamenii vechiului re­gim sunt încă în joc şi că cei care iau de­cizii la nivel naţional, sub masca social-democraţiei, respectă vechile cutume politice. Chiar dacă este o bătaie de joc făţişă, asemenea ostentaţie n-am întâlnit în vreuna dintre ţările ex-comuniste, po­pulaţia nu se revoltă. Este blândă şi ac­ceptă tot ce i se comandă, în virtutea fri­cii care a tarat substanţa unor largi ca­tegorii. Unii se tem şi acum să vorbească despre atrocităţile petrecute înainte de ’89, alţii vorbesc în şoaptă, ca şi cum ar

236

fi urmăriţi. Recomand ca decizia de a se condamna comunismul să se ia cât mai târziu, atunci când va conta prea puţin poate, iar dosarul să fie întocmit de unul de-ai lor. De altfel, cred că nu vor fi atât de iresponsabili încât să lase pe alţii să se ocupe de soarta lor şi nici atât de na­ivi ca să creadă că acest proces va schimba esenţial datele istoriei pe care o făuresc ca pe un continuum. Probabil că Europa le oferă posibilitatea de a se redefini, păstrând fondul, aşa încât să nu se trezească peste noapte că sunt trădă­torii partidului care i-a născut, i-a cres­cut şi i-a făcut oameni. Două aspecte mi separ demne de atenţie:

2.1 Dosarele securităţii

Deşi s-a constituit o comisie de cercetare a arhivelor securităţii, trebuie ca totul să lâncezească, ca şi cum nimeni n-ar fi interesat în a se produce o demas­care generală. Adevărul istoric să fie în­chis într-un fişet, iar accesul la acest fişet să fie blocat politic. Până când? Nu se ştie. Deocamdată, populaţia nu reacţio­nează, românii sunt fericiţi că ţara lor nu mai cochetează cu fosta Uniune So­vietică, ci înclină spre Occident şi pierd din vedere acest detaliu care ar putea-o scoate din marasmul politic şi din pestilenţialitatea

237

morală în care este abando­nată. îndemnul la „conciliere naţională” este cheia de boltă a vieţii sociale actua­le, o cheie de boltă tare alunecoasă. Ast­fel, în loc să se deconspire aceste informaţii care ar clarifica lucrurile, ar fi mai justificat să se facă o autocritică ale că­rei rezonanţe să producă o confuzie şi mai mare. O întreagă epocă să fie eva­luată de către cei care au construit is­toria ei sau de către fiii celor care au re­prezentat epoca dictaturii comuniste. Deci, judecata să se facă în familie şi să se facă bând, aşa cum se fac toate în Ro­mânia: cu blândeţe. Probabil că viitorii parlamentari europeni din România vor fi selectaţi din această generaţie politică atât de proteică.

2.2 Noul val

Pe fondul acestei astenii morale, se ridică o generaţie tânără, care nu este dominată de frică. Cei care în acest mo­ment au până în 25-30 de ani reprezintă un pericol iminent, dacă mizăm pe o di­recţie fără investiţii. Aceşti tineri pot spune oricând adevărul fără să le pese, fiindcă ei nu au experienţa suferinţelor fizice şi morale din perioada comunistă. Dar de ce să ne asumăm riscul ca aceas­tă generaţie şi cele care vor mai urma să

238

spună la un moment dat că împăratul e gol? Propun următoarele:

2.2.1 Educaţia să se facă în baza principiului egalităţii de şanse, ceea ce presupune înfiinţarea unor universităţi care să nu fie subvenţionate de stat şi să se suplimenteze numărul de locuri pen­tru studenţi, în aşa fel încât să se favori­zeze inflaţia şi calitatea reprobabilă a învăţământului. Parcurgând aceşti paşi, în cel mai scurt timp, România se va trezi că are ţara cu cei mai mulţi studenţi şi cele mai puţine locuri de muncă. Europa va trebui să se erijeze şi de această dată în salvatoarea ţării. Va veni cu o ofertă impresionantă de locuri de muncă, de burse pentru studenţi. Cei mai valoroşi vor fi selectaţi şi opriţi să lucreze pentru noi, iar cei mai slabi vor fi ţinuţi în ţară, ceea ce va constitui premisa unui control perfect. Noi nu avem nevoie de minţi sclipitoare, decât dacă sunt angajate în proiectul european de lucru. Ceilalţi sunt materie primă, oameni care pot fi diri­jaţi, manevraţi, uşor de păstorit. Am în­ţeles că păstoritul este ocupaţia naţiona­lă a românilor. Mi s-a părut o glumă bu­nă, care relevă un adevăr util: oile care se simt în siguranţă atunci când un păs­tor le conduce. Cine va şti cu adevărat

239

cine-i păstorul? Noi trebuie să le oferim garanţia că nu există altă oportunitate şi că viitorul înseamnă europenizare, com­pletarea propriei lor civilizaţii precare. Să se dea libertate la studii! Este esen­ţial. Multe diplome, multe certificate, multe premii. Să se creeze un climat uni­versitar în care imperativul să fie: „Ţării cât mai mulţi studenţi!” Trebuie luată în calcul şi varianta locurilor fără buget de stat, ceea ce presupune că studentul tre­buie să suporte cheltuiala studiilor, chiar dacă optează pentru universitatea de stat. Deşi nu sunt omul entuziasmelor din senin, văd pur şi simplu cu simpatie di­lema profesorilor universitari, care şi-au păstrat prestigiul, când vor încerca să in­stituie criterii de selecţie, dar nu vor reu­şi, pentru că universităţile vor avea nevo­ie de bani. „Clientul nostru, stăpânul nos­tru.” Cu un Dumnezeu asasinat, cu o axiologie desfigurată, naţiunea română va sucomba!

Şi Samuel Scheib izbucni într-un râs strident, care dură mult. Pur şi simplu, nu se putea opri să nu râdă de mirările nesoluţionabile ale universitarilor. Parcă numai de-ale lor! Vor fi multe mirări în România, dar vor fi târzii, prea târzii…

240

Scheib reluă lectura, pentru a nu pierde acea stare de plăcută reverie:

Dar ceea ce poate distruge sistemul de învăţământ românesc nu se reduce la atât. Există o serie de factori care con­curează. în primul rând, reformele prin care se va produce bulversarea celor ca­re instituie criterii. Se va putea realiza printr-un schimb frecvent de miniştri ai Educaţiei. Portofoliul acesta să fie cât mai nesigur, iar cei care-l ocupă să fie încurajaţi spre proiecte pe care să nu le poată finaliza. întreruperile, discontinui­tăţile, fragmentarul acesta, toate vor arunca sistemul în aer. Retribuţia să fie sub minimul decenţei, relativizând con­diţia pedagogului care trebuie să fie ocu­pat tot timpul nu cu formarea acestor copii, ci cu dosare, cu dări de seamă, cu tabele, cu tot ceea ce deviază de la ceea ce e cu adevărat important. Aparatul bi­rocratic să se răsfrângă, în toate conse­cinţele sale nefaste, asupra întregului stat. Să rezulte nu doar un învăţământ birocratic, ci un stat funcţionăresc, fiind­că funcţionarul ocupat tot timpul nu are timp să gândească. Aglomerăm, suprali­cităm, tragem alarma vulnerabilităţii. Totul trebuie asigurat. Individul trebuie

241

să fie şi acasă un contabil. Preotul conta­bil, profesorul contabil, inginerul conta­bil. O contabilitate care va fi a dracului de profitabilă pentru Europa. România trebuie să fie îngropată sub hârtii şi do­sare inutile. Noua istorie se întemeiază pe manuale noi, iar noi vom gândi în detaliu această problemă. Bulversarea, confuzia, odată instaurate prin acest atac informaţional alternativ, se va pu­tea trece la diferite revizuiri, la institui­rea noilor modele. De pildă, pe manual să apară termenul Istorie, nu Istoria ro­mânilor sau Istoria României, şi să nu existe o tratare cronologică aceasta l-ar face pe copil să înţeleagă sensul isto­riei lui -, ci o abordare tematică, frag­mentară, care să-l pună în situaţia de a nu putea lega niciodată piesele acestui puzzle. Pornind cu acest handicap de la nivelul şcolar, generaţiile tinere vor fi uşor de manevrat.

2.2.2 Să se inducă românilor, mai accentuat, ideea că au o cultură minoră şi că Occidentul le poate deschide porţile unei culturi mari, potrivite pentru năzu­inţele lor. E ceea ce ne trebuie. Numai că este nevoie să impunem condiţii. Pentru a accede la o cultură majoră, România trebuie:

242

2.2.2.1 Să renunţe la mitologii. în primul rând, la mitologia creştină, care le afectează cultura. Mai bine o cultură fără atâtea poveşti, o cultură sinceră, nu cu sfinţi capabili de nu ştiu ce minuni. E caraghios! Europa a lăsat în urmă, în Evul Mediu, astfel de bazaconii, şi de aceea are azi un patrimoniu de la care poate să se revendice şi cultura română. Dar, dacă mai creditează aceste basme şi legende ca fiind realitate şi cultură, atunci cultura română se autocondamnă la minorat.

2.2.2.2 Să fie tolerantă. Nu există un singur Adevăr, ci există o puzderie de adevăruri. Insistenţa că românii au o cultură fundamentată pe Adevărul abso­lut e primejdioasă şi îi proiectează într-o zonă a gândirii fasciste. Pentru toleran­ţă, este nevoie urgentă de:

a. O denazificare a culturii române. O istorie a holocaustului, care să implice şi să culpabilizeze cultura română. Vor trebui să demareze procesul intelectuali­lor care au avut o direcţie legionaroidă, şi nu sunt puţini, să se dea verdicte, să se pună în circulaţie etichete care să stig­matizeze şi să nu se mai vorbească atât de cultura naţională. Teama de a fi eti­chetat va restrânge zona manifestărilor

243

cultural-naţionaliste şi va instrumenta opinia publică definitiv: orice naţiona­list, orice susţinător al Adevărului abso­lut este în fond un sectant, un fundamen­talist şi, ca atare, trebuie izolat.

b. O campanie favorabilă autonomi­ei esteticului, pe de o parte, prin care se poate justifica orice, până şi depeizarea sau ateismul, dar mai ales pătrunderea în cultura română a unei stări de spirit străină fondului ei sufletesc. Nu pot că­dea niciodată acele popoare care au un fond sufletesc sănătos. De aceea, este im­portant să concentrăm lupta în această zonă. Promovarea scrierilor care presu­pun un fond maladiv, nespecific.

Pe de altă parte, un curent favorabil amestecării criteriilor, amestecării per­spectivelor antropologice, pentru ca ro­mânul să nu mai aibă acces la antropo­logia creştină. Dacă se va seculariza această viziune antropologică, atunci ca­lea este deschisă oricărui demers antropologic şi în cultura română se va putea spune orice despre om.

2.2.3 Deschiderea graniţelor, libera circulaţie în spaţiul european va facilita pătrunderea rapidă a ideilor pe care noi le vom credita. Mai mult decât atât, mulţi dintre studenţii români vor beneficia

244

de stagii deformare universitară şi postuniversitară în Europa, la universi­tăţi de prestigiu, unde vor fi educaţi şi îndoctrinaţi în spiritul acestei deschideri. Ei vor reveni în ţară şi vor cataliza me­diul cultural românesc, instituind orga­nisme cu rol orientativ, instructiv, susţi­nând conferinţe, publicând cărţi şi arti­cole, branşaţi fiind la bibliografia pe ca­re noi o selectăm. Vom încerca astfel să legitimăm o direcţie nouă în cultura ro­mână, care să ne dea siguranţa că Eu­ropa nu va întâlni niciun obstacol atunci când îi va lansa României invitaţia la aderare.

Concluzie parţială

România europenizată va înainta asimptotic către fericirea noii ere, având drept resurse o societate divizată între cei marcaţi de frică, de experienţa lagă­relor şi a turnătoriilor, şi tinerele gene­raţii, crescute în sera noastră ideologică, în realitate, România face parte din programul de colonializare forţată. Cel mai rapid stagiu de colonialism cultural.

Samuel Scheib văzu jerbele luminoa­se din camera sa de hotel. „Iată sclavii fericiţi! Au nevoie de circ şi Europa le va

245

acorda această prioritate. Să jubileze la spectacolul propriei lor deznaţionalizări, dezrădăcinări!” Comisarul Scheib era plin de toate datele despre această ţară. Ulti­mele investigaţii încununate de succes fu­seseră dedicate acestei probleme delicate a asasinării culturii poporului român. Da­că ar fi fost oficial acest demers, ar fi pu­tut fonda o disciplină, o catedră universi­tară: Tehnici de asasinare culturală. El era specialist în această materie şi avea o vervă a imaginaţiei pe care mentorii săi o apreciau. Mai departe:

3. Economia. Sănătatea. Armata Resursele economice ale României sunt realmente impresionante. Ai senza­ţia că cineva a făcut o împărţire nepotri­vită. într-un teritoriu relativ restrâns, există un potenţial uriaş. Spun asta în cu­noştinţă de cauză, fiindcă am coroborat datele pe care mi le-au furnizat colegii mei, care au evaluat totul în această ţară cu precizie chirurgicală. Au ape multe în munţi. Sub pretextul investiţiilor străine, ele pot fi captate în conducte şi transfor­mate în energie electrică ieftină pentru Europa şi scumpă pentru România. Se poate dezvolta un proiect colosal cu energia verde, de pe urma căruia să beneficiem

246

enorm. De pildă, eolienele care pot fi instalate în sud-estul ţării. Ultimele cercetări relevă că pot determina schim­bări climatice, pot iradia efectiv. Aşa că România poate fi platforma ideală pen­tru astfel de experimente.

3.1 Agricultura

Cred şi nu exagerez că recoltele de aici, dacă sunt atent supravegheate, ar putea asigura aproape întreaga Europă. E foarte dificil să întocmeşti un plan de epuizare morală a unui popor, dacă nu îi controlezi resursele. în acest sens, agri­cultura românească este o prioritate. Consider că problema trebuie abordată cu mult tact.

3.1.1 îmbătrânirea populaţiei care se dedică muncilor agricole reprezintă un avantaj. în câţiva ani, printr-un exod masiv de populaţie favorizat de politica dreptei liberale (pe care o vom susţine), se va ajunge la situaţia deplorabilă pen­tru România de a nu mai avea cine să lucreze pământul.

3.1.2 De asemenea, se va descuraja progresiv şi insistent investiţia statului. Micii proprietari, ţăranii, vor fi descura­jaţi. Este imperativă ruinarea agricultu­rii de subzistenţă. Aceşti locuitori sunt adevăraţi haiduci care pot trăi cu ceea ce

247

produc de pe un petic de pământ. Trebuie să fim atenţi la acest detaliu, fiindcă piaţa europeană este o piaţă concurenţială. Noi avem nevoie să pătrundem în România şi nu putem concura cu produ­se de o calitate ridicată şi atât de ieftine, cum sunt cele româneşti. Pentru aceasta, vom încerca să demoralizăm prin taxe şi imPozite, să destabilizăm piaţa cereale­lor. România a purtat mult timp supra­numele de „grânarul Europei”, datorită recoltelor fabuloase din Bărăgan. Totuşi, un punct strategic îl reprezintă sistemul de irigaţii Dacă acest sistem nu va fi în­locuit mai curând cu unul perfor­mant, agricultura românească are toate şansele să se prăbuşească.

3.1.3 Se va oferi posibilitatea unor investiţii străine. Firmele străine vor fi imaginea salvării agriculturii româ­neşti, incapabile să se susţină singură. Treptat, ea va fi cedată investitorilor eu­ropeni, iar ţăranii vor fi dependenţi de produsele pe care aceste firme le vor dis­tribui, stabilindu-le preţul. Cu siguranţă, va fi un preţ mare pentru a îngropa definitiv societatea agricolă românească. Există infinit de multe opţiuni. Una dintre acestea este foarte la îndemână. Ce­realele româneşti vor fi exportate la un

248

preţ derizoriu, iar deficitul intern va pu­tea fi acoperit prin import la un preţ du­blu, triplu, în funcţie de context. Prin toate aceste mişcări, se slăbesc şuruburi­le unui motor care, oricât de puternic ar fi, în definitiv va ceda.

3.1.4 Dependenţa ţăranilor şi micilor proprietari români de fondurile europe­ne este fundamentală. Doar aşa vom pu­tea impune condiţii care să deservească Europa şi să-i expună pe producători. Teren, animale, stupi, achiziţionare de utilaje, toate acestea să stea sub semnul condiţionărilor unor proiecte a căror fi­nalitate să conveargă către imposibilita­tea sustenabilităţii. Le luăm banii şi-i ad­ministrăm noi. Pe munca lor se dezvoltă proiectul nostru, care înghite cantităţi uriaşe de bani. Un procent infim din aceşti bani, dirijaţi cu inteligenţă înspre Europa, va fi trimis înapoi în ţară sub forma fondurilor şi granturilor, dar pu­ţini vor înţelege.

3.1.5 Un sistem bine pus la punct de hipermarketuri, în care să se desfacă produse similare celor româneşti, este indispensabil. Acestea vor fi eficiente nu­mai în cazul în care produsele ţăranilor vor avea o piaţă limitată de desfacere şi vor fi îndeaproape controlate, pentru ca

249

beneficiile să se situeze permanent sub valoarea investiţiilor. Astfel, agricultura românească va deveni prea costisitoare şi populaţia se va orienta către produse europene.

3.1.6 O agricultură sănătoasă în­seamnă o populaţie sănătoasă. De asta avem oare nevoie? Vom insista pe îmbo­găţirea solului, pe tratamente ale plan­telor şi cerealelor după norme europene, aşa încât România să devină principala piaţă de desfacere a medicamentelor. De agricultură şi nu de altceva ţine indus­tria farmaceutică. Adică de aici se plea­că. Un ritm accelerat de creştere a legu­melor şi a fructelor va fi determinat de imperativul concurenţial. Bani mai mulţi se obţin atunci când vinzi un produs în timpul în care concurenţii nu-l au dispo­nibil. Ritmul acesta va crea un dezechili­bru în metabolismul populaţiei, ca şi organismele modificate genetic, care vor beneficia de experimente consistente în această ţară.

3.1.7 Se impune un cod silvic care să faciliteze furtul de lemn, gestionarea ira­ţională a fondului silvic. Pădurea este foarte importantă. Am simţit asta din discuţiile pe care le-am purtat cu româ­nii. Defrişările, despăduririle, furtul,

250

toate acestea ne pot ajuta să dăm o lo­vitură României prin uciderea pădurii. Europa trebuie să înţeleagă că o Româ­nie cu pădure nu poate fi niciodată con­vinsă să gândească aşa cum vrem noi.

3.2 Industria

Industria naţională românească este o forţă în lume. O asemenea concurenţă trebuie eliminată cât mai repede şi pre­cis. Excavatoarele româneşti, de pildă, sunt preferate celor nemţeşti sau ameri­cane. Vapoarele lor sunt ieftine şi de cali­tate. Industria este încă un punct strate­gic prin care putem umili o ţară până-ntr-acolo încât să o realfabetizăm în li­nişte. M-am gândit că ar fi de bun augur să se determine următoarele situaţii:

3.2.1 Fabricile şi uzinele româneşti să fie aduse în stare de faliment şi deza­fectate. Cum? Bătându-se monedă pe neproductivitatea lor, pe lipsa de compe­tenţă a manageriatului, pe utilajele înve­chite. Dacă o fabrică nu produce, în­seamnă că ea nu este rentabilă. De ce să se încarce statul cu o asemenea povară? Un cadavru industrial. Cine se însărci­nează să resusciteze mortul? Investitorul străin, care este cel interesat să elimine concurentul nedorit. Concurenţa o elimini

251

Fie alimentând firma care îţi stă în cale, fie cumpărând acţiunile ei, dar cel mai profitabil este să o aduci în stare de neproductivitate, să nu aibă comenzi, şi atunci o poţi cumpăra la un preţ infim. Te poţi folosi de utilajele ei, o poţi retehnologiza, sau o arunci la fier vechi, pur şi simplu.

3.2.2 Industria românească este energofagă. Aceasta trebuie să fie pe bu­zele unora şi în urechile tuturor. Se poate încheia un contract european prin care România să semneze majorarea preţului energiei ori de câte ori Europa o va face. Principiul sincronizării preţurilor. Sau poate să găsim oameni care sunt dispuşi să fie şi mai sârguincioşi. De semnătura lor va atârna soarta tuturor. Asta fa­cem: îngropăm industria românească sub o semnătură.

3.2.3 în rest, se găsesc soluţii de la caz la caz. De exemplu, putem asana băl­ţile, un areal consistent din Delta Dună­rii, şi trestia, adică materia primă a Combinatului Chimic, să dispară. în acest mod, o platformă importantă este eliminată. în alte situaţii, se pot exploata minereuri prin contracte de concesiune, petrol, sare, aur, cărbune, aluminiu etc. Unele întreprinderi pot fi folosite în interesul

252

Europei. M-am gândit că Fabrica de autoturisme Oltcit poate fi retehnologizată şi, prin forţă de muncă ieftină, pu­tem produce şi cantitativ şi calitativ. De ce să nu producă firma Renault sau fir­ma Ford 1000 de motoare pe lună? Adi­că folosim ceea ce statul român este obli­gat, fie prin măsuri de austeritate, fie prin oamenii săi corupţi, să abandoneze, să vândă. Şi vapoarele pot fi făcute în România, dar legitimate în China sau Norvegia, să zicem, şi vândute cu preţ european. Poluarea, zgomotul, exploata­rea forţei de muncă rămân în România. De la vapoare până la cămăşi şi zahăr se poate proceda la fel.

3.3 Nu ne interesează popoarele care ştiu să lupte. Armata trebuie desfiinţată sau, în orice caz, redusă drastic. Apoi, serviciul militar să nu mai fie obligato­riu. Avem nevoie de români care să nu-şi asume responsabilităţi, or, armata mi­zează tocmai pe asumarea unor răspun­deri, pe o disciplină a responsabilităţii. M-am uitat pe harta ţării lor. Nomencla torul european de statistică teritorială trebuie să ia în calcul o urgentă regionalizare a României. Obţinem prin aceasta câteva rezultate satisfăcătoare: o administraţie descentralizată, adică o administraţie

253

despărţită, ştergerea identităţii (românii se vor întreba de cine aparţin, cine sunt, vor fi dezorientaţi), o stare conflictuală avansată, în urma căreia vom fi solici­taţi să intervenim şi să luăm hotărâri în litera de lege europeană, demolând pen­tru totdeauna realitatea statului suveran, o administraţie de zece ori mai scumpă şi un personal de zece ori mai numeros şi mai costisitor. Prin revizuiri succesive ale Constituţiei, prin reforme legislative, putem crea o realitate din ni­mic. Când cineva îţi rescrie în perma­nenţă trecutul, nu ai cum să te mai legitimezi.

Recomandări generale

Ceea ce am trasat aici reprezintă direcţiile generale de acţiune. Trebuie pus în aplicare un program coerent, sincro­nizat şi conturat în cele mai fine detalii, fiindcă detaliul e cheia succesului euro­pean. Sub aspectul evaluărilor interne şi externe, sub forma rapoartelor sistema­tice, sub forma întâlnirilor de lucru, tre­buie fixate obiectivele prioritare ale programului nostru. Misiunea mea în Ro­mânia se prezintă sub forma acestui ra­port general, care este mai mult o con­cluzie la celelalte dosare întocmite de colegii

254

mei subordonaţi, care au privit România-TARGET din diferite unghiuri. Este mult de lucru aici. Europa îşi poate deschide şantierul începând de azi, fiind­că România este cu adevărat pregătită în vederea europenizării. S-a spus atâta timp că dictatura comunistă i-a ţinut pe români departe de Occident. E falsă teza (deşi la români merge!). în jumătate de secol de comunism, România a fost pre­gătită temeinic pentru a fi occidentalizată. Este momentul ca Europa să ofere ge­neros ceea ce românii aşteaptă.

Aici Scheib îşi încheie lectura. închise mulţumit dosarul cu raportul secret, îl in­troduse în diplomatul său, pe care îl aşeză lângă masa de scris (acolo avea şi agenda cu toate cifrele exacte ale observaţiilor sa­le scheib era un excelent contabil), apoi stinse lumina şi ieşi. în hol îl aşteptau cei­lalţi delegaţi. Se salutară cu deferenţă şi porniră pe jos înspre esplanadă. Afară era absolut superb. O adiere a vântului aproape imperceptibilă, un cer senin şi o puzderie de stele, care te ademeneau prin visul lor de lumină. Scheib fu întrebat ce­va, însă nu răspunse. Era ameţit de fru­museţea cerului acestuia de iulie. „Fru­mos cer are România!” în 20-30 de ani

255

românii nu vor mai privi un astfel de cer. De ce? Ori cerul nu va mai fi la fel de frumos, ori românul nu va mai înţelege că cerul e frumos. „Dar ce este frumosul?” Acum, în momentul acesta în care el, Scheib, priveşte şi vede cât de frumoasă e bolta înstelată, ce vrea să însemne asta? Vrea să însemne că există un principiu al frumuseţii şi că acesta se identifică cu Dumnezeu şi bla-bla şi trilulilu? Poveşti de adormit copiii. „Dumnezeu este o forţă iraţională, iar frumuseţea aceasta este produsul hazardului cosmic.”

Petrecerea se prelungi mult. Atâtea artificii nu mai văzuseră parcă niciodată ochii bieţilor români. Se organizase şi un festin în atmosfera tihnită a vaporului de protocol, cu mult sturion şi nisetru. Vinul era unul natural. Tovarăşul primar nu bea vin decât aşa cum iese din zdrobitura de strugure, fără zahăr, fără sulfiţi. Comi­sarului Scheib îi plăcu mult, dar nu bău mai mult de jumătate de pahar în toată acea prelungită chermeză. Îi plăcea să aibă mereu mintea limpede şi să lucreze, mai ales când mintea celorlalţi era tulbu­re şi distrasă.

256

Capitolul 20

Cosette şi Iancu. Iubirea de Hristos şi iubirea de ţară nu sunt două iubiri di­ferite: doar iubindu-L pe Hristos îţi iu­beşti cu adevărat ţara

Seara aceea de iulie era plină de un farmec care cuprindea totul, şi cerul, şi pă­mântul, iar lumea se prefira fără cuvinte într-un fel nou, surprinzător. Există frân­turi de gând ca nişte imagini vii într-un ca­leidoscop pe care, rotindu-le (oare noi le rotim?), dobândeşti sensul deplin al pro­priei vieţi, fiindcă toate acelea se unesc şi formează foaia transparentă a făpturii tale mustind de amintiri, visuri, chemări, îm­pliniri, răspunsuri, tresăriri. Dacă n-ar fi taină în ea, lumea ar fi pustie şi absurdă, dar tocmai pentru că taina iubirii dumne­zeieşti ţine lumea într-un fel pe care noi ni-l imaginăm greoi (imaginaţia noastră a trecut prin epoci care au avut ca finalitate pervertirea ei sistematică), tocmai din ra­ţiunea aceasta a iubirii la care suntem chemaţi ca fii ai împărăţiei Dumnezeului celui Viu, simţim că în clipele noastre este setea, în inimi viaţă, în cuvinte har.

257

Privind-o pe Cosette, Iancu îşi aduse aminte de un personaj al lui Gellu Naum care, ţinând o conferinţă într-un imens amfiteatru, a întâlnit privirea caldă a fetei pe care o iubea şi a uitat instantaneu să-şi continue discursul în limba franceză. A vorbit poate o oră în română pentru ea.

cosette, zise Iancu aşa cum stătea pe bancă, departe de artificii şi zgomot, sunt fericit că te-am întâlnit.

şi mie îmi pare bine că eşti, răs­punse fata încet.

m-am tot întrebat zilele astea un lucru. Ştii, mama mea îmi spunea adese­ori că dacă iubesc cu adevărat pe cineva trebuie să fiu în stare să mor pentru acea persoană. înainte să te cunosc pe tine, mi-am pus deja întrebarea dacă sunt în stare să mor pentru ţară, fiindcă o iubesc şi plâng mereu pentru ea.

cum ţi-ai răspuns? întrebă fata, care urmărise atent cuvintele lui încor­date.

sunt în stare să mor pentru ţara asta şi vreau să mor pentru ea, fiindcă o iubesc.

cu ajutorul lui Dumnezeu, şi eu! zise Cosette. Dacă poţi muri pentru ţară, poţi muri pentru multe. Mi-ar plăcea să-L iubeşti şi pe Hristos într-atât, încât să-ţi

258

dai viaţa pentru El. E Domnul nostru şi merită un asemenea dar.

cosette, Hristos e viu în inima mea. Pentru El m-aş duce la capătul pământu­lui.

ai renunţa şi la ţară pentru El?

aş renunţa, dar…

aşa e, o Românie fără Hristos nici nu ar putea fi Românie. înseamnă că ai o inimă aşa cum aşteaptă inima mea.

ce fel de inimă, Cosette?

o inimă care să bată neîncetat pen­tru Domnul! O astfel de inimă poate cu­prinde totul, fiindcă Hristos pe Care-L primim în inimă cuprinde în Sine totul.

cosette, cuvintele tale…

le văd. Le văd cum se aşază în ju­rul tău. Şi al meu. Acum suntem cuprinşi tainic de Hristos, Cel ce ne iubeşte cu un dor nesfârşit.

nu mi-am imaginat vreodată că în Hristos se naşte iubirea adevărată. Co­sette, te iubesc!

şi eu!

Cei doi se îmbrăţişară şi Hristos, ne­văzut, binecuvântă iubirea lor.

259

Epilog

începând chiar din acel an, oraşul a început efectiv să moară. Moartea lui a fost ca o boală care intră şi nu mai iese ni­ciodată din organism, obosindu-l până la agonie. Combinatul şi-a închis secţiile pe motiv că este toxic, consumă multă ener­gie, iar materia primă lipseşte. Mii de oa­meni au fost disponibilizaţi. Uzina Pro­gresul s-a închis, deşi avea 150 de con­tracte pe rol. O parte din ea s-a retehnologizat sub pavilion străin. Şantierul Naval s-a vândut de nenumărate ori, încât chiar locuitorii oraşului nu mai ştiau dacă pa­chetul majoritar îl deţin chinezii, norve­gienii sau italienii. Laminoarele s-au în­chis. Fabrica de zahăr s-a închis. Insula Mare s-a vândut. Oraşul nostru este ora­şul în care bărbaţii se trezesc dis-de-dimineaţă şi privesc pe fereastră cum femeile lor se duc la muncă. Mâine, însă, nici ele nu vor mai avea unde se duce.

Comisarul european Samuel Scheib vorbeşte şi astăzi, la televizor, despre aplicaţiile privatizării la nivel naţional. Toţi funcţionarii şi agenţii UE citează din

260

raportul său ca dintr-un document clasic. L-au învăţat pe de rost. Mai sunt lucruri de pus la punct, însă ce-a fost mai greu a trecut. România traversează, după planul civilizator european, perioada de cea mai severă umilinţă morală din istoria sa. Vândută şi trădată, aruncată prin pubele şi batjocorită fără dreptul de a se apăra, scuipată, prinsă abil în chinga ideologică a corectitudinii politice, ea este acum la­boratorul experimental al europenizării.

Curcanii distribuiţi în alimentarele oraşului pe care îi cumpărau Stamate şi alţii ca el, stând la coadă, au fost aduşi di­rect din congelatoarele americane, unde stătuseră mai bine de 50 de ani, ca provi­zii de război.

Tovarăşul miliţian a murit ca un câi­ne, aşa cum îi zisese Geta nebuna, căci toţi cei care-L înjură pe Dumnezeu Savaot sunt lepădaţi cu scârbă. Primarul, dom­nul tovarăş primar, a priceput că partidul s-a întors înnoit. Nu l-au recunoscut de­cât puţini, însă ei, puţinii, au sărbătorit această prefacere promiţătoare. Părintele P. s-a mutat la Domnul, iar cerşetorul poate fi văzut la intrarea unei biserici pătimitoare din oraş.

Iancu Mercheşanu şi Cosette Minescu s-au căsătorit în scurt timp şi au acum

261

nouă copii (lucru incorect politic!), pe care-i cresc cu mare grijă, ferindu-i de învă­ţăturile mincinoase de care sunt înconju­raţi până la sufocare românii. îi învaţă că Hristos este Domnul şi Adevărul şi că, lipsind Hristos, lipseşte viaţa. A fi viu în­seamnă să-ţi potriveşti vederea cu Hris­tos şi inima ta să bată totdeauna pentru El. îi învaţă că românii sunt creştini şi că nu există decât un singur Adevăr. Familia e creştină. Tradiţia e creştină. Istoria noastră e plină de creştinism şi creştinis­mul nostru e plin de istorie.

Ţara aceasta, dragii mei, este plină de morminte. Rapoartele au înmormântat tot ce le-a stat în cale: glasuri, conştiinţe, fabrici, agricultură, familia, tradiţia, isto­ria, Adevărul care e Hristos, libertatea, iubirea de ţară şi de strămoşi, adevărul istoric. însă dau mlădiţe. Istoria iese din ţărână. E prea strâmt pământul pentru atâta istorie a neamului românesc. Iar da­că vrei să asculţi glasuri care spun ade­vărul, apleacă-te şi ascultă cu atenţie. Eroi, martiri, sfinţi cărturari, poeţi, ei toţi călăuzesc poporul acesta asupra căruia se pogoară bezna cea mai adâncă a europe­nizării. Există Adevăr şi Hristos este Ade­vărul.

262

O postfaţă neconvenţională

Danion Vasile

„Nu vrem să ajungem la înmormântarea ta,

Şi nici la parastasurile de patruzeci de zile,

De patruzeci de ani, de zeci şi sute de ani.

Vrem doar să ştii, de acolo de unde eşti,

Că te mai jeleşte cineva…

Te-au lăsat aşa cum ai murit ştiind Că nu au destui preoţi să te lege de cer prin rugă crâncenă Sau să-ţi sfinţească ridurile cu lacrimi de agheasmă. Că nu au destule lumânări să-ţi lumineze sufletul Şi nici destule flori să-ţi tămâieze la căpătâi.

Ştiind că fiii trebuie să se ocupe de răposaţi,

Nu cei care nu pot spune nici Veşnică pomenire. Ştiind că şi ei te-au ucis…

Pentru tine strigăm la Dumnezeul dumnezeilor Care ne va asculta când o să te iubim destul. Mângâiere vrem să-ţi fim, şi leac spre înviere.

Ne e dor de sufletul tău, de trupul tău,

De cruce şi doină, de glie.

Ne e dor de numele tău românie…”

Citind acest roman, mi-am adus aminte de poe­zia de mai sus, căreia i-am dat titlul Altar adormit. Sergiu Ciocârlan are curajul de a-L iubi pe Hristos, dar şi de a iubi neamul românesc, din care face parte. Ca editor, i-am lăsat pe alţii să scrie primele impresii despre carte, aşa că vreau să atrag atenţia doar asu­pra unui singur lucru: există prea puţine cărţi care ne ajută să înţelegem adevărul, şi o grămadă de cărţi prin care suntem manipulaţi, aşa cum suntem mani­pulaţi de întreaga mass-media.

îi rog pe cititori să se roage pentru Sergiu, dar şi să îl ajute să ajungă la inimile cât mai multor cititori.

Poate că nu este foarte departe vremea în care o carte cum este cea pe care o ţineţi în mână va fi consi­derată obiect delict, interzis de puterea oficială cum

263

erau interzise de puterea comunistă diferite tipuri de lucrări religioase şi nu numai. Vremea pe care am descris-o într-o altă poezie, Mucenicia cărţilor:

„Nu s-au mulţumit să ne ucidă Mărturisitorii;

s-au hotărât să le ucidă şi Cărţile.

Mai întâi le-au spânzurat prin pieţe; dar văzând că oamenii le aduc pe ascuns flori, ca unor răposaţi, au preferat să le ardă pe rug. Spre surprinderea noastră, Cărţile au plâns şi apa vie pe care o ascundeau a stins focul. „Aceeaşi vrăjitorie care păstrează moaştele nearse îşi arată puterea şi acum”, au spus ei, şi au încercat să le decapiteze.

Dar, spre uimirea lor, din rănile Cărţilor a început să şiroiască sângele, şi ei s-au speriat: erau sătui de atâţia martiri.

După ce s-au sfătuit îndelung au încetat să ucidă Cărţile;

au înţeles că cea mai teribilă prigoană este sufocarea prin libertate.

Şi au tipărit grămezi de cărţi, care de care mai interesante, pline de ştiri senzaţionale, dar care nu zideau cu nimic sufletul.

Pentru ca nimeni să nu mai aibă timp de altceva au tipărit atât de mult, şi atât de ieftin, încât uneori restul la pâine se dădea în cărţi.

Ce nu au putut lovi cu sabia, au lovit cu pacea… „Doamne, care ştii că există nu doar litere care ucid,

ci şi litere care ascund viaţă, pentru jertfa celor care le-au scris, scoate-le la lumină! Trimite-le spre noi!

De când ne-au ucis mărturisitorii Suntem cam singuri…”

264

Părerile primilor cititori…

Dacă în primele sale romane (Jertfa unui preot mucenic şi Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos) Sergiu Ciocârlan atingea mai de departe şi oarecum tangenţial anumite secvenţe din istoria postdecembristă a României (cele două romane referindu-se în principal la realitatea socială a României ceauşiste), surprinzând anumite instantanee de viaţă care pot constitui oricând cauze care au determinat mersul descendent al ţării noastre, prin romanul de faţă îşi asumă sarcina nicidecum uşoară de scriitor angajat care, din postura de părticică vie a Trupului lui Hristos, întocmeşte, la rândul lui, şi cu largul concurs al personajului pe care l-a inventat samuel Scheib un raport obiectiv, exact, dureros de precis al modului în care au fost dărâmaţi pilonii de rezis­tenţă ai neamului românesc.

Romanul său este un shortcut către temele ar­dente ale realităţii noastre sociale şi mai ales politice, care unora le provoacă insomnie severă iar altora o indiferenţă crasă. Dacă ar fi să facem o statistică apli­cată la nivelul întregului popor, probabil că gradul de indiferenţă ar ieşi campion. în ciuda acestui peisaj dezolant pe care îl oferă mentalitatea actuală a româ­nilor, Sergiu Ciocârlan îşi face, încă o dată, datoria. Ca să descoperi pe cont propriu etiologia maladiilor care au invadat după 1989 sufletul şi trupul neamului românesc, ar trebui să urmăreşti nişte filme docu­mentare (Confesiunile unui asasin economic în pri­mul rând), să citeşti nişte studii de psihologie despre tehnicile de manipulare (cartea lui Vladimir Volkoff tratat de dezinformare este cea mai concisă şi mai bine scrisă, din punct de vedere literar, dintre ele), să te intereseze mutaţiile pe care le provoacă privitul în neştire la televizor (cea mai elocventă carte despre tema aceasta este Homo videns. Imbecilizarea prin

265

televiziune şi post-gândirea a lui Giovanni Sartori), ar trebui să studiezi modul în care se rescrie istoria unui neam, ar trebui să reiei mental procesul secula­rizării care a forat adânc, inclusiv în biserică, ar tre­bui să citeşti cărţile lui V. Suvorov şi câte şi mai câte.

Sergiu Ciocârlan îl scuteşte pe cititor de tot acest travaliu şi scrie, într-o manieră romanescă du­pă toate canoanele romanului -, un raport. Un fel de raport despre orbi (Ernesto Sabato), doar că în acest caz cecitatea e de natură spirituală. Sergiu îl vindecă pe cititor de această orbire şi îi indică, folosind inde­xul său scriitoricesc, câteva teme de reflecţie: cum s-a ajuns de la mândria de a fi român la stigmatul de a fi român, televiziunea ca „instanţă” epistemologică su­premă, care stabileşte ce este adevărat şi ce este fals, mijloacele de discreditare a Bisericii Ortodoxe, frica inoculată adânc în fibra românului, mascarada dosariadei şi a procesului comunismului, distrugerea edu­caţiei şi a tradiţiei universitare româneşti, aderarea servilă la ideologiile occidentale aflate „pe val”, distru­gerea economiei şi a sistemului de sănătate, descuraja­rea natalităţii, dispariţia agriculturii româneşti, lichi­darea industriei, otrăvirea resurselor naturale şi a ali­mentaţiei. Pe cât este de plăcută lectura romanului România furată, pe atât de amară este concluzia la care ajunge cititorul, odată ce a închis volumul. Acum ştim cum s-a ajuns aici. Cunoaştem diagnosticul. Am developat şi etapele dezastrului. Dar care e soluţia? Unde se găseşte antidotul? Să semnăm petiţii în neştire? Să reacţionăm virulent pe internet? Să ieşim în stradă? Soluţia este personală. Rămâne ca fiecare să o descopere pe cont propriu.

Ciprian Voicilă, psiho-sociolog

Un ochi curat, care poate vedea limpede, este un ochi a cărui putere de străpungere este susţinută de o energie duhovnicească. Numai lumina Duhului poate evidenţia cu atâta claritate sursa, conexiunile,

266

ţinta şi roadele unui proces istoric din care avem atât de mult de învăţat!… Şi, totuşi, pentru mine acest ro­man este cel mai frumos roman de dragoste. Aceşti ochi minunaţi, plini de iubire, descoperă adevăratul Izvor nesecat de putere, care ne poate umple de lian­tul minunat, atât de necesar celor ce îşi doresc să vie­ţuiască în împărăţia Tinereţii fără bătrâneţe şi a Vie­ţii fără de moarte. Aceasta este datoria fiecărui mu­gur al neamului ca trăgând seva din adânc să o îm­bogăţească şi să o cureţe cu puterea Soarelui Hristos, spre a o trimite înapoi în rădăcină, îmbogăţind-o şi întărind-o pentru veacurile ce vor veni.

Părintele Ioan Şişmanian

România furată raportul comisarului euro­pean Samuel Scheib nu este o carte, ci un strigăt plin de durere şi dragoste. Un urlet care vrea să trezească sufletul din noi, care vrea să ne spună încă o dată cu ce se mănâncă libertatea. Consider că va fi simţit ca o palmă mai ales pe obrazul generaţiei tinere, care nu numai că vede în libertate exact opusul ei, ci chiar se încăpăţânează să trăiască în aceeaşi stare de mediocritate şi moarte sufletească.

Generaţia mea este caracterizată de uitare. Ui­tarea şi nepăsarea fac ca tânărul să nu mai ştie cine este şi de ce se află în viaţa aceasta. Starea de mul­ţumire în care ne aflăm nu poate produce decât dez­gust. Libertatea nu ţine cont de limite geografice, ci de posibilităţile care mai sunt sau nu mai sunt în su­fletul fiecăruia dintre noi. în momentul în care am ajuns să vindem tot pentru bani, suntem morţi. Nişte morţi care încă îşi mai târâie trupurile putrezite de păcat, care încă îşi caută fericirea în nefericire, în groază. Şi da, trăim nişte vremuri în care literatura în care nu încape Hristos este premiată la cele mai ine­dite concursuri literare. Trăim într-o societate care a ajuns să aprecieze ponegrirea credinţei şi a creşti­nilor, care se bucură de noile scandaluri, de multe ori

267

fabricate, din interiorul Bisericii. în liniştea mascată în care trăim auzim un strigăt. E dureros, ştiu. însă trebuie să ne trezim, chiar dacă ne doare. Să accep­tăm că Europa ne omoară sufletele, iar dacă ne dis­truge sufleteşte, nu mai suntem oameni. Să stăm şi să cugetăm la lipsa de reacţie a majorităţii celor dintre noi, la frica inexplicabilă care s-a sălăşluit în sufletele noastre în care, paradoxal, ar trebui să se afle Hristos. Oameni buni, să ne trezim! Unde e Hristos nu există frică! Frica nu înseamnă politeţe, iar cei care ne induc ideea că suntem habotnici dacă reacţionăm trebuie puşi la punct.

Cu nădejdea că veţi lăsa acest strigăt să vă pă­trundă până în adâncul sufletului, vă propun ca apoi să faceţi un exerciţiu după care să punem cu toţii în­ceput bun. Martirii închisorilor comuniste, unii studenţi fiind, au mărturisit Adevărul cu preţul vieţii lor. Au primit o moarte groaznică din punct de vedere fizic, fiind schingiuiţi până îşi dădeau duhul. Trăim vremuri asemănătoare, însă noi n-avem curaj să măr­turisim, motivându-ne gestul cu idei extrem de ba­nale. Să cugetăm. Dumneavoastră aveţi conştiinţa cu­rată? Aţi apărat Adevărul de fiecare dată când vi s-a cerut asta? Aţi ieşit să spuneţi că „Da, fraţilor! Hris­tos e Viaţa, eu nu pot trăi fără El!” Sub pretextul bu­nului simţ şi al politeţii, uneori am tăcut. Iar dintre toţi cei vinovaţi, eu sunt prima. Din fericire, însă, aveţi în mână un strigăt care vă poate trezi. Trebuie doar să-l primiţi…

Cătălina Dănilă

268

Cuprins:

Prefaţă 5

Un manifest al rezistenţei 13

Capitolul 1

Un uluitor proiect: Conectorul din Bruxelles, construcţia multifuncţională care fluidizează traficul a milioane de pasageri anual 15

Capitolul 2

Personalul care întârzie nejustificat. Un pachet de la Bucureşti. „Pasărea cu lumină în plisc” 27 Capitolul 3

Cossette meditează: Hristos este zborul cel mai înalt. Consensul societăţilor moderne determină gânduri, fapte, conştiinţe 46

Capitolul 4

Discuţia din tren. Icoana chipului lui Hristos din noi fiind limpede, în ea se vor vedea şi ceilalţi 55

Capitolul 5

Cum o carte poate fi un adevărat ghid într-o lume falsificată de atâtea suprapuneri ideologice 60

Capitolul 6

Prima zi a Festivalului Literaturii din Balcani.

Cei 14 vizitează Fabrica de zahăr, Uzina Progresul şi Laminorul. Discuţia primarului cu diplomaţii europeni 75

Capitolul 7

Leprozeria din Dobrogea. „Dacă Hristos a luat lumea bolnavă, urâtă şi a pus-o în inima Sa, atunci primeşte şi tu în Hristos Cel din inima ta pe cel deznădăjduit!” 85

269

Capitolul 8

Deschiderea evenimentului cultural. Alocuţiunea primarului şi cuvântul profesorului N. 93

Capitolul 9

O întâlnire obişnuită între colegi de muncă, după terminarea programului, în magazia Combinatului Chimic 106

Capitolul 10

încă un exerciţiu de renunţare la sine. Istoria celor trei morţi ai oraşului pe care nu are cine să-i îngroape 121

Capitolul 11

Un telefon la Bucureşti. Nebuna de Geta devine incomodă şi trebuie „internată” imediat 128

Capitolul 12

A doua zi de Festival. Recitalul de poezie. Marginalii la ceea ce trebuie să fie poezia într-o societate care are absolută nevoie de ea 137

Capitolul 13

Părintele P. este invitat la o agapă a credincioşilor parohiei. Temele actualităţii dezbătute pe un ton sincer, nefăţarnic 146

Capitolul 14

Disciplina absolută din fişele lui Scheib. Raportul în stadiul de eboşă concentrează un întreg program de destabilizare naţională 159

Capitolul 15

A treia zi de Festival. Conferinţa „Moduri de receptare a literaturii române” susţinută de un harismatic profesor universitar 164

Capitolul 16

Discursul memorabil al Getei în centrul vechi al oraşului, lângă statuia împăratului Traian,

270

atrage auditoriul 194

Capitolul 17

Cerşetorul desprins parcă dintr-un roman al lui Dickens. Cateheza din seara de duminică din Biserica Sfântul Ierarh Nicolae 201

Capitolul 18

Carasul şi curcanii: cei doi poli ai cugetului lui Stamate. Bucuria întâlnirii cu tovarăşul Şaibă, una din rarele bucurii pe care le poate avea muncitorul român 220

Capitolul 19

Ultima lectură. Microvolumul care-i produce lui Scheib o satisfacţie echivalentă cu cea a unui scriitor care dă o operă valoroasă 225

Capitolul 20

Cosette şi Iancu. Iubirea de Hristos şi iubirea de ţară nu sunt două iubiri diferite: doar iubindu-L pe Hristos îţi iubeşti cu adevărat ţara 257

Epilog 260

O postfaţă neconvenţională 263

271

în curs de apariţie:

Literatura în lumina ortodoxiei

O carte care ne ajută să privim cu alţi ochi literatura, ajutându-ne să ne orientăm în labirintul ei.

Sergiu Ciocârlan reuşeşte ca, vorbind despre literatură, să ne prezinte unele repere duhovniceşti pentru abordarea ei corectă, trăgând în acelaşi timp anumite semnale de alarmă.

O carte de mare folos nu doar pentru elevi şi studenţi, ci pentru orice intelectual ortodox.

sergiuciocarlan.ro

Pentru mine acest roman este cel mai frumos roman de dragoste. Aceşti ochi minunaţi, plini de iubire, descoperă ade­văratul Izvor nesecat de putere, care ne poate umple de liantul minunat, atât de necesar celor ce îşi doresc să vieţuiască în împărăţia Tinereţii fără bătrâ­neţe şi a Vieţii fără de moarte.

Părintele Ioan Şişmanian

Sergiu Ciocârlan este, de departe, cel mai valoros autor religios român din noua gene­raţie pe care l-am descoperit până în prezent.

Danion Vasile

O carte este semnificativă dacă reuşeşte să ne adune în noi înşine şi să ne pună în cumpăna Duhului, recuperând în inimile noastre acele cuvinte fără de care nu putem exista.

Acele cuvinte sunt Hristos, Ortodoxie, România, adică valori pândite astăzi de tot felul de primejdii şi de care noi trebuie să ne agăţăm cu o înverşunare tot atât de mare ca a celor care vor să le distrugă. Nu există decât o singură Cale cea a luptei nepotolite, pe viaţă şi pe moarte, pentru ca astfel de cuvinte să nu dispară, ci să ne facă vii. Dar pentru asta tre­buie să avem un curaj nebun…

Sergiu Ciocârlan

Nu ştiu să existe o carte care să te ajute să înţelegi mai bine cum să te raportezi la problemele contem­porane cu care se confruntă creştinii din România. Sub forma unui roman, care are în fundal o sensi­bilă poveste de dragoste, Sergiu Ciocârlan reuşeşte să strige cu glas puternic multe lucruri despre care de obicei se vorbeşte în şoaptă…

Editorul

sergiuciocarlan.ro

Difuzare:

Tel. 0753 35 93 66 comenzi@areopag.ro http://www.areopag.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s